duminică, 26 septembrie 2010

ISTANBUL - Obiective de vizitat

Obiective de vizitat

* Biserica Sfânta Sofia
* Hipodromul antic
* Palatul Topkapî
* Haremul din Palatul Topkapî
* Biserica Sânta Irina
* Biserica Sântul Salvator în Chora sau Kariye Muzesi, sau Kariye Camîi, sau Kariye Kilisesi
* Biserica mănăstirii Pammakaristos
* Biserica Sfinții Sergius și Bcchus
* Biserica și mănăstirea Sfântul Ioan din Studion
* Biserica Sfânta Maria mama lui Dumnezeu sau Sfânta Maria din Blachernes
* Biserica-Capelă Sfântul Therapon
* Biserica bulgară Sf. Ștefan
* Biserica Sf. Maria a mongolilor
* Ruinele Bisericii Sfânta Maria Chalcopratea
* Ruinele mănăstirii Samson
* Ruinele mănăstirii Stoudion
* Catedrala Sf. Spirit
* Muzeul de Arheologie
* Muzeul Vechiului Orient
* Muzeul Ceramicii
* Muzeul mozaicurilor Marelui Palat bizantin)
* Muzeul Dogancay (Muzeul de Artă Modernă
* Muzeul militar
* Muzeul aviației
* Muzeul naval
* Mzeul de Artă Turcă și Islamică
* Moscheea Sultan Ahmed|Moscheea Albastră
* Moscheea Soliman Magnificul
* Moscheea Sultanei Roxelana
* Moscheea Yavuz Selim
* Moscheea Cuceritorului
* Moscheea Prințului
* Moscheea Baiazid
* Moscheea Rüstem Pașa
* Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă
* Moscheea Prnțesei Mihrimah
* Moscheea Selim
* Moscheea Luminii lui Osman
* Moscheea Eyúp
* Moscheea Ortaköy
* Moscheea Victoriei
* Moscheea Kiliç Ali Pașa
* Moscheea subterană din Galata
* Moscheea Arap (biserica dominicană Sf. Paul)
* Moscheea Bodrum (Myrelaion)
* Moscheea Fenari Isa (biserica Libos tou Theotokos)
* Moscheea Kalenderhane (biserica Kyriotissa Thetokos
* Moscheea Sokullu Mehmed Pașa
* Moscheea Zeyrek (biserica Christos Pantocrator)
* Moscheea Atik Mustafa Pașa (biserica Sf. Tekla din Blachernes)
* Moscheea Eski Imaret (biserica Christos Pantepoptes)
* Moscheea Kefeli (biaserica catolică Sf. Nicolas)
* Moscheea Koca Mustafa Pașa ( biserica Sf. Andrei din Krisei sau pe Jurământ)
* Moscheea Vefa Kilise (probabil biserica Hagios Theodoros)
* Moscheea Gul (biserica mănăstirii Sf. Theodosius)
* Moscheea Dolmabahçe
* Coloana Arsă sau Coloana lui Constantin
* Coloana lui Marcianus
* Coloana lui Claudius Goticus
* Obeliscul egiptean
* Coloana zidită a împăratului Constantin al VII-lea Porphirogenetul
* Coloana şerpuită
* Apeductul lui Valens
* Cisterna Basilică
* Cisterna celor 1001 coloane sau Cisterna Philoxenes
* Marele Bazar
* Bazarul Egiptean
* Piaţa  Eminőnǖ
* Poarta de Aur
* Fortăreața Șapte Turnuri
* Fântâna împăratului german Wilhelm al II-lea
* Fântâna Ahmed al III-lea
* Cartier Fanar
* Cartierul Pera
* Cartierul Galata
* Zidurile de apărare antice
* Turnul Galata
* Turnul de marmură
* Turnul cu ceas Dolmabahçe
* Turnul lui Leandru
* Turnul lui Baiazid
* Turnul cu orologiu Nusretiye
* Turnul cu orologiu Yldîz
* Podul Galata
* Podul Atatürk
* Turnătoria de tunuri
* Palatul Dolmabahçe
* Palatul Beylerbey
* Palatul Çiragan
* Palatul Küçüksu
* Palatul Yildiz
* Palatul Bucoleon
* Palatul lui Constantin al VII-lea Porphirogenetul(Tekfur Sarayi)
* Rumeli hisari
* Anadolu Hisari
* Podul Bosfor
* Podul Fatih Sultan Mehmed sau Podul Cuceritorului

IZNIT - Turcia

Izmit, antica Nicomedia, este un oraș industrial din Turcia, la circa 100 Km est de Istanbul spre Ankara. Este Prefectura provinciei Kokaeli. Ocupă țărmul cel mai profund al golfului Izmit și are o populație de circa 270.000 de locuitori. Dezvoltarea industrială puternică a orașului și a regiunii sale a condus la realizarea celui mai ridicat PIB pe cap de locuitor din Turcia. Acest PIB care depășește 6.000 de dolari SUA pe cap de locuitor este de trei ori mai mare decât cel mediu pe țară și de două ori mai mare decât al metropolei Istanbul. Concentrarea industrială a făcut din Izmit un centru vital al economiei turcești.

Condițiile favorizante ale dezvoltării industriale

La sfârșitul primului război mondial în Istanbul au pătruns trupe de ocupație ale aliaților din Antantă și pe lângă alte întinse teritorii ale Turciei, fostul Imperiu Otoman, a pierdut o parte din teritoriul său european în favoarea Greciei. Considerând Istanbulul o poziție vulnerabilă într-un posibil război viitor, guvernul republican turc a evitat să mai concentreze în metropolă unele ramuri industriale vitale pentru economie. Ca urmare investițiile industriale majore ale secolului al 20-lea s-au deplasat către Izmit, fosta cetate antică Nicomedia, oraș care se bucura de două mari avantaje. Se găsea nu prea departe de aglomeratul Istanbul, de unde putea atrage forță de muncă și menținea avantajul unei deschideri la mare. La Izmit s-au dezvoltat o mare parte a industriilor grele din țară, siderurgie, construcții navale și auto, rafinării, industrii pentru obiecte electrocasnice, fabrici de ciment și chimice, etc. Pe apele golfului Izmit și în port, mulțime de nave cu carene albe, negre, sau roșii par interesate de ce se întâmplă pe țărmuri.

Poziţionare geografică

Golful Izmit este un golf îngust și prelung al vastului bazin de prăbușire al Mării Marmara. El pătrunde adânc în uscatul Anatoliei. Orașul Izmit îmbracă partea extrem răsăriteană a golfului cu același nume. Poziționarea lui în aria de radiație a metropolei Istanbul și deschiderea la mare i-au asigurat condiții optime de dezvoltare industrială începând cu prima partea secolului al 20-lea. Din nenorocire orașul s-a dezvoltat chiar pe traiectul faliei seismice nord-anatoliene, falie de-a lungul căreia plăcile tectonice lucrează continuu, făcând scoarța terestră extrem de nesigură și periculoasă. Este aceeași falie care face din Istanbul metropola cea mai nesigură seismic din lume și care se prelinge spre apus până în bazinul egeean. Amenințarea s-a transformat în realitate de foarte multe ori. Chiar de foarte curând, în zorii zilei de 17 august 1999, orașul a fost zguduit de un cutremur devastator. A răpit viața a 17.118 locuitori și a lăsat peste 30.000 de răniți. Imensele pagube materiale au dat la iveală și grave carențe în industria construcțiilor moderne din Turcia, până la limita inconștienței proiectanților și a executanților.

Istoric

Temeliile orașului s-au pus în anul 264 e.A, de cătreNicomedes I-ul, regele Bythiniei, care l-a numit Nicomedia. In apropiere existase o veche colonie a cetății grecești Megara, numită Olbia, cunoscută și sub numele de Astacos. In luptele ce au urmat morții lui Alexandru cel Mare între generalii săi, numiți diadohi,pentru împărțirea imperiului moștenit, generalul Lysimachos a distrus Olbia. Orașul s-a aflat probabil în tabăra sau sub stăpânirea vremelnică a altui competitor dintre diadohi.
La Nicomedia și-a sfârșit zilele un alt conducător celebru de oști al antichității, Hannibal, cel care i-a umilit pe romani chiar pe pământul Italiei. Aflându-se refugiat la curtea regelui Prusias al Bythiniei a fost trădat de acela în anul 183 e.A, la cererea romanilor. Pentru a nu cădea în mâinile acelora a preferat să se sinucidă prin otrăvire. După patru secole, împăratul roman Septimius Severus (193-211 e.N) a dispus să se ridice un mormânt demn de strălucitul general cartaginez la Libyssa (azi Dil) pe malul golfului Izmit de astăzi.
Tot la Nicomedia s-a născut și renumitul istoric antic Arrianus (86-160 e.N). După anul 130 e.A,Nicomedia a fost luată în stăpânire de Imperiul Roman, făcând parte din provincia Asia. Sub stăpânirea romană cetatea a primit statutul de colonia. Impăratul reformator Diocletianus (284-305 e.N.) și-a stabilit aici reședința într-un somptuos palat, ridicat înaintea celui de lângă Salona, pe coasta Dalmaţiei, în actualul oraș Split. Astfel Nicomedia a devenit capitala părții de răsărit a Imperiului Roman între anii 284-305 e.N. Constantin cel Mare (307-337 e.N.) i-a urmat exemplul după câteva decenii prin vila sa de la Ancyron în care și-a dat ultima suflare, sub același cer al Nicomediei, în anul 337 e.N., Constantin și-a stabilit reședința la Nicomedia numai câțiva ani, între 324-330 e.N, timp în care a amenajat o nouă capitală a imperiului la Byzantion, viitorul Constantinopolis. Moartea i-a survenit întâmplător la Nicomedia, la 22mai 337 e.N, pe când se afla în drum spre frontiera răsăriteană unde reizbucnise războiul cu perșii conduși de regele Şapur al II-lea Botezul împăratului, pe patul de moarte, a fost celebrat de episcopul Eusebios de Nicomedia în ritul arian, rit care nu recunoștea natura divină a lui Iisus Christos. Cert este că împăratulConstantin cel Mare a sprijinit creștinismul în imperiu, pentru a respecta credința mamei sale, Helena.
Atunci, la începutul sec. al 4-lea, Nicomedia a atins maxima sa importanță și bogăție. Cu două secole înainte, pe timpul împăratului Traian (98-117 e.N), guvernatorul Plinius cel Tânăr lăuda monumentele orașului: senatul, forul și templul zeiței Cybele.
După fondarea Constantinopolului (330 e.N.), Nicomedia a rămas o capitală provincială. Două cutremure ulterioare, din anii 358-363 e.N, au lovit dur orașul imperial, distrugând și fortificațiile datorate lui Diocletianus (284-305 e.N.) și abandonate definitiv în sec. al 7-lea e.N. In pofida atenției binevoitoare a împăraților bizantini din sec. 5-6 e.N., orașul nu și-a mai atins vechea importanță, mulțumindu-se cu un rol regional, în concurență cu Niceea din apropiere.
Catastrofele care au lovit regiunea în sec. al 7-lea și al 8-lea, invaziile persane și arabe, rebeliunile din Imperiul Bizantin, cutremurul din anul 740 și revenirea ciumei din anul 747, au avut un impact negativ asupra Nicomediei, ea rămânând numai o bază militară disputată de puterea centrală bizantină în raport cu invadatorii și cu rebelii. Anul 840 consemnează orașul drept capitală a themei biyantine Optimatoi. Prin anul 845, geograful arab Ibn Hurdadbeh a descris orașul ca fiind în ruină, servind ca escală pe drumul spre Constantinopol. Pe atunci orașul antic, cu cartierele sale portuare, fusese abandonat, populația retrăgându-se pe acropolis-ul fortificat, un kastron (castru) bizantin.
Pierderea graduală a controlului bizantin în Asia Mică, în sec. al 11-lea, a întărit rolul strategic al orașului, transformându-l în principala bază de plecare a campaniilor bizantine împotriva turcilor selciukizi. In 1080 împăratul Alexis I-ul Comnen (Alexios I-ul în termeni grecești)a plecat de aici în campanie. Orașul a servit și ca etapă pe drumul cruciaților spre Pământul Sfânt, mai ales în anii 1096, 1097 și 1147, adică pe timpul cruciadelor a I-a și a II-a. Istoricii primelor două cruciade, Etienne de Blois și Odon de Deuil, s-au arătat impresionați de peisajul dezolant oferit de ruinele antice, ale Nicomediei.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni din cruciada a IV-a, Nicomedia s-a aflat în centrul disputelor dintre apusenii trădători ai creștinătății și micul Imperiu Bizantin de Niceea, între 1204 și 1240. In final orașul a fost recuperat de bizantinul Ioan al III-lea Vatatzes, împărat de Niceea.
La sfârșitul sec. al 11-lea, între 1078 și 1087, orașul a căzut în stăpânirea turcilor selciukizi. Incă pe atunci se redusese la o locuire numai pe acropolis, într-un patrulater fortificat cu laturile de 200-300 de metri lungime și circa 150 de metri lățime. Locuitorii închiși pe acropolis erau despărțiți de apele golfului Izmit de azi de vestigiile unor cartiere antice abandonate.
Acropolisul a fost fortificat de către bizantini într-o încercare disperată de a-l menține ca poziție înaintată împotriva turcilor. In prima parte a sec. al 14-lea, Nicomedia a trecut pentru totdeauna în stăpânirea tânărului stat otoman, urmând apoi o evoluție seculară în anonimat. Orașul a fost blocat de două ori de către otomani, în 1304 și 1330, înainte de a sucomba în 1337. Redeșteptarea datorată revoluției industriale din sec. al 20-lea și dezvoltarea orașului pe coordonate moderne, lipsite de particularități, nu l-a ajutat în atractivitate turistică.

