joi, 31 ianuarie 2013

CEAUȘESCU ȘI FINANȚELE OCCIDENTALE


        Intre 1968 şi 1972, Ceauşescu a negociat în secret cu FMI şi Banca Mondială condiţiile aderării şi oportunităţile de creditare cu dobânzi mici. Sovieticii l-au acuzat că s-a „vândut“ capitaliştilor.
La începutul anilor ’70, Nicolae Ceauşescu a încercat să găsească bani pentru finanţarea industriei româneşti pe piaţa occidentală de capital. Credea că marile trusturi bancare vor aprecia poziţia lui dizidentă în blocul comunist şi vor trata preferenţial România. S-a înşelat deoarece bancherii capitalişti nu doreau să facă afaceri în pierdere, solicitând dobânzi la nivelul celor practicate de piaţa liberă. Ceauşescu s-a văzut astfel obligat să reevalueze ofertele de finanţare lansate în trecut de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială).
Soluţia FMI
Tratativele cu FMI şi Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968, când experţii celor două instituţii vizitaseră neoficial Bucureştiul pentru a-i prezenta lui Ceauşescu avantajele aderării. Primele discuţii oficiale s-au ţinut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) şi Robert McNamara (preşedinte al Băncii Mondiale) veniseră în Bucureşti cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare şi Programare al ONU.
În timpul vizitei, înalţii oaspeţi au fost invitaţi pentru consultări la Ministrul de Finanţe şi la Banca Naţională a României. După discuţiile tehnice de la ministere, Schweitzer şi McNamara au fost oaspeţii lui Nicolae Ceauşescu la Palatul Consiliului de Stat. Convorbirile oficiale din 1968 nu s-au concretizat printr-un acord. Partea română s-a informat despre obligaţiile şi avantajele aderării la FMI şi Banca Mondială.
România nu era prima ţară socialistă care intra în legătură cu FMI şi Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare a celor două organisme financiare. Guvernul de la Moscova nu a ratificat însă documentul, ca urmare a tensionării relaţiilor politice dintre Est şi Vest. În contextul Războiului Rece din FMI şi Banca Mondială s-au mai retras Polonia (1950), Cehoslovacia (1954) şi Cuba (1964). Ungaria iniţiase discuţii de aderare în anii ’60, însă negocierile se blocaseră.
Ceauşescu i-a contactat din nou pe Schweitzer şi McNamara în octombrie 1970, în timpul vizitei la New York cu ocazia sesiunii jubiliare a ONU. Corneliu Bogdan, ambasadorul României în SUA, a fost trimis la sediile celor două instituţii pentru a prezenta dorinţa lui Ceauşescu de a începe negocierile de aderare. Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au fost încântaţi de veste, declarând că vor susţine personal cauza României pe lângă statele membre ale FMI şi Băncii Mondiale. Însă negocierile oficiale trebuiau iniţiate de partea română .
În lunile următoare, experţi din Ministerul de Finanţe, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Afacerilor Externe, Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior s-au deplasat în Statele Unite pentru a cunoaşte avantajele aderării. Fondul Monetar Internaţional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani), cu o dobândă avantajoasă de 0,5% pe an. FMI-ul nu finanţa investiţii, furnizând credite doar pentru reglarea balanţei de plăţi (aşa-zisele împrumuturi de trezorerie).
Planuri de dezvoltare (construcţia de hidrocentrale, regularizarea cursurilor unor ape, sisteme de irigaţii, construirea unor căi de comunicaţii) erau susţinute de Banca Mondială. Ţările membre primeau sume cuprinse între 15 şi 200 milioane de dolari, cu o dobândă de 7,25% pe an, rambursabile după cinci ani. Cele două instituţii funcţionau dependent una de alta deoarece puteau adera la Banca Mondială numai statele membre ale FMI.
Date false privind situaţia reală a economiei
Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat începerea negocierilor oficiale în iulie 1971, în baza „politicii externe a PCR privind dezvoltarea relaţiilor cu toate statele, indiferent de sistemele lor politice“. Ceauşescu le-a recomandat negociatorilor să obţină încă de la început compensaţii pentru eforturile valutare ale României.
FMI şi Banca Mondială i-au satisfăcut dorinţa liderului PCR, promiţând-ui că România putea participa la licitaţiile internaţionale pentru proiectele finanţate de Banca Mondială în ţările în curs de dezvoltare. Drept „răsplată“, Ceauşescu i-a tras în piept pe funcţionarii Fondului. În discuţiile oficiale, România a prezentat statisticile publicate în presă privind rezervele valutare şi de aur. Secretarul general al PCR le-a impus negociatorilor români să păzească cu stricteţe secretele economiei .
Scopul lui Ceauşescu a fost obţinerea unor credite cu dobânzi cât se putea de mici. În acest scop, în primăvara anului 1972 România s-a adresat instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de stat în curs de dezvoltare. Guvernul de la Bucureşti argumenta că românii aveau un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, iar populaţia ţării trăia în mediul rural în proporţie de peste 50%. FMI şi Banca Mondială au acceptat să trateze România drept ţară în curs de dezvoltare şi a practicat o politică preferenţială a dobânzilor .
Aranjamentele finale s-au stabilit la Bucureşti în vara anului 1972, la sediul Ministerului de Finanţe. Delegaţia FMI a fost condusă de L.A. Wittome, directorul pentru Europa al Fondului . Prezidiul Permanent al CC al PCR a aprobat condiţiile de aderare la 21 august 1972. Anterior, Ceauşescu mai făcuse o ultimă intervenţie cu iz de înşelătorie. În operaţiunile cu FMI şi Banca Mondială, leul era cotat la 16 unităţi pentru un dolar american, în condiţiile în care pentru calcularea venitului naţional se opera un curs de 20 de lei pentru un dolar .
Ceauşescu – partenerul „imperialiştilor“
Decizia de aderare la FMI şi Banca Mondială a fost supusă formal dezbaterii comisiilor permanente ale Marii Adunări Naţionale. Deputaţi au primit vestea cu aplauze. Cu o excepţie notabilă. Constantin Pârvulescu, binecunoscut pentru poziţia pro-sovietică, l-a întrebat pe ministrul de Finanţe dacă ştia în ce bagă România. Pârvulescu se „temea“ că ţara va pierde din suveranitate. Pentru a-l linişti pe înfocatul ilegalist, Florea Dumitrescu s-a angajat că „va sluji interesul naţional în relaţia cu FMI şi BIRD“ .
Florea Dumitrescu n-a avut de înfruntat doar criticile lui Constantin Pârvulescu. Ceauşescu l-a desemnat pe ministrul de Finanţe să-i anunţe oficial pe partenerii socialişti despre aderarea României la FMI şi Banca Mondială cu prilejul unei reuniuni la Moscova. Guvernul de la Bucureşti a fost acuzat de „ţările frăţeşti“ că sabota interesele socialismului, subordonând România „marii finanţe“ capitaliste. Dumitrescu susţine că atitudinea colegilor est-europeni era doar de ochii sovieticilor. În discuţiile private, omologii săi l-ar fi întrebat cum a reuşit să încheie acordurile cu FMI şi care erau avantajele aderării .
La 28 noiembrie 1972, Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara au anunţat oficial guvernul de la Bucureşti că FMI şi Banca Mondială acceptaseră aderarea României. Dintre ţările membre s-a opus doar Vietnamul de Sud, iar alte câteva state s-au abţinut. Votul larg în favoarea României încununa strategia lui Ceauşescu de a colabora cu toate statele lumii, indiferent de „orânduirea“ economică. La 15 decembrie 1972, România a semnat acordul de aderare la sediul Departamentului de Stat al SUA (statul depozitar al statutelor FMI şi Băncii Mondiale).
Împrumuturi de 6 miliarde de dolari
Banca Mondială s-a oferit să crediteze România imediat după semnarea acordului de aderare. Florea Dumitrescu susţine că Robert McNamara i-a propus un împrumut în valoare de un milion de dolari, pentru lucrări de infrastructură.
Ministrul de Finanţe a fost luat prin surprindere de ofertă. Desigur, România avea nevoie de acei bani, însă pentru a investi în industrie, nu în drumuri şi poduri. McNamara i-ar fi replicat că Banca Mondială acorda credite doar pentru finanţarea infrastructurii. Dumitrescu ar fi declinat oferta, întorcându-se la Bucureşti pentru discuţii cu Ceauşescu.
Secretarul general al PCR era de aceiaşi părere ca şi ministrul său de Finanţe. După câteva săptămâni, Robert McNamara a contactat Bucureştiul printr-o scrisoare, anunţându-l pe Ceauşescu că Banca Mondială a decis să renunţe la politica pe care o practicase timp de două decenii. Aşadar, şeful Băncii Mondiale îi aştepta în Statele Unite pe demnitarii români pentru contractarea unor credite de investiţii industriale .
H.O Ruding-director executiv al FMI, venit în iunie 1977 la București
să imspecteze dacț România își respectă angajamemtele și Nicolae Ceaușescu 

