vineri, 5 octombrie 2012

CRONOLOGIA BĂTĂLIEI DE LA STALINGRAD - PARTICIPAREA ARMATEI ROMÂNE



         Romane.
12 decembrie 1941 - Sub presiunea germana, maresalul Ion Antonescu declara razboi Statelor Unite ale Americii; in aceeasi zi tine sa precizeze unor ziaristi: "Eu sunt aliatul Germaniei contra Rusiei, sunt neutral intre Germania si Anglia, sunt pentru americani contra Japoniei".

29 decembrie 1941 - Intr-o scrisoare adresata maresalului Antonescu, Adolf Hitler pune pentru prima oara problema participarii romanesti in campania anului 1942.

5 ianuarie 1942 - Ion Antonescu raspunde afirmativ cererii lui Adolf Hitler, conditionand prezenta trupelor romane in adancimea teritoriului rusesc de dotarea si echiparea lor de catre Germania.

17 ianuarie 1942 - La Berlin se semneaza un protocol romano-german prin care, pe baza unui credit de razboi, Germania se angaja sa echipeze si sa doteze diviziile romanesti participante in campania anului 1942.

20 ianuarie 1942 - La conducerea Marelui Stat Major roman este numit generalul de divizie Ilie Steflea care il inlocuieste pe generalul Iosif Iacobici.

10-11 februarie 1942 - Intrevedere Hitler Antonescu la "Wolfsschanze", Rastenburg. Antonescu arata ca scopul luptei romanilor in Est ramane, totusi, recunoasterea hotarelor de vest ale tarii.

5 aprilie 1942 - Este emisa directiva operativa nr 41 in care Hitler fixeaza Stalingradul ca obiectiv intermediar in progresia Grupului de Armate Sud catre Caucaz.

4-6 mai 1942 - Infrangerea armatei japoneze destinata invadarii Australiei in Marea Coralilor.

18 mai 1942 - Trupele germane si romane ocupa Peninsula Kerci, deschizand drumul spre Caucaz.

25 mai 1942 - Se incheie contralovitura germana din zona Harkov, soldata cu mari pierderi pentru armata sovietica. La actiuni participa Corpul VI Armata Roman.

1 iunie 1942 - Cu ocazia vizitei la Cartierul General al Grupului de Armate "Sud", Hitler decide formarea unui grup de armate in zona Stalingrad, sub comanda maresalului Antonescu.

4-6 iunie 1942 - Victoria americana in marea batalie aeronavala de la Midway.

6 iunie 1942 - SUA declara razboi Romaniei.

21 iunie 1942 - Trupele feldmaresalului Rommel ocupa Tobrukul.

28 iunie 1942 - Grupul de armate "B" incepe progresia spre Voronej si Stalingrad.

1 iunie 1942 - Trupele germano-romane intra in Sevastopol.

4 iunie 1942 - Se incheie batalia pentru Sevastopol prin cucerirea peninsulei Chersones.

6 iunie 1942 - Gruparea von Weichs ocupa Voronejul.

23 iulie 1942 - Hitler emite Directiva Operativa nr. 45 prin care Stalingradul si Caucazul trebuie cucerite simultan de grupurile de armate "B" si respectiv "A".

8 august 1942 - Incepe sosirea asa-numitului Esalon II al trupelor romane in zona de debarcare Stalino-Volnovaha-Mariupol. (prima mare unitate sosita: Divizia 13 infanterie).

18 august 1942 - La Rostov incepe sa functioneze Esalonul I (inaintat) al Marelui Cartier General Roman.

20 august 1942 - Hitler ii propune maresalului Ion Antonescu sa preia comanda unui grup de armate germano-romane in zona Stalingrad.

21 august 1942 - Contralovitura sovietica pe directia Elan-Bukovskaia, impotriva Armatei 8 italiene; sunt create capetele de pod de la Blinov si Kletskaia, pe malul drept al Donului.

24-25 august 1942 - Vizita unei delegatii militare romane la Cartierul General al OKH de la Vinnita; sunt stabilite detaliile operative si organizatorice legate de viitorul grup de armate romano-german.

25 august 1942 - Trupele romane incep miscarile de intrare in dispozitivul din Cotul Donului.

