luni, 17 ianuarie 2011

ORASE DISPARUTE - TROIA

Troia, cea mai celebră cetate antică dispărută şi acoperită de mister, a incitat imaginaţia generaţiilor. Despre ea s-au scris milioane de pagini de studii, de povestiri, de traduceri, de compilări, de comparaţii şi de prelucrări.
            Chiar din timpul lui Homer, povestea Troiei şi a războiului troian intrase în legendă şi era amestecată cu viaţa şi voinţa zeilor. Lumea personajelor din celebre epopei ,,Iliada” şi ,,Odiseea” era aşa de pierdută în întunericul timpului încât nici grecii perioadei clasice şi nici romanii nu mai credeau în existenţa ei reală. O aşezare urbană mică a dăinuit pe locul oraşului legendar până la începuturile evului mediu, sub stăpânirea Bizantină.
            Troia a intrat în istorie odată cu epopeile homerice. Părintele literaturii elene se pare că a trăit în secolul al VIII-lea a.Ch. El a fost primul care a amintit de Troia, aşezarea care îşi amestecase destinul cu lumea agitată şi contradictorie a zeilor Olimpului făcându-I să provoace şi să se implice în războiul oamenilor de sub zidurile ei.
            Reflectând aspiraţiile şi idealurile eterne ale omenirii, plăsmuirea artistică a asigurat poemelor homerice un loc unic în scara valorilor literaturii universale, dar şi un meritat loc de sursă istorică. Arheologia secolului al XIX-lea a dovedit că în spatele Iliadei şi a Odiseei se ascunde un fundal istoric real. Potrivit filologiei moderne, lăsând la o parte toate polemicele legate de autor, poemele homerice, în forma cunoscută nouă, au luat naştere în secolul al VIII-lea a.Ch., dar reprezintă prelucrarea unor creaţii orale aflate în circulaţie încă de la sfârşitul mileniului al II-lea a. Ch.. Societatea grecească, aşa cum apare în cele două epopei, nu poate fi localizată într-o epocă istorică precisă. Eroii sunt idealizaţi şi prea apropiaţi de lumea olimpiană, dar obiceiurile, porul, armamentul, credinţa, condiţiile de viaţă şi spirituale oglindesc o lume greacă autentică şi larg întinsă istoric, nelocalizată cu precizie într-o anumită etapă a evoluţiei sale.
            Troia homerică şi războiul ei cu aheii s-a localizat în jurul anului 1200 a.Ch., perioadă în care civilizaţia miceniană (aheeană) nu dispăruse încă sub loviturile invadatorilor dorieni şi când era în plină desfăşurare acea migraţie spre est şi spre sud–est a unor populaţii războinice din Peninsula Balcanică şi din bazinul Mării Egee, migraţie numită a ,,popoarelor mării”. Conform mărturiilor egiptene, se pare că aheii s-au alăturat valului pustiitor al populaţiilor războinice puse pe jaf. Datorită coincidenţei de perioadă istorică apare posibil ca memorabilul asediu al Troiei de către ahei să nu fi fost decât un episod al marelui război itinerant al ,,popoarelor mării”, episod în care aheii au avut rolul predominant. Tot în legătură cu acea mare migraţie de jaf la car4e s-au ataşat şi războinicii ahei se poate presupune că ,,ţara” acestora a rămas descoperită şi neprotejată. Dorienii sosiţi cu un val de migraţie mai târziu au avut o sarcină uşoară în a supune rămăşiţele sedentare ale lumii miceniene, ştergând-o din istorie.
            Aşa cum rezultă şi din epopeile homerice societatea aheilor (miceniană) a fost o societate de războinici. La ei toate îndeletnicirile sedentare şi productive treceau pe planul secund. Bunurile necesare vieţii şi mai ales ale suplimentare erau procurate prin trei îndeletniciri: comerţul, pirateria (considerată meserie onorabilă) şi războiul. De altfel războiul în societatea aheilor era tot o formă de piraterie, deoarece nu urmărea cucerirea de noi teritorii, ci numai jaful şi expolierea teritoriilor înfrânte, ca şi în cazul războiului troian.