Banca Mondială a oferit României 33 de credite de investiţii, în valoare de 2,3 miliarde de dolari . Relaţia cu FMI a constat în trei acorduri stand-by. Primul a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976. În cele 12 luni în care a funcţionat acordul, România a primit 95 de milioane DST (Drepturile speciale de tragere – moneda globală pentru rezervele valutare utilizată în tranzacţiile FMI începând cu 1969. Până la criza financiară din 1973, DST-ul a fost evaluat la paritate cu dolarul. Ulterior, valoarea monedei FMI s-a calculat în funcţie de rata de schimb a celor mai puternice monede de pe piaţă. În perioada 1981-1985, 1 DST a valorat în medie 0.54 dolari americani.) . Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 şi a fost încheiat pe 8 septembrie 1978. România a primit 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST, a fost încheiat pe 15 iunie 1981. A fost însă reziliat după 30 de luni de la semnare, pe 14 ianuarie 1984. România împrumutase deja 817,5 milioane DST de la FMI . Aşadar, împrumuturile cumulate de la Banca Mondială şi de la FMI au creat o datorie a României de peste 6 miliarde de dolari !
Marea industrializare
Bazându-se pe creditele FMI-ului şi Băncii Mondiale, Ceauşescu a iniţiat un program amplu de dezvoltare industrială. Acesta a fost aprobat de Congresul al XI-lea al PCR (noiembrie 1974), cu titlul Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.
Conform documentului de partid, investiţiile „înghiţeau“ o treime din venitul naţional. România a început să construiască foarte mult în domeniul civil şi industrial, să retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, să practice o agricultură intensivă. S-au construit sisteme complexe de irigaţii, sere pe sute de hectare, s-au recuperat terenuri arabile prin asanări, fixări de nisipuri, culturi pe soluri sărăturate sau acide, pe halde de steril sau cenuşă, pe grindurile din Delta Dunării. S-au dat în folosinţă mari centre de creştere a animalelor şi păsărilor pentru consum.
Ceauşescu a iniţiat un program de „obţinere a independenţei energetice“ prin valorificarea noilor tipuri de combustibili: nucleari, şisturi bituminoase, biomasă, biogaz, deşeuri menajere. Pentru eficientizarea utilizării energiei termice s-au construit centrale şi reţele de termoficare la scară citadină. S-au intensificat prospecţiunile geologice, inclusiv în platforma continentală a Mării Negre.
N-au fost neglijate nici construcţiile de interes public. S-au dat în folosinţă spitale, universităţi, licee, şcoli, magazine universale, baze sportive şi de agrement, centrale telefonice, porturi şi şantiere navale, canale de navigaţie. S-au electrificat linii de cale ferată, s-a construit prima autostradă din ţară, a crescut numărul de autoturisme, de televizoare, de cărţi, de producţii de filme. Conform statisticilor oficiale, în acea perioadă ritmul de creştere al României atinsese 9% anual, o cifră de invidiat chiar şi de ţările dezvoltate.
Colapsul creditelor
Relaţiile României cu FMI şi Banca Mondială au fost „cordiale“ în primii ani. Cele două instituţii financiare au făcut concesii, abandonând rigorile aplicate de obicei statelor creditoare. FMI şi Banca Mondială doreau să câştige piaţa statelor socialiste, indicând drept exemplu colaborarea cu România. Trebuie menţionat că nu s-au abordat domeniile industriale de ultimă oră decât într-o foarte mică măsură. Totuşi, programe de dezvoltare elaborate împreună cu FMI şi Banca Mondială au avut consecinţe benefice pentru România.
Începând cu 1977, reprezentanţii FMI au condiţionat colaborarea cu România de aplicarea unor reforme. Întrucât multe dintre acestea aveau caracter „antisocialist“, se pune întrebarea dacă nu cumva cele două instituţii au vizat intenţionat să rupă contactele cu regimul lui Ceauşescu.
FMI şi Banca Mondială ar fi dorit progrese ale Bucureştiului privind dezvoltarea proprietăţii particulare. În acest scop, guvernul de la Bucureşti era încurajat să stimuleze cumpărarea de bunuri de către populaţie (apartamente, autoturisme etc.), cu scopul de a fi transformate în potenţial capital. Statul ar fi trebuit să ofere chiar facilităţi.
Experţii Fondului constataseră că unele preţuri practicate de România (la energie, zahăr, ulei etc.) nu erau corelate cu piaţa mondială. Trebuia încetat şi acest protecţionism. Guvernul de la Bucureşti ar fi trebuit să înfiinţeze un sistem privat de sănătate (policlinici cu plată), în paralel cu cel gratuit de stat. Erau solicitate şi reforme ale învăţământului preuniversitar. Educaţia axată pe însuşirea cunoştinţelor trebuia înlocuită cu un sistem centrat pe dobândirea competenţelor cerute de piaţa muncii.
Ceauşescu nici nu dorea să audă de reforme care întăreau rolul individului în societate. După 1977 au apărut primele „clinciuri“ cu FMI şi Banca Mondială . Tensiunile se pare că au fost provocate intenţionat, deoarece în 1978 se împlinea scadenţa pentru primele credite de la Banca Mondială. Abia atunci Ceauşescu şi-a dat seama de prăpastia în care intrase. Experţii FMI-ului şi ai Băncii Mondiale au început negocierile de reeşalonare. S-a stabilit un moratoriu în urma căruia au crescut preţurile la alimente şi alte bunuri de consum .
Începând cu 1981, Ceauşescu a dat semne că-l deranja dependenţa de instituţiile financiare internaţionale. Soluţia sa a înfuriat însă „lumea capitalului“ – secretarul general al PCR a obligat guvernul să croiască un plan de achitare forţată a datoriei externe.
România a intrat în incapacitate de plată în 1982, pentru prima oară după 50 de ani (anterior se întâmplase în 1932, în timpul marii crize economice). Timp ce nouă ani s-a plătit integral datoria ce trebuia achitată timp de 25 de ani. Schimburile externe au fost forţate la maxim, în timp ce importurile au fost controlate drastic .

