marți, 10 aprilie 2012

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - OCUPAREA BUCUREŞTIULUI BBB X

Grupul de armate Prezan, constituit în grabă prin Ordinul de operaţii nr. 1 din 12/25 noiembrie 1916, al Marelui Cartier General, după trecerea Dunării de către armata lui Mackensen, avea sarcina de a apăra capitala dinspre vest şi sud-vest. Planul de operaţii ale generalului C.Prezan a prevăzut o manevră pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi bătute succesiv. Contraofensiva generalului Prezan a început în ziua de 17/30 noiembrie 1916. Aceste măsuri militare de ultimă oră nu împiedicaseră guvernul şi casa regală să se pregătească pentru evacuare, mai ales că materialele şi arhivele fuseseră deja expediate spre Moldova cu zile înainte.
Ziua de 18 noiembrie /1 decembrie a adus în porţiunea cea mai importantă a frontului un început de victorie română. Cu toate că la finele zilei şocul lui Mackenzen nu împinsese decât nesemnificativ frontul şi lupte grele se desfăşurau pe tot frontul, guvernul şi curtea regală a decis evacuarea spre Iaşi. Este posibil ca respectiva decizie să se fi luat datorită capturării unui unui automobil românesc din Divizia a 8 Infanterie, în care se afla o casetă de fier cu ordine de operaţii române, ordine din care se desprindea concepţia de ansamblu a planului Grupului de armate Prezan. S-ar putea ca cele amintite să nu fi ajuns la cunoştiinţa Marelui Cartier General, deoarece în acea seară la sediul său de la Periş, generalul Prezan preconiza pentru ziua următoare, "cu o tenacitate demnă de admirat", după cele consemnate de generalul G A Dabija, să continue ofensiva pe direcţiile concentrice, pentru nimicirea unităţilor Grupului inamic Kosch, care ameninţau capitala. Cu toate acestea la mizul nopţii de 18 noiembrie, spre 19 noiembrie / 2 decembrie 1916, trenul ministerial a pornit din gara Periş spre Iaşi. Ion şi Vintilă Brătianu au mai rămas în cursul nopţii la Marele Cartier General, urmând să ajungă trenul, cu automobilele, în staţia Boboc din preajma Buzăului. Ei nu şi-au dus nici soţiile şi nici mama în refugiu, pentru a nu fi învinuit Primul-ministru de către opinia publică că şi-a pus rudele la adăpost. Mama lor era văduva fostului revoluţionar de la 1848 şi Prim-ministru din timpul Războiului de independenţă (1877-1878).
In acele momente grele, regele se afla la Scroviştea unde staţiona un alt tren cu locomotiva sub presiune.
Bătălia de la Bucureşti se desfăşura destul de bine, dar apăruseră însă veşti proaste dinspre Piteşti, unde trupele noastre nu puteau rezista presiunii lui Falkenhayn. Ceea ce a privat trupele din Grupul Prezan de o victorie atât de apropiată "nu afost nici raportul de forţe defavorizant, nici adâncimea spaţiului de manevră până la aliniamentul Argeş-Neajlov, ci timpul avut la dispoziţie" în mişcare unităţilor militare angajate. Timpul, deşi a fost bine calculat, "nu a putut fi respectat darorită greutăţilor ivite în concentrarea forţelor, ca urmare a lipsei de mijloace corespunzătoare în transmiterea ordinelor". Ca atare inamicul a avut răgazul necesar să-şi regrupeze forţele, cu mult superioare celor româneşti, şi a câştigat, până la urmă avantajul.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că cele două divizii ruse, incluse în planul luptei, n-au acţionat la timp şi hotărât. Un observator extern, Victor Petain, şeful Statului Major al Misiunii franceze a scris despre cele petrecute atunci că: "Neintervenţia ruşilor pe câmpul de bătaie a dat acestei drame o notă de mister". Generalul Rasvoi, comandantul Diviziei a 40-a ruse, nu a atacat în direcţia Comana, confor planului, sub motiv că nu a primit ordin. Acel ordin i-a fost trimis de generalul Meniţki, şeful Statului Major al Corpului 4 rus, abia la 21 noiembrie / 4 decembrie, când bătălia pentru Bucureşti se încheiase. Trebuie amintit că pe tot pasrcursul războiului, Romania, ca aliat, a a stat ca un ghimpe în faţa doriţelor Rusiei de a ajunge la "Strâmtori", Bosfor şi Dardanele. Aşa că în multe ocazii acţiunile ruşilor au putut fi suspicionate. Ei preferau o Românie înfrântă şi fătă pretenţii, care să nu le împidice drumul spre Constantinopol după război. De la o Românie înfrântă ei ar fi putut să-şi însuşească teritorii, precum Dobrogea, pentru a crea culoarul dorit prin Bulgaria soră, până la Constantinopol.
