duminică, 2 decembrie 2018

Vizita împăratului Franz Ioseph în România - 1896



In toamna anului 1896, în septembrie, Regele Carol I şi-a văzut îndeplinită una dintre marile dorinţe politice, aceea de a-1 avea ca oaspete pe împăratul Franz Iosef I căci, aşa cum consemnează Regina Maria în memoriile sale, "Regele Carol păstra un sentiment de respect şi dragoste bătrânului împărat. Acesta era un adevărat prieten al Regelui României, chiar dacă politica lui apăsa uneori cam greu asupra ţărişoarei noastre pline de avânt, care arăta prin semne, întrucâtva îngrijorătoare, că voia să trăiască, să înflorească şi să se mărească"   
Venirea Suveranului Austro-Ungariei în România avea loc într-un moment când era necesară o reconfirmare oficială, şi pe această cale, a relaţiilor dintre cele două state. De curând fusese prelungit tratatul bilateral, secret, încheiat în octombrie 1883.
 Reorientarea simpatiilor Serbiei către Rusia, sporea importanţa păstrării unor bune relaţii româno - austro-ungare. Aşa încât, după cum, aceeaşi Regină Maria, cu binecunoscutu-i spirit ascuţit de observaţie, surprinde exact proporţia pe care o aveau, în legăturile dintre cele două capete încoronate, atât raţiunile politice, cât şi sentimentele, Vizita "le mulţumea şi politica şi simpatiile, şi la Regele Carol politica şi simpatia mergeau întotdeauna mână-n mână".
Vizita împăratului Franz Iosef I de la mijlocul lui septembrie, mai precis între 14 şi 18 septembrie, 1896 a fost prilejuită de inaugurarea canalului Porţile de Fier, prezenţa sa la această festivitate fiind urmată de şederea, timp de două zile, la Bucureşti şi petrecerea unei zile de odihnă, de recreere, la Sinaia. "Serbările Imperiale" cum sunt numite, cu îndreptăţire, de către corespondentul publicaţiei "L'Independence Roumaine", manifestările ocazionate de prezenţa la Bucureşti a bătrânului împărat s-au încheiat cu vizitarea, în dimineaţa zilei de 17 septembrie, a fortului de la Chitila şi "marea revistă a trupelor", organizarea şi pregătirea armatei române fiind una din realizările de care era extrem de mândru şi mulţumit Regele Carol I.
Părăsind fortul de la Chitila la orele 14,30 şi urcându-se în trenul regal, împăratul Austro-Ungariei şi Regele României s-au îndreaptat spre Sinaia unde la Castelul Peleş, o altă mândrie a Regelui Carol I, "leagănul ramurei ortodoxe a Dinastiei de Hohenzollern", s-a consumat ultima zi şi jumătate a vizitei împăratului, "pe care statul şi naţiunea întreagă au concurat să i-o facă agreabilă".
Astfel, Regele Carol nu se abătea de la obiceiul pe care şi-1 făcuse şi anume acela că, nesimţind prea mare interes pentru palatul de la Bucureşti, vechea casă a boierului Dinicu Golescu, lipsită de "apartamente potrivite pentru găzduirea musafirilor...îşi primea cu mai multă plăcere musafirii la Sinaia, marea dragoste a vieţii lui".
După cum relatează presa vremii, pe tot parcursul drumului Bucureşti - Sinaia "gările erau frumos împodobite cu drapele, flori şi verdeaţă; iar o mare mulţime de locuitori de prin vecinătate, în haine de sărbătoare, au venit pentru a aclama şi saluta cu respect pe Auguştii Suverani". Aşa s-a întâmplat în gara Buda unde "o imensă mulţime de lume, venită din Ploesci, în frunte cu autorităţile locale, precum şi prefectul judeţului Prahova, au aclamat cu mare entuziasm pe Suverani, cari, arătându-se la ferestrele vagonului, au mulţumit populaţiunei ce mereu se înţesa împrejurul trenului regal". In "staţiunea Câmpina" unde "oprindu-se trenul regal, subprefectul şi primarul, în fruntea mai multor consilieri comunali de prin comunele învecinate şi o mare mulţime de lume venită de prin împrejurimi, au făcut entusiaste ovaţiuni; şcoalele intonau imnul regal, iar mai multe doamne au oferit frumoase buchete de flori Majestăţilor Lor". In gara Comarnic "autorităţile locale şi populaţiunea din satele vecine aşteptau sosirea Majestăţilor Lor aclamându-i cu nesfârşite urale, aruncând flori, iar copiii şcoalelor comunale au intonat imnul regal”. In acelaşi timp, "între fiecare staţiune, mai mulţi ţărani, în frumoase haine de sărbătoare şi călări, alergau plini de bucurie pe lângă tren aclamând pe Majestăţile Lor".
La intrarea în gara Sinaia, "această încântătoare localitate, supranumită, pe bună dreptate, Regina Carpaţilor", gară împodobită cu ramuri de brad şi drapelele ambelor ţări, la orele 17,30, trenul regal şi ocupanţii săi au fost întâmpinaţi nu numai de o mare mulţime de oameni şi de acordurile imnului imperial "intonat de musica gardei de onoare", ci şi de familia regală a României - Regina Elisabeta, Principele moştenitor Ferdinand şi Principesa moştenitoare Maria şi de o serie de e persoane oficiale între care ziarele i-au consemnat pe Ministrul de Externe al AustroUngariei, contele Agenor Goluchowski, Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Dimitrie A. Sturdza, baronul Alois Aerenthal, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, Emil Ghyka, ministrul României la Viena, aghiotanţii împăratului - generalii Paar, Beck, Bofras, coloneii Pollak şi Someghy, precum şi ofiţerii români ataşaţi statului major al împăratului - generalul Barozzi şi coloneii Lambrino şi Dimitrescu ş.a.
După o scurtă oprire într-un "mare salon de onoare în întregime tapisat cu stofe româneşti ţesute de Societatea Furnica", societate creată şi patronată, după cum se ştie, de Regina Elisabeta, salon amenajat tocmai pentru această vizită, împodobit cu plante şi flori şi având "podeaua... acoperită de covoare populare", cortegiul regal îmbarcat în trăsuri trase de cai s-a îndreaptat spre Castelul Peleş unde "opera abilă a omului şi binefacerile civilizaţiei se aliază cu măreţia naturii". Nu înainte însă de a mai trăi încă două momente care aveau să trezească interesul şi admiraţia înaltului oaspete: trecerea pe sub un arc de triumf special şi pitoresc realizat "pe care se aflau mai multe grupuri de ţărani şi ţărance în haine naţionale, reprezentând scene din viaţa ţărănească, iar din culmea arcului se cântă fanfare" şi o scurtă vizită la Mănăstirea Sinaia. Aici, stareţul Nifon i-a oferit în dar împăratului Franz Iosef I , "un album legat cu mult gust conţinând vederi ale Sinăii, între care şi cea a istoricei mănăstiri şi ale văii Prahovei”. Suveranul austro-ungar mai primise şi alte daruri simbolice, dovezi ale respectului şi preţuirii românilor. Este suficient să amintim că, la sosirea în Bucureşti, primarul Capitalei, C.F.Robescu îi oferise "după datinele străbune...pâine şi sare pe o tavă de argint aurită, împreună cu două cupe lucrate întocmai după tava şi cupele tesaurului de la Pietroasa", pe care apoi i le-a şi dăruit. In acelaşi timp, celebra casă de comerţ bucureşteană Capşa pusese în circulaţie "nişte superbe albume, îmbrăcate în satin bogat ilustrat. Ilustraţia poartă sus portretele împăratului şi Regelui, în centru Castelul Peleş şi ca ancadrament drapelele austriece şi româneşti", ca şi cutii şi săculeţe la fel decorate, toate umplute cu delicioasele bomboane "François Joseph", special create cu ocazia augustei vizite.
In sfârşit, după ieşirea din Mănăstirea Sinaia şi zăbovirea într-o poiană unde fusese improvizat un sat românesc "oferind un spectacol cu diverse scene ale vieţii domestice a ţăranilor" (femei torcând sau cosând şi bărbaţi călcând strugurii pentru a face vinul sau muncind la fabricarea uneltelor agricole), spectacol urmărit cu interes de împărat, cortegiul regal a ajuns la Castelul Peleş "a cărui admirabilă aşezare şi elegantă arhitectură par să producă o vie impresie" asupra României, Dimitrie A. Sturdza, baronul Alois Aerenthal, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, Emil Ghyka, ministrul României la Viena, aghiotanţii împăratului - generalii Paar, Beck, Bofras, coloneii Pollak şi Someghy, precum şi ofiţerii români ataşaţi statului major al împăratului - generalul Barozzi şi coloneii Lambrino şi Dimitrescu ş.a. După o scurtă oprire într-un "mare salon de onoare în întregime tapisat cu stofe româneşti ţesute de Societatea Furnica"11 , societate creată şi patronată, după cum se ştie, de Regina Elisabeta, salon amenajat tocmai pentru această vizită, împodobit cu plante şi flori şi având "podeaua... acoperită de covoare populare", cortegiul regal îmbarcat în trăsuri trase de cai se îndreaptă spre Castelul Peleş unde "opera abilă a omului şi binefacerile civilizaţiei se aliază cu măreţia naturii" 1 2 . Nu înainte însă de a mai trăi încă două momente care aveau să trezească interesul şi admiraţia înaltului oaspete: trecerea pe sub un arc de triumf special şi pitoresc realizat "pe care se aflau mai multe grupuri de ţărani şi ţărance în haine naţionale, reprezentând scene din viaţa ţărănească, iar din culmea arcului se cântă fanfare" şi 0 scurtă vizită la Mănăstirea Sinaia. Aici, stareţul Nifon îi oferă în dar împăratului Franz Iosef I , "un album legat cu mult gust conţinând vederi ale Sinăii, între care şi cea a istoricei mănăstiri şi ale văii Prahovei"13 . în cursul vizitei sale în România, Suveranul austro-ungar mai primise şi alte daruri simbolice, dovezi ale respectului şi preţuirii românilor. Este suficient să amintim că, la sosirea în Bucureşti, primarul Capitalei, C.F.Robescu îi oferise "după datinele străbune...pâine şi sare pe o tavă de argint aurită, împreună cu două cupe lucrate întocmai dupe tava şi cupele tesaurului de la Pietroasa"14 , pe care apoi 1 le-a şi dăruit. In acelaşi timp, celebra casă de comerţ bucureşteană Capşa pusese în circulaţie "nişte superbe albume, îmbrăcate în satin bogat ilustrat. Ilustraţia poartă sus portretele împăratului şi Regelui, în centru Castelul Peleş şi ca ancadrament drapelele austriece şi româneşti" 1 5 , ca şi cutii şi săculeţe la fel decorate, toate umplute cu delicioasele bomboane "François Joseph", special create cu ocazia augustei vizite. In sfârşit, după ieşirea din Mănăstirea Sinaia şi zăbovirea într-o poiană unde fusese improvizat un sat românesc "oferind un spectacol cu diverse scene ale vieţii domestice a ţăranilor" (femei torcând sau cosând şi bărbaţi călcând strugurii pentru a face vinul sau muncind la fabricarea uneltelor agricole), spectacol urmărit cu interes de împărat, cortegiul regal a ajuns la Castelul Peleş "a cărui admirabilă aşezare şi elegantă arhitectură par să producă o vie impresie" asupra înaltului oaspete.
