ROMA - FÂNTÂNA DELL ACQUA FELICE SAU FÂNTÂNA LUI MOISE XXXX

Fontana dell'Acqua Felice, numită și Fântâna lui Moise, este o fântână monumentală situată în districtul Quirinale din Roma. Fântâna a marcat punctul terminus al apeductului Acqua Felice, apeduct antic roman restaurat de către papa Sixtus al V-lea .Ea a fost proiectată și construită  de Domenico Fontana între anii 1585-1588.

La începutul pontificatului papei Sixtus al V-lea (născut Felice Peretti), în 1585, doar unul din apeductele romane antice era încă în serviciu. Era vorba de apeductul Aqua Vergine. Toată populația Romei trebuia să meargă la fântâna unică rămasă în apropiere de actuala Fontana di Trevi. Papa Sixtus și-a luat sarcina de a restabili câteva apeducte antice, inclusiv Acqua Alessandrina, care a fost redenumit Acqua Felice, după numele de la naștere al papei. Noua fântână a marcat punctul terminus al apeductului restaurat. Ea a fost prima fântână monumentală sub forma de perete construită la Roma după cele din antichitate. 

Efortul inițial al arhitectului Matteo Bartolani, de a repune în funcțiune apeductul, a fost un eșec.: Bartolani a calculat greșit panta canalului, astfel încât fluxul de apă a fost mult mai mic decât era necesar pentru a ajunge la Quirinal în locul destinat fântânii sale terminale. Giovanni Fontana a preluat construirea apeductului, care a fost completat de iunie 1587. O fântână a fost construită de arhitectul-inginer Domenico Fontana sub forma unui arc de triumf roman antic. Acesta conținea, la fel ca și fântânile antice romane, o inscripție în onorarea constructorului său. In fiecare dintre cele trei arcuri s-au plasat sculpturi cu teme din Vechiul Testament. Arcul central adăpostea o statuie mare a lui Moise, statuie realizată, în 1588, de către Leonardo Sormani și Prospero da Brescia .

La stânga este Aaron, sculptat de către Giovanni Battista della Porta și la dreapta  este Iosua, sculptat de Flaminio Vacca și Pietro Paolo Olivieri . Apa curge de la statui în bazine, din care patru lei sunt alimentați cu apă.

Statuia de mari dimensiuni a lui Moise a fost criticată la inaugurare pentru că nu respecta proporțiile celorlalte statui, dar fântâna a atins scopul său politic. A fost o declarație de modul în care Biserica Catolică, spre deosebire de cea Reformată, protestantă, a servit nevoilor poporului Romei de pe colina Quirinal.

ROMA -BISERICA SANTA SUSANNA ALLE TERME DI DIOCLEZIANO XXXX

Primul lăcaș de cult creștin ce a existat aici, pe locul basilicii Santa Susanna, pe la la sfârșitul sec.al 3-lea. Atunci ocupa o casă particulară, o domus ecclessiae, casă de reunire clandestină a unei grupări creștine Excavațiile din sec.al 19-lea au găsit pereții actualei biserici aliniați cu cei subterani ai casei creștine antice. Există presupuneri cu rădăcini legendare că acea casă antică a fost un  titulus al papei Caius (283-296). Titulus-uri au fost numite primele locașuri parohiale din Roma, locașuri care nu luaseră forma de biserici. Identificarea acelei case cu cea care a servit papei Caius nu este un fapt în totalitate sigur, ci tot legendar. Tot legendară este și o altă ipoteză, cum că în acel loc a fost martirizată Santa Susanna.

Prin tradiție (lipsită de documentare), prima biserică a fost construită pe locul titulus-ului în anul 330 e.N, sub domnia împăratului Constantin cel Mare. Un sinod din anul 565 a fost primul eveniment unde s-a menționat biserica Santa Susanna ca fiind în activitate și că ea ar fi fost inițial casa unui patron al comunității creștine din preajmă. Cu toate acestea s-a menținut tradiția că ea a fost locul unui martiraj al unei fecioare. O legendă privind acel martiraj a fost scrisă târziu, în sec.al 6-lea. Acel eveniment sângeros este o ficțiune romantică în care se menționează că legendarul creștin Caius a fost unchiul martirei, iar un alt personaj creștin, Gabinus, a fost tatăl ei și chiar copropietar al titulus-ului.

Papa Leon al III-lea (795-816) a redecorat și restaurat bătrânul și sărăcăciosul edificiu creștin. A rezultat o bazilică în formă de T  cu douăsprezece coloane pe fiecare parte. Lăcașul a fost reconstruit din nou sub papa Sixtus al IV-lea (1471-1484).

