duminică, 31 octombrie 2010

EDUCATIA SPARTANA

Educaţia spartană

de Vladimir Roşulescu
Rădăcinile Spartei sunt adânci, alimentate de invazia dorienilor din sec. 12-11 e.A, ultimul val de indo-europeni care a invadat Grecia. Rude apropiate ale populaţiilor greceşti care se stabiliseră pe aceleaşi pământuri şi în insulele egeene în mileniul al 2-lea e.A, ionienii, aheii, şi eolii, dorienii au început să coboare lent dinspre Dunăre în jurul anului 1200 e.A. Din întreaga Grecie numai Atica şi Arcadia au scăpat de valul dorian, val care a bulversat lumea egeeană şi a distrus civilizaţia miceniană.
Sparta, insulă statală a dorienilor cuceritori, a luat naştere abia în sec. al 9-lea e.A, prin unificarea a patru aşezări rurale, capitală a unui stat care stăpânea întreg sud-estul peninsulei Pelopones, ţinut cunoscut drept Lacedemonia sau Laconia. Foarte curând spartanii au luat în stăpânire şi Messenia, ţinutul mănos din sud-vestul peninsulei.
Statul spartan a fost condus, încă de la începuturi, de către doi regi aliaţi. Ei aparţineau unor familii cu o autoritate ce decurgea din străfundurile istoriei gentilice doriene, cea a Argiazilor şi cea a Eurypontizilor. Cei doi guvernau concomitent, deţinînd puterea militară, religioasă şi judecătorească. Conducerea colectivă a statului aparţinea unui senat, un consiliu al bătrânilor, numit Gerousia , din care se alegea anual un colegiu al eforilor , personaje care aveau puterea de a supraveghea totul în stat, inclusiv faptele regilor.
Stat al unei aristocraţii cuceritoare, care trăia din munca şi exploatarea nemiloasă a celor invinşi, Sparta s-a organizat ca o tabără militară fortificată şi a trăit una dintre cele mai singulare experienţe politico-militare ale antichităţii. Instituţiile şi legislaţia severă, atribuite lui Lycurg, un personaj cu trăsături legendare, vizau conservarea structurilor sociale printr-un imobilism osificat.
Descendenţii cuceritorilor dorieni formau casta privilegiată, stăpânirea aristocratică, dedicată exclusiv carierei militare. Legislaţia atribuită legendarului Lycurg a avut darul dec a oferi origini prestigioase unor reglementări cutumiare ale dorienilor. Potrivit acelei legislaţii ( retrai ) s-a stabilit evoluţia vieţii în societatea spartană, educaţia, drepturile şi comportamentul în viaţa publică şi privată a tuturor spartanilor din casta superioară, socotită atunci la nivelul a 9000 de indivizi. In sec. al 4-lea e.A, numărul acestora a scăzut la numai 700, datorită pierderilor mari în războaie şi în pregătiri.
Educaţia, conturată atât pentru partea bărbătească, cât şi pentru cea femeiască, de către legislatorul din timpuri imemoriale, era grosier războinică, dirijată numai spre creşterea calităţilor fizice, desigur prin ignorarea celor intelectuale şi spirituale. Elitei spartane îi era interzis să se ocupe de altceva decât de viaţa militară, să folosească monede în afara bucăţelelor de fier moştenite de la strămoşi, să călătorească peste hotare, să-şi ridice case arătoase, să facă exces de vorbe – de unde a provenit şi termenul de “ laconic ” -, sau să se îmbrace cu eleganţă. Viaţa publică şi privată a tuturor indivizilor era spionată şi supravegheată dezonorant, ca şi vizitele scurte ale străinilor.
Oricare bărbat aparţinea statului de la naştere până la vârsta de 60 de ani. Fiecare băieţel nou născut trebuia prezentat consiliului bătrânilor . Dacă se prezenta bine constituit, era redat părinţilor, dar dacă vreun defect fizic l-ar fi făcut inapt pentru a deveni un bun soldat, era sortit morţii şi aruncat într-o prăpastie de la poalele muntelui Tayget.
In prima zi, copilul era îmbăiat în vin pentru a fi purificat şi pentru a i se transmite, simbolic, vigoarea necesară unui bun războinic. Severitatea doicilor din Laconia, cel mai adesea provenite din clasa cea mai de jos, cea a hiloţilor , era celebră. Copilaşii erau ţinuţi în obscuritate şi erau împiedicaţi să plângă. Orice manifestare de tandreţe era pedepsită, cerându-se o supunere oarbă.