            Una dintre marile expediţii războinice ale aheilor şi probabil printre ultimele, a fost războiul contra Troiei, război a cărui importanţă a fost exagerată în creaţiile lui Homer după patru sute de ani. In Iliada el idealizează şi dă proporţii faptelor care, în esenţă, s-au redus la dimensiunile şi sensul unei mari expediţii de jaf.
            O coaliţie de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de corăbii, cele mari ducând câte 120 de oameni, iar cele mici câte 50 (după cele relatate de Tucidides), a atacat Troia timp de zece ani, sub comanda regelui Agamemnon din Mycene. Mobilizarea aceea, spectaculoasă numeric, de luptători o putea realiza în acele timpuri numai un popor războinic, cu un procent foarte ridicat al bărbaţilor apţi şi antrenaţi de luptă.
            După calculul autorilor antici războiul descris în Iliada s-a desfăşurat la începutul secolului al XII-lea a. Ch. între anii 1194–1184 a. Ch.. El a dus la una din distrugerile longevivului oraş de pe ţărmurile egeene ale Asiei Mici. Cercetările arheologice au dovedit că Troia a cunoscut distrugerea şi reconstrucţia în mai multe etape.
            Troia sau Ilios, după numele menţionat în epopeile homerice, a fost identificată material de către arheologul amator german Heinrich Schliemann în 1870, în nord-vestul Asiei Mici, la Hirsalâk, la 5-6 kilometri de Marea Egee şi la egală distanţă de Strâmtoarea Dardanele. Şesul mănos şi poziţia favorabilă faţă de drumurile comerciale dintre Orient şi Europa au adus o bunăstare  de invidiat aşezării. Cercetările arheologice începute de inspiratul şi tenacele Schliemann şi continuate până în preajma celui de al doilea război mondial, au dat la iveală vestigiile unei aşezări locuite neîntrerupt de la începutul mileniului al III-lea a. Ch., până la începutul secolului al XII-lea a.Ch., când a avut loc războiul memorabil cu aheii, continuând apoi pe parcursul a încă unui mileniu şi jumătate.
            Cercetarea amănunţită cu mijloace moderne a vestigiilor deosebit de atractive a distins 46 de straturi diferite de locuire, straturi ce denotă nu numai un trecut foarte agitat dar şi o diversitate a gradului de cultură şi civilizaţie al locuitorilor. Cele 46 de straturi de locuire au fost grupate în 9 niveluri mari sau straturi principale, de la Troia I la Troia IX.
            Cele mai vechi urme de locuire ale Troiei I se referă la o reşedinţă princiară din prima jumătate a mileniului al III-lea a. Ch. contemporană cu Regatul Timpuriu din Egipt, cu civilizaţia Sumerului, cu civilizaţia minoică din Creta şi cu civilizaţia de pe Indus, de la Mohenjo–Daro. De altfel mileniile IX–III a.Ch. sunt reprezentate în Asia Mică de strălucite aşezări descoperite la Catal Hüyük, Mersin, Alaca Hüyük, Troia, Alisar Hüyük, etc.
            Troia II (circa 2300–2100 a. Ch.) era deja o cetate cu puternice fortificaţii despre care Schliemann a crezut că reprezintă Troia homerică. Unul dintre tezaurele descoperite în acest strat de cultură l-a numit chiar ,,tezaurul lui Priam”. Ca şi în cazul stratului anterior locuitorii erau de origina locală, anatoliană, evoluaţi din civilizaţiile primitive anterioare.
            Următoarele faze de locuire, Troia III–V (circa 2100–1900 a.Ch.) sunt mai reduse şi corespund unei perioade de mişcări ale populaţiilor nordice, dinspre Peninsula Balcanică, dar fără a confirma influenţa acelora.