Urbanism şi monumente

Incă înainte de ultimul dezastru seismic Izmitul nu prezenta interes urbanistic și turistic, fiind un oraș tipic industrial, cu o arhitectură fără personalitate, aglomerat și cu prea puține mărturii materiale ale trecutului. Singurul monument valoros este moscheea Pertev Pașa, exemplu al arhitecturii clasice otomane, creație din sec. al 16-lea aenumitului arhitect Sinan (Mimar Sinan). Se mai pot vedea ruine ale acropolisului antic, puțin interesante, datând din epoca romană și un turn cu orologiu din sec. al 19-lea, exemplu de arhitectură europenizată. ridicarea unor astfel de turnuri cu orologiu a constituit o adevărată modă pentru orașele turcești în sec. al 19-lea.

Personalități

- Hannibal
- Arrianus
- Diocletianus
- Constantin I-ul cel Mare
- Eusebios de Nicomedia 
- Mihail Psellos

Cei 20.000 de martiri din Nicomedia

Sursele Bisericii creștine de la începuturi consemnează executarea a circa 20.000 de creștini la Nicomedia în Bythinia, pe timpul unei perzecuții extinse între anii 303-305 e.N, pe timpul domniei asociate a împăraților Diocletianus şi Maximianus. Anul 305 e.N a fost chiar anul ieșirii benevole de la domnie a lui Diocletianus.  S-a vorbit de circa 200 de execuții pe săptămână, dintre care foarte multe prin ardere pe rug.

 

ISTANBUL - PALATUL DE ANTIOHIA

Palatul de Antiohia

Palatul se ridica la nord-vest de marea intrare în Hipodrom, nu prea departe. Vestigiile lui ocupă astăzi aceeași poziție față de Fântâna împăratului Wilhelm al II-lea, pe drumul spre Marele Bazar și în vecinătatea modestei moschei Firuz Aga. O parte a palatului a fost transformată, un timp, într-o biserică dedicată Sfintei Euphemia de Chalcedon, moartă prin martiraj în anul 307 e.N. Principalele relicve ale locașului dispărut sunt păstrate la Patriarhatul Ecumenic Ortodox în cartierul Fanar
Capul Sfintei, relicvă de preţ a bisericii, a fost răpit de cruciați și se află la abația Lucella, din fostul principat de Basel (Bâle).
Pe timpul unor săpături din 1939 s-au descoperit în acel loc multe fresce, depozitate ulterior la Muzeul de Arheologie. Astăzi se mai poate vedea suprafața circulară dalată cu piatră pe care se presupune că ar fi avut loc martirajul sfintei. In imediata apropiere se ridică Palatul de Justiție a cărui construcție a acoperit o mare parte din suprafața Palatului de Antiohia.
Rămășițele de ziduri ale fostului palat și ale cercului dalat al martirajului au fost consolidate și fac parte integrantă dintr-un mic părculeț de la nord-vest de grădina actuală a Hipodromului. Acolo s-a amenajat din blocuri de piatră un mic teatru în aer liber, cu 3-4 gradene circulare scurte, pentru spectacole de copii sau amatori.

ISTANBUL - Fântâna împăratului german Wilhelm al II-lea

Fântâna împăratului german Wilhelm al II-lea

La capătul de nord, dinspre biserica Sfânta Sofia, actuala grădină amenajată deasupra arenei fostului Hipodrom se încheie cu Fântâna lui Wilhelm la II-lea, Keiserul Germaniei, numită și Fântâna germană, construită în memoria celei de a doua vuzite a împăratului german la Constantinopol și inauguarată la aniversarea sa din 27 ianuarie 1901.
Edificiul a fost conceput de arhitectul italian Spitta și realizat de către o echipă de arhitecți germani. Elementele constructive s-au executat în Germania și s-au transportat pe malul Bosforului, după care s-au pus în operă în acea piață numită de turci Piaţa Sultanahmed, nu piața Hipodromului. Fântâna se află, cu aproximație, pe locul vechilor porți ale Hipodromului,
Ea s-a conceput în stil neo-renascentist cu un plan octagonal. Interiorul cupolei fântânei este acoperit cu mosaic, iar cupola se sprijină pe opt coloane de porfir verde de talie joasă. Deasupra arcurilor dintre coloane sunt plasate opt medalioane cu monograma sultanului și cu inițialele împăratului Wilhelm al II-lea, ca dovadă a fraternității turco-germane de la începutul sec. al 20-lea.

ISTANBUL - Coloana şerpuită

Coloana șerpuită

Un vestigiu extrem de valoros al Spinei hipodromului este Coloana șerpuită. Aceasta este cuprinsă între Obeliscul egiptean, la nord, și Coloana zidită, la sud, și se bucură de locul al doilea, ca venerabilitate. Ea este mai veche cu 1400 de ani față de Coloana zidită și mai tânără cu 1000 de ani decât de Obeliscul egiptean.La origine, această coloană ieșită din comun, turnată din bronz, a dăinuit în fața templului lui Apollo de la Delphi, Grecia. Reprezenta un monument de amintire pentru bătălia de la Plateea, din anul 479 e.A, în care cetățile grecești aliate au învins categoric armatele persane ale regelui Xerxes I-ul.
La Delphi Coloana șerpuită avea o bază în formă de clopot și era plasată în spatele altarului din fața templului lui Apollo. In anul 326 e.N, împăratul Constantin cel Mare a dispus mutarea ei la viitorul Constantinopol, pe Spina hipodromului. Conform tradiției cei trei șerpi care formează corpul coloanei s-au turnat din bronzul scuturilor soldaților persani morți la Plateea. De asemenea, se zice că pentru acest monument grecii au dăruit a zecea parte din prada de război, capturată în tabăra persană de la Plateea, a generalului Mardonios.
Impletitura celor trei șerpi are un diametru de circa 50 de cm și se înalța la 8 metri. Capetele reptilelor erau despărțite larg în partea terminală a coloanei și purtau un trepied de aur care susținea un vas tot de aur. Numele celor 31 de cetăți grecești victorioase în bătăliile de la Salamina și Plateea s-au găsit gravate, în 1855, în partea de jos a coloanei, într-o celebră inscripție. Trepiedul de aur, împreună cu vasul de deasupra, au fost luate de conducerea Phocidei, care își revendica dreptul asupra sanctuarului de la Delphi, pentru a le topi și a plăti mercenarii folosiți în cel de al treilea război sacru, dintre 356-346 e.A. Așa că la Constantinopol a ajuns, după scurgerea a șapte lungi secole, numai trunchiul coloanei, format din trei șerpi încolăciți. Din întreaga coloană astăzi nu a mai rămas decât o bucată de 5,5 metri de la bază, cele trei capete ale reptilelor dispărând pe la anul 1700, ca urmare a unor jocuri stupide de tragere asupra lor cu diverse proiectile. Unul dintre capete a intrat totuși în proprietatea Muzeului de Arheologie din Istanbul în anul 1848 și este expus astăzi acolo la etajul al doilea. Este vorba numai de maxilarul superior al unuia dintre șerpi, găsit cu totul întâmplător la săpăturile din jurul bisericii Sfânta Sofia, în 1848.
De altfel, atât creștinii, cât și musulmanii, văzând în șerpi niște demoni, au încercat mutilarea lor de mai multe ori. O încercare de mutilare este semnalată pe timpul împăratuluin Theophilos I-ul (829-842). O legendă spune că sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, care zdrobise falca unui șarpe cu o lovitură de buzdugan, a dipus protejarea monumentului după ce orașul a trăit o invazie de șerpi. Se pare că în lur de 250 de ani turcii au respectat monumentul, el apărând în unele miniaturi turcești în întregime, cu cele trei capete răsfirate în trei direcții, tocmai în postura din care puteau susține trepiedul cu vas de aur.
Cele șaptesprezece secole scurse de la nașterea ''Hipodromu''-lui își fac simțită trecerea și prin creșterea nivelului solului cu aproximativ 3,5 metri, astfel că bazele Obeliscului egiptean, a Coloanei zidite și a Coloanei șerpuite ce au dăinuit pe Spina sunt astăzi adâncite în sol, iar în jurul lor s-au excavat gropi circulare de protecție placate cu piatră.