27 august 1942 - Dupa o intrevedere cu generalul Arthur Hauffe, generalul Franz Halder, seful Statului Major al OKH aproba organizarea Grupului de Armate "Don" a carui comanda urma sa o preia maresalul Ion Antonescu.

31 august 1942 - Marele Cartier General (Esalonul I) instiinteaza comandamentul Armatei 3 Romane ca urmeaza sa preia comanda rupelor din sectorul de front Kletskaia-Suhoi Donet.

3 septembrie 1942 - OKH emite ordinele necesare functionarii Grupului de Armate "Don" in compunerea: Armata 6 germana, Armatele 3 si 4 romane.
- Esalonul inaintat al comandamentului Armatei 3 romane se instaleaza la Morozovsk.
- Corpul VI armata roman (diviziile 1, 2, 4 si 20 Infanterie), actionand in cadrul Armatei 4 blindate germane, atinge Krasnoarmeisk, in imediata apropiere a Stalingradului.

10 septembrie 1942 - prima mare unitate romana intra in dispozitivul defensiv din Cotul Donului (Divizia 1 Cavalerie).

12 septembrie 1942 - Stalin, impreuna cu generalii G.K. Jukov si A.M. Vasilevski hotaraste pregatirea unei operatiuni contraofensive de amploare pentru a incercui si lichida gruparea de forte germane ce asedia Stalingradul.

13 septembrie 1942 - Armatele 6 si 4 Blindata germane declanseaza asediul Stalingradului.

16 septembrie 1942 - Comandamentul Armatei 3 romane se instaleaza la Rostov, initial, si apoi la Kamensk.

22-23 septembrie 1942 - La Cartierul General al Fuhrerului de la Vinnita ("Werwolf") are loc o intrevedere intre Hitler si Mihai Antonescu.

24 septembrie 1942 - Seful Statului Major al OKH, generalul Franz Halder este inlocuit de Hitler cu generalul Kurt Zeitzler.

25 septembrie 1942 - La Rostov sosesc: Marele Cartier General roman, Esalonul Mobil al Misiunii Militare germane si O.Qu.Stab Don (statul major al serviciilor) - elementele constitutive ale comandamentului Grupului de armate "Don" care urma sa devina operativ dupa caderea Stalingradului.

27 septembrie 1942 - Esalonul I al comandamentului Armatei 4 romane se instaleaza la Kotelnikovski, cu Esalonul II la Remontnaia.

29 septembrie 1942 - Puternica contraofensiva sovietica in zona lacurilor Sarpa si Barmantak (sud Stalingrad). Divizia 4 infanterie romana sufera pierderi deosebit de grele, elemente blindate sovietice patrunzand pana la postul de comanda de la Sadovoie.

1 octombrie 1942 - Comandamentul Armatei 3 romane se instaleaza la Morozovsk.

2 octombrie 1942 - Debarca in zona Stakino-Volnovaha-Mariupol ultima divizie din Esalonul II (Divizia 7 infanterie).

10 octombrie 1942 - Comandamentul Armatei 3 romane preia comanda operativa asupra sectorului de front din Cotul Donului.

23 octombrie 1942 - Ofensiva britanica de la El Alamein.

29 octombrie 1942 - Divizia 2 Munte romana ocupa Nalcikul.

1 noiembrie 1942 - Dispozitivul defensiv al Armatei 3 romane din Cotul Donului este complet. La sud de Stalingrad, in Stepa Kalmuca, intra in dispozitiv de aparare Divizia 5 Cavalerie romana.

5 noiembrie 1942 - Armata 3 romana isi instaleaza un post de comanda inaintat la Cernisevskaia, in apropierea frontului; armata pregatea "batalia defensiva".

6-10 noiembrie 1942 - Intrarea in dispozitivul din Stepa Kalmuca a Diviziei 8 Cavalerie romana; incepe operatiunea "Torch" - debarcarea aliata in Africa de Nord.

8 noiembrie 1942 - In discursul de la Burgerbraukeller din Munchen, Hitler anunta apropiata victorie de la Stalingrad.
- Generalul Ilie Steflea prezinta generalului Arthur Hauffe sinteza informativa din care rezulta iminenta contraofensivei sovietice in Cotul Donului; generalul german o considera exagerata.