            Stratul Troia VI (circa 1900–1240 a.Ch.) reprezintă epoca de apogeu urbanistic a cetăţii, oraşul fiind prosper şi mult mai întins. O citadelă cu o suprafaţă de 2 hectare, înconjurată de ziduri monumentale şi lungi de 0,5 kilometri, cu bastioane şi porţi impresionante, domina de la înălţime împrejurimile. Troia acestei epoci avea legături comerciale cu întreaga lume miceniană, de pe continent şi din insule. Cercetările au dovedit că sfârşitul Troiei VI l-a provocat un cutremur devastator. De altfel întreaga destul de dese de cutremure care au năruit oraşe strălucitoare, oraşe care uneori nu şi-au mai putut reveni.
            În cazul Troiei locuitorii au trecut imediat la reconstruire dar a rezultat o aşezare mult mai modestă – Troia VII a (circa 1240–1200 a.Ch.) care a fost devastată de un incendiu. Urmele incendiului au putut fi observate de arheologi chiar după trei mii de ani. Probabil că după cutremurul amintit, locuinţele refăcute au înglobat foarte mult lemn, paie sau stuf, astfel că incendiul a cuprins şi devastat întreaga localitate.
            Troia VII b (circa 1200–1100 a.Ch.) a relevat apariţia unui element etnic nou, probabil de origine tracă. Încă din perioada Troia VI Asia Mică primise migraţia masivă a populaţiilor indo – europene scurte dinspre zona carpatică şi apoi balcanică. O facţiune din migratorii indo – europeni au dat naştere, atunci, Regatului Hittit, altele au mers mai departe până în Iran şi India iar unele s-au împrăştiat spre toate ungherele locuite ale Asiei Mici, inclusiv spre Troia, unde s-au amestecat cu populaţia străveche.
            Troia VII b a lăsat nişte vestigii care denotă abandonarea ei de către locuitori. Istoricii au localizat tocmai în această perioadă războiul de jaf al aheilor, după care probabil populaţia scăpată de exterminare a luat drumul sclavilor sau pe cel al pribegiei spre locuri mai puţin râvnite de ,,oamenii mării”.
            După cum am arătat, în perioada anterioară – Troia VI – existau relaţii strânse între locuitorii oraşului şi lumea aheeană sau miceană. Acei locuitori troieni au fost însă înlocuiţi curând de o altă seminţie, înlocuire care nu s-a făcut pe căi paşnice. Se pare că noii locuitori nu s-au avântat pe placul vechilor parteneri ai Troiei aşa că s-a putut găsi repede un motiv de război pe fondul general al migraţiei ,,popoarelor mării”.
            Pe ruinele oraşului părăsit, nelocuite de patru veacuri s-au stabilit colonişti greci pe la sfârşitul secolului al VIII-lea. Coloniştii se pare că au fost de origine eoliană (una dintre cele patru seminţii de bază ale poporului grec). Ei au înălţat o aşezare urbană modestă pe care au determinat-o Ilion, aşezare desemnată de arheologi drept stratul Troia VIII.
            Noul oraş a dăinuit pe parcursul antichităţii mai apropiate din faima Troiei homerice. A fost vizitat de personalităţi care au marcat soarta lumii în perioada vieţii lor. Dintre aceştia se pot aminti: Xerxes I-ul, Alexandru Macedon, Antiohus al III-lea, Hanibal, Scipio Africanul, Caesar, Augustus, Hadrianus etc.. Ultima vizită de excepţie menţionată de autorii antici a fost aceea a viitorului împărat Iulianus (numit ,,Apostatul” de către creştini) în anul 355 d.Ch.
            În virtutea descendenţei legendare a Romei din troianul Eneas (Aeneas), împăratul Augustus şi unii din urmaşii săi la tronul imperial roman au contribuit la înfrumuseţarea oraşului. Din vremea lui Augustus localitatea, numită Ilium în versiunea latină, a primit rangul de ,,Civitas libera et immunis”. Ilium reprezintă stratul Troia IX.