CEAUȘESCU ȘI MUAMMAR al-GADDAFI


             Inceputul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia.    Declanşarea războiului de Yom Kippur, dintre Israel şi Egipt, din octombrie 1973, şi implicarea tot mai frecventă a României în iniţiativele de pace din regiune, l-au făcut pe colonelul Gaddafi să trimită prin canalele diplomatice arabe o nouă invitaţie adresată lui Ceauşescu de-a vizita Libia. Invitaţia a fost reînnoită cu ocazia vizitei la Tripoli a ministrului Învăţământului din România, Mircea Maliţa.
Nicolae Ceauşescu va vizita în cele din urmă Libia între 12 şi 14 februarie 1974. Primit neaşteptat de călduros şi reuşind să treacă peste divergenţa numită Israel, între cei doi lideri se va lega o simpatie reciprocă, tradusă prin stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări la nivel de ambasadă şi prin semnarea unei serii de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnică.
România şi-a deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974, moment în care statul român s-a implicat în Libia într-o serie vastă de proiecte de infrastructură, de la construcţia de şcoli, spitale, drumuri, stadioane, porturi maritime, până la prospecţiuni de petrol, pescuit, etc. Mai mult, autorităţile române s-au angajat să primească la studii câteva mii de elevi din Libia.
La doar un an distanţă, în Libia executau lucrări 14 firme româneşti şi peste 11.000 de români. Prin acordul cu Libia, România a fost unul dintre puţinele state care au reuşit să se pună la adăpost de criza petrolului ce a început în 1973. Peste un milion de tone de petrol importate de România în 1974, proveneau din Libia. În perioada 1974-1980 schimburile economice între cele doua state au explodat, depăşind la începutul anilor '80, suma de un miliard de dolari.
Conform  fostului şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE), generalul trădător Pacepa, pe  fondul strângerii relaţiilor între cele doua state, Gaddafi a propus statului român, să finanţeze cercetarea şi producţia în România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, lucru acceptat de Nicolae Ceauşescu. Multe dintre fabulațiile lui Pacepa au fost contrazise de alți demnitari comuniști, mult mai apropiați de Ceaușescu, printre care și această poveste. Ceauşescu dorea ca România să devină o putere militară nucleară pe plan european, dar nu s-ar fi încurcat cu unul ca Gaddafi şi nici nu avea nevoie de o susţinere financiară a aceluia. Se va vedea mai jos că Libia a devenit datoare României pe plan financiar. Ceauşescu era orgolios şi nu ar fi acceptat ca acţiunile lui să depindă de cineva din afară. Ii ajungeau ingerinţele sovietice.
„Generalul Pacepa scria în 2006, că facilităţile de cercetare, pilot şi producţie pentru arme bacteriologice şi chimice au fost subordonate Ministerului Apărării Naţionale şi coordonate de generalul Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de şeful Departamentului Securităţii Statului, Teodor Postelnicu”. Aceasta poate fi o informaţie sigură.
Dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state a condus la o nouă întâlnire, în Libia, în 1979 (8-9 aprilie) la Benghazi, a celor doi conducători de state. Dacă Gadafii era interesat de informaţiile pe care le deţinea România cu privire la stadiul contactelor între Egipt şi Israel, dar şi dintre statul evreu şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei (OEP), partea română vroia să evite să fie afectată de noua criză a petrolului declanşată de revoluţia islamică din Iran. Cum România îşi deschise un număr foarte mare de şantiere de construcţie în Libia, iar autorităţile libiene trebuiau să plătească toate aceste servicii, cele două state au căzut repede de comun acord să îşi mărească schimburile comerciale.
Se mai spune, fără dovezi, că imediat după fuga în Vest a lui Ioan Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu a căutat să îl elimine pe omul care până la trădare îi fusese unul dintre cei mai de încredere apropiaţi. Şi cum „prietenul la nevoie se cunoaşte”, Gaddafi l-a sfătuit pe Ceauşescu, la începutul anilor 80, să apeleze pentru „lichidarea „problemei” la „Carlos Şacalul”. Colonelul Sergiu Nica afirma într-un raport, în 1990 că CIE l-a folosit pe "Carlos Şacalul" pentru "neutralizarea trădătorului Pacepa", fiind confirmat şi de alte surse din cadrul serviciilor de informaţii din România.
Dictatorul libian tocmai îi comandase atunci cunoscutului terorist asasinare preşedintelui american, Ronald Regan. Preţul pe care era dispus să îl plătească Gaddafi pentru „capul” lui Reagan era de 100 de milioane de dolari, în schimb Ceauşescu era dispus să achite două milioane de dolari lichidare fostului „prieten”. Cum ambele atentate trebuiau să aibă loc pe teritoriul SUA, teroristul le-a acceptat la pachet. Pentru ducerea la îndeplinire a planului, spionajul românesc apelase pentru a-i facilita misiunea lui Carlos la fostul comandant al unităţii speciale "Task Force 157" din Vietnam, Edwin P. Wilson, ce avea legături cu CIA-ul. Soarta a făcut ca Wilson să intre pe mâna autorităţilor americane într-o altă problemă. La interogatoriu acesta a cedat şi a devalut planurile de asasinare a lui Regan şi Pacepa.
Intre 4 şi 6 martie 1985, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu liderul libian. Vizita la Tripoli a dictatorului român fusese oarecum forţată de împrejurări neplăcute pentru staul român, Libia rămăsese în urmă cu plata serviciilor furnizate. Problema nu a putut fi rezolvată, la alt nivel, aşa că Ceauşescu s-a hotărât să se implice personal în soluţionarea acesteia.
In 1986, ca urmare a implicării tot mai accentuate a Libiei în susţinerea terorismului, SUA A bombardat capitala libiană, inclusiv reşedinţa lui Gaddafi. Dictatorul libian a scapat ca prin minune, dar fiica adoptivă a acestuia şi-a pierde viaţa.
Atacul asupra Libiei a stârnit furia lui Nicolae Ceauşescu care a condamnat în termeni duri bombardamentul american, crescând, totodată, exportul de arme româneşti către Libia. Ultimul acord de export de arme şi muniţie realizat de România către Libia a fost încheiat în 1989.
Răsturnarea regimului comunist din România şi executarea lui Ceauşescu îl vor întrista pe liderul libian care se va simţii ofensat de „noile autorităţi” române. Acuzaţia care l-a înfuriat pe Gaddafi a fost zvonul lansat în zilele Revoluţiei, cum că terorişti arabi, în speţă libieni, au participat la „apărarea” dictatorului român. In ianuarie 1990, o delegaţie libiană a sosit în România pentru a investiga dacă miile de elevi libieni ce erau şcoliţi de statul român s-au implicat în evenimentele din decembrie. După 1990, schimburile economice între cele doua state au scăzut dramatic, chiar şi aşa statul libian a rămas dator unor companii din România cu peste 100 de milioane de dolari.
In| realitate, datoriile şi contractele făcute de România în Libia aveau rostul de a da oamenilor de lucru în contextul nesustenabilităţii ritmului de producţie din România, să scape de surplusul de produse industriale din depozitele româneşti şi de a mitui autorităţile libiene să se angajeze pe termen lung la livrarea de produse petroliere la preţuri fixe. Ceauşescu voia ca Gaddafi să-i fie dator, răsplătindu-l cu capital politic. Apropierea celor doi lideri e normală ca în cazul oricăror lideri autoritari. Mult mai bun prieten a fost cu Şahul Iranului care era foarte pro-american. Iar Gaddafi a fost bun prieten cu fratele fostului preşedinte american Jimmy Carter. Legătura nu e aşa tranşantă cum s-a afirmat după așa-zisa revoluție română.

.

miercuri, 30 ianuarie 2013

CEAUȘESCU ȘI FINANȚELE EXTERNE


            Una dintre acuzaţiile nefondate și perverse aduse familiei Ceaușescu a fost legată de presupusele conturi dețpnute în străinătate. Intrebat despre existenţa lor, Ştefan Andrei, ministru de externe sub regimul Ceaușescu, a fost categoric: „Eu am spus de la început şi susţin în continuare că Nicolae Ceauşescu nu a avut bani pe vreun cont al lui în străinătate. Nu concepea că va fi înlăturat de la putere în timpul vieţii lui". Pe deasupra era un mare patriot.
Ştefan Andrei îl cunoştea mult prea bine pe Ceauşescu, iar prin prerogativele funcţiei sale de coordonator al comerţului exterior al României (1987-1989) ar fi ştiut, cu siguranţă, de alimentarea unui cont atât de important.
Bancă mondială cu arabii
        S-a spus, de asemenea, că una dintre cauzele execuţiei Ceauşeştilor ţinea de răzbunarea cercurilor financiare internaţionale. Ceauşescu plănuia fondarea unei bănci mondiale, la Bucureşti, cu credite mici pentru ţările în curs de dezvoltare. O lovitură grea ar fi fost aceasta pentru marii bancheri. Întrebat cât adevăr se află în aceste ipoteze, Ştefan Andrei a relatat următoarele: „Când am fost în Kuweit, conducătorul Kuweitului i-a spus lui Ceauşescu: «Poate facem împreună o bancă». «Da, ar trebui să facem o bancă, a zis Ceauşescu, dar să fie o bancă mai altfel, să mai fie şi cu alţii, nu doar între România-Kuweit». Iar şeicul Kuweitului a promis că va aduce şi alte ţări arabe, inclusiv Arabia Saudită.
       Ce-a mai discutat Ceauşescu în 1989, nu ştiu. Dar în Kuweit, atunci, Ceauşescu a spus: «Da, să facem una cu o dobândă foarte redusă, să fie numai pentru ţări în curs de dez­voltare şi să fie numai pentru dezvoltare, nu pentru consum». Iar şeicul a găsit foarte bună ideea aceasta de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare".
      Desigur, a admis Ştefan Andrei, proiectul era periculos. „Este un fapt că poziţia lui Ceauşescu faţă de FMI, faţă de BIRD şi, în general, faţă de capitalul financiar a trezit nemulţumirea cercurilor financiare, a explicat interlocutorul. Dacă toa­te ţările n-ar mai lua credite, băncile ar muri. Lecţia României de a renunţa la FMI, la BIRD după ce ei ne-au primit în 1972... Nu întâmplător, când noi am luat poziţie faţă de FMI, faţă de BIRD şi faţă de capitalul financiar, în general, în «Wall Street Journal» a apărut un articol în care se spunea că Nicolae Ceauşescu a topit Bibliile să le facă hârtie igienică. La câteva zile după poziţia noastră".