Pe 20 noiembeie / 3 decembrie 1916, spre seară, generalul Prezan a dat ordinul retragerii generale pentru salvarea trupelor şi a capitalei de represalii de artilerie.
Inainte de acest deznodământ, în ipoteza părăsirii Bucureştiului de către guvern, primul-ministru Ion I C Brîtianu desemnase ca secretar al Ministerului de Interne pe Lupu Kostake, pentru a conduce acest departament ce rămânrea în Bucureşti. Pentru aceeaşi eventualitate a fost numit prefect al poliţiei generalul pensionar A. Mustaţă, deoarece G. Corbescu ar fi fost foarte expus răzbunării inamicului, el fiind cel ce condusese acţiunea de arestare şi internare a cetăţenilor austro-ungari, germani, turci şi greci, aflaţi în capitală la izbucnirea războiului. Concomitent, Regele, cu acordul guvernului, desemnase ca reprezentant, în Bucureşti, al intereselor "Curţii" şi supraveghetor al palatelor pe profesorul Al. Tzigara-Samurcaş, directorul Muzeului de Artă Naţională.
După aprecierea lui I.G.Duca, aceste numiri au constituit grave greşeli ale celor doi oameni de stat. Toţi cei trei demnitari erau germanofili notorii. Dar Brătianu îi alesese tocmai datorită simpatiilor de care aceştia se bucurau în cercurile politice ale Puterilor Centrale. Brătianu spera ca ca ei să reuşească a ocroti mai uşor interesele populaţiei în cazul ocupării capitalei. Cei aleşi au înşelat total încrederea Primului-ministru, ajungând simple unelte ale ocupanţilor în următorii doi ani de grea opresiune.
In zona de ocupaţie inamică au rămas şi multe alte personalităţi politice, care se opuseseră intrării României în război alături de Antantă, precum Al. Marghiloman, P.P Carp şi nulţi alţii, apropiaţi ai acestora şi mai ales din Partidul Conservator. Unii erau, pur şi simplu, ostili unei alianţe cu Rusia ţaristă, pericolul cel mai vechi şi mai pervers al Ţărilor romîne, în ultimile două secole, alături de otomani.
Primarul Emil Petrescu a rămas şi el pe loc, urmând să se ocupe de formalităţile de predare a oraşului către inamic, pentru a nu fi expus unui atac prin bombardare cu artileria grea şi a unor abuzuri militare. El se afla în posesia unei notificări ce urma să fie transmisă inamicului german, document ce îi fusese lăsat de guvern înainte de părăsirea capitalei, cu dispoziţia a-l folosi la nevoie.
In cursul nopţii de 3 spre 4 decembrie, stil nou, deoarece armata română rupsese contactul cu inamicul, tunurile de pe frontul apropiat nu s-au mai auzit în oraş. In schimb casele de pe şoseaua Ştefan cel Mare au fost zguduite de convoaiele militare române în retragere. Acelea veneau dinspre Obor şi coteau pruin PiaţaVictoriei pe şoseaua Jianu (azi B-dul Aviatorilor) către Urziceni. Desigur că acesta nu era singurul traseu de retragere.
In dimineaţa zilei de 4 decembrie, stil nou, în oraş a venit un trimis al feldmareşalului von Mackensen pentru a întreba dacă "cetatea Bucureşti se predă sau va opune rezistenţă trupelor germane". In acest ultim caz capitala României urma a avea soarta oraşului belgian Liege, căci bateriile artileriei grele se aflau în poziţie de tragere. Un răspuns trebuia dat în termen de 24 de ore. Fără a şti de sosirea acestui sol, populaţia se aştepta să vadă, dintr-un moment în altul, trupele invadatoare pe străzi.
Solul german intrase în Bucureşti pe Calea Rahovei, fiind condus, legat la ochi, într-un automobil, la Prefectura poliţiei. Acolo era aşteptat de Primarul Emil Petrescu şi de Lupu Kostake, reprezentantul Ministerului de Interne.
Trimisul lui Mackensen a primit asigurări că oraşul nu se va apăra, dar i s-a cerut ca averea şi cinstea locuitorilor să fie garantate. Urma ca predarea să aibă loc a doua zi, 5 decembrie 1916, stil nou, la ora 10 dimineaţa.
A doua zi , adică pe 23 noiembrie / 5 decembrie 1916, a trecut totuşi călare, în dreptul Spitalului Colţea, un ofiţer de roşiori, însoţit de patru soldaţi. Era o patrulă de ariergardă. La acea oră matinală, prin unele bariere ale oraşului mai se scurgeau coloane în retragere ale armatei române. In schimb, pe Calea Victoriei se instalau cordoane de gardieni publici, în lungul trotoarelor, pentru primirea feldmareşalului August von Mackensen. Trebuia păstrată ordinea şi să se împiedice unele manifestaţii nedorite, care să provoace altercaţii cu inamicul.