ISTANBUL - Coloana zidită

Coloana zidită a împăratului Constantin al VII-lea Porphirogrnrtul

In partea sudică a fostului Hipodrom antic din Istanbul pe aliniamentul central al Spinei se ridică cu orgoliu Coloana zidită a împăratului Constantin al VII-lea Porphirogenetul (913-959). Monumentul seamănă până la identificare cu un obelisc egiptean, numai că nu are un corp monolithic, fiind edificat prin zidirea unor blocuri modeste de piatră albicioasă, înnegrită pe alocuri, pe la rosturi, de scurgerea apelor intemperiilor de peste un mileniu.
Unele mărturii afirmă că pe acelaşi loc a existat o astfel de coloană încă din sec. al 4-lea e.N, coloană pe care împăratul din sec. al 10-lea a reamenajat-o, a înălţat-o şi a ornamentat-o. Constantin al VII-lea Porphirogenetul s-a ocupat de această operă în anul 940, când a acoperit-o integral cu plăci de bronz aurit, plăci pe care erau săpate reliefuri ce reprezentau fermieri şi pescari. Plăcile au fost smulse de nobilii cruciaţi apuseni, în 1204, şi apoi topite pentru turnarea de monede. In afara reliefurilor, plăcile purtau şi inscripţii în limba greacă.
Coloana zidită este un monument avântat, cu om înălţime de 32 de metri şi cu vârf piramidal, asemănător celor egiptene. Pe cele patru feţe ale sale, blocurile din zidărie prezintă rupturi neregulate, mărturie a brutalităţii sălbatice şi inconştiente cu care s-au smuls plăcile de bronz. Nu este exclus ca nobilii cruciaţi să fi trăit cu speranţa ca din acele plăci să recupereze şi aur. Astăzi coloana zidită stă mărturie a măreţiei bizantine şi nimicniciei creştinilor apuseni, încă barbari în sec. al 13-lea.

ISTANBUL - Obeliscul egiptean

Obeliscul egiptean

Cel mai venerabil monument păstrat pe locul fostului ''Hipodrom'' antic din Istanbul și care era plasat pe Spina din mijlocul arenei, este Obeliscul egiptean adus din valea Nilului de împăratul Theodosius al II-lea (379-395 e.N), ultimul care a stăpânit pentru scurt timp întregul Imperiu Roman, după ce stăpânise mult timp numai partea lui răsăriteană..
La origine, în anul 1490 e.A, faraonul egiptean Tuthmosis al III-lea (1504-1450) a ridicat acest obelisc la sud de cel de al 7-lea pilon al giganticului templu de la Karnak, în onoarea victoriilor lui militare.
Obeliscul a fost dislocat pe timpul împăratului roman Constantius al II-lea (337-361 e.N), urmaș al lui Constantin cel Mare, și transportat la Alexandria în același timp cu obeliscul care se găsește astăzi, la Roma, în fața bisericii din Latran. Obeliscul ce străjuie azi în Hipodrom, a trebuit să aștepte zeci de ani pentru a trece marea la Constantinopol, în anul 390 e.N, an în care și-a luat locul pe Spina.
Este o lucrare splendid lucrată, un monolit din granit roz de Syena. Paretea de jos îi lipsește, astfel că acum are numai înălțimea de 19,6 metri, sau 25,6 metri împreună cu piedestalul, sau soclul cel nou. Se sprijină pe patru cuburi de bronz cu latura de 0,45 metri, interpuse între el și soclul de marmură.
Obeliscul este inscripționat pe cele patru fețe  cu hieroglife care celebrează victoriile faraonului pe malurile Eufratului, către anul 1450 e.A. Piedestalul de marmură albă este bogat ornamentat cu basoreliefuri de mare interes din perioada lui Theodosius I-ul, iar reparațiile care se observă în trupul de marmură trimit gândurile la un eventual accident suferit de acel bloc imens. Străpungerea lui de un canal de canalizare vorbește de o altă etapă nefericită a soclului, dinaintea folosirii lui ca postament pentru obeliscul adus din Egipt. Avarierea soclului poate fi legată de consecințele unui eventual cutremur în bătrâna capitală.
Pe fața  de răsărit  a soclului există o inscripție în limba latină, astăzi ilizibilă, dar care a avut șansa de a fi transmisă posterității de un vizitator din sec. al 16-lea. O inscripție similară, dar cu un conținut oarecum diferit, se găsește pe partea de apus a soclului, săpată în limba greacă bizantină. Ambele vorvesc de reînălțarea obeliscului din ordinal lui Theodosius I-ul, de către un guvernator numit Proclus.
Obeliscul egiptean este monumental cel mai vechi și valoros dintre cele care dau pitoresc istoric fostului spațiu atât de văduvit al Hipodromului antic. El dăinuie spre centrul spațiului, al fostei arene, vis-à-vis de Moscheea Albastră, mărturie demnă a unui trect bogat, fastuos și glorios.

ISTANBUL - HIPODROMUL ANTIC

Hipodromul era o construcție sportivă de sorginte romană, un stadion îngust și mult alungit, care servea multor întreceri sportive, de circ, de gladiatori, festivităților în onorarea și celebrarea împăraților. Era conceput, în principal, pentru a găzdui întrecerile cu care de curse, întreceri devenite foarte populare la Roma și apoi cu pasiuni exagerate la Constantinopol. Cu timpul Hipodromul, ca loc de adunare masivă a locuitorilor a devenit și loc de adunări pentru comunicări, de dispute politice, centru civic de dezbateri și chiar loc de manifestări sălbatice.

Istoricul începuturilor

In anul 196 e.N, împăratul roman Septimius Severus (193-211 e.N) a cucerit orașul Byzantion de pe malul Bosforului, după trei ani de asediu greu. Orașul rămăsese credincios lui Niger, contracandidatul lui Septius Severua la tronul Imperiului Roman.
Invingătorul s-a arătat necruțător cu Bzantionul, distrugându-l din temelii și spulberându-i fortificațiile impresionante. Ulterior, influențat de fii săi, Caracalla și Geta, a revenit la gânduri mai bune, mai ales când și-a văzut tronul asigurat și după ce  spulberase  pe contracandidații din Orient și Occident.
Ca urmare, împăratul a înconjurat orașul cu un nou rând de fortificații, a construit câteva palate și clădiri oficiale, dar și un hipodrom. După mai bine de un secol, Constantin cel Mare (307-337 e.N) s-a lăsat impresionat de poziția strategică a orașului de pe Bosfor și l-a transformat în noua sa capitală, la 11 mai 330 e.N. Noua Romă a primit curând numele de Constantinopolis, după numele noului său întemeietor. Printr-o așezare predestinată noua capitală s-a suprapus tot peste șapte coline, ca și Roma.
Printre alte foarte multe acțiuni de ridicare a noii capitale la un nivel demn de cel imperial, Constantin a extins și înfrumusețat Hipodromul. Rămășițele acestuia reprezintă un complex monumental cheie al Istanbulului. Locul este numit azi de turci At Meydani, adică Piața cailor, sau Sultanahmed Meydani, probabil în amintirea curselor de care de cai din antichitate și de la începutul evului mediu bizantin. Spațiul său s-a păstrat până azi, nu departe de biserica Sfânta Sofia, care se profilează la nord. A păstrat forma alungită a construcției antice, cu axa cea lungă apropiată mult de axa nord-sud., cu o foarte mică deviație.

Arhitectura 

Constantin cel Mare a dispus mărirea ''Hipodrom''-ului moștenit de la înaintași, optând pentru dimensini impresionante, din dorința de a copia Circus Maximus din Roma. Lungimea noului edificiu de întreceri și adunări se apropia de 450 de metri, cu o lățime exterioară de 117,5 metri și una interioară de 79,5 metri. Se estimează că putea primi în jur de 100.000 de spectatori. Extremitatea meridională a Hipodromului, adică cea opusă bisericii Sfânta Sofia se  termina cu un arc de cerc numit sphendone – adică praștie. In acea porțiune, platforma arenei și tribunele erau suportate de arcuri și coloane subterane. Amenajarea era menită să compenseze panta terenului ce se înclina spre țărmul Mării Marmara (Propontida). Acel mare gol de sub Hipodrom a fost transformat ulterior într-o cisternă subterană de apă potabilă pentru oraș.
Pe latura sa lungă, dinspre răsărit, adică dinspre Marea Marmara, Hipodromul se alipea de Marele Palat imperial, o mare incintă palațială care cuprindea mulțime de palate, galerii, spații de protocol, biserici și grădini. Suprafața imensă a Marelui Palat se alătura Hipodromului printr-un edificiu special, numit Kathisma în limba greacă. Acela reprezenta tribuna imperială, legată direct de palatul Daphne. Kathisma domina Hipodromul precum  o fortăreață. Ea nu se afla plasată pe mijlocul acelei laturi prelungi ci mai la sud de mijloc, mai aproape de bucla Hipodromului, de praștie, adică pe unde se află astăzi intrarea în curtea Moscheei Albastre. Acea structură palațială cuprindea, pe lângă loja imperială, o sală de recepție ce comunica direct cu spațiul Marelui Palat printr-o scară în spirală, spre care accesul era barat de două porți de bronz. In fața tribunei Kathisma, pe terasa Pi, se aliniau, în zilele de sărbătoare și de întreceri, ostașii gărzii palatului (scholes) și mercenari.
Cele două laturi lungi ale arenei, precum și prastia, erau rezervate publicului larg și aveau tribune acoperite cu 30-40 de rânduri de gradene. Pe sub tribune erau amenajate pasaje boltite ce făceau încojurul arenei, pentru accesul și circulația spectatorilor.Pe latura îngustă dinspre nord, spre Sfânta Sofia, străjuiau marile porți ale Hipodromului, pentru accesul marelui public. Pe acea latură îngustă nu se aflau gradene pentru spectatori, așa că din punct de vedere al spațiului rezervat spectatorilor Hipodromul semăna cu o potcoavă prelungă. Arena întrecerilor era împărțită în două suprafețe de Spina, adică de un soclu central prelung, nu prea înalt, pe care se găseau așezate, ca ornament, diverse sculpturi, coloane, sau obeliscuri, o mulțime de opere sculpturale jefuite din Grecia antică, sau din alte provincii ale imperiului. Dintre toate au mai rămas astăzi în picioare, Obeliscul egiptean adus de Theodosius I-ul, Coloana zidită a lui Constantin al VII-lea Porphirogenetul și o parte din Coloana șerpuită de bronz, răpită de la Delphi, din Grecia.
In jurul arenei, exista un canal larg umplut cu apă, care se numea Euripe, ca și strâmtoarea dintre insula Eubeea și uscatul continental grec. Din acel canal se alimenta cu apă Phiala hipodromului, adică vasul în care se răcoreau luptătorii și atleții.
Parcursul de deasupra tribunelor, în formă de potcoavă, era acoperit cu o galerie susținută de o colonadă spre interior. Acea galerie servea drept cale de promenadă, de unde privirile se puteau îndrepta spre coasta Asiei, spre talazurile Propontidei și peste cartiere întinse ale capitalei.
Asemănător cu Spina, conturul canalului Euripe și cel de deasupra tribunelor, numit peripatos, erau și ele decorate cu statui ale împăraților și cu lucrări sculpturale celebre ale antichității. Acolo puteau fi văzute opera ca: Hercules al lui Lysippes, Lupul lui Romulus, Vulturul lui Apolloniuis din Tyana.
Deasupra lojii imperiale de la Kathisma erau așezați cei patru cai de bronz aurit cu quadriga și conducătorul ei, lucrare magnifică adusă din ordinul lui Theodosius al II-lea din insula Chios. Caii ornează astăzi fațada bisericii San Marco din Veneția.