In curtea Castelului Peleş garda de onoare a batalionului de vânători, cu muzică şi drapel a dat onorul militar împăratului Franz Iosef I şi Regelui Carol I în sunetele imnului imperial, după care pe clădire a fost înălţat stindardul imperial. Ziua de 17/29 septembrie s-a încheiat cu un dineu intim la Castelul Peleş.la care, dintre miniştrii români nu au fost invitaţi decât Preşedintele Consiliului de Miniştri, Dimitrie A. Sturdza şi ministrul României la Viena, Emil Ghyka. De altfel, împăratul Franz Iosef I, considerând că, partea oficială a vizitei sale se consumase la Bucureşti, îşi exprimase de la bun început dorinţa de a se odihni la Sinaia, admirând Peleşul şi împrejurimile sale, măreţia munţilor şi verdele pădurii, preferând cadrul intim în locul recepţiilor sau dineurilor grandioase.
 După terminarea dineului, din prima seară a şederii sale la Castelul Peleş şi după ce se întreţinuse câtva timp cu persoanele prezente acolo, împăratul Franz Iosef I s-a retras în apartamentul pregătit anume pentru el şi căruia îi va rămâne şi peste ani numele de "Kaiserzimmer" (Camera împăratului). Pentru cea de-a doua şi ultima zi a şederii împăratului Franz Iosef I la Peleş fusese prevăzut un program variat, dar extrem de încărcat, menit să-1 familiarizeze pe suveranul austro-ungar cu obiceiurile, felul de-a fi, sufletul poporului român, dar, în acelaşi timp, şi cu muzica, portul şi bucătăria românească. Incepând încă de la orele 8,30 dimineaţa, împăratul Austro-Ungariei şi Regele României au pornit într-o plimbare cu trăsura spre Buşteni şi apoi prin Sinaia până la Izvor, pentru ca întorşi la Peleş, să facă o vizită Principelui Ferdinand şi Principesei Maria la reşedinţa lor de la Foişor, cu această ocazie fiindu-i prezentaţi oficial împăratului micul principe Carol şi mica principesă Elisabeta. La orele 11,00 cei doi Suverani însoţiţi de Regina Elisabeta, de Principii moştenitori Ferdinand şi Maria şi de restul suitei formată din aproximativ 30 de persoane au pornit într-o plimbare de-a lungul pârâului Peleş, prin pădure, mai întâi "în trăsuri până la întâia cascadă, de unde coborându-se au făcut o lungă excursiune pe jos de mai bine de o oră şi jumătate". Ajungând la Stâna Regală unde, 'într-un frumos umbrar de verdeaţă" li s-a servit prânzul. In timpul mesei, muzica Regimentului 1 de geniu şi două tarafuri de lăutari s-au întrecut în a-i distra pe înalţii oaspeţi. Unul din tarafuri, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în costume naţionale "a atras cu deosebire interesul împăratului, care a urmărit cu vie plăcere diferitele bucăţi ale musicei naţionale". Era, după cum consemnează corespondentul publicaţiei "L'Independence Roumaine", cunoscutul taraf de "sub conducerea lui [Cristache] Ciolac" care a "interpretat un repertoriu de cântece şi dansuri româneşti”.
Despre dejunul mai mult sau mai puţin rustic de la Stâna Regală, Regina Maria îşi amintea mai târziu că i s-a părut destul de caraghios şi marcat de o notă de falsitate, întrucât se dovedea greu pentru persoane a căror raţiune de a fi o constituia ceremonia, precum oamenii politici, diplomaţii, capetele încoronate, să lase de o parte protocolul şi formalismul. "Nimic din toată desfăşurarea nu semăna a sinceritate - ne spune ea -, iar cei doi actori principali, Regele Carol şi măreţul lui musafir, nu erau potriviţi de loc să joace rol într-o comedie uşoară". După dejunul la iarbă verde favorizat de o vreme primăvăratecă, însorită, deşi era toamnă, la care singură Regina Elisabeta cu binecunoscuta sa capacitate de adaptare la situaţii din cele mai neobişnuite şi aplecarea ei către atitudini teatrale, s-a simţit cu adevărat bine.
Regele Carol l-a condus pe împăratul Franz Iosef pe o stâncă din apropiere, pe al cărui vârf fusese amenajată o terasă şi "un pavilion cu balustradă" de unde se putea vedea, de pe un versant, dincolo de Buşteni şi Azuga, peste vârfurile Caraiman şi Omul, iar, de pe celălalt versant, Castelul Peleş, Mănăstirea Sinaia şi toată valea Prahovei spre Comarnic. Observând încântarea pe care a trezit-o împăratului priveliştea oferită, Regele Carol i-a adresat rugămintea de a primi ca, în amintirea "acestei zile frumoase şi neuitate, cu care Majestatea Voastră Ne-a înveselit...să-i permită a da numele de «Francis e Iosif » acestei stânci, care presintă o vedere plăcută peste Sinaia şi valea Prahovei şi care a atras în mod deosebit privirile Majestăţii Voastre".
La întoarcerea la Castelul Peleş, Suveranul austro-ungar va mai fi prezent la ceaiul de la orele 16,30 de la Foişor ca oaspete al perechii princiare moştenitoare şi la dineul, cu caracter mai oficial decât celelalte, ce a avut loc la orele 19,00, urmat fiind de un concert vocal susţinut de corul metropolitan din Iaşi format din aproape 60 de persoane, domni şi doamne şi dirijat de Gavril Musicescu, căruia, la sfârşit, împăratul Franz Iosef I i-a adresat personal felicitări şi mulţumiri. Cu priceperea-i binecunoscută de cronicar al vieţii mondene, semnatarul rubricii "Carnet du High-Life" de la "L'Independence Roumaine", Mişu Văcărescu Claymoor, de data aceasta corespondentul special al publicaţiei la Sinaia a făcut o descriere amănunţită a desfăşurării concertului, neuitând nici un amănunt de la prezentarea programului muzical, până la descrierea toaletelor soţiilor miniştrilor români prezenţi acolo. Aşa am aflat, de pildă, că piesele vocale incluse în programul corului au fost atât piese religioase de Haendel ("Verdi Prati" - 1685), Orlando Lasso ("Cognovi Domine" - 1620), Lamachin ("Pre tine te lăudăm") sau Gavril Musicescu ("Ruga Sf. Simeon" şi "Imnul Heruvimilor"), dar şi cântece populare pe versurile lui Vasile Alecsandri, precum "Dor, dorule", "Hai Ileană la poiană", "Stăncuţa", "Nevasta care iubeşte", "Baba şi moşneagu", "Zise-au Badea" ca şi, bineînţeles, Imnul austriac, creaţie a compozitorului austriac Franz Iosef Haydn şi Imnul "Trăiască Regele" scris de Gavril Musicescu. Se mai află, de asemenea, că Zoe Sturdza, soţia primului ministru era îmbrăcată în roz, că doamna Stolojan, soţia Ministrului de Interne Anastasie Stolojan purta o toaletă crem, că doamna Stătescu, soţia Ministrului Justiţiei Eugeniu Stătescu era îmbrăcată în gris perle, în timp ce doamna C. Stoicescu, soţia Ministrului Lucrărilor Publice Constantin Stoicescu purta o toaletă bleu azur.
La concert au mai fost prezenţi, după cum spune tot Mişu Văcărescu-Claymoor şi alţi invitaţi: generalul Constantin Budişteanu, Ministrul de Război venit cu un tren special la orele 19,00, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, George D. Pallade, cu soţia, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Petru Poni, Olga Mavrogheny, "marea doamnă de onoare a Palatului", Zoe Bengescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta, doamna Greceanu, doamna de onoare a Principesei Maria, generalul Barozzi, generalul Robescu cu soţia, Emil Ghyka, ministrul României la Viena cu soţia, doamna Ecaterina Ghyka, Grigore Ghyka, ministrul României la Paris cu soţia, doamna Marieta Ghyka, Alexandru Ghyka, ministrul României la Sofia, prinţul şi principesa Dimitrie Ştirbey, doamna general Candiano-Popescu, doamna Iza Exarcu ş.a.
După terminarea dejunului şi încheierea concertului, la orele 21,45, împăratul Franz Iosef I, luându-şi rămas bun de la Regina Elisabeta, căreia i-a sărutat mâna şi, printr-o cordială strângere de mână, de la Principesa Maria, a pleacat cu trăsura spre gară, însoţit fiind de Regele Carol I şi Principele Ferdinand, în timp ce în parcul Castelului Peleş era aprins un imens foc bengalez. Impăratul a fost condus la gară şi de miniştrii ce luaseră parte la dejunul din acea seară, precum şi de soţiile acestora. Pe fondul muzical asigurat de o companie din Batalionul 3 vânători care a dat onorul şi a intonat imnul imperial, cei doi suverani şi-au luat rămas bun, îmbrăţişându-se şi sărutându-se de mai multe ori, iar împăratul i-a mulţumit Regelui Carol "pentru strălucita primire ce i-au făcut atât Regele cât şi Ţeara, asigurând că nici odată nu va uita aceste frumoase zile petrecute în România.
După ce s-a despărţit, cu aceleaşi calde sentimente, şi de Principele Ferdinand, împăratul Franz Iosef I a urcat în trenul a cărei deplasare era supravegheată chiar de inginerul Anghel Saligny, Directorul general al Căilor Ferate din România, pornind, la orele 22,00, către Predeal. Cu umor, Mişu Văcărescu-Claymoor a relatat că, la sosirea în Predeal, mulţimea adunată în gară pentru a-1 aclama pe bătrânul împărat, a avut ocazia s-o facă pentru că "M. S. împăratul, obosit, se culcase deja şi n-a mai apărut". Se încheia astfel vizita imperială în România apreciată de ambele părţi ca un succes, socotită a fi una extrem de profitabilă atât pentru Imperiul AustroUngar, cât şi pentru România.