CEAUȘESCU- ARMAMENTUL NUCLEAR - DECLARAȚII PACEPA ȘI ȘTEFAN ANDREI


          Generalul trădător Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit faptul că Gaddafi i-ar fi propus lui Ceaușescu să finanteze cercetarea și producția, în România, a unei arme bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Pe mărturiile acestui trădător nu se poate pune mare bază, deoarece a încercat să prezinte multe fapte neadevărate pentru fi pe placul celor care i-au asigurat azil politic,
El spune că Ceausescu vroia cu disperare sa aiba o "bomba atomică cat de mică". Proiectul a purtat denumirea "Dunarea II"
In 1975 "Ryad" (n.a. - nume de cod pentru primul adjunct al ministrului de Interne libian) a predat lui Ceaușescu un mesaj verbal prin care Gaddafi i-a cerut să-l ajute cu informații cât mai complete despre adunarea organizatiei Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), ce urma să aibă loc în Viena la sfârșitul aceluiași an. Cateva luni mai tarziu, DIE a dat spionajului libian planurile clădirii în care urma să aibă loc adunarea OPEC precum și planul de măsuri pentru asigurarea securității adunării, întocmit de autoritățile locale. Aceste materiale au fost obținute cu ajutorul unui polițist austriac ce lucra pentru DIE. In decembrie 1975, clădirea din Viena, în care a avut loc adunarea OPEC a fost atacată de teroriști, care au luat prizonieri 60 de oficialități OPEC și au stârnit un imens scandal internațional. După cum am aflat de la "Ryad,", spune Pacepa, operatia a fost organizată de Gadafi cu ajutorul faimosului terorist international Ilici Ramirez Sanchez, supranumit "Carlos" sau "Jackal". Potrivit lui "Ryad," informațiile date de DIE au fost hotărâtoare pentru succesul acțiunii, care și-a atins ambele țeluri: a umilit occidentul și a stors de la guvernele celor rapiți importante sume de bani pentru noi operațiuni teroriste.

Finantare libiană

La inceputul lui 1976 "Ryad" a venit la București cu un alt mesaj pentru Ceaușescu din partea dictatorului libian. Gaddafi se oferea sa finanțeze cercetarea și producția în România a unei arme bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Ceaușescu a fost de acord. De fapt, în megalomania lui, el a hotărât cu doi ani înainte să facă România cea de a patra țară europeană (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța) producătoare de arme nucleare și începuse deja, în secret, activitatea de cercetare în acest domeniu. După aceea el i-a dat un nou impuls, fiind convins că dacă va putea crea o bombă nucleară cât de mică, o va putea vinde "pe bani grei" nu numai lui Gaddafi, dar și guvernelor teroriste ale Siriei si Irakului.
Facilitatile de cercetare, pilot și producție pentru arme bacteriologice și chimice au fost subordonate Ministerului Apararii Naționale și coordonate de generalul Mihai Chițac, seful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de seful Departamentului Securitatii Statului, Teodor Postelnicu.
In tripla mea calitate de consilier personal al lui Ceaușescu, secretar de stat al MAI și șef adjunct al DIE pentru informatii tehnico-științifice, am fost implicat în ambele proiecte. Sarcina mea principală a fost însă obținerea datelor tehnologice și a echipamentelor necesare pentru a produce o "armă atomică romanească" precum și mijloacele pentru transportarea ei la ținta (rachete de distanță medie, bombe aeriene, obuze de artilerie și mine de uscat). In iulie 1978 i-am prezentat lui Ceaușescu ultimul meu raport asupra stadiului proiectului "Dunarea II," respectiv crearea condițiilor pentru trecerea la producția unei bombe nucleare experimentale românești. La acea dată situația se prezenta astfel: Ministerul Minelor lucra intens ca să creeze o rezervă secretă de uraniu extras din minele sale de la Băița; un colectiv special, coordonat de DIE, lucra la proiectul unei stații pilot pentru îmbogaățirea uraniului prin centrifugare cu ajutorul unor informații obținute de DIE prin sursa "Lucica", care deținea o poziție de conducere la filiala din Germania de Vest a institutului de cercetari american Batelle; Ministerul Industriei Chimice terminase construcția unei stații pilot pentru producerea apei grele pe baza datelor furate de DIE de la compania canadiana AECL, și era în procesul proiectării unei instalații la scara industrială care urma sa fie amplasată în aproprierea Slatinei (apa grea produsă de acea instalație urma să fie folosită atât pentru operarea reactoarelor CANDU cât și pentru producerea de weapons-grade plutonium); un colectiv special al DIE era în procesul obținerii din Islamabad a tehnologiei pakistaneze pentru producerea bombei nucleare, pe baza unei întelegeri secrete dintre Ceaușescu si Zulficar Ali Butto, primul ministru al Pakistanului din acea vreme; un institut de cercetari și proiectări pentru dezvoltarea de rachete meteorologice, condus de profesorul Alexandru Spătaru și cartiruit într-o casă conspirativă a DIE din pădurea Băneasa, lucra la proiectul unei rachete pentru distanță medie care putea fi utilizată atât cu focos nuclear cât si bacteriologic și chimic; un colectiv condus de general Marin Niculescu, adjunctul ministrului Apărării și comandantul trupelor de artilerie, lucra la dezvoltarea de obuze și mine cu încărcătură nucleară, bacteriologică și chimică.

Arma bacteriologica cu bruceloză

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi România, am prezentat lui Gaddafi un mesaj prin care Ceaușescu și-a dat acordul să vândă Libiei tancuri de tip "Leopard", pe care vroia sa le producă în secret în România pe baza planurilor și a tehnologiei furate de DIE din RFG. In răspunsul său, colonelul Gaddafi, care a fost de acord cu condițiile financiare puse de București, l-a intrebat pe "fratele" Ceaușescu când îi poate da o primă cantitate de "Brutus." Aceasta era denumirea de cod pentru bruceloza, arma bacteriologică în curs de producție la Comandamentul Trupelor Chimice condus de generalul Mihai Chiâac.
Este de la sine înâeles că după ce am primit azil politic în Statele Unite nu am mai fost la curent cu aceste proiecte. De-a lungul anilor am avut însă numeroase indicii care mi-au întărit convingerea că ele nu au fost abandonate. In 1984, cu ocazia unor interviuri pentru ziarele trustului american de presa Hearst și pentru BBC, Ceaușescu a facut afirmația, de mare răsunet la vremea aceea, ca România a ajuns la punctul în care "dacă am dori sa fabricăm o armă nucleară astăzi, am putea sa o facem."

Santajul nuclear

Un comunicat de presă al agenției Reuter, din 15 noiembrie 1988, informa că în timpul unei întâlniri pe care a avut-o în Arad cu primul ministru maghiar Karoly Gross, Ceaușescu ar fi afirmat că România ar fi acum în masura să producă armament nuclear. In decembrie 1989, am aflat de la Gaspar Biro, care era atunci consilierul lui Karoly Gross, ca Ceaușescu a facut în mod real această afirmație, care figurează textual în stenograma întâlnirii. Potrivit celor spuse de Biro, Ceaușescu a etichetat liberalizarea politică a Ungariei, din acea vreme, ca "un pericol mortal pentru comunismul internațional," și a încercat să folosească santajul nuclear pentru a "readuce Ungaria în lagărul socialist." In mai 1991, Biro mi-a trimis o scrisoare, însoțită de 22 pagini anexe în limba engleză și alte opt pagini în limba maghiară, care confirma ceea ce mi-a spus telefonic.
La 14 aprilie 1989, într-un discurs ținut în fața Comitetului Central al Frontului Democrației și Unității Socialiste, și publicat integral în Scânteia, Ceaușescu a făcut în sfârșit afirmația deschisă că România are capacitatea de a produce arme nucleare. Această declarație oficială facută de președintele țării a pus cu adevarat România în poziția de a fi a patra țară europeană care a recunoscut că are tehnologia de producere a armelor nucleare.
In sfarșit, la 8 mai 1989, reputata revistă vest-germană
Der Spiegel” a publicat un articol în care a făcut o altă revelație explozivă: Romania era în procesul construirii unei fabrici secrete pentru producerea rachetelor de distanță medie, cu ajutorul unei firme din Germania de Vest.
Ca inginer care a fost implicat in mod fortuit în secretele armelor nucleare, sunt convins ca în cei 11 ani cât Ceaușescu a supraviețuit după ce am facut ruptura cu comunismul său, el nu a fost în masură să producă o bombă nucleară. Pentru aceasta ar fi avut nevoie de mult mai mult decât de spionaj tehnologic și câteva colective secrete de ingineri. Cunoscând însă bine pe Ceaușescu, nu mă îndoiesc că el a continuat aceste cercetări primitive și reduse ca dimensiuni, pentru că vroia cu disperare sa aibă o "bombă atomică cât de mică" pe care să ia câte un miliard de dolari de la Gaddafi, Assad și Sadam Hussein. Sper că, mai devreme sau mai tarziu, istoria va face lumină și în acest domeniu.