Caii antici de bronz aurit 

Minunații cai de bronz au avut un destin foarte aventuros de peregrinare și de stăpânire. In insula Chios au stat din sec. al 3-lea e.A. până în sec.al 4-lea e.N, aproximativ trei sferturi de mileniu, apoi la Constantinopol au rămas cam tot atâta timp, din sec. al 4-lea e.N până în anul 1204, cînd prin alt jaf au intrat în posesia Veneției. Acolo au fost ridicați pe fațada bisericii San Marco, de unde au privit liniștiți până la sosirea lui Napoleon Bonaparte, în 1797. Pe timpul jafului cruciaților și al venețienilor, quadriga cu conducătorul ei de bronz s-au pierdut. Viitorul împărat al francezilor, a luat caii celebri drept captură de război și i-a mutat la Paris pentru a împodobi arcul de triumph numit Carrousel. După înfrângerea lui Napoleon de către coaliția europeană ostilă, în 1815, caii de bronz au revenit în posesia jefuitorilor anteriori, a venețienilor și au rămas acolo până în zilele noastre. Astăzi pe fațada bisericii sunt expuse intempriilor niște copii ale cailor. Cei originali pot fi admirați într-o încăpere specială de la etajul bisericii.
Unii autori susțin că cei patru cai celebri ar fi fost plasați pe structura de zidărie, cu bolți și porți, din nordul hipodromului, deasupra intrării publicului.

Protocol

In zilele marilor ceremonii, sau ale marilor întreceri, se deschideau larg porțile grele dinspre nord, dinspre piața Augusteon și publicul pătrundea în tribune. Acelea erau acoperite cu voaluri de mătase, după exemplul Colosseumului din Roma. Peste voaluri era împrăștiată pudră de cedru, și se presăreau flori sau petale.
Impăratul apărea în mare costumație în loja de pe Kathisma, iar împărăteasa se întrevedea discretă, împreună cu doamnele curții sale, în spatele ferestrelor cu grilaj traforat al bisericii Sfântul Ștefan, ferestre îndreptate spre Hipodrom. Atubci când o dorea, sau când protocolul o cerea, împărăteasa apărea în lojă alături de împărat și primea ovațiile alături de el. Inainte de începeriea festivităților, la un semn al împăratului, se închideau grilajele tunelurilor de sub loja imperială care conduceau spre curțile Marelui Palat.

Evenimente memorabile

Pe timpul Impriului Bizantin, Hipodomul a văzut multe atrocități și execuții, dar a rămas memorabilă pedepsirea împăratului Justinian al II-lea  Rhinotmetos de către adversari. Aceluia, în anul 695, i s-a tăiat nasul și limba în văzul tuturor, în ''Hipodrom'', după care a plecat în exil în Crimeia, la Chersones. După zece ani cel mutilat s-a întors pe tron și a avut șansa să captureze pe doi uzurpatori ai tronului său, Leontius și Tiberius al III-lea. A dipus să fie târâți pe străzi și masacrați de populația sălbatică, iar el i-a așteptat pe Hipodrom unde în văzul tutor le-a pus pe ceafă câlcâiul încălțat în purpură, în delirul tribunelor. După demonstrația puterii, celor doi li s-a tăiat capul la Cynegion. Patriarhul Callinicos, care participase, în 695, la lovitura de stat, a fost orbit și exilat la Roma. Mulți alți opozanți au fost spânzurați de-a lungul Mrelui Zid.
De două ori în istoria sa, Hipodromul s-a transformat în scena unor revolte și ciocniri sângeroase. Prima dintre acestea s-a produs la începutul domniei lui Justinian și a pornit de la confruntarea a două facțiuni ale galeriei, transformate în facțiuni politice și religioase, Verzii și Albaștrii, în anul 532 e.N.(mai existau facțiunile Albilor și a Roșilor). Revolta s-a transformat într-o sălbatică devastare a capitalei și a monumentelor și într-o acțiune concentrată împotriva puterii imperiale. Tronul suveranului a fost salvat numai de sângele rece arătat de împărăteasa Theodora și de calitățile de commandant ferm ale generalului Belizarie. Armata, credincioasă lui Belizarie, a înăbușit răscoala numită Nika (Victorie), numai după masacrarea a 40.000 de rebeli în incinta Hipodromului.
Un al doilea eveniment sângeros, de mare amvergură, l-a constituit masacrarea pe suprafața fostului Hipodrom a 30.000 de ieniceri, în anul 1826, din ordinul sultanului Mahmud al II-lea. Ienicerii deveniseră o plagă pentru statul otoman și o sursă de permanente vesacțiuni împotriva populaţiei, a personalităților din guvern și chiar a sultanilor.

Sfârșitul

Hipodromul Constantinopolului s-a menținut utilizabil până la sfârșitul sec. al 12-lea, înainte de invazia cruciaților din Cruciada a IV-a, pe timpul căreia a fost parțial incendiat și devalizat de operele sale de artă. După recucerirea Constantinopolului de către bizantinii conduși de dinastia Paleologos, marele edificiu nu s-a mai putut reface. Mai târziu, otomanii nu au arătat nici un interes pentru cursele de care, sau pentru întreceri sportive. Nu cultivau o societate în care mulțimea să-și spună cuvântul în mari adunări. Ca urmare, Hipodromul a rămas abandonat. Suprafața sa intrată în paragină a mai găzduit rare ceremonii oficiale turcești, precum celebrarea circumciziunii prințului Mehmad, fiul lui Murad al III-lea, defilări fastuoase ale breslelor, trecerea în revistă a unor trupe, sau concentrări ale unor forțe militare. Se poade spune că pe timpul otomanilor locul s-a menținut mult timp ca maidan pustiu, după care spre sfârșit a început a fi acoperit de o locuire mizeră și anarhică cu locuințe din lemn.

ISTANBUL - Biserica Sfânta Sofia

Biserica Sfânta Sofia


Istoric

Numele bisericii poate fi interpretat Sfânta Ințelepciune și mai este numit în versiune greacă-bizantină ''Αγια Σοφια / Hagia Sophia''. Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia este oricum o glorie a geniului constructiv uman.Ea a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură timp de 916 ani. după cucerirea turcă a servit drept moschee alți 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Atatürk.
Prima biserică cu acest nume a fost construită de împăratul Constantin I-ul cel Mare în anul 325 e.N pe locul înalt unde existase anterior un templu dedicat zeiței Artemis, pe ''acropolisul'' vechiului Byzantion. Au urmat lucrări de mărire sub urmașul ctitorului, Constantius, în anul 365 e.n și desemnarea locașului ca reședință episcopală a Constantinopol-ului. In anul 404 e.N biserica a fost incendiată pe timpul unei revolte legate de exilul Sfântului Ioan Chrisostom. In anul 415 e.N, împăratul Theodosius al II-lea a reconstruit biserica într-o nouă variantă arhitecturală. Acest al doilea edificiu a fost devastat și incendiat în cursul revoltei numite ''Nika'', din anul 532 e.N, revoltă ce era pe cale să răstoarne tronul împăratului Justinian I-ul. După înăbușirea revoltei, împăratul a trecut la materializarea visului său de a ridica o biserică fără egal în lumea sa. A încredințat sarcina celor mai renumiți aritecți ai timpului, Anthemius din Tralles și Isidoros din Milet, sub comanda cărora au lucrat încă 100 de maiștri și 10.000 de lucrători. S-au ales cele mai valoroase materiale din imperiul aflat la o mare bogăție și întindere și s-au adus elemente valoroase de arhitectură din monumente antice, de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau Heliopolis din Egipt. După numai cinci ani, un record pentru acele timpuri, în ziua de 26 decembrie 537 e.N, Justinian a putut exclama: ''Glorie Dumnezeului care m-a ajutat săm săvârșesc o astfel de lucrare! Solomon te-am învins!''
După numai două decenii, cutremurele puternice din 15 august 553 e.N, 14 ianuarie 557 și 7 mai 557, partea de răsărit a admirabilei cupole s-a prăbușit. Restaurarea s-a încredințat nepotului lui Isidoros din Milet, iar la 24 decenbrie 563, Justinian apăsat de vârsta de 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.
In anul 859 biserica a suferit un puternic incediu distrugător, iar Sub domnia împăratului Vasile I-ul, un alt cutremur a prăvălit partea de apus a edificiului, la 9 februarie 869. Reparația s-a executat rapid, în anul uemător, 870, deoarece imperiul era într-o perioadă de înflorire.
Un cutremur deosebit de violent, din 25 octombrie 986, a provocat bisericii asemenea stricăciuni încât s-a gândit închiderea ei definitivă. Restaurarea a durat până în anul 994, revenind arhitectului Tridates.
In fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită sălbatic de nobilii creștini apuseni participanți la Cruciada a IV-a. Jaful a durat trei zile, timp în care locașul a fost golit de icoane prțioase încadrate de aur, argint și pietre prețioase, de candelabre din argint și aur, de cruci încrustate și ele cu pietre prețioase și de alte relicve rare.
Intre anii 1204-1261, ocupanții apuseni ai Constantinopol-ului au transformat Sf\nta Sofia în catedrală catolică, dar după izgonirea lor împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologos a restaurant biserica și i-a  redat atributul de catedrală patriarhală ortodoxă. Foarte curând, în 1317, împăratul Andronic al II-lea Paleologos a dispus întărirea bisericii cu contraforturile de la nord-est și sud-vest.
Cutremurul din 1348 a provocat o nouă prăbușire a a părții de răsărit a cupolei, iar restaurare s-a realizat din colectă publică, deoarece imperiul intrase deja în declin abrupt. Toate relatările din sec. al 15-lea, cu câteva decenii înaintea prăbușirii Impriului Bizantin, vorbesc de o stare de întrținere jalnică a bisericii, în concordanță cu decăderea generală.
In primele decenii de ocupație otomană  locașul nu a pierdut nimic din uimitoarea lui decorație creștină de mosaic și frescă, dar la începutul sec al 16-lea acelea au fost acoperite cu un strat mizer de tencuială albă, fără a fi distruse. Turcii au adăugat bisericii patru minarete în cele patru colțuri. Primul l-a ridicat Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel de al doilea fiul său, Baiazid al II-lea, iar ultimile două Selim al II-lea în sec. al 16-lea, prin arhitectulturc cel mai valoros, Sinan. In anul 1573 , tot acela a condus consolidarea edificiului cu noi contraforturi. Sinan a construit în interior ''Loja sultanului'' ,iar în exterior mausoleul lui Selim al II-lea (1577). Cu timpul în jurul Sfintei Sofia turcii au adăugat o serie de construcții mărunte cu destinații de fântână de purificare, de orologiu, de medresă și mausolee.