duminică, 28 octombrie 2018

BOGĂȚIA ROMÂNILOR - 2018 - veste bună


Un raport al băncii elveţiene Credit Suisse face o dezvăluire de senzație: românii sunt pentru prima dată mai bogați decât toți vecinii din țările din jurul României

Un raport al băncii elveţiene Credit Suisse are deja ecouri în presa maghiară: “Pentru prima dată în istorie, românii sunt mai bogați decât ungurii”, scrie Dailynews Hungary

În anul 2018, averea pe cap de adult în România este estimată la 42.282 USD, față de 41.118 USD în Ungaria, 30.224 USD în Bulgaria, 19.582 USD în Serbia, 5.204 USD în Ucraina și 3.837 USD în Moldova, se arată în raportul “Global Wealth 2018” al Credit Suisse, potrivit Business Review.

Cu toate acestea, românii rămân cu mult în urmă față de cetățenii din țările cu economii puternice precum Marea Britanie, Germania sau Franța.

În urmă cu 18 ani, românii aveau averea pe cap de adult estimată la doar 3000 de dolari americani, cu mult mai puțin decât nivelul la care se aflau ungurii ( aproximativ 11,800 de dolari) sau chiar de cetățenii Georgiei ( aproximativ 4500 de dolari). Însă în 2018 românii sunt considerați mai bogați de aproape două ori decât argentinienii sau rușii, și cam de trei ori mai bogați decât brazilienii, potrivit raportului băncii elveţiene Credit Suisse.

SA LE MULTUMIM IREDENTISTILOR MAGHIAROFONI?

miercuri, 4 iulie 2018

STALIN și CONFERINȚA de la POSDAM



Conferința de la Posdam, din iulie 1945, a fost cea de a treia și ultima a conducătorilor țărilor Aliate antinaziste. Roosevelt, de care Stalin era mai apropiat decât de Churchill murise, la trei săptămâni după Conferința de la Ialta, iar Churchill a părăsit Conferința în a doua parte deoarece pieduse alegerile din țara sa și a fost înlocuit de Clement Attlee.
            Stalin a ajuns la Posdam însoțit de demnitarii de Curte și pe fondul unor pregătiri demne de un Impărat. Trenul blindat care l-a transportat a parcurs 1923 de kilometri pe un teritoriu controlat în întregime de Armata Roșie și supravegheat cu acea ocazie de 18.515 de oameni ai NKDV, un gardian la 100 de metri.
            Delegația sovietică a dispus în orășelul german de 56 de vile ce înconjurau vechiul hotel în care locuise generalul Ludendorff, în care s-a instalat Stalin. Protecția delagației a fost asigurată de șapte regimente ale NKDV și de 1500 de oameni din trupele speciale.
             La Posdam i-a parvenit lui Stalin vestea că americanii dețineau bomba atomică, deși fusese avertizat de spionii săi că se făceau cercetări intense. La Posdam a înțeles gravitatea situației. Pe deasupra l-a iritat franchețea lui Truman, în comparație cu amabilitatea și rafinamentul lui Roosevelt. Finalizarea tratativelor a fost lăsată în sarcina miniștrilor de experne, dar s-a împotmolit repede. Războiul Rece  a început convențional cu Doctrina Truman (martie 1947) și cu planul Marshall (mai 1947).