In 1587, papa Sixtus al V-lea a adăugat bisericii o clădire pentru o nouă comunitate de călugărițe cisterciaene. Cardinalul Girolamo Rusticucci a recostruit din nou biserica între anii 1593-1603, cu ajutorul arhitectului de renume Carlo Maderno. Arhitectul a creat bisericii o fațadă în stilul baroc, obișnuită vremii sale.

Mănăstirea cisterciană a avut mare succes, asatfel încât a fost capabilă de a organiza o nouă comunitate fiică la Nepi, în 1618. Maicile au fost expulzate de către francezi, pe timpul lui Napoleon, între anii 1811 și 1814. Ele au fost din nou deposedate de către guvernul italian, după 1870, dar li s-a permis să ocupe o mică parte a mănăstirii lor originare.

In 1921, papa Benedict al XV-lea a autorizat transformarea bisericii, în biserică națională pentru Statele Unite ale Americii. Această cedare s-a realizat de facto în 1922 (în mod oficial din 1924), iar Părinții Pauliști au primit responsabilitatea pastorală pentru această biserică tradițională. Numele lor oficial este "Societatea misionară a Sfântului Apostol Pavel", fondată în New York City.

Fațada  bisericii este o capodoperă realizată de Carlo Maderna și terminată în 1603. Derivată din operele Contra-Reformei al căror tip este fațada de la biserica Gesu, ea se distinge, în acelaș timp, prin dorința de a rupe austeritatea cu ajutorul coloanelor semi-angajate, prin efectele de lumină create de nișe și prin frontoane. Se poate admira armonia care domnește între cele două etaje prelungite de volute laterale.
La interior prezintă o decorație caracteristică manierismului roman. Pereții navei unice sunt acoperite de picturi în frescă prezentate ca niște tapiserii, picturi datorate lui Baldasare Croce (1558-1628). Ele ilustrează istoria legendară a Susannei din Vechiul Testament. Retablul de la altar reprezintă tăierea capului sfintei Susanna, pictură realizată de Tommaso Laureti. In cor, scenele, pictate de Cesare Nebbia (1536-1614) și de Paris Nogari (1558-1628) se referă la istoria sfintei Susanna și a altor martiri ale căror relicve sunt păstrate de biserică. Coloanele răsucite, care încadrează picturile navei, au fost, probabil, adăugate în sec.al 17-lea, după ce Bernini a executat baldachinul basilicii Sfântul Petru (1624), coloane care au servit ca inspirație. Decorația din stuc în presbiteriu a fost lucrată de Matteo Zocolini. Tot în presbiteriu, pe zidul din stânga, se află o mare frescă a lui Croce, reliefând martiriul sfântului Gabinius.

Locul sfânt al bisericii s-a găsit timp de 17 secole lângă Termele lui Diocletianus, între acestea și Zidul servian, vechiul zid al Romei.

ROMA - ARCUL LUI SCIPIO AFRICANUL XXXX

Arcul de Scipio Africanul, sau arcul Scipionilor ( în latină fornix Africani) este unul dintre cele mai vechi arcuri de triumf din Roma, construit în secolul al 2-lea e A

Arcul se întindea peste Clivus Capitolinus, un drum care ducea din valea Forumului Roman pe Capitoliu, pe terasa care ocupa o mare parte din culmea Capitoliului.

Conform celor relatate de Titus Livius, arcul era construit de Publius Cornelius Scipio, cunoscut sub numele de Scipio Africanul, în 190 e.A, înainte de a părăsi Roma pentru campania din Grecia, în luna iulie a aceluiași an. El a plecat ca împuternicit al fratelui său, Lucius Cornelius Scipio Asiaticus.
Arcul nu a avut nici o legătură cu triumful celebru al lui Scipio Africanul asupra cartaginezilor, în 201 e.A. și nici nu a fost un Arc de Triumf în accepțiunea de mai târziu.

In acest caz calificativul de Arcul de Triumf ar fi necorespunzător. Practica de a ridica arcuri de triumf a fost comentată de Pliniu cel Bătrân, drept o "nouă inventie" (Novicio invento) aproape două secole și jumătate mai târziu. Deci, monumental lui Scipio ar fi mai degrabă calificat drept "fornix de Scipio,", un tip de arc onorific pentru sprijinirea unor statui decorative, formă constructivă atractivă, în mod deosebit ornamentală. Arcul de Triumf, arc cu o formă mai elaborată din punct de vedere al dimensiunilor și ornamentației a apărut în epoca imperială. Orice urmă a arcului lui Scipio Africanul s-a pierdut și nici mărturii scrise nu au parvenit. Important este de știut că marele personaj roman a dorit să lase o urmă a trecerii sale prin istoria orașului și să îmbogățească Forumul.