Arhitectura

Planul bisericii lui Justinian cuprindea un Atrium, perpendicular pe axa longitudinală a edificiului , un Nartex exterior (pronaos), un Nartex interior, Nava centrală, acoperită cu o cupolă gigantică, două Nave laterale și Galeriile superioare, de la etaj, galerii care înconjoară nava centrală din trei părți, sub formă de potcoavă deschisă spre altar.
Din atriumul astăzi dispărut se pătrundea în Nartexul exterior (Exonartex) prin șapte porți gigantice, iar mai departe în Nartexul interior (Esonartex) prin cinci porți bătute în bronz și decorate cu cruci aurite. Din Nartexul interior, alte nouă porți asigură comunicația cu spațiul central al bisericii. Trei porți de la sud erau destinate accesului  poporului, iar altele trei de la nord erau destinate celor care solicitau adăpost spiritual. Porțile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului și suitei sale. In mijloc, cea mai înaltă era Poarta împărătească, placată cu argint aurit, decorație jefuită de apuseni în 1204.
Cele două nartexuri sunt săli transversale alăturate și succesive, perpendiculare pe axa mediană a locașului și lungi cât toată latua acestuia. Au lungimea de 60,90 metri și lățimea de 6,03 metri, cu plafoane sub formă de bolți alternative întrepătrunse.
Nartexul exterior era încăperea rezervată celor care nu fuseseră botezați și cărora nu li se permitea intrarea în biserică. La extremitățile lui de nord și de sud otomanii au practicat niște uși de acces în minaretele ridicate de ei. Bolțile sale întrepătrunse sunt decorate cu frescă.
Nartexul interior are bolțile decorate cu mosaic pe fond auriu, iar zidurile placate în partea de jos cu marmură de diverse nuanțe, străbătută de vinișoare de culoare mai închisă în aceeași nuanță. Păstrează mozaicurile originale cu caractere geometrice și florare și avea menirea de a impresiona pe credincioși.
Spațiul imens din Nava centrală stupefiază și nu poate fi cuprins dintr-o singură privire. Centrul cupolei se înalță la 55,60 metri (echivalentul unui bloc modern cu 15 etaje), având un diametru la bază de 31,36 metri(echivalentul unui bloc modern cu 9 etaje, așezat de-a latul). Cupola parcă plutește pe cele 40 de ferestre care o înconjoară la bază. Ea pare a pluti, a se înălța, purtată de lumina ferestrelor ce-i înconjoară baza. Spațiile de la parter erau rezervate bărbaților, iar cele de la galeriile etajului erau destinate femeilor.
Spațiul central al bisericii, cel mai luminat, era destinat clericilor și este mărginit pe două nivele de șiruri grațioase de coloane. La dreapta și la stânga navei centrale , la parter, se aliniază câte un rând de coloane din granit, aduse de la Efes. Nișele circulare de la colțurile spațiului central posedă opt coloane de porfir provenite de la Baalbek. Cea mai mare parte a coloanelor se termină cu capiteluri bizantine ''composite'', ornate cu frunze de acant. Monogramele cuplului imperial, Justinian și Theodora sunt gravate pe fața și spatele capitelurilor.  In total biserica posedă 107 coloane, din care 40 la parter și 67 la etaj, la galerii. Cele mai înalte coloane de la parter măsoară  20 de metri înălțime, au un diametru de aproape 1,5 metri și o grutate de circa 7 tone.
Galeriile  de la etaj s-au construit deasupra navelor laterale și deasupra nartexurilor, având un plan de potcoavă cu unghiuri drepte, potcoavă deschisă spre altar. Accesul de la parter spre etaj se făcea pe la capetele Nartexului interior, urmând niște serpentine largi, pavate cu cu piatră bolovănoasă, serpentine asemănătoare unei scări încolăcite, dar fără trepte. Acele căi se numeau Kihlias. Cea din sud a dispărut cu ocazia lucrărilor pentru un minaret.
Galeria centrală, poziționată în fața altarului, adică partea vestică a potcoavei galeriilor, era destinată numai împărătesei și suitei sale. Este cea mai spaţioasă, dar şi cea văduvită complet de decoraţiunile originare. Partea nordică a galeriei, a potcoavei, era destinată ca Ginaeceum sau Matroneum, fiind destinată numai femeilor care asistau la slujbe. Cea mai atractivă este galleria sudică la care se ajunge după ce se trece printr-o deschidere a unui perete subțire de marmură. Acel perete a fost adăugat mai târziu pentru a delimita Sala conciliilor, iar deschiderea a primit numele de Poarta Paradisului și a Infernului.
Uimitoarea cupolă este unită la răsărit și la apus cu câte o semicupolă cu dimensiuni asemănător de ample, acelea concurând la amplificarea grandioasă a spațiului Cupola centrală este unită cu alte trei semicupole mai mici, dintre care cea din mijloc acoperea absida altarului.
Lungimea navei centrale, incluzând absida altarului, măsoară 79,30 metri, astfel că împreună cu nartexurile edificiul atinge lungimea de circa 100 de metri. Nava centrală măsoară 32,27 metri, iar împreună cu navele laterale oferă edificiului o lățime de 70 de metri. In total construcția acoperă, cu unele anexe, suprafața de 7.500 de metri patrați, fără a pune la socoteală ''atriumul'' pierdut. Este o suprafață o dată și jumătate mai mare decât a unui stadion modern.

Decorația
 Din mărturiile a numeroși autori creștini reiese că centrul cupolei era acoperit cu un imens mosaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar  pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru ingeri magnifici, cei de la răsărit executați în mosaic, iar cei de la apus în frescă.
Până în sec. al 19-lea toată decorația superioară a bisericii rămăsese neatisă, dar niște restauratori din occident, frații Fosatti di Elveția, au pus la dispoziția turcilor mijloacele de a ajunge la înălțimile maxime ale bisericii. Turcii și-au realizat visul dea înlătura imaginea lui Iisus Pantocrator, înlocuind-o cu un verset din Coran. Tot atunci reprezentările îngerilor au fost înlocuite cu niște medalioane mari cu cligrafii arabe aurite pe fond negru. Bisericii i-ar mai fi fost necesare numai câteva decenii pentru a-și salva  bogăția decorației creștine seculare.
Zidurile laterale ale edificiului, la nord și sud,  cuprinse sub arcuri mărețe, sunt străpunse de mulțime de ferestre dispuse pe mai multe rânduri. Prin ele se revarsă lumina zilei spre spațiul central de jos și spre cel de la galerii.
Intregul perimetru al spațiului central, până la galerii și Nartexul interior până la bolțile cu mosaic, sunt placate cu marmură într-o paletă coloristică discretă inimitabil de diversă. Unii autori vorbesc de peste 60 de nuanțe de marmură, cu incredibile jocuri de nervuri. Marmura albă este provenită din insula Proconessos din Marea Marmara, cea cu nuanțe verzi din insula Eubeea și din Munții Tayget, de lângă Sparta, cea cu nuanțe roz de la Synada, din Asia Mică, cea cu nuanțe de galben și roșu închis din Africa. Placile de marmură sunt prinse în panouri, cu desenele nervurilor așezate simetric. In navele laterale există panouri de marmură gravată, asemănătoare cu cele de deasupra Porții imperiale. Gravurile reprezintă delfini stilizați și Tridentul zeului Poseidon, simboluri emblematice ale Imperiului Roman de Răsărit
Mozaicuri splendide s-au păstrat în diverse puncte ale bisericii. Pe semicupola  absidei altarului se găsește o magnifică reprezentare a Fecioarei cu Pruncul în brațe încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Gabriel este foarte bine păstrat. Frumusețea chipurilor este încântătoare. Partea stângă a navei centrale este prevăzută la înălţime cu nișe, în sunt reprezentate, în mosaic, diverse personaje religioase (sfinți și patriarhi). Nava laterală dinspre sud a păstrat minunat toată decorația mozaicală originală, din sec. al 6-lea, cu motive vegetal-florare și geometrice pe fond auriu.
Galeriile de la etaj dețin cele mai spectaculoase mozaicuri cu figure umane din arta bizantină, dar și acoperiri de bolți și arcuri. Se amintesc mozaicurile: Iisus încadrat de împăratul Constantin  al IX-lea Monomachos și împărăteasa Zoe, un tablou al Fecioarei cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan al II-lea Comnen și împărăteasa Irina, un tablou al prințului nefericit Alexios, fiul celor doi, pătrunzătorul tablou Deisis, în care Iisus are alături pe Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul, împăratul Alexandru, asociat la domnie cu Leon al VI-lea.
La parter, deasuppra porții imperiale se găsește un tablou valoros reprezentând pe Christos așezat pe un tron opulent, făcând cu mâna dreaptă semnul botezului și ținând în mâna stângă o carte deschisă ce poartă scris: pace vouă, eu sunt lumina lumii. In partea stâga jos se prosternează împăratul Leon al VI-lea cerând îndurare pentru greșala celor patru căsătorii ale sale. De o parte și de alta, în medalioane sunt reprezentați Fecioara și Arhanghelul Gabriel.
La capătul de sud al Nartexului interior, printr-o poartă amplă se ajunge într-un vestibul spațios și de acolo în exterior. Se numește vestibulul războinicilor. In sec. al 10-lea acest vetibul se folosea  drept cale de intrare curentă în biserică. Din el se putea pătrunde într-o încăpere privată a împăratului numită Horologion ,încăpere în care împăratul își schimba ținuta pentru slujbe. In acea încăpere se găsea o clepsidră de la care a derivat numele ei. Deasupra porții dinspre Nartexul interior se află un mozaic reprezentativ. Este vorba de imaginea Sfinei Fecioare cu Pruncul așezată pe un tron de argint, încrustat cu pietre prețioase. La dreapta, Constantin cel Mare îi oferă machete orașului, iar la stânga Justinian I-ul îi oferă macheta bisericii Sfânta Sofia.
Poarta de bronz dinspre exterior a vestibulului datează din sec. 2-1 e.A, numită ''Frumoasa poartă'', a fost adusă de la un templu elenistic din cetatea Tarsus, Asia Mică, de care este legată viața Sfântului Paul.