HITLER și STALIN - FORȚE ARMATE LA 22 IUNIE 1941



        Armata Roșie a lui Stalin număra la începutul răzoilui 186 de divizii , fără a pune la socoteală gărzile de frontieră și trupele speciale NKDV. Wehrmahtul lui Hitler, cel care ataca prin surprindere în primele ore ale zilei de 22 iunie 1941, dispunea de numai 153 de divizii.
In ajunul asaltului german armata lui Stalin dispunea de o dotare mult superioară. Numărul tunurilor și al mortierelor era identi cu al germanilor, de 39000, dar aviația sovietică dispunea 9.000 de aparate de zbor contra 4.400 aparate germane și de 11.000 de tancuri contra a a 4.000  ale germanilor. Dar din această superioritate materială nu va rămâne nimic după primele trei zile de comflit, din cauza lipsei de pregătirew pentru răzoi a Armatei Roșii.
Armata germană de asalt a fost îndreptată de Hitler pe trei direcții, spre Moscova, spre Leningrad și spre sud-est prin Moldova și Ucraina, direcție pe care s-au alăturat și Armatele române. Armata germană dispunea de aproape patru milioane de oaneni pregătiți și bine echipați. Pentru a li se opune germanilor Armata Roșie dispunea de trei milioane de oameni prost pregătiți și prost echipați. Stalin a plătit scump prin comortamentul său ezitant, dar și prin epurarea impusă de el în râdul ofițerilor de rang înalt și mijlociu pe timpul Marii Terori din de la sfârșitul anilor 1930.
Timp de luni întregi Stalin s-a aflat mereu în urma evenimentelor, piezându-se printre accese de mânie furioase, hotărâri absurde și măsuri brutale care îl caracterizau. Războiului și primelor înfrângeri catastrofale a știut să le răspundă doar acumulând măsuri polițienești.
După bătălia de la Stalingrad, pe 3 martie 1943 se va autointitula mareșal și potrivit noului rang a început să apară în public în uniformă albă cu nasturi de aur. Succesele militare obținute de Armata Roșie între 1943 și 1945 au fost rezultatul unei perioade de ucenicie de un an și jumătate, atât pentru cei de pe front cât și pentru Stalin. Acea perioadă a costat un an și jumătate de insuccese militare, echivalentul a șase milioane și jumătate de morți și de prizonieri.
Este demn de amintit că la sfârșitul lunii ianuarie 1943, URSS avea pe câmpul de luptă 535.000 de oameni, iar Germania numai 230.000, deci un raport al forțelor umane de 2:1. La tancuri URSS avea 1300 de unități , iar Germania numai 450, deci un raport de 3:1. Germania nu mai avea rezerve de adulți și instruiți, iar URSS avea rezerve imense până la munții Urali și dincolo de acei munți, ân Siberia și zona central asiatică.



luni, 14 mai 2018

TERMENUL de IMPERIU BIZANTIN



      Termenul de Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de Răsărit). Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romagna sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum.
Termenul de Imperiul Bizantina fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf , care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est).
Standardizarea termenului a apărut în sec.al 17-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de disputa apărută în sec. al 9-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci.
Sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donația lui Constantin , unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci, ci „Imperator Graecorum” (Impăratul grecilor), iar țara condusă de acesta din urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar „Imperium Constantinopolitanus”.
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiți.
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin în lucrările apusenilor invidioși pe măreția fostului imperiu. 


sâmbătă, 10 martie 2018

Teroarea ungurească din zonele Transilvaniei încă neocupate de armata română



"Ca principală metodă de protest împotriva unirii Transilvaniei cu România, conducătorii maghiari şi secui au folosit asasinatul. Fie că erau de stânga sau de dreapta, aceştia au folosit această practică. Mai mult, pentru a-şi atinge scopul comun, liderii maghiari de stânga şi de dreapta colaborau în acţiunile antiromâneşti. Acest aspect - doar aparent curioscut - era bine marcat în epocă, fiind chiar subliniat de presa de peste Atlantic. "The New York Times", în 1919, menţiona: "Toţi aceşti «granzi», aceşti «Măria Sa» de unguri sunt unul ca şi celălalt. Nici mai buni nici mai răi. Dacă cochetează cu bolşevismul o fac cu scopul să frângă, dacă pot, pe cehoslovaci, români şi slavii de sud şi din distrugerea generală să recreeze vechiul stat unguresc, atâta de intolerant şi de meşteşugit, cu un guvern din, prin şi pentru unguri" (articol reluat în "America", an XIV, nr. 73, din 29 martie 1919)