"Fix la ora 12, au trecut în viteză, dinspre Bragadiru, câteva automobile cu drapele naţinale şi albe. Un automobil avea drapel american. Era al ministrului plenipotenţiar al Americii la Bucureşti, Vopika.
 In celelalte s-au zărit d-nii Neniţescu, Emil Petrescu, generalul Mustaţă şi câţiva ajutori de primar. Din delegaţie a făcut parte şi ministrul plenipotenţiar al Olandei, Vredenburch. Cu toţii s-au întors fără nici un rezultat, deoarece reprezentanţii invadatorului nu s-au prezentat timp de trei ore, după relatările ministrului american.
La ora 13, acelaşi ministru a fost invitat telefonic, din partea primarului Emil Petrescu, să vină urgent la Prefectură. Acolo sosise o delegaţie de ofiţeri germani, din armata generalului Falkenhayn, care adusese, spre semnare, declaraţia de capitularea Bucureştiului. In fruntea delegaţiei se afla fostul ataşat militar al Germaniei la Bucureşti, prinţul von Schonburg-Lippe.
Primele trupe germane n-au intrat în Bucureşti pe şoseaua Alexandriei, după cum se aşteptaseră autorităţile româneşti, ci prin nord, pe şoseaua Târgoviştei. Totuşi, primele detaşamente germane au pătruns în oraş cu prevedere. Conform relatării lui Anibal Stoenesu, cu funcţie de răspundere în poliţia Capitalei „prima patrulă germană, compusă din 10 infanterişti, sub comanda unui tânăr sublocotenent mărunţel, blond, cu ochi albaştri, stropit de noroi din tălpi şi până în creştet, având în măna stângă o grenadă, iar în dreapta un revolver, şi-a făcut apariţia pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-se în curtea Prefecturii. Era 22 noiembrie / 5 decembrie 1916, ora 230 p.m.“
Treptat, în cursul zilei de 23 noiembrie / 6 decembrie 1916, întregul oraş a fost ocupat de inamic. Obiectivele principale au fost sediile ministerelor, poşta, telegraful şi poliţia. Au urmat apoi primele încartiruiri şi primele impuneri pentru întreţinerea trupelor.
In după-amiaza aceleiaşi zile de 23 noiembrie / 6 decembrie, a sosit în Bucureşti şi feldmareşalul August von Mackensen. In jurul orei 16, trei automobile au oprit în curtea Palatului Regal. Din primul a coborât feldmareşalul. La volanul maşinii se afla Martin Badt, un cunoscut instalator şi comerciant din Bucureşti, care părăsise oraşul la izbucnirea războiului. A revenit cu Marckensen în calitate de ofiţer în poliţia militară germană.
Coborând din automobil, feldmareşalul a fost întâmpinat de profesorul Al. Tzigara-Samurcaş şi de colonelul A.D. Brociner, administratorul Palatului. Comandantul german a fost ovaţionat de un grup de locuitori alcătuit din membrii coloniei germane şi austro-ungare din Bucureşti, colonie care număra atunci circa 25.000 de locuitori, inclusiv bulgari şi turci.
După o scurtă vizitare a Palatului, Mackensen a dat asigurări reprezentanţilor Curţii Regale că nimeni nu va ocupa respectiva locaţie.
Feldmareşalul avea să-şi stabilească reşedinţa peste câteva zile (28 noiembrie/11 decembrie) în casa lui G. Meitani, din Piaţa Valter Mărăcineanu de lângă Cişmigiu.
Feldmareşalului i s-au oferit casele Elena Kretzulescu (str. Ştirbei Vodă 39, actualul sediu al Centrului European pentru Învăţământ superior), G. Asan (Piaţa Lahovary nr. 5, actualmente Casa oamenilor de ştiinţă) şi Al. Florescu (str. Emmanuel, actualmente, Fundaţiei, în respectiva clădire aflându-se azi Muzeul Literaturii române).
Mai întâi, el a ordonat să se facă inventarul obiectelor din clădire şi a predat-o intactă când, după doi ani, a trebuit să părăsească urgent oraşul.
In a doua zi de ocupaţie, în cursul după-amiezii, şi-au făcut apariţia şi turcii „cu muzica în frunte“, nu mai mulţi de 300 de oameni. Aceştia au poposit în curtea Palatului Regal, unde, în sunetele răguşite ale trombonului, s-a început prepararea fierturii de berbec în cazanele de campanie. Au urmat apoi bulgarii tot în număr restrâns. A fost nevoie de o intervenţie energică din partea Quartier-Amt-ului german pentru evacuarea Curţii Palatului, din ordinul lui Mackensen.