Referitor la problema armei nucleare române Ștefan Andrei, fost ministru de externe sub regimul Ceaușescu a declarat :
„La Pacepa sunt minciu­ni una după alta, mi-a răspuns el. Dacă aş avea timp, aş lua pagină cu pagină să arat cum minte. El spune că a fost mesager la Gaddafi. Pacepa a fost în Libia de două ori - o dată cu Ceauşescu, în 1974, şi altă dată cu ministrul de Interne Teodor Coman. N-a fost niciodată mesager. Minte când scrie că ar fi convenit Ceauşescu cu Gaddafi să facă o bombă nucleară şi arma bacteriologică. O minciună! Îl cunosc de-ajuns pe Ceauşescu ca să ştiu că nu putea să se bage în cârd, cu asemenea lucruri, cu Gaddafi".
Ca în orice manipulare profesionistă, din cele spuse de Ştefan Andrei reiese că Pacepa s-a folosit de-un capăt de adevăr: nu Libia, ci Pakistanul dorea să colaboreze cu România în fabricarea armei nucleare. „Am răspunsul dat Pakistanului la mesajul adus de Pacepa, prin care ne-au propus pakistanezii să colaborăm cu ei cu arma nucleară, declară Ştefan Andrei.

Prin serviciile speciale ale Pakistanului s-a trans­mis un mesaj al prim-ministrului Pakistanului, Butho, către Ceauşescu. Prin 1975-1976. Eu eram secretar al Comitetului Central pe probleme internaţionale. Mesajul cred că a fost prezentat lui Ceauşescu de către Pacepa. Ceauşescu mi-a spus la telefon - vezi că vine Pacepa la tine. Pakistanul ne propunea să colaborăm pentru producţia unei arme nucleare.
Le-am răspuns că noi respectăm cu stricteţe tratatul de neprolifera­re a armelor nucleare şi în acest cadru noi nu pro­ducem, nici nu colaborăm cu nimeni în producţia de armă nucleară. Acest răspuns l-am scris pe o bucată de hârtie, l-am dat lui Pacepa, l-a bătut la maşină la Securitate. Iar Ceauşescu a aprobat textul pe care l-am formulat eu". România era însă, într-adevăr, capabilă de a fi o putere nucleară. De faţă cu Ştefan Andrei, Ceauşescu i-a spus aceasta lui George Bush când a vizitat România în 1983.
Nemulţumirea lui Geoge Bush
Impresionat negativ, Bush i-a declarat atunci lui Andrei: „Eu îl cred pe preşedinte că nu vreţi să produceţi arma nucleară. Dar faptul că voi aveţi relaţii cu asemenea oameni, precum condu­cătorii Libiei, Irakului, Iranului, ne face să ne gândim la pericolul de a transmite acestora secretele pe care le aveţi". Informat, Ceauşescu i-a cerut lui Ştefan Andrei să-l asigure pe Bush că România nu va face acest lucru, că a şi respins oferta altor state - apropo de Pakistan, şi că nu va transmite se­crete legate de arma nucleară.
În 1989, Ceauşescu a făcut una dintre marile sale gafe, strecurând într-un discurs oficial informaţia că România deţine toate condiţiile fabricării armei nucleare. „Acesta a fost şi un argument al maghiarilor şi sovieticilor împotriva noastră, spune Ştefan Andrei . Că sun­tem periculoşi pentru că putem face arma nucleară. Pericol pentru zonă"  Ștefan Andrei a evitat să spună în ce stadiu se aflau cercetările românești și realizările nucleare. Nu a infirmat în mod expres aceste activități și este cert că AIEA a găsut în 1992 o cantitate minoră de plutoniu la punctul de cercetare de la Pitești.
Probabil că Ceaușescu își dorea armament nuclear datorită pericolului sovietic și din mândrie națională.


ROMÂNIA ȘI PRODUCȚIA DE APĂ GREA


            Programul românesc de apa grea a început in urmă cu 40 de ani, prin construirea unei instalații pilot la Institutul de Criogenie si Separări Izotopice de la Rm. Vâlcea, numita Uzina "G", cu o capacitate de 1 tona/an.
Colaborarea între Institutul de Proiectări pentru Industria Petrolului și Institutul de Tehnologii Izotopice si Moleculare de la Cluj Napoca, a constituit un real ajutor ce a pus bazele construcției experimentale de la Rm. Vâlcea.
Punerea în functiune a stației pilot a început în 1973 și pe data de 9 august 1976 a fost produsă prima cantitate de apă grea de calitate nucleară.
In 1979 a inceput investiția de la Drobeta Turnu Severin la care au participat prin eforturi comune: oameni de știință, proiectanți, constructori de echipamente și instalații pentru finalizarea acestui proiect in condițiile unui program riguros de control al calitații.
Pe data de 17 iulie 1988, s-a obținut industrial apa grea la ROMAG PROD - Drobeta Turnu Severin, la parametri stabiliți pentru reactoarele nucleare de tip CANDU. In perioada de functionare, pe plan intern, s-a realizat necesarul de apă grea pentru Reactorele Nucleare nr. 1 și nr. 2, de la Cernavodă.
In septembrie 2001, ROMAG PROD a reușit sa iasă pe piața externă, realizand un export de apă grea în Coreea de Sud, ulterior existând o preocupare continuă pentru prospectarea piețelor externe. Amplasată in sud-vestul Romaniei, langa orasul Drobeta Turnu Severin, pe malul stang al Dunarii, Uzina de apa grea ROMAG PROD, este sucursala a REGIEI AUTONOME PENTRU ACTIVITATI NUCLEARE și are o capacitate de 360 tone/an, producand apă grea de cea mai buna calitate. Uzina se află în apropierea marelui complex hidroenergetic de la Porțile de Fier, ca furnizor de energie.
Romania este singura țară din Europa, care și-a dezvoltat o filieră nucleară de tip CANDU, fiind cel mai mare producător de apă grea din lume.

Amănunte privind începuturile Uzinei de Apă Grea




Memoriile fostului şef al Înzestrării Armatei generalul Victor Atanasie Stănculescu, dar mai ales afirmaţiile sale, cuprinse în cartea “ În sfârşit, Adevărul”, deschid Cutia Pandorei. Trădat de partenerii de „ revoluţie” şi încarcerat la Jilava ca un infractor de rând, ex-generalul a început să vorbească. Nici că era persoană mai potrivită, pentru a discuta despre proiectele nebuneşti ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, materializate în arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Dacă în cazul armelor chimice şi bacteriologice, “materialele” erau aduse de agenţii DIE din străinătate în sticluţe ascunse în buzunarul hainei, pentru bomba atomică, era necesară producerea apei grele. Proiectul Măgura, cum se numea “bomba din Carpaţi”, s-a desfăşurat la umbra Centralei Nuclearelectrice de la Cernavodă. Pe baza tehnologiei furate de agentul Poly din SUA, s-a construit uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, staţia pilot unde s-a produs pentru prima oară apă grea românească. În 1986, la uzina de apă grea de la Drobeta Turnu Severin s-a produs cea mai pură apă grea din Europa. Directorul Florea G. de la acea dată a fost mazilit după ce a refuzat să pornească uzina Drobeta, fără îndeplinirea măsurilor de siguranţă. După plecarea sa, pe estacada de conducte a avut loc un accident cu victime ţinut la secret şi în ziua de azi.