Pe măsură ce crimele au fost cunoscute, ele au fost redate în diferite publicaţii. 
"Neamul Românesc", din 8 ianuarie 1919, sub semnătura lui Volbură Poiană, publică articolul "Crima din Lăpuş": "În ziua de 5 decembrie 1918 (stil nou), era adunare mare la Lăpuş. Suflarea românească din împrejurimi cu înalt avânt lua parte la sărbătoare. Urechile tuturor s-au deschis să asculte ceea ce n-au ascultat părinţii de veacuri. Se comunicau hotărârile de la Adunarea de la Alba Iulia. Şi era zi de târg în Lăpuş. Îmbrăcaţi în haine mândre de paradă, păşeau stegarii în fruntea mulţimii. Ai fi zis că această mulţime vine să întâmpine pe Isus Hristos. Ea vine pentru ca să se audă bătaia ceasului Învierii celei de obşte. Părintele Ludu, protopopul, vorbeşte întâiul. El este cel primit şi ascultat cu lacrimi în ochi. Mii de glasuri strigau: «Aşa să trăiască neamul nostru». Şi s-au înţeles, şi sufletele tuturor s-au umplut de bucurie mare... Dar, ochiul dracului pândeşte în umbră. Stegarii se prăbuşesc la pământ. Ţipete, vaiete şi mitraliere răpăiesc. Se prăbuşesc unii peste alţii, sânge pe piatra rece. Cad preoţi, cad învăţători, cad femei şi copii. Mor în marii zori ai luminii. Secuii s-au coborât din Băiuţ. Au ştiut de acea zi mare. Viermele părerii de rău le-a ros inima şi n-o puteau vindeca cu sângele vărsat nevinovat... Peste 40 (patruzeci) de morţi, mare parte din ei rostogoliţi în apa Lăpuşului, şi mai bine de o sută de răniţi, Se ridică umbra lui Vasile Filip. Om tânăr, român adevărat, ostaş vrednic, şi-o dat sfârşitul de-o potrivă cu Horea şi Cloşca. L-au prins în noaptea aceea, spre 6 decembrie... El striga: «Trăiască România Mare». Şi l-au dus în bătăi şi ghionteli până la şcoală. Pălmuit şi scuipat. Acolo lângă morţii întinşi pe pietre, i-au cerut să strige: «Jos România Mare!» Dar el tot mai tare striga dimpotrivă: «Trăiască România Mare!» Şi i-au scos ochii şi el mai tare striga: «Trăiască România Mare!». Şi i-au sfârtecat buzele şi el: «Trăiască România Mare!» Patruzeci şi patru de împunsături de baionetă în tot curatul lui trup l-au făcut să strige de patruzeci şi patru de ori: «Trăiască România Mare!»... Un glonte l-a culcat peste cadavre».
 "Neamul Românesc" din 20 februarie 1919, aducea ştirea arestării vicarului Romulus Marchiş, din Careii Mari, şi a protopopului Anton Băliban, din Unimăt, jud. Satu Mare, de către secui şi încarcerarea lor la Debreţin, împreună cu alţi 16 preoţi din zonă. Acelaşi ziar, la 21 februarie 1919, menţiona faptul că, în Banat, acolo unde armata sârbească se retrăgea, autorităţile ungureşti îşi ocupau vechile locuri în administraţie "săvârşind fărădelegi şi masacre asupra populaţiei româneşti". Se dădea ca exemplu satul Sardimat, unde fuseseră ucişi trei români şi alţi câteva sute schingiuiţi. În "Neamul Românesc", din 23 februarie 1919 apare un interviu al lui Ion Clopoţel, redactor şef al ziarului "Românul", din Arad, refugiat la Bucureşti. Menţiona: "Până sâmbăta trecută, Consiliul Naţional Român de ka Arad a putut avea date complete despre 68 cazuri de ucidere, fie prin glonte, fie prin înjunghiere cu baioneta. Răniţii sunt mult mai mulţi şi nu sunt încă număraţi. Măcelurile cele mai mari s-au comis în Şiria, Hălmagiu şi Chişinău (Criş), din judeţul Arad.
 In "Neamul Românesc", din 26 februarie 1919 se anunţa că trupele regulate maghiare au atacat comuna românească Săgeţel, din comitatul Bihorului, jefuind şi măcelărind populaţia. Garda Naţională Română a rezistat cu bărbăţie, luptându-se cu trupele ungureşti pe viaţă şi pe moarte. Măcelul a fost groaznic. Sunt peste 50 de români morţi şi 100 răniţi. Din Săgeţel, maghiarii au trecut, jefuind şi omorând la Şerbeşti: "Marea comună românească a avut aceeaşi soartă. Românii din jurul Beiuşului se refugiază îngroziţi în munţi"
. Teritorii întinse care s-au unit la 1 Decembrie 1918 cu România se aflau, încă sub ocupaţia ungurilor. "Contele Karoly, preşedintele guvernului ungar a refuzat să-şi retragă trupele din această zonă, profitând de convenţia încheiată în 13 noiembrie 1918, la Belgrad, considerând Mureşul linie demarcaţională"..
. In zona ocupată de unguri "au fost urmăriţi şi vânaţi cei care au participat la adunarea de la Alba Iulia, aşa cum au declarat în ianuarie şi februarie 1919, Petru Tămaş din Poieni, Gheorghe Resteman din Bologa, Aurel Munteanu din Valea Drăganului, acesta din urmă descriind atrocităţile la care s-au dedat duşmanii, "mai cu seamă împotriva preoţilor, învăţătorilor şi gardiştilor (români)".
 In urma protestelor româneşti a fost mutată linia de demarcaţie pe aliniamentul căii ferate Satu Mare - Oradea - Arad. "Dar guvernul lui Karoly mai bine a demisionat, decât să se retragă. Noul guvern prezidat de Şandor Garbai a emis un decret de moblizare generală trimiţând noi forţe militare în zonă, provocând ciocniri şi vărsări de sânge, declarând că Ungaria se află în stare de război cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat".
 Ungurii înarmaţi au devenit tot mai duri "iar gărzile româneşti nu le puteau ţine piept. Poienarii, bologanii, sebişenii şi ciucenii au căutat să-şi apere avutul". Teroarea avea să înceapă în aceste localităţi de către soldaţii din "Gărzile de oţel", "Gărzile roşii" şi alte elemente care aveau însemnul "Erdelyert" ("Pentru Ardeal"). Trimisul Parisului la faţa locului a aflat, din informări, rapoarte şi declaraţii, că în localităţile Valea Drăganului, Poieni, Ciucea, Bologa şi Huedin, au săvârşit atrocităţi soldaţii din Regimentul 21 ungar, Batalionul secuiesc şi foştii jandarmi"
. "Aurel Munteanu, preot în Valea Drăganului scria în 1/14 februarie 1919: "S-au început vremuri grele, din cauza vandalismului săvârşit, ce încă se continuă de trupele ungureşti în retragere spre ţara ungurească". Documentele din acele zile prezintă liste cu zeci de familii de la care s-au luat alimente, ţesături, îmbrăcăminte, numele celor bătuţi, precum şi a celor omorâţi. Primele victime, care au căzut în 2 ianuarie 1919 au fost doi ţărani din Morlaca, Ioan Cobârzan, un tânăr abia scăpat de armată şi Ioan Lucaciu al Dascălului, omorâţi în Huedin, unu din ei fiind "aruncat în focul locomotivei deşi era pe jumătate viu". Alţi morlăcani au rămas cu sechele adânci pentru tot restul vieţii: Teodor Andro bătut până la desfigurare, Anuţa Deac rămasă fără vedere". 
"Armata română aflând de aceste acte de cruzime şi-a grăbit înaintarea spre Huedin, iar armata ungară s-a retras la Poieni, Valea Drăganului, Ciucea şi Bucea. În Ciucea un grup de ţărani din Valea Drăganului a fost prins. aptivii au fost duși în biserică unde au fost dezbrăcaţi şi bătuţi până la sânge, printre ei fiind Nuţu Giurgiu, Luca Giurgiu, Pavel Stanciu şi Petru Giurgiu".
"În aceeaşi zi, în Poieni armata duşmană s-a izbit de rezistenţa gărzii naţionale româneşti şi 20 de «roşiori» comandaţi de sergentul Nemeş. A doua zi, la 6 ianuarie 1919, la cererea sublocotenentului român I. Cadar din Ciucea, garda din Valea Drăganului s-a deplasat acolo deoarece câţiva români au fost schingiuiţi. Intervenţia energică a acestora a dus la retragerea armatelor ungureşti la Negreni. Dar în 7 ianuarie garda română şi militarii au făcut imprudenţa de a se retrage, ceea ce a adus la reocuparea localităţii în 8 ianuarie, cu consecinţe dure pentru ciuceni. De aici, ungurii au înaintat la Poieni şi Valea Drăganului. În Drăgan l-au prins pe sergentul Ioan Buce "l-au bătut şi l-au pus să-şi sape singur groapa, i-au tăiat mâinile, l-au străpuns cu baionetele, scoţându-i ochii, l-au lovit peste cap sărindu-i creerii, apoi tâindu-l bucăţi l-au îngropat".
 "La 10 ianuarie 1919 l-au căutat pe preotul Aurel Munteanu care participase la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al Despărţământului Hudin al Astrei, cu gândul să-l lichideze dar negăsindu-l acasă au luat ceea ce se putea lua, iar restul au distrus provocându-i o pagubă de 300.000 coroane. Apoi s-au dedat la prădarea satului luând cereale, haine, obiecte de valore, pe care le-au trimis la Ciucea, Punându-le în vagoane le-au trimis spre vest. Cei care au opus rezistenţă au fost bătuţi, unii omorâţi. Au împuşcat pe tănărul de 17 ani Gavril Giurgiu, pe Gavril Urs de 60 de ani, iar o văduvă de 70 de ani au străpuns-o în inimă cu baioneta pentru că n-a voit să dea ultimul ţol. Au mai fost împuşcaţi, scăpând cu răni adânci: Teodor Giurgiu, Vasile Teuca a Codrii, Teodor Blaga, Ioan Giurgiu şi Ioan Roşca"
 "Ajunşi în comuna Poieni au procedat similar. Printre cei împuşcaţi s-a aflat şi tânărul Mihai Petruţ, despre care, tatăl său declara în 7 februarie 1919: "scotea vitele la apă şi l-au împuşcat în faţa casei". La data de 1 februarie 1919 ţăranca Irina Tămaş şi-a pierdut doi copii, pe Floarea şi Leontin. Ea a declarat în faţa a 7 martori: "Săcuii... ne-au ameninţat zi de zi... că vor nimici satul cu tunurile", In 1 februarie de pe dealul Pleş "grănadele şi obuzele răscoleau pământul", "un obuz a nimerit casa noastră nimicind-o. În casă era fata mea Floarea, fiul meu Leontin şi bărbatul meu Teodor. Atât Floarea cât şi Leontin au rămas morţi pe loc, bărbatul meu a primit o rană grea la cap şi în partea dreaptă a grumazului. În sat artileria ungurească a nimicit o mulţime de case şi grajduri". 
"Cea mai cutremurătoare moarte au provocat-o sublocotenentului Gheorghe Tămaş. Acesta încercând să se refugieze a fost prins, şi lângă gară a fost maltratat în mod barbar. Tatăl scrie în declaraţia dată că băiatul său la un moment dat "a cerut mai bine să-l împuşte şi să scape mai uşor de chinuri", nu l-au lăsat nici să zică rugăciunea, ba i-a luat şi 3.000 de coroane şi ceasul de aur. A doua zi, declară tatăl "mi-am găsit fiul îngropat până la brâu, partea superioară a capului era aplecată ajungând fruntea pe pământ. Era acoperit cu pietre, uscături şi gunoi. După ce a fost scos de aici s-a constatat că avea 7 împuşcături în piept şi foale şi cel puţin 20 de împunsături cu baioneta pe întreg corpul... Nu mi-au permis să plâng în jurul cadavrului, nici să-i facem înmormântare creştinească". Când s-a plâns comandantului ungur a primit replica: "No, vă mai trebuie România Mare? Acum voi veniţi la rând". Declaraţia este semnată de părinţii victimei şi de 10 martori, din care 3 unguri".
 "Şi în satul Bologa s-au săvârşit jafuri, bătăi şi schingiuiri, ba şi omoruri, ele fiind descrise într-un proces-verbal din 25 ianuarie 1919, semnat de Aurel Petrişor. Sunt înşirate 16 familii prădate, iar autenticitatea celor înscrise este adeverită cu 10 de semnături,"Întreaga purtare a ungurilor a fost scandaloasă, când luau banii ne ziceau "aceştia sunt bani ungureşti, încoace cu ei, iar voi mergeţi în România Mare să vă dea alţi bani".
 Pagubele realizate prin confiscarea bunurilor au fost evaluate la 600.000 coroane. 
"Un alt proces verbal se referă la maltratările, schingiuirile şi omorurile săvârşite în Bologa. George Reșteman, la cei 70 de ani ai săi a fost bătut cu patul puştii până a căzut în nesimţire. Ioan Potra și Ştefan Resteman, la fel.
 Pe tânărul Dumitru Baci, la care a fost găsit un tricolor "l-au silit să-l mănânce, iar apoi l-au dus legat, la vale şi l-au silit să bea apă după el. L-au lăsat să-şi revină cât de cât îndemându-l să ia calea cadrului, ca să-l împuşte în cap"
 "In casa lui Ioan Brazdă au intrat să pedepsească întreaga familie deoarece a încartiruit membri ai gărzii româneşti. Întrucât Ioan Brazdă şi cei trei copii s-au refugiat în pădure au împuşcat-o pe Maria Brazdă, care cu răni adânci a ajuns la spitalul din Huedin unde a fost vizitată de generalul Petain, căruia i-a relatat ororile săvârşite la Bologa. Au mai fost bătuţi: Anica Potra, Anuţa Potra, Crăciun Potra, Ioan Mezei, Teodor Junc, iar pe Teodor Potra a Luchii "l-au împuns de 10 ori cu baioneta, apoi l-au scos în grădină şi l-au împuşcat în cap". În pădure a fost găsiţi împuşcaţi Gavrilă Urs, Gavril Brazdă şi Simion Pământaş, căruia i-au pus la cap sub formă de cruce puşca. La Bologa bilanţul sinistrului a fost următorul: 8 morţi, 14 bătuţi grav, 15 familii bătute şi jefuite, datele rezultând dintr-un proces-verbal semnat de 27 bologani, cu specificarea: "că cele de mai sus corespund adevărului întărim cu subscrierea proprie şi gata de a depune jurământ". 
Prin intervenţia armatei române localităţile Bologa, Poieni şi Valea Drăganului au fost eliberate şi scutite de coşmar. Armatele române au ajuns la Ciucea unde au instalat 18 militari din Regimentul 11 "Siret". Aceştia, fără să bănuiască o nouă răbufnire a urii ungurilor, pentru că trebuia să se retragă din Transilvania, au căzut în capcană în ziua de 15 aprilie 1919. Pe înălţimea numită "Parincii", garda roşie de la Budapesta "au ciuruit şi ucis pe cei 18 militari români" - declaraţie semnată de "doi martori oculari" din Ciucea.. Petru Brudaşcu - preşedintele Consiliului naţional local şi Sabin Truţia au descris sinistrul: "Unuia i-au tăiat urechile, străpungându-l cu baioneta. Altuia i-au scos ochii şi l-au străpuns apoi prin gât... La doi le-au tăiat urechile şi nasul. Pe alţi patru i-au chinuit în modul următor: le-au rupt fălcile, le-au sfâşiat picioarele şi mâinile... iar la alţi doi le-au sfâşiat stomacul scoţându-le intestinele şi întinzându-le peste gură"... "Cadavrele au stat aşa patru zile neînmormântate". "În ziua de Sfintele Paşti aproape tot satul a ieşit la locul unde zăceau trupurile schingiuite ale băieţilor noştri. 
Lucreţia Barbul a relatat moartea tatălui său: "După ce ne-am instalat oarecum (la Vârfurile) ajutaţi de vecini şi prieteni, cu mobilă şi lucruri de împrumut, eu şi Eugen am plecat să-l căutăm pe tata. La Arad ni s-a spus c-a fost împuşcat în oraşul Mezötur de pe Câmpia ungurească, unde ne-am dus cu autobuzul pus la dispoziţie de vărul meu Eugen Costina. La primăria lui Mesötur am aflat că tata a fost prins în gara Chitihaza de către armata comunistă în retragere şi târât de ei până la Mesötur, unde tribunalul militar prezidat de ofiţerul Francisc Münich... (prim-ministru între 1958-1961) l-a condamnat la moarte prin glonţ, ca spion al armatei române, obligându-l să-şi sape singur groapa". 
Se cuvine să se mai amintească încă un trist episod: "Când a murit regretatul George Pop de Băseşti (Badea Gheorghe), ungurii aflând această veste, şi, cum linia frontului trecea la câteva sute de metri de sat, au găsit de cuviinţă să tragă cu mitraliera în convoiul mortuar", în 26 februarie 1919.
Ura și sălbăticia acestui neam urma să se reafirme și pe parcursul celui de al doilea război mondial. Cu toate acestea românii nu au răspuns cu aceeași măsură nici pe timp de război și nici pe timp de pace.