Curiozități 

O curiozitate o reprezintă coloana de marmură cu secțiune patrată, plasată în extremitatea de sud-est, în spațiul central. Pe ea există o amprentă de palmă care a intrat în legendele creștine și turcești. Blocul de marmură cu amprenta palmei a fost adăugat coloanei mai târziu, fiind adus de la biserica Theodokos (localitatea Ayvansaray, Asia Mică). Amprenta este atribuită Sfintei Fecioare, care prigonită de evrei se refugiase în Asia Mică, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, în jurul anului 60 e.N.
O altă curiozitate o reprezintă o coloană cu secțiune patrată, plasată în nava de sud în apropiere de de o poartă dinspre Nartexul interior. In partea inferioară a acelei coloane există o gaură cu diametrul puțin mai mare decât degetul gros al mâinii. Este cunoscută drept Coloana care transpiră și este considerată miraculoasă pentru vindecarea bolilor de ochi.. Cel interesat trebuie săintroducă degetul mare în gaură și să facă o rotire a palmei în jurul găurii, pentru a culege transpirația pietrei.
Tot o curiozitate o reprezintă cele două vase ovoidale, de marmură albă, aflate de o parte și de alta a Porții imperiale, în nava centrală. Vasele au fost descoperite în ruinele anticului Pergam și aduse de turci la Constantinopol. Li s-a adăugat câte un capac și câte un robinet, pentru a servi la spălarea rituală islamică pe când funcționa aici moscheea.

Edificii adiacente 

Bisericii i s-au adăugat cu timpul alte trei construcții de interes: cea a Tezaurului (Skevophilakion), Baptiseriul (Baptiserion) și Clădirea Patriarhatului. Astăzi din ultima nu a mai rămas decât amintirea. Baptiseriul a ajuns mausoleu pentru doi sultani tirci, iar clădirea străvechiului Tezaur mai dăinuie între contraforturile din nord-estul edificiului principal.

ISTANBUL - Seismicitate

Seismicitate

Istanbul este metropola europeană cea mai expusă din punct de vedere seismic, el aflându-se așezat pe falia nord-anatoliană. Aceasta este o falie foarte activă și a aprodus foarte multe dezastre pe parcursul existenței orașului, din antichitate și până în anii perioadei foarte recente. Unul dintre cele mai devastatoare din istoria recentă a fost cel din anul 1509, numit și micul apocalips. Atunci s-a produs și un tsunami care s-a izbit de zidurile orașului, a distrus circa 100 de moschei și a ucis în jur de 10.000 de oameni. Dintre seismele oarecum recente se pot amiti cele din anii 1489, 1556, 1648, 1659, 1752, 1754, 1766 ( care a distrus moscheea Fatih, a ras cartierul Eyűp și a avut replici timp de opt luni), 1790, 1802, 1837, 1841, 1855, 1894 (foarte distructiv), 1923 (două seisme mai mici sub gradul 5 pe scara Richter), 1952, 1957, 1963. Cel mai recent seism resimțit a fost cel din anul 1999, când un seism devastator s-a produs în apropiere, cu epicentrul în orașul industrial Izmit. Cutremurele enumerate au avut diverse grade de intensitate, dar toate au fost consemnate istoric.
Din studierea istoriei bisericii Sfânta Sofia se mai pot enumera cutremure memorabile din primul mileniu al erei noi. Se pot amiti cele din anii 553, 557 (duoă cutremure care au dus la prăbușirea uimitoarei cupole),869, 986 (deteriorări care au dus la gândul închiderii definitive a bisericii) și 1348 (prăbușirea părții de răsărit a cupolei). Se apreciază că un cutremur devastator amenință metropola în următoarele decenii. Desigur că și fenomenul tsunami este un motiv de teamă al specialiștilor. Studiile arată că reguli stricte antiseismice nu s-au emis și nici aplicat de către constructorii turci. Se poate spune că până acum s-a construit fără responsabilitate, accentuându-se prea mult pe economia de materiale, pe costuri cât mai scăzute. Cea mai mare parte din locuințele înghesuite și înalte , mai ales cele din cartierele populare nu vor rezista în cazul unui cutremur puternic, sau chiar mediu.

ISTANBUL - Bosfor, Marea Marmara, Golful Cornul de Aur

Așezare


Istanbul este singurul oraș din lume care se întinde pe două continente, Europa și Asia. Cea mai mare parte a cartierelor sale se găsesc pe pintenul din extrema sud-estică a Europei, despărțită de cele asiatice prin Marea Marmara și Strâmtoarea Bosfor. Pe partea europeană, golful adânc Cornul de Aur desparte cartierele europene în două sectoare: vechiul Constantinopol, la sud, și Orașul Nou la nord, cu cartierele Karaköy (Galata), Geyoglu (Pera), Katabaș, Taksîm, Beșiktaș, Ortaköy și altele mai noi, lipsite încă de interes istoric, întinse în adâncul uscatului sau de-a lungul Bosfor-ului. Peste ape, pe malul asiatic, se află vechiul Scutari (Üsküdar), cu o seamă de alte cartiere mai noi, întinse pe țărmul Mării Marmara, spre sud și pe cel al Bosforului, spre nord. Orașul metropolă este considerat european deoarece centrul său istoric și ponderea locuirii de astăzi se află în Europa. Este centrul uneia dintre cele mai mari aglomerări urbane a continentului și reprezintă principalul pol economic al Republicii Turcia, cu toate că nu mai este capitală a statului.
Nucleul Istanbulului, adică orașul vechi, este scăldat de apele Mării Marmara, de cele ale Bosfor-ului și de cele ale golfului Cornului de Aur.


Bosfor


Strâmtoarea Bosfor este o realitate geografică legată indestructibil de așezarea, existența și evoluția Istanbulului. Bosforul (Boğaziçi în limba turcă), este o ruptură telurică a scoarței terestre dintre Europa și Asia, care permite comunuicația dintre apele Mării Mditerane, prin Marea Marmara și Marea Egee, cu Marea Neagră. Strâmtoarea reprezintă întâlnirea a două plăci tectonice active care se contrapun la scară geologică. Bosforul are o lungime de 31,7 Km și o lățime ce variază între 650 și 2800 de metri. Apele sărate ale celor două mări, pe care le unește, au umplut un șanț geologic adânc, născut prin ruperea, sau compresarea uscatului la începutul erei quaternare. De 4-5 milenii un număr greu de precizat de seminții i-au traversat apele de pe un continent pe altul, sau de la o mare las alta, în ciuda curenților violenți ce îl străbat. In lungul strâmtorii adâncimea apelor variază între 36 și 124 de metri, cea mai mare adâncime fiind atinsă în dreptul localității Arnavatköy, satul albanez în limba turcă, și numit odinioară Mega Revna, sat de creștini recunoscut astăzi pentru restaurantele lui pescărești. Aici ca și în [[România]], la [[Galați]] sau [[Constanța]], există obiceiul de Aruncare a crucii în mare de Boboteză, obicei vechi de numai 60 de ani.
Navigația prin strâmtoare a fost totdeauna pusă în pericol de curenții foarte puternici și periculoși care străbat apele la două nivele distincte. Cel din partea superioară a apelor se îndreptă dinspre Marea Neagră spre Marea Marmara, iar cel de profunzime se scurge invers, cu efect nefast pentru adâncurile Mării Negre. Sub adâncimea de 200 de metri, în apele Mării Negre s-au acumulat substanțe nocive pentru viața animală. Aceasta a dispărut total datorită aportului de apă mult mai sărată dinspre bazinul mediteraneean în raport cu apa de suprafață din bazinul pontic, mult îndulcită de apele Dnăreii și a altor mari râuri ce vin din câmpia ruso-ucraineană.
Pe unele porțiuni ale șenalului Bosforului, pericolul provocat de curenți este crescut cu mult față de medie. La pericolele întâmpinate de navigație s-au adăugat în ultimile secole cele datorate construcțiilor militare medievale și moderne. Un exemplu îl pot oferi cele două mari cetăți construite de turci înainte de cucerirea Constantinopolului, Anadolu Hisar pe malul asiatic și Rumali Hisar pe malul european, în porțiunea cea mai strâmtă a șenalului, acolo unde între maluri sunt numai 660 de metri.
In baza Convenției de la Montreux, din 1936, apele Bosforului au devenit parte a domeniului internațional și libere accesului oricăror nave străine. Traficul naval prin strâmtoare este unul dintre cele mai importante din lume. O statistică din anul 2002 arată că 47.000 de nave au tranzitat strâmtoarea, dintre care 8.000 au transportat încărcături periculoase, printre care gaze și petrol. In anul 2004 traficul a crescut la 54.000 de nave.
Internaționalizarea strâmtorii și densitatea traficului naval greu a necesitat obligativitatea folosirii de piloți turci de către navele de mare tonaj. Pe lângă marele trafic naval internațional, apele strâmtorii sunt înțesate de o puzderie de vase mici turcești folosite la traversări, la navetele locuitorilor între cartiere, la trafic comercial local și, desigur, la turism.
Legătura rutieră dintre partea europeană și cea asiatică a metropolei se realizează prin două mari poduri suspendate de dată recentă, cu câte șase benzi de circulație: Podul Bosfor și Podul Fatih Sultan Mehmed sau Podul Cuceritorului. Pe calea apelor, cartierele de pe cele două continente sunt legate printr-o mulțime de linii navale de navetă, sau turistice.
In prezent este în stare de finalizare un tunel de legătură pe sub apele strâmtorii, la întâlnirea cu apele Mării Marmara, tunel destinat unei circulații urbane rapide între cartierele de pe malurile celor două continente. Tunelul poartă numele de Marmaray, va avea o lungime de 13,6 Km și va fi dat în folosință în anul 2013. In jur de 1387 de metri din tunel vor trece pe sub strâmtoare la o adâncime în jur de 61 de metri. Tunelul va avea un traseu lung pe sub cartierele existente pe malul european al Mării Marmara și pe sub cele de pe malul asiatic, cu direcţie spre sud. Va traversa pe sub apele marine în dreptul Cornului de Aur spre ţărmul asiatic, puțin în diagonală spre nord. Odată cu marele proiect Marmaray se vor moderniza circa 60 de Km de cale ferată existentă din preajma capitalei. Noile căi ferate subterane vor fi racordate de o parte și de alta a strâmtorii cu rețeaua de transport existentă și se vor amenaja patru noi stații: Kaliçesme (acolo unde tunelul va intra în subsol),Yenikapî, Sirkeci și Usküdar. Tunelul va descongestiona traficul în Istanbul și va permite trecerea zilnică, de o parte în alta, a circa 2.000.000 de călători. traversarea de la un mal la celălalt va dura 18 minute și 105 minute de la un capăt la altul al tunelului (de la Halkali în partea europeană, la Gebze pe partea asiatică). trenurile vor circula la un interval de 2 minute și vor transporta circa 75.000 de calatori pe oră. Un factor de risc este acela că tunelul urmează pe circa 12 Km falia seismică nord-anatoliană și că există pericolul unuor cutremure, a unor tsunami și puternicilor curenți marini. Tunelul a fost proiectat pentru a face față unui cutremur de 7,5 pe scara Richter.