12 noiembrie 1942 - Corpul VII armata roman este pus in subordinea Armatei 4 Blindate germane.

17 noiembrie 1942 - Pe frontul Armatei 3 romane, in sectoarele diviziilor 13 si 14 infanterie, rusii declanseaza atacuri locale de tatonare.

19 noiembrie 1942 - ora locala 5.30 - trupele frontului de Sud-Vest (general NF Vatutin) declanseaza operatiunea contraofensiva "Uranus", trecand la atac din capetele de pod de la Blinov si Kletskaia. Blindatele rusesti reusesc sa strapunga aliniamentele defensive ale Regimentelor 89 Infanterie (Divizia 13 Infanterie) si 13 Infanterie (Divizia 14 Infanterie).

20 noiembrie 1942 - ora locala 5.30 - Diviziile frontului Stalingrad (general AI Eremenko) declanseaza contraofensiva la sud de Stalingrad, intre lacurile Barmantak si Tata; dispozitivul diviziilor 1, 2 si 18 Infanterie este strapuns. Rusii cuceresc Plodovitoie.
Pe frontul Armatei 3 Romane, tancurile rusesti ajung la Perelazovski uunde se gasea punctul de comanda al Corpului V Armata Roman. Trupele acestui corp (Diviziile 5 si 6 Infanterie) impreuna cu Divizia 15 Infanterie si parti din Diviziile 13 si 14 Infanterie sunt incercuite. Ele vor forma ulterior Gruparea "Lascar". Divizia 1 Blindata Romana este prinsa si ea in incercuire.
21 noiembrie 1942 - Hitler ordona rezistenta pe loc, cu orice pret, a diviziilor din Gruparea "Lascar".
- La comanda grupului de armate "Don" este numit feldmaresalul Erich von Manstein.
- Armata 4 Romana primeste comanda operativa asupra Corpurilor VI si VII Armata Romane si Diviziei 16 Infanterie Moto germana.
- Pe frontul Armatei 4 rusii ocupa Abganerovo.
- Primele elemente blindate sovietice fac jonctiunea in zona Kalaci-Sovietski, trasand astfel cercul de investire al Armatei 6 Germane.
- Divizia Blindata Romana reuseste sa se sustraga incercuirii.
- Generalii Ilie Steflea si Petre Dumitrescu solicita cu insistenta esaloanelor germane sa dea ordin de iesire din incercuire Gruparii 'Lascar"; Grupul de Armate "B" reitereaza ordinul de rezistenta pe loc.
- Ora 21.20. Generalul Ilie Steflea cere maresalului Ion Antonescu permisiunea de retragere pentru Gruparea "Lascar".
- Ora 21.40. Maresalul Antonescu ordona coordonarea actiunilor Gruparii "Lascar" cu grupul de armate B.
- Ora 22.00. Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 Romane ordona in secret Gruparii "Lascar" sa faca preparativele necesare pentru iesirea din incercuire.

22 noiembrie 1942
- Ora 2.30. Rusii someaza gruparea "Lascar" sa se predea. Generalii Lascar, Mazarini si Sion refuza.
- Ora 4.36. Gruparea "Lascar" transmite prin radio: "Situatia este disperata. Acesta este ultimul cuvant. Spuneti cuvantul vostru".
- Ora 9.00. Capitanul aviator Valentin Stanescu soseste la Golovski, aducand Gruparii "Lascar" ordinele Armatei 3 Romane.
- Ora 10.00. Noi parlamentari sovietici cer capitularea Gruparii "Lascar"; sunt refuzati.
- Orele 11-13. Cateva avioane de transport reusesc sa aduca aprovizionari la Gruparea "Lascar".
- Ora 15.00. Generalul Ilie Steflea cere din nou maresalului Antonescu permisiunea de retragere pentru Gruparea "Lascar". Maresalul da mana libera generalului Steflea in privinta Gruparii "Lascar".
- Ora 16.00-16.30. Nemaiputand lua legatura cu comandamentele romane, generalii Lascar, Sion si Mazarini hotarasc iesirea din incercuire, spre sud-vest, in seara acestei zile.
- Seara. Cu exceptia unui grup de forte aflat sub comanda generalului Traian Stanescu, rezistenta Diviziilor 5 si 6 Infanterie este infranta.
- Ora 21.00. Coloana Diviziei 15 Infanterie, sub comanda generalului Ion Sion incepe retragerea.
- Maresalul Antonescu solicita lui Hitler permisiunea de retragere pentru trupele Gruparii "Lascar".