Dintr-o altă documentare s-au cules mulțime de sălbăticii ungare și secuiești. Articolul se limitează la acestea, considerându-le mai mult decât edificatoare deși există o mulțime de alte dovezi și consemnări:

La 13 noiembrie, 1918 s-a semnat, la Belgrad, Armistițiul de pe Frontul Balcanic, între generalul francez Franchet d'Esperey, șeful armatei orientale a Antantei, și guvernul ungar. Acțiuni militare de mică anvergură au continuat pentru câteva zile în sudul Ungariei. Armistițiul a stabilit liniile de frontieră între Ungaria, Serbia și România, iar Banatul a intrat sub administrare sârbească, în pofida Convenției de la București din 1916. Crișana și Maramureșul, incluzând orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș și Arad, ca dealtfel și centrul Transilvaniei până la râul Mureș, au fost lăsate de generalul francez d’Esperey sub administrație ungară. Ungaria era obligată de puterile Antantei să permită trupelor armatei române să pătrundă în teritoriile transilvănene la est de linia de demarcație aflată de-a lungul Mureșului. Ungariei îi era permis să păstreze doar opt divizii de armată. Trupele dezarmate urmau să se întorcă acasă. Ungurii credeau că acest aranjament ar putea deveni definitiv, pentru a le satisface visul lor al unei Ungarii mari și au continuast să se poarte ca niște stăpâni neîndurători. La comportamentul lor deja înjositor împotriva românilor s-a adăugat și sălbăticia urii împotriva celor cărora erau nevoiți să le cedeze teritorii din “Perla Coroanei”. Incă nu erau convinși că vor ceda tot pământul românesc deținut samavolnic de secole., așa că și-au înăsprit regimul de teroare. Din acea perioadă scurtă de reminiscență a stăpânirii lor au rămas multe mărturii de samavolnicii.
"Comuna Beliş (Iosika falva) este un sat de moţi în Munţii Apuseni, situat în spre izvorul Someşului, la o depărtare de 35 km de Huedin (jud. Cluj)... "În anul 1918 peste întreaga regiune era stăpân necontestat magnatul ungur Ioan Urmanczy, de origine armean, cu întinse legături în guvernul de la Budapesta. Proprietăţile lui se întindeau asupra mai multor comune de moţi, cuprinzând cca. 28.000 iugăre, cea mai mare parte păduri de brad de o valoare imensă. In timp ce populaţia românească îşi dădea tributul ei de sânge pe fronturi, sângerând din belşug, aruncată intenţionat în luptele cele mai grele, acasă bătrânii şi femeile erau tributarii lui Urmanczy, iobagi moderni. Alături de aceşti moţi oropsiţi, la exploatările forestiere ale lui Urmanczy şi ale societăţii forestiere "Kalotoszegi" (din Călăţele) mai munceau câteva sute de robi: prizonieri de război sârbi, italieni şi ruşi, trataţi şi mai neomenos decât populaţia băştinaşă.
            In ziua de 3 noiembrie 1918 proprietarul Ioan Urmanczy aflând că înainte cu trei zile la Budapesta a izbucnit revoluţia, a părăsit castelul de la Beliş plecând la Budapesta"... "Prizonierii de război de la intreprinderea forestieră din Beliş au lăsat imediat lucrul şi s-au prezentat la direcţiunea intreprinderii, cerând să li se dea alimente de drum şi să fie lăsaţi să plece acasă. Au fost refuzaţi. Furia acestor bieţi oameni a izbucnit atunci împotriva exploata­torilor lor neomenoşi. Au dat asalt magaziei de alimente, au omorât pe magazioner, a luat fiecare din alimente cât a vrut, pe urmă au dat foc întreprinderii şi depozitului de lemn, au jefuit castelul lui Urmanczy şi a doua zi nici urmă nu mai era de ei"
 La Budapesta Urmanczy a format un detaşament de voluntari care cum au sosit la Beliş şi încep masacrarea moţilor învinuiţi de incendiu şi jaf. Sunt batjocoriţi şi împuşcaţi toţi cei care le-au apărut în cale.
Grozăviile comise de detaşament au fost atât de înspăimântătoare, încât au îngrozit pe însuşi căpitanul Ditrich, care a dispus arderea cadavrelor spre a se şterge urmele masacrului oribil. Au fost sechestraţi trei ţărani din comună, care cu ajutorul unui car cu boi au adunat cadavrele şi unul dintre ei a fost forţat să le arunce în jăratecul depozitului de cherestea incendiat. Au fost aruncaţi în foc 25 moţi, între care cinci femei. Nu se ştie precis nici azi numărul celor ce au fost asasinaţi. Se ştie însă sigur, că numărul lor a fost mai mare de 45"
Iată cum a povestit momentele de groază trăite bătrânul Todea Gheorghe Dadu (64 ani) "Mergând cu soldaţii după mine, de-a lungul drumului am văzut cu groază oameni din sat şi străini împuşcaţi şi rezemaţi de stâlpi. Unii dintre ei aveau câte o sticlă în mână pe care le-o pusese în mâinile lor soldaţii, după ce i-au împuşcat, bătându-şi astfel joc de ei. Am sosit la locul unde astăzi se găseşte crucea. Atunci în acel loc ardea o magazie şi un jăratec înalt de un metru răspândea o căldură ca în iad. Căpitanul a trimis prin comună un car că să adune pe cei împuşcaţi. Ne-au adus 25 de cadavre. Căpitanul s-a răstit la mine: Pe aceştia ai să-i arunci în foc, sau vei fi şi tu împuşcat. Într-o clipă mă trecuseră fiorii morţii. Cadavrele pline de sânge mă făcură să mă gândesc, la copiii mei, care puteau rămâne orfani dacă mă împotriveam. Tremurând, şi ne mai ştiind ce fac, am luat unul şi l-am aruncat în foc. În căldura îngrozitoare, corpul nefericitului s-a umflat într-o clipă, apoi a început să sfârâie şi în câteva momente s-a răspândit un miros pe care n-am să-l uit niciodată... care m-a scos din minţi de groază.
Am luat apoi al doilea, apoi pe al treilea corp. Unii dintre ei mi se părea că mai mişcau. Ezitam. În momentul următor simţii în coaste vârful ascuţit şi rece al baionetei. Am ridicat corpul, am întoprs capul în altă parte şi i-am dat drumul în jăratec. Mi se părea că mai aud un geamăt slab, apoi sfârâitul cărnii care ardea. Aşa am aruncat în foc 25 de cadavre. în urmă au mai fost aruncate în jăratec şi altele"
Neagu Nicolae (de 71 ani) mărturiseşte că: "înainte de a fi aruncaţi în foc, morţii au fost jefuiţi de soldaţi. Li s-au luat banii, ceasurile, hainele şi cizmele mai bune... Soldaţii au continuat să jefuiască pe urmă şi pe la casele oamenilor. Aproape de la toate casele au furat câte ceva. Pentru ca să fure mai lesne înspăimântau lumea, trăgând focuri de armă. Când toţi fugeau îngroziţi la pădure, veneau soldaţii şi tâlhăreau. Lui Neagu Onuţ al Simi i-au furat porcii, hainele şi cismele noi din cui. Tot aşa la Tripon Nicolae al Gligii i-au furat tot din casă, au spart lăzile încuiate şi au luat tot ce era mai de preţ". 
Din Bihor, Roman Ciorogariu se adresa Conferinţei de Pace de la Paris cu următoarea doleanţă "Toată lumea e plină de ştiri alarmante despre stările din Biharia. Fie-ne permis şi nouă, legitimilor reprezentanţi ai poporului românesc, din acest comitat, să dezvăluim adevărata stare din Biharia, ca să se curme abuzul ce se face"… "Ca din senin ne-am pomenit cu trupe neregulate ungureşti, în diferite culori, dar toate înarmate şi îmbrăcate bine, mai presus de toate turmentate contra românilor"… "S-a început goana după preoţi şi învăţători români, după steaguri româneşti şi jafuri şi omoruri înfiorătoare. Vizuinile munţilor şi oraşelor s-au umplut de preoţi şi intelectuali refugiaţi, cum au scăpat din ghiarele acelor bande, într-o cămaşă şi o haină, expuşi boalelor, de spaimă şi de frig şi pieirii". 
Din lipsă de spaţiu nu se pot cita toate sursele bibliografice, trebuind a se rezuma prezenta expunere doar la lucrarea "Calvarul Bihorului". Se pot extrage din această lucrare numele martirilor, pe localităţi.
Bălnaca (com Şuncuiuş). Ţăranii Gheorghe Groza şi Mitru Ungur au fost puşi să-şi sape groapa, apoi i-au împuşcat. În Bălanca şase ţărani au fost puşi să-şi sape groapa şi împuşcaţi deasupra ei