Uzina “G”, ridicată după planurile aduse de DIE


Bazele staţiei pilot pentru obţinerea apei grele de la Vâlcea au fost puse prin anii ’60 sub îndrumarea Direcţiei de Informaţii Externe, imediat ce agentul Brigăzii Speciale TS Polihroniade, nume de cod “Poly”, reuşise să aducă tehnologia de fabricaţie a apei grele de la o uzină de undeva din Savannah - Statele Unite. Brigada Specială TS (ulterior SD) era un compartiment specializat în spionaj economic în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe. Ulterior, în familia lui Poly au avut loc diverse "accidente". Printre altele, s-a “întâmplat” ca fiica lui Polihroniade să moară după ce s-a aplecat peste balcon, fiind lovită cu o cărămidă în cap. Evenimentul tragic a marcat-o iremediabil pe soţia lui Poly, personalitate de rang înalt a vieţii sportive româneşti. Femeia are o cădere nervoasă, iar agentul DIE s-a retras din activitate.
Uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, ca dealtfel chiar amplasarea uzinei de apă grea de la Drobeta Turnu Severin au o poveste controversată. Colegii securistului Poly, spun că primul ţăruş al uzinei s-ar fi bătut în apropierea oraşului Cernavodă în 1979. Apoi, la protestul lui Ion Iliescu, fost şef la Ape, conducerea de partid şi de stat s-ar fi răzgândit pentru Turnu Severin. Cât despre, staţia pilot, în memoriile publicate în SUA, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef DIE, vorbeşte despre amplasarea acesteia lângă Slatina.
Nu mai este niciun secret astăzi că staţia pilot unde s-a obţinut pentru prima oară apă grea românească a fost amplasată în vecinătatea Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea (Oltchim), pe strada Uzinei nr.4.
Foştii angajaţi ai Uzinei “G”, cum se numea obiectivul, afirmă că locaţia ar fi fost aleasă chiar de Nicolae Ceauşescu. Proiectul a fost demarat în 1970. Director general a fost numit academicianul Marius Sabin Peculea, fizician de renume cu experienţă considerat părintele apei grele româneşti. Misiunea iniţială a uzinei, în fapt mai mult un institut de cercetare, era de a pune bazele producţiei pentru viitoarea fabrică de apă grea de la Drobeta Turnu Severin. Uzina “G” avea capacitatea de producţie de circa 1 tonă/an.
Oficial, uzina de apă grea (mai cunoscută ca Halânga) de la Drobeta Turnu Severin îşi are originea la fostul IITPIC Institutul de Inginerie Tehnică Proiectare şi Inginerie Chimică. Neoficial este rezultatul cercetărilor de la uzina “G”. Primele patru module ale uzinei de apă grea au fost montate în anul 1986. Şeful proiectului era inginerul chimist Mircea Turtureanu, proiectant principal, un fost inginer din IITPIC Dolbea.
Director general a fost numit Florea G., echipa managerială fiind completată de directorul economic Gherman Ion. Aproape toţi angajaţii uzinei Drobeta aveau certificat Strict Secret de Importanţă Deosebită, iar corespondenţa era trimisă doar prin poşta militară. Echipamentele au fost transportate pe Dunăre. Staţia de azot a fost adusă de la ruşi pe calea ferată până la Galaţi şi transbordată pe navă, datorită diferenţei de ecartament dintre căile ferate sovietice şi cele româneşti, fiind montată de specialiştii din fosta RDG.
Foşti angajaţi ai Ministerului Chimiei spun că locaţia primei fabrici de apă grea româneşti nu a fost aleasă la întâmplare. În procesul de producţie a apei grele (monoxid de deuteriu) era folosit hidrogenul sulfurat, o substanţă extrem de toxică. Până în 1989, cele patru module de producţie GSI-uri, au fost aduse de la uzinele bucureştene IMGB sau Griviţa.
Numit la conducerea uzinei Drobeta în 1986 (la scurt timp după accidentul de la Cernobâl), Florea cunoştea potenţialul ucigător al hidrogenului sulfurat. În concentraţia folosită la Drobeta, orice scăpare de hidrogen sulfurat era fatală pe o rază de 150 Km. Un potenţial accident putea afecta ţările vecine. Specialiştii spun că locaţia de la Turnu Severin a fost aleasă pentru “controlul curenţilor de aer“, şi limitarea efectelor unui potenţial accident, după ce Ion Iliescu (Preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor în acea perioadă) s-a opus amplasării fabricii de apă grea la Cernavodă.


Inregistrările directorului Florea

Intr-un fel, Florea făcuse aceeaşi greşeală ca şi Iliescu. La una dintre şedinţele de comandament desfăşurate la Comitetul Central, atrăgând atenţia asupra nerespectării normelor de securitate în construcţie la uzina de apă grea Halânga, cu efecte directe asupra ecosistemului Dunării. Din păcate, în dorinţa de a respecta termenele raportate comandantului suprem, demnitarii comunişti forţau nota.
Ordinele venite de sus erau tot mai contradictorii, iar presiunile de a porni producţia de apă grea, asupra lui G. Florea se intensificaseră. Dornic de a respecta planul trasat de comandantul suprem, Gheorghe Dinu ministrul Industriei Chimice şi Petrochimice, dădea telefoane zilnic la Halânga. Siguranţa în funcţionare conta mai puţin. Confruntat cu aceste probleme, Florea şi-a luat măsuri de protecţie. Cu ajutorul unor tehnicieni din uzină a pus la punct un sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice pe bandă de magnetofon. Numai aşa putea avea dovada ordinelor si presiunilor venite “de sus”.
Florea nu era de acord să pornească instalaţiile combinatului până nu erau îndeplinite toate normele de siguranţă. Singurele măsuri de protecţie luate la acea dată erau măştile de gaze cu autonomie de 2 ore şi câteva autobuze pregătite pentru îmbarcarea personalului în caz de accident.
Vestea că românii au reuşit să producă cea mai pură apă grea din Europa (la testările primelor module în 1986 ) s-a răspândit ca fulgerul. În martie 1986, Nicolae Ceauşescu a vizitat la combinatul de la Drobeta alături de mai mulţi demnitari comunişti printre care se numărau Ştefan Andrei şi generalul Olaru. În luna septembrie a aceluiaşi an, a venit în vizită la uzina Bradley, unul dintre directorii (de la acea dată) firmei Atomic Energy of Canada Limited (AECL).

Accident ţinut la secret

Florea a fost mazilit imediat după ce la Bucureşti s-a aflat că înregistra convorbirile telefonice cu mai marii zilei. În ziua plecării de la Turnu Severin, şefii departamentului Personal şi Administraţie de la Drobeta s-au prezentat la apartamentul lui Florea şi le-au periat bagajele proscrişilor. Înainte de a le face inventarul din casă, foştii colegi de muncă şi-au cerut scuze. Nu aveau ce face. Fuseseră trimişi de ceistul uzinei. Benzile cu înregistrările sensibile au ajuns pe mâna colonelului H. Roşu şi au fost clasate în arhivele Securităţii.
În toamna lui ’86, aşa cum prevăzuse Florea, la Halânga a avut loc un accident soldat cu victime. Un muncitor aflat pe estacada de conducte a manevrat greşit o valvă de la hidrogenul sulfurat H2S. A fost ucis pe loc. Scurgerile de H2S au provocat alte 6 victime printre şoferii de pe şoseaua învecinată. Hidrogenul sulfurat în concentraţie mare nu are miros şi este letal. Accidentul a fost ţinut la secret chiar şi după Revoluţie.
Deşi a călătorit prin multe ţări G. Florea nu a primit niciodată viză pentru URSS. În 1996, Anda şi Florea au divorţat. Cu această ocazie, apartamentul Andei a fost curăţat de orice urmă care amintea de Florea.

Directorul Florea, vecin cu generalul Macri

Născut pe 13 martie 1932, Florea G. era la bază inginer chimist. Fost director la Combinatul Chimic Turda, alături Ion Copândean, Florea participase încă de la începuturi la proiectul apei grele în România. Avea o soţie bolnavă de alcoolism cronic de care nu putea divorţa datorită politicii de cadre. Şi-ar fi pierdut funcţiile şi poate gradele. Partidul nu tolera divorţuri în astfel de situaţii. Relaţia extraconjugală cu Anda era un risc asumat. Ulterior ea i-a devenit soție. Dealtfel, povestea familiei Florea era cunoscută în detaliu la nivel în Securitate, Florea locuind o bună perioadă de timp, într-un apartament, pe acelaşi palier cu generalul Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice. Ministrul Industriei Chimice Mihail Florescu (nume real Blumenfeld) intervenise pentru ca Florea să primescă locuinţă din fondul rezervat Institutului de Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Industria Chimică (IITPIC), într-un bloc deasupra magazinului Gioconda de pe Calea Victoriei.