23 noiembrie 1942
- Hitler revine de la Berghof la "Wolfsschanze" (Rastemburg); refuza sa permita replierea Armatei 6 Germane.
- Incercuirea Armatei 6 Germane (general Friederich Paulus) este completa.
- Trupele generalului Sion ajung la Bol. Donscinka unde fac jonctiunea cu Divizia 22 Blindata germana.
- Capitanul Valentin Stanescu survoleaza Golovski in cautarea comandamentului Diviziei 6 infanterie; gaseste satul in flacari si peste tot cadavre de romani.
- Ora 10.00. Raspunzand Maresalului Antonescu, Hitler afirma ca daduse ordin Grupului de armate B pentru retragerea Gruparii "Lascar".
- Atac rusesc asupra localitatii Bol. Donscinka; coloana Sion duce lupte grele.
- Armata 4 Romana este subordonata Armatei 4 Blindate Germane.
- La Armata 3 Romana este instalat un stat-major german in frunte cu coloneul Wenck.
- Ora 21.00. La Rostov disputa aprinsa intre generalii Steflea si Haffe asupra responsabilitatii comandamentului german pentru distrgerea Gruparii "Lascar".
24 noiembrie 1942. Dupa moartea generalului Ion Sion, trupele din coloana Sion ajung la Cernisevskaia.
- Ultimele ramasite ale Gruparii "Lascar" inceteaza rezistenta.
- Corpul XVII armata german (gen. Karl Hollidt) ii sunt subordonate corpurile 1 si 2 armata romane.
- Armata 3 romana ia in subordine gruparile germane "Spang" si "Stumpfeld"; se organizeaza apararea pe Cir.
- Se constituie Gruparea "Hoth" compusa din Armata 4 Blindata Germana si Armata 4 Romana.
26 noiembrie 1942. Batalionul 1 din Regimentul 15 Dorobanti, comandat de maiorul Ion Rascanescu ajunge intact la Oblivskaia, pe Cir.

27 noiembrie 1942. Colonelul Ion Gheroghe trasmite ca in opinia OKW, Stalingradul a constituit "prima mare deziluzie" in privinta romanilor.
- Feldmaresalul Erich von Mannstein preia efectiv comanda trupelor Grupului de armate "Don".
3 decembrie 1942. Raspunzand generalului Ilie Steflea, maresalul Ion Antonescu acuza deschis comandamentele germane pentru pierderea gruparii "Lascar".
9 decembrie 1942. Scrisoarea maresalului Ion Antonescu catre feldmaresalul Erich von Mannstein.
12 decembrie 1942. Gruparea "Hoth" declanseaza Operatiunea "Wintergewitter" pentru restabilirea legaturii cu Armata 6 Germana. Trupele Armatei 4 Romane asigura flancurile diviziilor blindate germane.

16 decembrie 1942. Fronturile de Sud-Vest si Voronej declanseaza ofensiva asupra frontului Armatei 8 Italiana; datorita strapungerii realizate, Gruparea "Hollidt" este amenintata cu incercuirea.

18/19 decembrie 1942. Corpul 1 Armata Roman primeste prea tarziu incuviintarea Gruparii "Hollidt" pentru retragere; mare parte din trupele romane sunt anihilate, ca si Diviziile 62 si 294 gemane.

21 decembrie 1942. Generalul Arthur Hauffe se prezinta la Hitler pentru a expune situatia armatelor romane.
22 decembrie 1942. Ramasitele Gruparii "Hollidt" sunt subordonate comandamentului Armatei 3 Romane.