Beiuş. Dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş. În noaptea de 7; aprilie 1919, fură ridicaţi de la casele lor, şi cu un tren special, format numai pentru ei, au fost duşi în satul Lunca, la 19 km depărtare de Beiuş, şi în cursul acelei nopţi, mutilaţi în modul cel mai neomenesc, cu ochii scoşi şi capetele zdrobite; încă vii fură aruncaţi, într-o groapă săpată în albia pârâului Vărzarilor, ce curge sub grădinile gospodarilor din Lunca. Dezgropaţi după sosirea armatei române, erau înfiorător maltrataţi. Ceafa şi aproape corpul întreg a fost zdrobit într-un mod bestial. Creer, oase, păr şi sânge, erau amestecate. Mâna dreaptă (a lui Ciordaş) era frântă în mai multe locuri iar ochii erau scoşi".
Beliu (com. jud. Arad). În ziua de 4 nov. 1918, locuitorul Mateoc Nicolaie, tată a 3 copii, a fost împuşcat pe podul din mijlocul comunei, de către comandantul gardei maghiare, Mezei Silard (român ungurizat, învăţător în sat).
Beznea (Delureni, com. Bratea). A fost ucis Brânduş Mihai, ţăran, în etate de 45 de ani, pentru că n-a voit să dea căruţa bolşevicilor.
Bârtin (com. Vadu Crişului). A fost împuşcat judele comunal (primarul) Dumitru Bolojan. Vina: "se împotrivise soldaţilor bolşevizaţi care rechiziţionau tot ce găseau în sat".
Bojei. La 8 febr. 1919, baionetele călăilor au însuliţat trupul învăţătorului şi teologului Vasile Filip. Patul puştii îi sfarmă oasele. Schingiuitorii îl batjocurau: "strigă Trăiască România Mare". Glasul stins al martirului şoptea "Trăiască România Mare!"
Bratca: Ţăranii fruntaşi David Ţepele şi Dumitru Ţepele săpau o groapă în care gândeau să-şi ascundă averea. Surprinşi de soldaţii unguri li s-au tăiat urechile şi nasul. Coşul pieptului a fost străpuns cu baioneta şi au fost îngropaţi pe jumătate vii. Au fost acuzaţi că sapă tranşee pentru români, au fost îngropaţi într-o groapă de nisip cu picioarele afară.
Câmp (azi la oraş Vaşcău). Fruntaşul Vasile Radac a lui Ionuţ, întorcându-se acasă de la târgul din Vaşcău, fu împuşcat de unguri.
Câmpanii de Jos. Au fost împuşcaţi ţăranii Tănase Pele-Puiu şi Tănase Pele-Bibu la 11 nov. 1918, după ce au fost batjocoriţi, au fost duşi pe hotar şi împuşcaţi ca nişte câini.
Câmpanii de Sus. Au fost împuşcaţi ca şi cei din Câmpanii de Jos (şi odată cu ei) Ion Pele a Neamţului şi Ilie Cismaş al Naşului
Ceica. În gară, licenţiatul în litere Sever Alexandru Pele, locotenent în rezervă, care a organizat garda naţională din Tinca, a fost crunt bătut de secui. Trupul ciuntit n-a rezistat. A murit în clinica din Cluj 
Ciutelec (sat. com. Tenteu). Teodor Mogdaciu, ucis în curte la jupân Itic, şi Ioan Sorca, împuşcat sub ochii familiei.
Cristiorul de Jos. Au murit, bătuţi fiind de secui: Filimon Dolog a Creţului şi Mihai Dolog.
Cristiorul de Sus. Fetiţa Elene Tomşa a Ionuţului-Hundroaie, de 14 ani, a fost împuşcată pentru că îşi apărase cinstea. Ducându-se la moară fu surprinsă în drum de secui, în vinerea Floriilor, din anul 1919. Românca ştiu să-şi apere cinstea cu un adevărat eroism şi scăpând din mâinile lor fu luată la ţintă şi doborâtă.
Dijir (la com. Abram, jud. Bihor). La 1/14 faur 1919, soldaţii săcui sub conducerea ofiţerilor l-au bătut şi împuşcat pe preotul greco-catolic. Mihaiu Dănilă şi după ceea i-au devastat casa.
Finiş. Gheorghe Palcuţ a fost delegat al sătenilor dim Finiş la Alba Iulia, primarul comunei a fost omorât de unguri. Om de carte, rătăcit speriat prin codrii, urmărit ca o fiară sălbatică. Bolşevicii l-au chemat în sat sub cuvânt de onoare că nu i se va întâmpla nimic. L-a adus, desigur şi dorul celor 3 copii mici. Dar în ziua de 17 aprilie 1919, fu împuşcat pe loc, imediat după prezentare. Mergea cu soţia să facă târguieli de Paşti, la Beiuş… prin înscenarea unui tărcăian cu numele Ioan Gyuli, este prins de soldaţii secui-bolşevici şi executat.
Haieu (Sânmartin Oradea). În acest sat a fost asasinată Maria Bara… pentru că era româncă şi a vorbit româneşte.
Hotar (com. Ţetechea). Morarul Moise Grec a lui Dinuţ, originar din Seghişte, om cu vază, ştiutor de carte, sfătuitorul şi îndrumătorul sătenilor, fu ridicat în ziua de 10 nov. 1918 de la casa sa, dus lângă Criş şi împuşcat.
Lugaşul de Jos. Garda maghiară s-a răzbunat asupra familiei Ilea, care trimisese un delegat la Alba Iulia. În luna dec. 1918 ungurii se răzbună pentru faptele harnicului student Ilea Teodor… care s-a întors de la Alba-Iulia. O ceată de gardişti unguri l-au legat pe tatăl Ilea Teodor pe fii săi Teodor, Gavril, Dumitru şi Florian. I-au lovit cu baionetele. În urma acestor lovituri tatăl Teodor a murit. În ziua de 18 aprilie 1919 tânărul fruntaş Bica Florian, de 34 de ani, a fost pus la ţarină de bolşevicii aflaţi în retragere, aceştia au voit să-i ia caii omului, tânărul s-a opus, din cauza asta bolşevicii s-au revoltat şi prin lovituri de baionete şi împuşcare au ucis pe bunul om şi caii lui.
Mădăraş. Fu împuşcat în căruţa sa cu care ducea lemne de foc acasă, Iosif Silaghi Oargă.
Nimăeşti (com. Curăţele). A fost executat în grădina Cazărmilor - din Beiuş - flăcăul Constantin Cucu din Nimăieşti.
Olcea. La 11 nov. 1918 s-a tras în populaţie şi au rămas doi morţi şi mai mulţi răniţi.
Păntăşeşti (com. Drăgăneşti). Ungurii din Tărcaia, oameni de încredere ai soldaţilor secui stabiliţi în regiune, au dat foc comunei Drăgăneşti, au încercat să facă acelaşi lucru şi la Totoreni, iar cu puţin timp înainte de trecerea armatei române în zonă au pătruns în localitatea Păntăşeşti unde au tăiat sânii femeii Iovan Ana, care în urmă a fost ucisă prin plumb.
 Pocei. În 3 martie 1919, pe trenul care pleca din Pocei spre Oradea, Mihai Feruţ, locuitor din Pocei a vorbit cu un român în tren româneşte. Soldaţii maghiari înţelegând că el vorbeşte româneşte, l-au atacat şi bătut cu patul puştii în urmă au deschis fereastra şi la comandă l-au dat pe fereastră afară din tren când mergea trenul cu cea mai mare viteză. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu el. 
Poieni. Ţăranul Gheorghe Tămaş numai cu o mână (era invalid de război) a fost îngropat în pământ până la gât şi împuns cu baionetele, iar când mai era o slabă licărire de viaţă în trupul său i-au adus părinţii ca să fie împuşcat înaintea lor.
Poiana. Micula Pătruţ a popii zis Hopa, fu împuşcat. Vitele i s-au furat şi tăiate pentru bolşevici.
Satu Barbă (co. Abram). Aici au fost schingiuiţi românii Farcaş Ioan şi Chergi Ioan.
Sălişte de Vaşcău. Au fost împuşcaţi olarii Toma Petrişor a Hucului şi Gheorghe Tulran a Dighii. Fiind duşi la târg cu oale, au fost prinşi şi împuşcaţi lângă Lazuri de Hălmagiu, unde mai târziu au fost găsiţi de păstori şi îngropaţi.
Sânlazăr. Fruntaşul sătean Florian Popovici a fost asasinat în modul cel mai odios de către garda ungurească bolşevică. I s-au împlântat baionetele în umeri şi coaste şi a fost hărţuit şi purtat pe uliţi până la nesimţire, apoi împuşcat în curtea sa, în faţa soţiei şi a copiilor micuţi, faptul că a crezut în venirea românilor pe plaiurile lui, încingând la brâu tricolorul românesc.
Sebiş (de Beiuş). Ioan Pop a lui Osel, voind să meargă la moară, la Negru. În comuna Drăgăneşti, s-a întâlnit cu armata ungară, a fost împuşcat şi a doua zi a murit.
Sighistel. Primii patru români de aici, ucişi: Sofron Baicu, Teodor Pele, Macsim Zoica şi Sandre Zoica. Au urmat Ştefan lui Simion, din Băiţa omorât de o schijă de grenadă, Ghergar Vasile, tot din Băiţa împuşcat, Paşca Ilie a Ciontului în vârstă de 60 de ani, omorât de gloanţele, lângă gospodăria s-a făcută scrum, Tuduc Costan a Licuţii, de 73 ani, împuşcat şi ars cu casă cu tot, Boldor Vasile, ars de viu cu casă cu tot, Boldor Măriuca, arsă de vie, Roman Măriuca, arsă, i s-a găsit numai cenuşa şi câteva oase, Haneş Ileana, de 60 de ani, împunsă cu baioneta şi arsă, Paşca Anisie a lui Costi, împunsă cu baioneta şi arsă.
 Sohodolul de Vaşcău. La 17 aprilie 1919 este ucis Ştefan Stoiţa a Marcului de către unguri şi secui care se retrăgeau din faţa ofensivei române.
 Iliad. A fost ucis un ţăran. 
Tărcaia. În sâmbăta Paştilor, 19 aprilie 1919, când între trupele române şi unităţi ale armatei ungare-secuieşti se dădeau lupte pentru Tărcaia, a fost ucis un căpitan român de către bolşevicii din Tărcaia.