Verificat

 

duminică, 8 aprilie 2012

ROMA - VIA AURELIA 2 XXX

Via Aurelia a fost un vechi drum consular, iniţiat la mijlocul sec.al 3-lea e.A de consulul Gaius Aurelius Cotta, cu scopul de a lega Roma de Cerveteri (vechiul oraș etrusc Caere, renumit astăzi pentru necropolele descoperite). Drumul a fost apoi extins pentru a ajunge la noile colonii militare Cosa şi Pisae întemeiate în sec al 3-lea e.A pe coasta Mării Tireniene, în urma supunerii finale a Etruriei. Via Aurelia traversa Tibrul pe Podul Aemilius şi trecea prin Poarta Aurelia (azi Porta San Pancrazio). Iniţial a ajuns la Volaterrana Vada (Vada), după care a fost extinsă prin colonia Cosa până la cetatea din Pisa (Pisae). Această Via a avut mare importanţă pentru Republica timpurie şi de mijloc, conducând la importantul avanpost militar din Etruria, Cosa şi la Pisae, care era singurul port între Genua şi Roma, pe coasta apuseană a peninsulei. Acest port a avut cea mai mare importanță în războaiele cu ligurii şi cartaginezii.
Via Aurelia a fost extinsă, ulterior, cu aproximativ 200 mile (320 km), în 109 e.A de către Via Aemilia Scaura, arteră construită de către M. Aemilius Scaurus . Drumul conducea la Dertona (moderna Tortona), Placentia, Cremona, şi Genua, prin care călătorii puteau trece în provincia Gallia Narbonensis (sudul Franţei), prin Via Postumia, sau spre răsărit spre Aquileia. Noua construcţie a fost realizată tot M. Aemilius Scaurus, pe timpul consulatului său din anul 119 e.A. Mai târziu, pe timpul Imperiului, călătorii, sau armatele, puteau urma fie Via Aurelia spre Alpi, urmând Via Julia-Augusta, spre nordul Franţei, sau puteau continua pe conturul Mării Mediterane până la intrarea în Spania şi să ajungă în extrema ei sudică, la Gades (modernul Cadiz). Spre Riviera Ligurică şi Marsilia (antica Massalia) a contribuit cu Via Julia Augusta, împăratul Augustus, în jurul anului 13 e.N. Concomitent a edificat şi Trofeul de la Turbie, (mai sus de Ptincipatul Monaco de azi) perntru a sărbători supunerea tuturor populaţiilor alpine. Acest Trofeu din sudul Franței de astăzi este fratele mai vârstnic al celui ridicat de Traian în Dobrogea după 100 de ani, Trophaeum Traiani.
Via Aurelia a fost conectată ulterior într-o reţea de drumuri. Astăzi este urmată de şoselele moderne şi merge de la Roma la Ventimiglia şi la Nisa, Marsilia,, Toulon şi Arles, însumând 962 de kilometri. (Via Augusta Aurelia/Julia). 
La Nîmes (Colonia Augusta Nemausensis), Via Aurelia a fost legată apoi cu modulul Domitia, cea mai veche stradă rutieră construită de romani în Galia, aproximativ 200 de km lungime, de la Rhon la Pirinei.