23 decembrie 1942. Operatiunea "Wintergewitter" sustinuta de Gruparea "Hoth" este suspendata fara a-si fi atins scopul.
- Pierderi grele si la Corpul 2 Armata Roman, pe raul Cir.
25-27 decembrie 1942. Trupele Armatei 4 Romane sunt puternic atacate, fiind aproape complet distruse.
27 decembrie 1942. Armata 3 Romana primeste ordin sa organizeze apararea pe Donet.
- Armata 4 Romana incepe retragerea din zona Kotelnikovski.
28 decembrie 1942. La intalnirea cu maresalul Ion Antonescu, generalul Hauffe prezinta punctul de vedere al fuhrerului cu privire la participarea romaneasca la batalia de la Stalingrad.

4 ianuarie 1943. Inceteaza misiunea operativa a Armatei 4 Romane.

7 ianuarie 1943. Comandamentul Armatei 3 Romane preia atributiile Marelui Cartier General Roman si misiunea de a organiza retragerea spre tara a trupelor romane care participasera la batalia de la Stalingrad.

10-12 ianuarie 1943. La "Wolfsschanze" (Rastenburg) are loc o noua intalnire Hitler-Antonescu; in memoriul partii romane se aduc grave acuzatii comandamentelor germane pentru pierderile suferite de trupele romane la Cotul Donului si in Stepa Calmuca.
31 ianuarie - 2 februarie 1943. Trupele Armatei 6 Germane, in frunte cu felmaresalul Friederich Paulus capituleaza. O data cu ele iau drumul prinzonieratului si militarii romani din Diviziile 1 Cavalerie, 20 Infanterie si Detasamentul colonel Voicu.

SCURTĂ ANALIZĂ A PIERDERILOR MILITARE ROMÂNE IN SEC.19 ȘI 20



       
Autorii istorici dau diverse informații despre pierderile Armatei Române de-a lungul timpului, și mai ales pentru cele două războaie mondiale. Totuși precierile pierderilor nu sunt exagerat de deosebite. In ultimul timp istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine, la aprecieri foarte apropiate de adevăr. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.
România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie: 1877-1878 (Războiul pentru Independenţă); 1913 (al Doilea Război Balcanic, primul consumându-se în anul 1912, fără participare românească), 1916-1919 (Războiul Reîntregirii-Primul război modial); 1941-1945 ( Războiul al doilea mondial, cu două etape, una sfântă(22 iunie 19413 august 1944) şi alta datorată evoluției războiului(23 august 1944-12 mai 1945).
Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp( la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de “iarna rusească”, în ţinută de vară, așteptând echipamentul de iarnă, care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.
Ultimile aprecieri ale pierderilor noastre militare sunt:
1. In Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
-4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
-3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.
2.In al Doilea Război Balcanic(1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 1.150 de militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor.
3.In Războiul de Intregire – Primul r[zboi mondial
Cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:
-1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
-248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
-169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.
Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni, în anii 1914-1918.
4. In al Doilea Război Mondial situaţia s-a prezentat astfel:
-campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
-campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi (243.622 în Est şi 90.344 în Vest.) şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.
Cifrele totale ale pierderilor se ridică la 794.562 militari (624.740 în Est şi 169.822 în Vest.)
Aceste date s-au preluat dintr-un articol al domnului Petre Otu

BĂTĂLIA DE LA TURTUCAIA -PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X


  MOTO:

Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (...) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s'a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.