luni, 28 ianuarie 2013

CEAUȘESCU - AMENINȚARE NUCLEARĂ PENTRU SUA


        In decembrie 1989, Washingtonul a cerut intervenția Armatei Roșii în România pentru că Ceaușescu pregătea bomba nucleară.
Zvonurile privind posibila existență a unui program nuclear secret al lui Ceaușescu au fost readuse în actualitate de publicația americană Sunday Herald”, în contextul recentelor tensiuni americano-irakiene. Publicația sublinia ca intenția Washingtonului de a pune capăt planurilor de înarmare ale lui Saddam Hussein prezenta similitudini de abordare cu ceea ce a încercat să facă administrația americană la sfîrșitul anilor 80, când se credea ca Ceaușescu ar încerca să fabrice arma atomică sau o bombă radiologică. Articolul poarta subtitlul ultimul secret al razboiului rece”, cu referire la o dezvăluire fulminantă în ceea ce îl privea pe fostul dictator comunist, Nicolae Ceaușescu: cum că acesta deținea, în decembrie 1989, armament nuclear.
Se pare că s-a tratat o alianță ruso-americană împotriva dictatorului din Carpați.
La acea vreme, președintele american George Bush dorea, ca si fiul său, mai târziu, alungarea de la putere a unui dictator. In timp ce fiul ajuns, și el, la Washington l-a voit indepartat de la putere pe Saddam Hussein, tatăl acestuia voia, in 1989, să îl alunge pe Nicolae Ceaușescu, cu ajutorul Armatei Roșii. Aducerea în discuție a acestui subiect de către presedintele Georgiei, Eduard Sevardnadze, cu prilejul ultimei vizite efectuate în această țară de liderul de la Cotroceni, Ion Iliescu, a stârnit în presa din România și în mediile politice dezbateri si controverse aprige. Sunday Herald” amintea că, în decembrie 1989, Bush l-a trimis pe secretarul de stat, James Baker, într-o misiune secretă la Moscova, pentru a cere Kremlinului să intervină militar în România.
Aceasta cerere, venind din partea americanilor, era cu atât mai ciudată cu cât în SUA nu conteniseră cu criticile la adresa intervențiilor militare sovietice în Germania de Est, în 1953, în Ungaria, în 1956, și în Cehoslovacia, în 1968, catalogând URSS drept “imperiul raului”. Prin urmare, cu puin timp înainte de Crăciunul anului 1989, Baker s-a dus la Moscova pentru a vorbi cu Eduard Sevardnadze, pe atunci ministru de externe. Sevardnadze, ajuns presedintele Georgiei, și-a adus aminte că, la propunerea invadarii României, Kremlinul a fost socat.
In arhivele KGB s-au păstrat dovezi de necontestat. Informația de ultima oră, esențială în această desfașurare de evenimente, este faptul ca Sunday Herald” afirma ca are “dovezi de neatacat” potrivit carora, cu puțin timp înainte de moartea lui Ceaușescu, oamenii de știință români reușiseră să dezvolte armament nuclear, ceea ce a facut ca Moscova, deși îngrijorată, să ezite să acționeze. Potrivit publicației citate, un recent raport al serviciului de informatii externe al Rusiei, bazat pe arhivele secrete ale KGB, confirma faptul ca România avea capacități nucleare. In mai 1989, oamenii de știință români de la centrul secret de cercetari nucleare de la Pitești, “deghizat” în uzină chimică, au reușit să producă un kilogram de plutoniu îmbogățit, cantitate suficientă pentru fabricarea unei bombe atomice. (Isabella Alexandrescu)
AIEA a dat ulterior de urma plutoniului românesc. Zvonurile potrivit carora Ceaușescu avea posibilitatea de a construi o bombă atomică au existat încă dinainte de căderea sa. Potrivit ziarului canadian Gazette”, din Montreal, în 1995 Serviciul de Informații Externe al Rusiei a confirmat aceste zvonuri printr-un raport în care se arăta că programul românesc de dezvoltare nucleară, care a început în 1985 și a durat șapte ani, a oferit Romaâniei capacitatea tehnologică de a produce arme nucleare deși era semnatara a Tratatului de Nonproliferare Nucleară. Experimentele secrete foloseau modelul american TRIGA de reactor nuclear și o cantitate mică de uraniu îmbogățit, tot de origine americană.
Succesul acestor lucrari de cercetare i-a permis lui Ceausescu sa anunțe oficial, în mai 1989, că, din punct de vedere tehnic, România era în stare să producă arme nucleare și combustibil nuclear. Potrivit datelor furnizate de Federația Americană a Oamenilor de Știintă, la sfârșitul anilor 80, existau rapoarte privind faptul că, lucrând la capacitate maximă pentru dezvoltarea acestui program, România intenționa ca, înainte de anul 2000, să fabrice arme nucleare.
 In 1990, autoritățile române au fost de acord să își plaseze facilitațile nucleare și centrele de cercetare nucleară sub controlul Agenției Internaționale de Energie Atomică. In aprilie-mai 1992, agenția a descoperit la laboratorul secret de la Pitești 470 de grame de plutoniu. In iunie 1992, AIEA a avertizat Bucuresștiul ca “trebuie să pună punct total și fără întârziere programului său nuclear militar”. Romania s-a conformat și, în urma unei noi inspecții efectuate de o delegație AIEA, în aprilie 1994, a fost declarată ca fiind in regulă”. (I.A.)
In 1990, cotidianul britanic The Times” relata că noul regim de la București va deschide o anchetă asupra programului de cercetare nucleară al lui Ceaușescu, în care, existau zvonuri, că ar fi fost implicați detinuți politici, și reafirma că Bucureștiul ar fi încercat să dezvolte o bombă nucleară. Cu toate că fosta guvernare comunistă susținuse că nu are o astfel de intenție, Ungaria exprimase îngrijorari că România încearca, în secret. să obțină o bombă nucleară. “The Times” scria că este cert că încercarea în cauză, dacă a existat, a eșuat. Ceaușescu personal declarase că România are posibilitatea să fabrice arme nucleare, dar se abține să o facă din rațiuni pacifiste. Cancelariile occidentale au acceptat, în general, declarațiile fostului dictator, deși acesta începuse în secret și infrastructura unei fabrici de rachete.
Cu numai o saptămână înainte de înlăturarea de la putere a dictatorului român, Washingtonul se declarase gata sa vândă Bucurestiului 16,4 kilograme de uraniu îmbogățit. La acea vreme, Departamentul de Stat al SUA afirmase ca Romania a promis ca nu va folosi prețiosul combustibil nuclear la fabricarea unei bombe. Bucurestiul afirmase ca va folosi uraniul îmbogatit la reactorul TRIGA de la Magurele pentru fabricarea unor izotopi radioactivi. Prestigioasa publicatie vest-germana Der Spiegel” scria, în mai 1989, ca România construiește o fabrică partial subterana” de rachete capabile s[ transporte focoase nucleare, folosind tehnologie occidentală. (C.V.). România deținea o foarte puternică fabrică de Apă Grea.
La controversa privind industria nucleară românească de pe vremea regimului comunist s-a adaugat un scandal apărut în 1990 în presa occidentală, potrivit căruia Bucureștiul ar fi deturnat către India un transport de apă grea importat din Norvegia. Această dezvăluire contribuie la rezolvarea misterului care învaluia transportul de apa grea norvegiană, a carui destinație inițială fusese folosirea sa în România. Apa grea luată din Norvegia era menită utilizarii în cele două reactoare nucleare civile pe care guvernul lui Nicolae Ceasescu intenționa sa le construiască. Dar, după ce au trimis cele 12,5 tone de apă grea, autoritațile norvegiene au început să bănuiască România că le-ar fi vândut unei alte țări, care le-ar folosi într-un program de înarmare nucleară. Apa grea, sau oxid de deuteriu, permite reactoarelor nucleare să foloseasca uraniu natural, mult mai ușor de găsit, și nu uraniu îmbogățit, care este rar și controlat cu strictețe. Un produs secundar al reacțiilor nucleare este plutoniul, care poate fi folosit la fabricarea bombelor atomice. Experții americani spun ca 20 de tone de apa grea sunt suficiente pentru operarea unui reactor timp de un an și pentru producerea unei cantități de plutoniu suficiente pentru una sau două bombe. După înlaturarea lui Ceaușescu, noile autorități de la București au informat Norvegia că transportul din 1986 a fost expediat din România către Bombay, India. (C.V.)


Programul românesc de apă grea a început in urmă cu 40 de ani, prin construirea unei instalații pilot la Institutul de Criogenie si Separări Izotopice de la Rm. Vâlcea, numita Uzina "G", cu o capacitate de 1 tona/an.
Colaborarea între Institutul de Proiectări pentru Industria Petrolului și Institutul de Tehnologii Izotopice si Moleculare de la Cluj Napoca, a constituit un real ajutor ce a pus bazele construcției experimentale de la Rm. Vâlcea.
Punerea în functiune a stației pilot a început în 1973 și pe data de 9 august 1976 a fost produsă prima cantitate de apă grea de calitate nucleară.
In 1979 a inceput investiția de la Drobeta Turnu Severin la care au participat prin eforturi comune: oameni de știință, proiectanți, constructori de echipamente și instalații pentru finalizarea acestui proiect in condițiile unui program riguros de control al calitații.
Pe data de 17 iulie 1988, s-a obținut industrial apa grea la ROMAG PROD - Drobeta Turnu Severin, la parametri stabiliți pentru reactoarele nucleare de tip CANDU. In perioada de functionare, pe plan intern, s-a realizat necesarul de apă grea pentru Reactorele Nucleare nr. 1 și nr. 2, de la Cernavodă.
In septembrie 2001, ROMAG PROD a reușit sa iasă pe piața externă, realizand un export de apă grea în Coreea de Sud, ulterior existând o preocupare continuă pentru prospectarea piețelor externe.
Amplasată in sud-vestul Romaniei, langa orasul Drobeta Turnu Severin, pe malul stang al Dunarii, Uzina de apa grea ROMAG PROD, este sucursala a REGIEI AUTONOME PENTRU ACTIVITATI NUCLEARE și are o capacitate de 360 tone/an, producand apă grea de cea mai buna calitate. Uzina se află în apropierea marelui complex hidroenergetic de la Porțile de Fier, ca furnizor de energie.
Romania este singura țară din Europa, care și-a dezvoltat o filieră nucleară de tip CANDU, fiind cel mai mare producător de apă grea din lume.