            În anul 267 d. Ch. oraşul greco–roman Ilium (Ilion) a suferit o grea lovitură fiind jefuit lui de goţii veniţi în Asia Mică din nordul Mării Negre, o parte pe calea apelor şi altă parte urmând litoralul vestic şi trecând Bosforul. Atunci Imperiul Roman a trăit o perioadă de ,,anarhie militară” care I-a slăbit reacţia la frontiere. Împăraţii ,,soldaţi” Claudius al II-lea Goticul şi Aurelianus au zdrobit şi au curăţat, mai târziu, provinciile de barbari germanici dar marele rău fusese deja făcut.
            După o decadenţă prelungă străvechea aşezare a dispărut din istorie, aşa cum am arătat, la începutul evului mediu bizantin.
            Faptul că în nord–vestul Asiei Mici, unde potrivit informaţiilor din poemele homerice s-ar fi găsit Troia, nu s-a descoperit arheologic o altă aşezare urbană, în afara celei de la Hirsalâk, a acreditat identificarea făcută de Schliemann. Troia homerică a fost legată ipotetic fie de nivelul VI de locuire, cel mai strălucit, fie de nivelul VII (a şi b) care a luat sfârşit în urma unui incendiu pustiitor şi o părăsire.
            Arheologul amator dr. Heinrich Schliemann a fost unul dintre oamenii stăpâniţi de un gând mistuitor, de o idee strălucită. S-a născut, în 1822, în familia unui preot sărac. In casa copilăriei lui se vorbea de eroii antichităţii iar uneori conversaţiile erau colorate cu citate din Homer. La numai opt ani lui Heinrich îi erau cunoscute versurile de mare circulaţie din Iliada şi Odiseea lui Homer.
            Povestirile privind faptele unor eroi misterioşi şi străluciţi au captivat mintea băiatului. Convingerea lui era că faimosul oraş cucerit şi incendiat de ahei nu putuse dispărea fără urmă pe faţa pământului. Încă de la zece ani copilul din cenuşia Germanie visa să dezgroape cu sapa şi târnăcopul resturile Troiei şi să aducă lumii dovezi indiscutabile, smulse chiar din ruine, că vechea legendă grecească despre războiul troian a fost un fapt real şi că Homer a descris cinstit cetatea regală a lui Priam.
            Ţelul nu a fost uşor de atins. La numai nouă ani şi-a pierdut mama iar tatăl şi-a pierdut slujba puţin mai târziu. La unsprezece ani a întrerupt studiile de la gimnaziu trecând la o şcoală profesională. La paisprezece ani a intrat băiat de prăvălie la un mic băcan din Fürstenberg. Ocupaţiile mărunte din mica prăvălie nu I-au mai dat răgazul să se gândească la studiu. A cunoscut însă întâmplător şi poate providenţial un ucenic morar, căzut în darul beţiei, care urmase gimnaziul până aproape de sfârşit, când fusese exmatriculat. Nu îl uitase pe Homer şi putea recita din memorie aproape o sută de versuri.
Heinrich n-a înţeles nici măcar un cuvânt, dar sunetul acelei limbi străine îl încânta. Şi-a cheltuit banii economisiţi oferind morarului câte trei păhăruţe de rachiu. Pentru fiecare păhăruţ morarul trebuia să recite încă o dată versurile.
După cinci ani de muncă în prăvălie Schliemann s-a îmbolnăvit. Pierzându-şi slujba a pornit pe jos spre Hamburg. Acolo  s-a îmbarcat ca mus pe un bric ce trebuia să ajungă în Venezuela. Pe parcurs vasul a naufragiat iar micul echipaj a fost împins de furtună spre coasta Texel.
            Schliemann n-a mai vrut să se întoarcă în Germania. Era pe punctul să se înroleze ca soldat la amsterdam, când consulul general prusac I-a procurat o slujbă de casier.
            Noua slujbă i-a lăsat destul timp liber astfel că Schliemann a trecut cu o energie de fier la complectarea educaţiei sale. A luat meditaţii de engleză, franceză şi rusă. In 1846 a găsit o slujbă de reprezentant al unei case de comerţ din Amsterdam la Petersburg şi Moscova. În acelaşi timp a început să facă afaceri şi pe cont propriu reuşind cu succes. În paralel s-a apucat să înveţe greaca modernă, greaca veche şi latina.