          Bătălia de la Turtucaia din cursul primului război mondial s-a dat între trupe române și trupele bulgaro-germane, comandate de feldmareșalul von Mackensen. supranumit Spărgătorul de fronturi. Bătălia s-a dat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea dezastroasă a trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia de pe malul drept al Dunării.
              La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania şi Turcia au declarat şi ele război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, a declarat de asemenea război României după trecerea Carpaţilor de către români, la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mişcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre.
          Turtucaia, oraş situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Oltenița și Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) și defensivă pe frontul de sud (față de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit. Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, aşa cum prevedeau instrucțiunile Marelui Stat Major, în cazul unui atac bulgar puternic. In concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menținerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.
            Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistenţă. Cea mai înaintată, întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere și recunoaștere. Deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii acea linie era numită și „prima linie de rezistență”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari și linia avanposturilor înzestrate. Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage, rezistând pe aliniamente succesive.
           „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistență”, „linia I-a de rezistență” și „linia centrelor”, era situată la șapte-opt km de oraș și avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistență (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul și construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu șanțuri, rețele de sârmă ghimpată și adăposturi subterane pentru trupe.
          Armamentul centrelor era constituit din mitraliere și tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) și 37 mm (14) și tunuri destinate susținerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate șanțuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage și rezista până la sosirea întăririlor.
          „A treia linie de apărare”, numită și „linia a II-a de rezistență”, aflată la circa trei kilometri de oraș, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din șanțuri pentru trăgători, șanțuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreținerii lor.
          Forțele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia - 8 batalioane - și detașamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare și unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști. Artileria de care dispuneau forțele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localității Turtucaia aparțineau celor mai bune divizii active.
          Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a - 15 batalioane, la care s-a adăugat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a - 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu. Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărțite astfel: 28 fixe (24 grele și 4 ușoare), 59 semimobile - înhămate cu boi (31 grele și 28 ușoare) și 23 mobile - înhămate cu cai (15 grele și 8 ușoare). Din acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcționat din lipsă de muniții, sau din cauză că nu erau instalate în poziții și trebuie adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm și 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor. Slăbiciunea artileriei românești era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum și de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparțineau unor divizii nou înființate. In Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezerviști.
             La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.
            Operațiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova.                     Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor - principala linie de rezistență. In zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forțând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepție făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate și de artileria de pe malul stâng al Dunării și de pe monitoare. Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.
              La 3 septembrie, operațiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Incepând cu ora 10.30 și până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la rețelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori. Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile românești, s-a panicat și a ordonat spre seară evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecințe demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic, ieșindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.
           Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniștită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele își ocupau pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. In sectorul Satu Vechi, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deși cetatea fusese învăluită, situația nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor românești se ridicau la circa 200 de oameni.
         Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al pozițiilor românești care s-a declanșat la 6.30 dimineața, și a ținut o oră și patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care erau lovite de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri și obuziere grele. Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm și patru turele de 53 mm. In ciuda violenței bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile românești de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.
          Cu toate că inamicul își dezvăluise intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația, trimițând întăririle către centrele 1-5. In acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia - câte o companie pentru fiecare centru și tot câte o companie pentru fiecare spațiu intermediar dintre două centre - au fost atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 a fost de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.
            O parte din tunurile românești din sectoarele atacate au fost scaose din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat și s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acționat în ajutorul centrelor 6-9 a fost un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr. Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele și focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor au făcut un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reușind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniția, divizionul de obuziere s-a retras.