Ţeţechea. A fost împuşcat Teodor Corb, iar mama sa Gui Rusandra şi fiul Gaşpar au fost străpunşi cu baioneta.
Ţigăneşti. A fost asasinată femeia lui Ioan Hogea. 
Vaşcău. Nicolae Bogdan, om cu şcoală, directorul băncii "Şoimul" fu ucis lângă Lunca".

"La Făget, un mare centru româneac al Banatului, un aeroplan unguresc a aruncat bombe asupra românilor care ţineau o adunare naţională în piaţa satului şi a făcut un adevărat masacru: "peste 100 de oameni au fost ucişi".

"Masacrele au început chiar în cursul lunii noiembrie 1918, sub pretextul restabilirii ordinii publice… În cele 300 de omoruri săvârşite în judeţul Arad, din noiembrie 1918 până în februarie 1919. Toate victimele au fost români, ucişi de unguri… Execuţii în masă au avut loc şi în comunele Chereluş, Covăsânţ, Curtici, Giurcuţa ş.a.
Istoria a decis, însă, să-i pedepsească pe ultimii barbari ce au invadat Europa și nu au mai plecat, ne mai găsind loc în occident.
Intre 13–20 noiembrie 1918, trupele românești au ocupat mai multe trecători montane importante de la granița de nord-est a Ungariei, intenționând să ocupe aproximativ 1/4 din teritoriul Transilvaniei pentru a-l trece sub administrație românească temporar, așa cum a fost permis prin armistițiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. Ungaria și-a retras din trupe pentru a se conforma armistițiului. Au avut loc confruntări izolate cu poliția militară ungară.
In noiembrie 1918, de-a lungul unui interval de 12 zile, s-au ținut alegeri pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria. Cei 1,228 de membri sunt aleși câte 5 din fiecare district electoral stabilit în 1910 (600 de membri în total), respectiv 628 de reprezentanți ai diferitelor organizații sociale, profesionale și culturale (cler, uniunui profesorale, armată). Entuziasmul local a crescut, pe măsură ce sunt înaintate cereri precum reforma agrară, votul universal și posibila unire cu România.
La 25 noiembrie, 1918, armata română a ocupat orașul Târgu-Mureș.
La 28 noiembrie, 1918, cei 100 de membrii aleși în Congresul General al Bucovinei emit o rezoluție de unire necondiționată cu Regatul României. Deputații români (74), germani (7) și polonezi (6) au votat pentru, în timp ce cei 13 deputați ucrainieni s-au retras înaintea votului final.