După câteva decenii de la realizarea Viei Appia romanii au început să-şi jaloneze drumurile amenajaste. Via Appia a fost jalonată pe la anul 250 e.A în mile numerotate Apoi, după anul 124 e.A mai multe Vie s-au bucurat de aceeași atenție. Mila modernă derivă din mila passum romană (1480 m), care presupunea 1480 de paşi. Un jalon, adică un miliarium era o etapă importantă şi era materializat de o coloană,  adică de um miliarium. Era o coloană circulairă cu o bază rectangulară solidă, fixată la mai mult de 60 de centimetri în pământ. Avea circa 1,50 metri înăl/ime de la suprafaţa solului, şi cântărea mai mult de 2 tone.

O schemă a principalelor drumuri (Viae) din peninsula italică
 La bază era inscris numărul milei în raport cu lungimea drumului, Pe un panou plasat la înălţimea ochilor era înscrisă distanţa până la Forum Romanum şi diverse informaţii privind pe funcţionarii care contribuiseră la executarea drumului, la repararea lui şi data reparaţiei. Aceste borne miliare reprezintă astăzi documente istorice preţioase.
Via Aurelia la intrare în Roma
 Augustus, după ce a devenit commisar permanent al drumurilor, în anul 20 e.A, a ridicat aureum miliarium (etapa de aur ) în apropierea Templului lui Saturn. Toate drumurile au fost considerate a începe de la acel monument de bronz aurit. Un monument similar s-a edificat şi în Constantinopol (Noua Romă), numit milion. Pe el erau trecute toate marile oraşe ale Imperiului Roman de Răsărit şi distanţele pînă la ele. 
 

sâmbătă, 7 aprilie 2012

ROMA - VIA PRAENESTINA XXXX

Via Praenestina este unul dintre drumurile romane antice ce porneau din capitală, pe timpul Republicii. Ea leagă Roma de Palestrina - fostul Praeneste.
Iniţial s-a numit Via Gabia, de la anticul oraş Gabii, din Latium. Ulterior Via a fost prelungită până la Praeneste (azi Palestrina) şi a luat noul nume. De acolo pornea o derivaţie spre Via Labicana. Avea un pavaj valoros şi pe margine era însoţit de morminte interesante, printre care era special Casa Tonda, dar a rămas un drum de interes local.
Via Praenestina. Mormânt din sec. 1e.A
Traseul pornea de la Porta Maggiore spre răsărit, trecea pe lângă Villa Gordiani, traversa Praeneste şi se termina după Fiuggi, aproape în teritoriul Torre Cajetani (s-a mai numit și Via principală de sud).

ROMA - VIA TIBURTINA XXXX

Via Tiburtina est un cale romană antică din Italia, care lega Roma cu oraşul Tibur (astăzi Tivoli), spre est pe cursul râului Anio.
A fost construită către anul 286 e.A, de către consulul Marcus Valerius Maximus Potitus şi a fost prelungită în anul 154 e.A sub numele de Via Tiburtina Valeriană, sau Tiburtina Valeria, de către censorul Marcus Valerius Messalla, tot din ginta Valeria.
Poarta Tiburtina
Pornea din Roma prin poarta Tiburtina din Zidul lui Aurelianus și prin poarta Esquilina din Zidul servian, porți aflate în nord-vestul oraşului, pe colina Esquilin. Via era divizată în două variante după trecerea râului Anio. Traseul cel mai vechi, Via Tiburtina vetus, urca spre nord pentru a ajunge la Tibur prin nord-vest. Varianta cea mai nouă, Via Tiburtina novus, ajungea la Tibur prin sud, retraversând râul Anio, chiar în aval de Vila lui Hadrianus.
Dincolo de Tibur, Via se prelungea în lungul văii râului Anio, apoi traversa Apenunii prin Via Valeria.
Via Valeria avea şi ea două tronsoane separate. Primul tronson trecea prin Carseoli, Alba Fucens, Corfinium şi ajungea la Teate (azi Chieti), pe o colină în apropiere de Marea Adriatică.
Cel de al doilea traseu urmărea coasta adriatică, pornind de la Pescara. Ea se unea cu Via Salaria, la Castrum Truentium până la Ancona. Acolo se încrucișa cu Via Flaminia.