CEAUȘESCU - ARMAMENT NUCLEAR PENTRU ROMÂNIA


  
Potrivit expertului rus în problele armelor nucleare, Vladimir Hrustaliov, Nicolae Ceaușescu a urmărit crearea unei bombe nucleare, ambiție asemănătoare cu cea a Coreii de Nord. Acest lucru a determinat serviciile secrete occidentale să urgenteze pregătirea şi realizarea loviturii de stat din România, în decembrie 1989. Ceea ce nu spune expertul rus este că la acea lovitură a participat hotărâtor și KGB-ul URSS-ului.
Fiind un lider destul de independent, Nicolae Ceauşescu dorea să devină şi preşedinte al unei ţări care să facă parte din clubul ţărilor deţinătoare de arme nucleare. El îşi dorea ca România să devină o putere nucleară, scrie politologul rus.
Ceauşescu nu se ghida, însă, doar după prestigiul şi independenţa faţă de Moscova pe care voia să le obţină pentru România. El era interesat şi de securitatea în plan militar a ţării noastre. La orizont se contura varianta pierderii bătăliei de către lagărul socialist, iar puterea de la Bucureşti trebuia să se gândească din timp ce va face după aceea.
România a iniţiat un program de creare a bombei nucleare la sfârşitul anului 1976 și demarat în 1978. La realizarea aceluia a fost cooptată o echipă de oameni de ştiinţă care lucra la un centru ultrasecret, plasat în cadrul Reactorului de la Măgurele.  Referiri s-au desprins din informaţii făcute publice, în 2006, de Mihai Bălănescu, fostul director al Institutului de Fizică Atomică (IFA).
Pe de altă parte, într-un raport al Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, din 1995, se afirmă următoarele: "Într-adevăr, în 1985, autorităţile române îşi trasaseră ca sarcină studierea posibilităţii fabricării armei atomice, specialiştii români din domeniul fizicii nucleare însuşindu-şi tehnologiile de obţinere a plutoniului din combustibil nuclear prelucrat".
Informaţii referitoare la faptul că, în cadrul programului său de energie nucleară, România ar fi dispus de un proiect concret destinat fabricării, până în anul 2000, a bombei circulau încă din 1980, afirmă rusul Hrustaliov. Potrivit expertului rus, după executarea lui Nicolae Ceauşescu au ieşit la iveală mai multe lucruri "interesante" privind proiectul nuclear românesc.
In 1991, România a acceptat să ofere acces la obiectivele sale nucleare Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA). Inspecţiile realizate de experţii AIEA, susţine expertul rus, au scos la iveală faptul că, începând din 1985, România a efectuat, în secret, experimente pentru obţinerea chimică a plutoniului militar.
Hrustaliov, specialist în energie nucleară la antena din Vladivostok a Universităţii de Stat din Moscova, pretinde că având în vedere ritmul în care se realiza programul nuclear al Bucureştilor, către 2000, România ar fi putut să-şi fabrice prima încărcătură de plutoniu.
Rezultatele remarcabile în activitatea de cercetare în domeniul atomic i-au permis lui Ceauşescu să declare, în mai 1989, că România este capabilă din punct de vedere tehnic să fabrice arma nucleară. La sfârşitul anului, însă, programul secret a fost suspendat în urma prăbuşirii regimului de la Bucureşti.
Expertul rus comentează că Nicolae Ceauşescu, care intrase la vremea respectivă în dizgraţia Occidentului, ar fi putut să se comporte aşa cum se comportă în prezent liderul nord-coreean Kim Jong-Il. "Numai că spre deosebire de Coreea de Nord, capitalele europene şi blocul NATO se află foarte aproape. Acesta a fost unul din motive care au determinat serviciile secrete occidentale să urgenteze pregătirea şi realizarea loviturii de stat din România, în decembrie 1989", scrie autorul rus.
El subliniază totodată că, în urma inspecţiilor, Consiliul guvernatorilor AIEA din 17 iunie 1992 ar fi avertizat România să-şi suspende pentru totdeauna programul militar nuclear. De asemenea, AIEA ar fi emis o serie de recomandări. Iată care erau cele mai importante dintre acestea:

* suspendarea completă a cercetărilor nucleare în scopuri militare
* distrugerea echipamentelor industriale destinate acestui scop
* instalarea unor dispozitive de control ale AIEA, la IFA, şi la centrala Cernavodă
* adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ destinat controlului activităţii nucleare
* crearea unui organism unic pentru controlul activităţii nucleare care să se subordoneze direct primului ministru
* plasarea tuturor obiectivelor nucleare sub controlul AIEA
* confirmarea oficială de către România a respectării cu stricteţe a acordurilor internaţionale în domeniul neproliferării
Toate aceste condiţii au fost îndeplinite de către Bucureşti, fapt confirmat de inspectorii AIEA din aprilie 1994, constată expertul rus.
El crede, însă, că "istoria ameninţării române cu proliferarea" nu s-a încheiat totuşi aici. In România, spunea el, rămăseseră circa 13,5 kg de uraniu îmbogăţit (80%), destinat reactoarelor de cercetare. Faptul că acest combustibil, cu o radioactivitate scăzută, nu se bucura de o protecţie sigură a provocat îngrijorarea americanilor, care s-au temut ca uraniul de provenienţă românească să nu ajungă în mâinile teroriştilor.
In 2003, în cadrul unei operaţiuni secrete, întreaga cantitate de uraniu îmbogăţit din România ar fi fost transportată în Federaţia Rusă, pentru prelucrare la o uzină din Novosibirsk. Aşa a eşuat proiectul nuclear militar al României, din care Coreea de Nord a tras învăţămintele de rigoare, concluzionează Vladimir Hrustaliov. El nu a amintit de alte pragătiri ale industriei românești pentru ajutorarea programului nuclear.
România deținea în 1989 și o fabrică performantă de Apă Grea și începuse infrastructura de producere a unor rachete purtătoare de focoase nucleare, sau bacteriologice

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

NAPOLEON - MAXIME ȘI CUGETĂRI


            - Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei care te-au insultat.
            - Orice obstacol are în el și bucuria omului care-l va depăți.
            - Efortul își arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească.
            - Mintea nu cunoaște alte frontiere decât pe cele pe care le stabilim noi înșite.
            - Scara succesului nu este niciodată aglomerată pe treapta cea mai de sus.
            - Arta de a fi când îndrăzneț, când foarte prudent, este arta de a reuși.
            - Prostul are un mare avantaj față de omul deștept - este totdeauna mulțumit.
            - Oamenii de geniu sunt meteori destinați să ardă pentru a-și lumina secolul.
            - Cel mai bun mijloc de a-ți ține cuvântul este să nu-l dai niciodată.
            - Curajul este ca dragostea, se hrănește din speranță.
            - In dragoste victoria bărbatului este fuga.
            - Gloria este trecătoare, dar anonimatul veșnic.
            - Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
            - Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acordț
            - Modestia este calitatea celor care nu au calități.
            - Cine știe să lingușească, știe și să calomnieze.
            - Ne putem opri oricând în timpul în timpul urcării, dar niciodată în timpul coborârii.
            - Zece oameni care-și exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac.
           - Imposibil - este un cuvânt care se găsește doar în dicționarul proștilor.
           - Femeia frumoasă este o bijuterie. Femeia bună este o comoară întregă.
           - In politică prostia nu este un handicap.
           - Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă a muri  în fiecare zi.
           - Niciodată nu urcăm atât de sus ca atunci când nu știm unde mergem.
           - Dintre toate slăbiciunile cea mai mare este lipsa de încredere în sine.
           - Un conducător este un negustor de speranțe.
           - Caracterul este baza dreptunghiului, iar inteligența este înălțimea.
           - Nici o Constituție nu rămas așa cum a fost făcută, evoluția ei a fost totdeauna subordonată oamenilor și circumstanțelor.
           - Inteligența și politica determină ceea ce ordonă destinul și de a merge acolo unde ne conduce irezistibil drumul evenimentelor.
           - Nu trebuie să trececi pe pământ fără a lăsa urmele care să recomande memoria noastră posterității.

MAREŞALUL ION ANTONESCU - CONSIDERAŢII 2


           
„Să ne ne toarcem din durere puterea, din exemplul strămoşilor unirea şi din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului" (Ion Antonescu 10 mai 1941)

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului al XX-lea nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul - strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor - a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi... Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru crime de război inventate de Mai Marii Lumii, învingători în 1945.

Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal" în sensul că: „ ... Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!" Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.


Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie"! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului ..." Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc". Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii", cu prioritate, „legea credinţei". La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu" să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim", convins fiind că - după prăbuşirea României Mari - „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete ... Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor ... Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!"
22 iunie 1941 a marcat - peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice -, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.


Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est - Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute - a beneficiat, indiferent de "culoarea" aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU"!

La ordinul lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Comandantul de Căpetenie al Armatei, Războiul Sfânt a început !