Marea Marmara


Marea Marmara este un alt element georafic reprezentativ și definitoriu al așezării Istanbulului. Apele Mării Marmara scaldă latura sudică a vechiului Constantinopol, respectiv cartierele europene apusene. Pe celălalt continent scaldă cartierele asiatice de proveniență mai nouă cu tendință de dezvoltare sudică. Marea Marmara este o mare internă a Turciei, fiind cuprinsă numai între teritorii turce. Ea este situată între sud-estul Europei și Asia Mică, constituind o legătură între Marea Neagră și Marea Mediterană prin Marea Egee. Ca și strâmtoarea Bosfor, este așezată pe traiectul faliei seismice nord-anatoliene, falie responsabilă de numeroase și dramatice seisme de mare putere. Este o mare de mici dimensiuni, dar bine delimitate. Are o suprafață de 11.500 Kmp și o adfâncime maximă de 1261 metri. Are o importanță economică majoră pentru Turcia, ea constituind o legătură avantajoasă între metropola Istanbul și marea zonă industruială din regiunea Izmit. Deasemeni se remarcă drept o mare deosebit de circulată, cu un trafic dintre cele mai importante din lume, datorită strâmtorilor între care este cuprinsă. Comunică cu Marea Neagră prin strâmtoarea Bosfor și cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Dardanele, ambele foarte strâmte și strategice.
Vechii greci o numeau Propontida (în greacă Προποντις -ιδος adică Propontis -idos). Numele provine de la termenul pro - înainte și pontos - mare. Aceasta deoarece pentru grecii veniți din Marea Egee, această mică mare se afla înaintea Pontului Euxin. Numele de Marmara provine tot din limba greacă, de la vechiul termen Marmaros sau marmaron care desemna marmura albă cu granulații, sau cu vinișoare bleu, marmură foarte abundentă în insula Prokonnesos (nesos - insulă și prokos - căprioaară), denumită mai târziu Insula Marmara. Numele ei s-a exrins apoi asupra întregii mări.


Cornul de Aur


Apele prietenoase care poartă acest nume atrăgător (în turcă Haliç) sunt un reper geografic esențial pentru marea metropolă euro-asiatică. Cornul de Aur este un golf lung și îngust, asemănător unui șarpe acvatic, un corn prelung cu vârful puțin curbat. Razele soarelui de după amiază se reflectă în apele sale, făcându-le să strălucească ca aurul topit.  Malurile lui au cunoscut de-a lungul mileniilor mulțime de seminții purtătoare a diverse religii și stadii de dezvoltate pe scara civilizației. Chiar și astăzi cartierele care-l mărginesc oferă o imagine completă a compoziției etnice și religioase a metropolei. La începutul mileniului dinaintea erei noi în adâncul golfului a luat naștere o neînsemnată locuire umană, numită ''Semistra'', folosind calitile deosebite ale apelor lui pentru un port al navelor rudimentare. Mai târziu locuitorii s-au deplasat pe colina tringhiulară, mai înaltă, cuprinsă între Marea Marmara și minunatul și liniștitul golf. Noua așezare din sec. al 9-lea e.A, s-a numit ''Lygos''. Ea a ocupat poziția dominantă deținută mai târziu de ''acropolisul'' viitorului Byzantion grecesc, întemeiat după legendă în anul 667 e.A și al Constantinopoului care i-a urmat începând cu anul 330 e.N. Astăzi Cornul de Aur desparte în două partea europeană a Istanbulului, la sud rămânând vechiul Constantinopol, iar la nord Orașul Nou, cel întemeiat de genovezi cu acordul bizantinilor, acolo unde s-au aciuit ulterior o mulțime de locuitori străini, mai ales apuseni, aduși de interese comerciale.
Golful are o lungime de 7,5 Km și o lățime de 750 de metri. Atinge adâncimea cea mai mare, de 35 de metri, acolo unde se întâlnește cu Bosfor-ul, în dreptul liniei imaginare care unește astăzi Palatul Topkapî, pe malul de sud, cu Turnul Galata pe malul de nord. In antichitate și în epoca medievală a servit permanent drept port și zonă pentru construcții navale. Pe malul său sudic bizantinii au ridicat ziduri puternice și înalte de apărare. Tot pentru a proteja acea parte a orașului de un posibil atac pe mare, ei au plasat un lanț gros și greu la intrare în golf. Lanțul era fixat de un turn al orașului , pe partea sudică a golfului și de un alt turn mai vechi din dreptul Turnului Galata, turn care era cunoscut drept Megalos Pyrgos, adică Marele Turn. Lanțul era menit să împiedice trecerea navelor inamice în Cornul de Aur. ''Megalos Pyrgos'' a fost distrus în mare parte de cruciații jefuitori din Cruciada a IV-a în 1204, dar genovezii au ridicat unul mai falnic în apropiere, Turnul Galata, în 1348, pe care ei l-au numit Christea Turris.
Pe parcursul istoriei lanțul a fost ocolit de trei ori: - In sec. al 10-lea rușii din Kiev , veniți cu monoxile primitive, au ocolit lanțul trecând ambarcațiunile pe uscat, dar au fost distruși total de bizantini cu ajutorul focului grecesc. - In 1204, pe timpul Cruciadei a IV-a, venețienii au reușit să rupă lanțul cu un berbec. - In 1453 otomanii lui Mahimed al II-lea Cuceritorul au copiat solușia rușilor, trecându-și vasele pe o cale de uscat peste înălțimea Galata și relansându-le la apă în apele din Cornul de Aur.
Cornul de aur este traversat astăzi de trei poduri, enumerate în ordinea vechimii și a poziţionării spre interiorul golfului:
* Podul Galata ( Galata Koprűsű, sec.al 6-lea e.N, proiecte nerealizate 1502-1503, 1836, 1845, 1863, 1875, 1912, 1994) 
* Podul Atatṻrk (Hayrat Koprűsű, devenit Atatűrk Koprűsű 1939)   
* Podul Haliç (Podul Cornul de Aur) 1974, 1996.
* In 1502, sub sultanul Baiazid al II-lea s-a cerut un proiect pentru pod lui Leonardo da Vinci. Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică și cheia de boltă. In acest fel a conceput un pod fără precedent cu un tablier unic. Podul urma să aibă o deschidere de 240 de metri și o lățime de 24 de metri, devenind cel cu cea mai lungă deschidere și cel mai lat din lume la acea dată. Proiectul nu a primit aprobarea sultanului. La 17 mai 2006 s-a anunțat că proiectul va fi resuscitat. Dupăcinci secole proiectul lui Leonardo da Vinci de traversare a Cornului de Aur va deveni primul proiect arhitectural de geniu, al Renașterii, care se va realiza la dimensiunile identice acelui timp. Podul cel nou va avea o înălțime de 24 de matri deasupra apelor.
* Trebuie adăugat că turcii au cerut și lui Michelangelo să prezinte și el un proiect, dar acela a refuzat propunerea. Ideea construirii unui pod peste Cornul de Aur a fost abandonată de otomani până în sec. al 19-lea.



CRAIOVA - Urbanistica la trecerea dintre sec. 18-19

Mahalale

De-a lungul dezvoltării lor istorice, toate localitățile noastre din fostele principate s-au subîmpărțit în mahalale, formațiuni urbanistice echivalente astăzi cu termenul de cartier sau de suburbie. Termenul are rădăcini în limba turcă. Mahalalele și-au luat numele, prin tradiție, de la numele, de la hramul bisericii sau mănăstirii în jurul căreia se formau, odată cu lărgirea teritorială a asșezării și cu creșterea numerică a locuitorilor. Mahalalele își mai luau numele de la numele moșiei pe care întindeau, de la numele proprietarului, dacă acesta nu corespundea cu al moșiei, de la numele unei personalități marcante a cărei viață, ale cărei calități și activități lăsaseră amintiri trainice în amintirea localnicilor (personalitate laică sau eclesiastică), de la anumite îndeletniciri sau meșteșuguri care dominau preocupările locuitorilor mahalalei, de la unele toponimice anterioare, de la unele evenimente istorice marcante din viața localității sau a mahalalei, precum și de la diverse amintiri sau legende de sorginte laică sau religioasă. In cazul bisericilor sau al mănăstirilor, mahalaua dezvoltată împrejur lua numele acesteia, sau a hramului. In unele cazuri mahalaua împrumuta chiar numele unui slujitor bisericesc mult respectat, care rămânea imprimat prin numele său în tradiția locală. Cu excepția unuor localități care s-au suprapus pe locuiri antice grecești sau romane, toate localitățile noastre au apărut și s-au dezvoltat mai ales în perioada lungă a evului mediu, chiar dacă au urmat unele rădăcini geto-dace. Localitățile născute în evul mediu au avut legături cu anumite moșii cu caracter feudal. Moșiile erau boierești sau domnești. Ele purtau denumiri care numai uneori corespundeau cu numele proprietarului. Localitățile au luat naștere pe anumite moșii, dar au rămas înconjurate de alte moșii peste care urmau a se întinde în cursul dezvoltării ulterioare. Această evoluție istorică a determinat ca localitățile și mahalalele lor să împrumute numele moșiilor pe care se dezvoltau. Se poate aprecia că tradiția aceasta a moșiilor boierești sau domnești care determinau, în parte, denumirea localităților și a mahalalelor a durat, la noi, până în 1864, când s-a trecut la secularizarea averilor mănăstirești și când s-au desființat rangurile și privilegiile boierești, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Craiova, localitate cu tradiție medievală, centru polarizator de primă mărime în Țara Româmescă, a cunoscut atribuirea denumirilor cartierelor sale de început, a mahalalelor, după tradițiile amintite, putând constitui chiar un exemplu în lumea localităților românesști.