ROMA - VIA LATINA XXXX

Via Latina a fost un drum roman antic care pornea de la Roma și urmărea un traseu spre sud-est pe circa 200 km .
Spre deosebire de cele mai multe trasee romane din peninsula italică, această Via a fost una dintre cele mai vechi artere italice, mai veche decât Via Appia care a urmat aceeași direcție, dar după principiul traseului cât mai drept și, desigur, mai costisitor. Traseul său a fost urmărit și îmbunătățit definitiv în sec. 4-3 e.A. Acest drum a existat în formă naturală încă din preistorie și de pe timpul etruscilor, care au urmărit colonizarea Campaniei. 
Acestă cale începea, în Roma, de la Porta Capena şi pornea de-a lungul Viei Appia . Cele două deumuri se despărţeau foarte repede, astfel că, în zidul lui Aurelian fiecare avea propria poartă, respectiv Porta Latina şi Porta Appia (mai târziu Porta San Sebastiano ).
Porţiune din Via Latina
în parcul arheologic funerar
Via Latina a condus la trecerea peste Pasul Algido , care a fost important în istoria militară de începuturi a Romei. Se consideră că a precedat Via Appia drept cale ce conducea spre Campania, spre colonia latină de la Cales ( fondată în 334 e.A) Astfel s-a consemnat că era o cale rutieră accesibilă dinspre Roma cu 22 de ani înainte să se realizeze Via Appia.
Rezultă, de asemenea, că era o linie de comunicare mult mai naturală, cu nici o dificultate de inginerie, cu care s-a confruntat Via Appia. In prima parte a existenţei sale modernizate a avut întâietate, fără îndoială, față de  Via Labicana , deşi aceasta a fost preferată mai târziu.
Târziu, partea terminală dinspre Roma s-a numit Via Casilina. Unele porţiuni ale vechiului traseu sunt încă vizibile în parcul de apeducte din Roma , la Universitatea din Cinecittà şi aproape de Apeductul Claudius.

vineri, 6 aprilie 2012

ROMA - VIA TUSCOLANA XXXX

Via Tuscolana, intra în Roma printre colinele Esquilin şi Caelius, prin Poarta Querquetulana. S-a conturat în epoca republicană ca legătură a Romei cu oraşul Tusculum (azi Frascati) din sud, pentru a ajunge în zona rezidenţială şi estivală a bogaţilor capitalei, Castelli Romani. Această cale nu avea importanţă egală cu celelalte care porneau din Roma, nu avea un caracter militar şi nici comercial. Ea dubla, în principiu, Via Appia pe direcţia sud şi era parcursă, mai ales vara, de cei ce își permiteau să meargă pentru agrement și vacanță la vilele din pitoreasca regiune din sudul Romei. Din rămăşiţele vechiului drum s-a amenajat în evul mediu adevărata Via Tuscolana, care conducea până la sud de oraşele Ariccia şi Albano.

La sfâtşitul Republicii, Tusculum era o reşedinţă estivală favorită a personalităţilor romane, precum: Licillus, Caton, Brutus, Hortensius, Crassus, etc. Caesar avea și el o vilă, la fel ca Cicero care a compus aici celebrele sale opere filozofice, Tusculanele (45 e.A). In evul mediu timpuriu, Tusculum a devenit o fortăreață puternică și drumul spre ea a căpătat o importanță suplimentară, fiind amenajat cu mai multă atenție. Stăpânitorii din Tusculum au jucat, pe atunci, un rol important în viaţa Romei (sec.10-12 e.N). Distrus de romani în anul 1191, Tusculum şi calea ce ducea spre el și-au pierdut importanța, dar s-au păstrat numeroase vestigii antice (teatre, amfiteatre, forum, etc.)
Apeductul Acqua Felice (1585-1586), traversează traseul arterei Tuscolana, cu un arc dedicat papei care a dispus lucrarea apeductului, papa Sixtus al V-lea. Arcul este cunoscut sub numele de "Uşa deschisă". Stilistic, poarta cea nouă a urmat tradiţiile arhitecturii romane. Este placată cu piatră de lavă și tuf vulcanic. Cheia de boltă și cadrele plăcilor cu inscripții s-au executat din travertin, iar inscripțiile pe plăci de marmură. In apropierea arcului său, papa a construit o fântână pentru călători, fântână ce a fost reconstruită de papa Clement al XII-lea în anul 1723.
Actuala arteră Tuscolana, porneşte din minicartierul Quadraro şi ajunge la Contrada Macere din Artena (Latio), prin Frascati. In Roma Via dă numele său cartierului Tuscolano, care cuprinde în cadranul de sud-est al oraşului, Cinecittà şi Quadraro .
Via Tuscolana, este astăzi o arteră foarte importantă şi cunoscută drept comercială şi bancară. Produsele de aici, inclusiv "de firmă" sunt destinate în special tineretului și clasei de mijloc, categorii umane care nu-și permit prețurile de lux de pe Via del Corso şi Via Condotti.