          Infanteria română care apăra centrele din sectorul atacat a fost copleșită de numărul atacatorilor, disproporția de forțe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii românești contra unui regiment bulgar. Deși au încearcat să reziste, trupele românești din sectoarele atacate au fost decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia a fost respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, a murit lovit de un glonț. La ora 12, centrele 6-8 s-au aflat în totalitate în mâna inamicului.
            Centrul 11, plasat pe direcția atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, a rezistat încă o oră și jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector a fost lovit mortal. Mâna de supraviețuitori s-a retras, dar a căzut sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, s-au retras, doar în anexele centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători au continuat să reziste, până ce au căzut străpunși de baionetele dușmane.
          La rândul lor, bulgarii au avut pierderi foarte mari. In fața centrului 8, cadavrele atacatorilor formau mormane.
          Situația cetății Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare, între centrele 5-11, deși gravă nu era una disperată. Bulgarii, la rândul lor, epuizați de pierderile suferite și cu unitățile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. In plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 și aripa stângă a brigăzii aparținătoare de Divizia 1 Sofia, care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau trupe de rezervă care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situația.                          Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre. Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, a apreciat situația ca pierdută, după căderea centrului 11 și a dat ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească pozițiile și să se retragă pe linia a III-a de rezistență. Retragerea a degenerat în panică, oamenii au aruncat armele, iar unii dintre ei au schimbat direcția retragerii și au pornit spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii l-au reușit. In acest fel, poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra, a fost aproape complet dezorganizată, permițând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență. In acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, a sucombat sub efortul principal al dușmanului, care a atacat zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat. Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie a fost atacat și sectorul de vest, dar atacul a fost slab și ușor de respins.
          Colonelul Nicolicescu a ordonat, însă, părăsirea centrelor 2, 3 și 4, considerând că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9. Trupele române s-au retras peste tot pe linia a III-a de rezistență. S-au încearcat o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese inițiale, aceste contraatacuri nu au reușit datorită faptului că trupele au fost introduse în luptă fragmentat și fără un plan coerent de acțiune.
             Ziua de 6 septembrie a fost ultima zi de rezistență a Turtucaiei. Până la ivirea zorilor, comandamentul român a încercat reconstituirea trupelor dezorganizate, operațiune reușită doar în parte. Cu aceste trupe s-a pus în stare de apărare linia a treia de rezistență, o linie de apărare slabă, lipsită aproape în totalitate de artilerie (s-a pierdut toată artileria de poziție, fiind salvate doar o baterie de 150 mm și una de 105 mm, precum și mai multe tunuri mobile de calibru mic).
            Comandamentul român din Turtucaia era optimist. Avea superioritate numerică în infanterie și, în plus, așteapta ca dinspre Silistra să-i vină în ajutor Divizia a 9-a. Bazându-se pe aceste date, el a dat ordin trupelor din linia a treia de rezistență să reocupe linia centrelor, iar unui grup compus din trupe amestecate din regimentele 34, 80, 84 și grăniceri să atace spre est pentru a se uni cu trupele care urmau să vină de la Silistra.
              Bulgarii, după ce au ocupat întreaga linie a centrelor (mai puțin centrul 1) s-au regupat pentru atac. Ca urmare, atacul românesc, pornit la 4.30 dimineața a dat peste trupe gata de luptă. Cele mai violente bătălii au avut loc la sud, de-a lungul șoselei spre Daidâr, unde atacul românesc, după un succes inițial concretizat într-o înaintare de 1 km a fost înăbușit în sânge de artileria germano-bulgară și de mitraliere.
La est, de-a lungul șoselei spre Silistra, atacul românesc, început la 6.30 dimineața, a  întors aripa dreaptă a regimentului 6 Târnovo și a reușit să producă o mișcare de retragere a trupelor bulgare. Dar din nou, mitralierele și artileria bulgară au oprit atacul românilor. La ora 9 lupta a încetat. Bulgarii, care aveau și ei pierderi mari, nu au contraatacat.
              In sectorul de vest, lupta a început abia la ora 9.30, dar în ciuda faptului că aici erau masate cele mai multe trupe românești, atacul nu a avut vigoare, a fost prost condus și s-a transformat, în final, în hărțuieli locale.
             Intre timp însă, în sectorul estic, în timp ce trupele române așteptau sosirea ajutorului dinspre Silistra, în locul diviziei a 9-a, au apărut noi coloane de atac bulgare. Panica s-a răspândit printre apărătorii români din sectorul estic. In același timp, bulgarii au atacat și sectorul sudic. Fără sprijinul artileriei și acesta a cedat. La ora 12.00, doar sectorul vestic și câteva puncte din sectorul sudic mai rezistau. Comandantul cetăţii, generalul Teodorescu a părăsit Turtucaia. Bulgarii au avansat metodic spre oraş. Locuitorii de origine bulgară au început să atace şi ei, pe la spate, trupele române intrate în debandadă. Luptele au continuat în grupe mici până la ora 4.30 după amiază şi au avut loc numeroase fapte de eroism personal. Acestea nu au putut opri însă dezastrul. La ora 4.30 după amiază colonelul Mărăşescu, cel care preluase comanda Turtucaiei, după plecarea generalului Teodorescu, a ordonat trupelor încetarea luptei.
Pierderile româneşti s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 de oameni reușind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Olteniţa, în înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morţi şi răniţi) au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofiţeri și 28.000 de soldaţi au ajuns în prizonierat.
             Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecințele sale. In ceea ce priveşte frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au şi ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfăşurată de trupele române împotriva trupelor germane şi austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector şapte divizii, care au fost transferate pe frontul de sud. Chiar dacă ulterior şase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane și austro-ungare. Acelea au putut declanşa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaţilor, şi, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei. Infrângerea dezastroasă de la Turtucaia a avut şi o influenţă descurajantă şi asupra populaţiei.