            In ciuda tuturor impedimentelor la care contribuiseră din plin războiul Crimeii şi răscoala poloneză dintre 1862 - 1863, încurajat de afacerile sale şi de războiul civil american care-I rotunjea veniturile, Schliemann a reuşit să agonisească o avere atât de însemnată încât în anul 1863 a ajuns în măsură să-şi aducă la îndeplinire visurile din tinereţe.
            După ce a călătorit prin Africa, Asia şi America şi după ce a studiat doi ani arheologia la Paris, s-a simţit destul de pregătit. În anul 1868, Schliemann a început marea aventură a vieţii sale, prin a cerceta mai întâi Itaca, insula lui Ulise. Acolo recolta arheologică n-a fost rea bogată. Pentru scurt timp a mai vizitat Mycene şi Tirynt, locul de origine al legendarului Persen. S-a simţit însă mai atras de legendara Troia, din Asia Mică. Un deal din apropierea satului Bunarbaşi era considerat drept amplasamentul bătrânului Ilion. Dar aflându-se în acest punct Schliemann a constatat că el corespunde prea puţin cu indicaţiile lui Homer. Înălţimea aceasta se afla la o mare distanţă de coasta mării şi de aceea el şi-a îndreptat atenţia spre o localitate situată mult mai la nord, spre un deal de lângă satul Hirsalâk. Aici a început săpăturile în toamna anului 1871. Era însoţit de tânăra lui soţie ateniană, Sofia. Ca şi Schliemann era o pasionată de istoria antică a Greciei şi a participat la toate campaniile lui arheologice.
            Munca celor doi soţi a fost amplă, grea şi costisitoare. Tot timpul trebuiau dirijaţi şi supravegheaţi până la o sută cincizeci de lucrători. Schliemann a început săpăturile printr-un şanţ nord - sud ignorând, la început, toate vestigiile locuirii greco - romane mai noi. Întreaga lume simandicoasă a istoricilor de profesie au desconsiderat şi au criticat munca entuziastului amator. Dar rând pe rând supoziţiile lui s-au confirmat în mare parte. De multe ori a făcut aprecieri şi datări eronate, corectate ulterior de studiile mai aprofundate ale straturilor săpate. S-a bucurat când a găsit fundaţiile lui Priam, sau comoara lui Priam, un tezaur foarte bogat datat ulterior ca anterior perioadei cântate de Homer.
            Cu tenacitate Schliemann s-a luptat cu lumea ştiinţifică sceptică, cu greutăţile făcute de guvernul ottoman, cu indisciplina lucrătorilor şi cu necunoscutul arheologic. S-a acoperit de o aureolă bine meritată în faţa posterităţii, de respectul unanim datorat tenacităţii şi dăruirii pentru un ţel înalt. Deşi în amănunte a făcut unele erori, Schliemann a dovedit că legenda a avut un suport real şi a înfrânt ideile preconcepute ale istoricilor de carieră. Începând cu el arheologia mondială a căpătat curaj şi a primit avântul necesar, astfel că se poate spune că deşi needucat Schliemann a pus bazele arheologiei moderne, marcată de o curiozitate acută şi de o inspiraţie descătuşată.
            Astăzi pe locul anticei Troia, nu se mai găseşte decât un labirint de ziduri, şanţuri şi mormane de dărâmături. Ploaia şi furtuna macină ruinele dezgropate şi neprotejate. Primăvara câmpia înconjurătoare se acoperă de iarbă şi flori de câmp. O trezire la viaţă a naturii care nu poate trezi nimic din anticul trecut. În amurg, dintre zidurile populate de oameni cu mii şi mii de ani în urmă, răsună ţipătul cucuvelelor. Noaptea acoperă cu o mantie de stele umbrele sutelor de generaţii ce au privit bolta din aceste locuri.