Catagrafia din 1835


O primă sucâmpărțire a Craiovei în mahalale am găsit-o întocmită la ''18 Ghenar 1835 în Arhivele Statului - Bunuri publice - Condica nr. 26.'' Ea a apărut sub denumirea : Catagrafia plășii orașului Craiovii, capitala județului Doljiu, arătând mahalalele, numele moșiilor, bisericile cu hramul lor, preoți, diaconi și țârcovnici' - în publicația Arhivele Olteniei Nr. 53/1931. Această catagrafie prezintă următoarele 27 de mahalale : (numărul familiilor se referă numai la "dajnici i boieri", adică numai la locuitorii ce plăteau bir și la boieri) 1.- Mahalaua Obedeanu - moșie domnească - 30 de familii - hramul bisericii Sfinții Impărați. 2.- Mahalaua Oăta - ipac (înseamnă idem), adică tot moșie domnească - 49 de familii - hramul bisericii Adormirea (...Maicii Domnului). 3.- Mahalaua Sf. Dimitrie - ipac - 93 de familii - hramul bisericii Sfântul Dimitrie. 4.- Mahalaua lui Fir - ipac - 93 de familii - hramul bisericii Sfinții Ierarhi. 5.- Mahalaua Târgul de afară - ipac - 85 de familii - hramul bisericii Toți Sfinții. 6.- Mahalaua Sf. Gheorghe Vechi - ipac - 100 de familii - hramul bisericii Sfântul Gheorghe. 7.- Mahalaua Valea Vlăicii - ipac - 40 de familii - hramul bisericii Sfântul Spiridon. 8.- Mahalaua Sevastian - ipac - 16 familii - hramul bisericii Sfântul Ioan. 9.- Mahalaua Bășica - ipac - 58 de familii - hramul bisericii Toți Sfinții. 10.- Mahalaua Popii Hristii - ipac - 91 de familii - hramul bisericii Sfinții Apostoli. 11.- Mahalaua Haralambie - hramul bisericii Sfinții Impărați - nu se precizează nimic despre moșie și despre numărul de familii (biserica avea un pronunțat caracter particular). 12.- Mahalaua Hașu - moșie domnească - 90 de familii - hramul bisericii Sfinții Ioachim și Ana. 13.- Mahalaua Petrru Boji - ipac - 47 de familii - hramul bisericii Adormirea (...Maicii Domnului). 14.- Mahalaua Sfinții Voevozi - ipac - 40 de familii - hramul bisericii Sfinții Ingeri. 15.- Mahalaua Craiovița - ipac - 70 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae. 16.- Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou - ipac - 76 de familii - hramul bisericii Sfântul Gheorghe. 17.- Mahalaua Ungurenilor - ipac - 136 de familii - hrmul bisericii Sfântul Nicolae. 18.- Mahalaua Dorobănția - ipac - 40 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae. 19.- Mahalaua Hera - ipac - 70 de familii - hramul bisericii Sfântul Ioan. 20.- Mahalaua Belivacă - ipac - 30 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae. 21.- Mahalaua Podbanița - ipac - 16 familii - hramul bisericii Schimbarea la față. 22.- Mahalaua Dud - ipac - 25 de familii - hramul bisericii Adormirea (...Maicii Domnului). 23.- Mahalaua Brândușa - ipac - 14 familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae. 24.- Mahalaua Mântuleasa - ipac - 88 de familii - hramul bisericii Sfânta Troiță. 25.- Mahalaua Troiții - ipac - 50 de familii - hramul bisericii Sfânta Troiță. 26.- Mahalaua din Târg - ipac - 168 de familii - hramul bisericii Sfântul Ilie. 27.- Mahalaua Piscupia (Episcopia) - ipac - 46 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae.

Catagrafia din 1838


La numai trei ani după catagrafia anului 1835 s-a procedat la o alta, probabil ca urmare a cutremurului memorabil din 1838. Totodată s-a procedat și la o inventariere amînunțită a stricăciunilor provocate bisericilor cu ocazia cutremurului. Noua catagrafie s-a întocmit potrivit cu așezarea cinstitei comisii catagraficești. Orașul a fost împărțit și de această dată în mahalale grupate în jurul bisericilor parohiale. La socotirea populației s-au luat în considerație tot ''numai creștini dajnici i boieri''. La statistica din 1838 s-au enumerat numai 26 de mahalale, cu una mai puțin decât în 1835, eliminându-se Mahalaua Haralambie. Despre aceasta nu s-a precizat pe ce moșie s-ar fi aflat și nici numărul de familii păstorite de parohie. Nu s-a precizat nici dacă era cu adevărat o parohie sau o proprietate de familie. O parte din mahalale au fost altfel definite, probabil cu mai multă atenție : 1.- Mahalaua Mănăstirii Domnești - 122 de familii - hramul bisericii Sfântul Dimitrie - numită în 1835 Mahalaua Sf. Dimitrie. 2.- Mahalaua Brândușa - 52 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae - numită în 1835 Mahalaua Brândușa. 3.- Mahalaua Mântuleasa - 97 de familii - hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului - numită în 1835 Mahalaua Mântuleasa. 4.- Mahalaua Bășica - 97 de familii - hramul bisericii Toți Sfinții - numită în 1835 Mahalaua Bășica. 5.- Mahalaua Dorobănția - 80 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae - numită în 1835 Mahalaua Dorobănția. 6.- Mahalaua Popa Hristea - 73 de familii - hramul bisericii Sfinții Apostoli - numită în 1835 Mahalaua Popii Hristii. 7.- Mahalaua Oota - 61 de familii - hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului - numită în 1835 Mahalaua Oăta. 8.- Mahalaua Chițăra Nouă - 90 de familii - hramul bisericii Sfântul Ioan botezătorul - numită în 1835 Mahalaua Hera. 9.- Mahalaua Ungureni - 154 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae - numită în 1835 Mahalaua Ungurenilor. 10.- Mahalaua Sfinții Voevozi - 41 de familii - hramul bisericii Sfinții Voevozi - numită în 1835 Mahalaua Sfinții Voevozi. 11.- Mahalaua Sfântul Ilie - 72 de familii - hramul bisericii Sfântul Ilie - numită în 1835 Mahalaua din Târg. 12.- Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou - 93 de familii - hramul bisericii Sfântul Gheorghe - numită în 1835 Mahalaua Sfântul Gheorghe Nou. 13.- Mahalaua Petre Boji - 67 de familii - hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului - numită în 1835 Mahalaua Petru Boji. 14.- Mahalaua Postelnicul Fir - 93 de familii - hramul bisericii Sfinții Trei Ierarhi - numită în 1835 Mahalaua lui Fir. 15.- Mahalaua Târgul de afară ot Hagiu - 101 de familii - hramul bisericii Toți Sfinții - numită în 1835 Mahalaua Târgu de afară. 16.- Mahalaua Sfântul Spiridon - 44 de familii - hramul bisericii Sfântul Spiridon - numită în 1835 Mahalaua Valea Vlăicii. 17.- Mahalaua ot Hașu - 88 de familii - hramul bisericii Sfinții Ioachim și Ana - numită în 1835 Mahalaua Hașu. 18.- Mahalaua Episcopia 18 familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae - numită în 1835 Mahalaua Piscupia. 19.- Mahalaua Sfântul Gheoghe Vechi - 187 de familii - hramul bisericii Sfântul Gheorghe - numită în 1835 Mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi. 20.- Mahalaua Craiovița - 80 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae - numită în 1835 Mahalaua Craiovița. 21.- Mahalaua Potbanița - 17 familii - hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului - numită în 1835 Mahalaua Podbanița. 22.- Mahalaua Belivacă - 30 de familii - hramul bisericii Sfântul Nicolae - numită în 1835 Mahalaua Belivacă. 23.- Mahalaua Sevastian - 18 familii - hramul bisericii Sfântul Ioan Botezătorul - numită în 1835 Mahalaua Sevastian. 24.- Mahalaua Obedeanu - 46 de familii - hramul bisericii Sfinții Impărați - numită în 1835 Mahalaua Obedeanu. 25.- Mahalaua Sfânta Troiță - 65 de familii - hramul bisericii Sfânta Troiță - numită în 1835 Mahalaua Trioții. 26.- Mahalaua ot Dud - 40 de familii - hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului - numită în 1835 Mahalaua Dud.
In comparație cu catagrafia din 1835, în 1838 nu mai apare Mahalaua Haralambie, despre care, nici anterior, nu se consemnase pe ce moșie se afla și nici numărul de familii din parohie.

Evolutie a numărului locuitorilor Craiovei


Silezianul Baltazar Walter, care a petrecut câțiva ani în Țara Româmească la începutul sec. al 17-lea, a transmis cele zise de de Logofătul Teodosie al lui Mihai Viteazul. Acela zicea în anul 1596: ""Craiova, reședința Banului, oraș mare, împoporat și plin de tot belșugul, dar și fără ziduri și cetățuie.""
Din Catagrafia din anul 1835 rezultă existența a 1653 de familii -''ctrștini i dajnici''-, deci un număr aproximativ de 10-11.000 de locuitori creștini. La aceștia trebuie adăugați, tot cu aproximație, străinii, necredincioșii ortodocși, slugile și alte categorii. Se obține astfel o populație totală de circa 16.000 de locuitori. Considerând drept bun numărul de 9.000 de locuitori ai Craiovei în 1821, se poate aproxima în același fel o populație totală de 12-13.000 de locuitori. Pare naturală creșterea populației la 16.000 de locuitori în 1835 și apoi la 20,000 în 1838.
In perioadele de liniște și prosperitate economică, sau pe timpul târgurilor, populația creștea simțitor cu până la o pătrime sau chiar mai mult. In perioadele de restriște, cu epidemii sau războaie, populația putea scădea cu până la jumătate, datorită refugiului spre lumea satului.
Economia predominant agricolă a începutului și întregului secol al 19-lea a determinat o creștere foarte lentă a populației orășenești în țările române. La această cauză de natură economică trebuie adăugată și condițiile generale social-istorice, care încetineu creșterea populației: mortalitatea mare datorată epidemiilor, condițiilor de salubritate dăunătoare, asistenței medicale aproape inexistente, jafurilor străine și războaielor.
După alte două decenii, în 1859, populația Craiovei a ajuns la 25-30.000 de locuitori. In 1898 avea 39.000 de locuitori, deci în patru decenii, între 1859 și 1898, populația a crescut cu numai 9-14.000 de oameni, ceea ce înseamnă o creștere cu o treime. Pentru viitorii 30 de ani creșterea a fost mult mai semnificativă, trecându-se de la 39.000 de locuitori la 63.000 în 1930. O creștere de 61%. La jumătatea intervalului, în 1915, se ajunsese la 51.927 locuitori. In anul 1930 Craiova se afla pe locul al 12-lea în constelația orașelor Romîniei Mari. In continuare populația s-a ridicat la 60.000 de locuitori în 1946, după război, apoi la 85.000 de locuitori, în 1948, la 97.000 de locuitori, în 1956, la 149.000 în 1966 și la 222.000 locuitori, în 1977, împreună cu comunele suburbane (fără acestea numai 194.000 de locuitori). In anul 1980 s-a atins o populație de 240.000 de locuitori, fără comunele suburbane și o suprafață de 34.159 hectare. Creșterea economică și mai ales industrializarea de pe parcursul sec. al 20-lea a condus la o creștere accelerată a populației orășenești, asemănător tuturor țărilor lumii. Populația înregistrată în anul 2010 se ridică în jur de 300.000 de locuitori, la care se adaugă câteva zeci de mii de persoane flotante neînregistrate.