Când împlinea şapte ani, micul spartan era luat de lângă familie şi instalat la cazarmă, împreună cu alţi copiide aceeaşi vârstă. Revenea acasă la intervale regulate pentru ca mama să vegheze asupra stării lui de sănătate şi asupra veşmintelor sărăcăcioase.
La acea vârstă fragedă, copilul începea un program de dresaj în comun, numit agoge . Incă de la început intra sub tutela unui educator, numit paidomene , secondat de monitori adolescenţi. Pe măsură ce creştea, copilul intra în clase cu reglementări din ce în ce mai severe. Era supus, în colectiv, la antrenamente fizice gradate, cu scopul de a accede fără piedici la exerciţiile brutale care urmau a-i fi impuse după împlinirea a 16 ani. Viaţa băiatului era astfel ordonată încât să i se imprime un comportamemt de supunere totală.
La treisprezece ani era tuns scurt. Lipsit de orice lenjerie de corp, tânărul nu avea drept îmbrăcăminte decât o tunică scurtă pentru toate activităţile. Dormea pe un pat din stuf recoltat cu mâna de pe malurile râului Eurotas, iar iarna se acoperea cu o învelitoare din ciulini presaţi.
Pentru cea mai mică greşală, copilul era pedepsit sever, bătut, sau privat de hrană. In acest fel era obligat să-şi caute singur ceva comestibil pentru subzistenţă. Pe această cale se aplica un principiu straniu de educaţie, menit să împingă pe copii spre furt, considerându-se că astfel le va creşte şiretenia şi cutezanţa. Când erau prinşi, erau bătuţi de către propietarii furioşi şi apoi de către şefii lor. Scopul era să le crească atenţia pentru alte ocazii. Nu încape îndoială că dresaţi într-o astfel de mentalitate, mai târziu, cînd deveneau soldaţi, aveau capacitatea de a surprinde pe adversari şi de a jefui după toate regulile artei.
După împlinirea a treisprezece ani, micul spartan era încredinţat unui eiren , tânăr ceva mai mare ca el. Acela avea sarcina de a-l supraveghea strict şi de a-i dărui susţinerea morală şi fizică de care avea nevoie în inevitabilele momente de descurajare, inerente într-un regim de antrenament extrem de dur. Acel înger păzitor era numit amant, fără ca acestui cuvânt să i se atribuie înţelesurile din epoca modernă. Dar nici nu era exclus pericolul ca sentimentele reciproce să alunece pe calea unei senzualităţi, atâta timp cât paiderastia , de origine doriană, se practica fără pudoare în Grecia antică.
La şaisprezece ani, elevul-soldat devenea, la rândul lui un eiren , apoi se ridica la nivelul de solicitant , la optsprezece ani şi era vărsat în armată. Pentru început primea atribuţii de ordonanţă şi putea observa de la distanţă câmpurile de bătaie, unde se traduceau în practică teoriile războinice care îi fuseseră inoculate. La nouăsprezece ani tânărul devenea combatant, dar nu în prima linie. De la 20 de ani se încadra în efectivele de bază ale armatei, iar de la 30 de ani putea participa la adunarea poporului, numită apela .
Până să ajungă războinic, tânărul spartan trebuia să se confrunte cu multe alte pericole traumatizante, în confruntări sălbatice pe timp de pace. Pe lângă concursuri atletice şi pugilat, se practicau jocuri colective, de echipă, jocuri în care orice lovitură era permisă pentru a intra, spre exemplu, în posesia unei mingii de piele. Tineri participau anual şi la o luptă armată sălbatică, organizată pe o insulă din mijlocul râului Eurotas, ocazie în care nimic nu era interzis în atacarea adversarilor din echipa opozantă. Tot anual, în faţa altarului zeiţei Artemis-Orthia, tinerii erau biciuiţi cu sălbăticie de hopliţi (infanterie grea), pe timp ce încercau a lua de pe altar unele jertfe aşezate acolo. Pe altar şiroia sângele celor ce se avântau. Mulţi nu supravieţuiau acelui supliciu şi nici altor accidente sportive, mărind pierderile din elita războinică.
Gimnastica şi mişcările colective pe stadion ocupau un loc important în formarea adolescenţilor ca viitori componenţi ai falangelor de luptă. Incă din acea perioadă de exerciţii tinerii erau învăţaţi că aveau obligaţia să avanseze în orice condiţii ale unei bătălii, călcând cu indiferenţă peste răniţii şi morţii proprii, şi recomplectând rândurile după o tehnică verificată.
Putând mobiliza bărbaţii cu vârsta între 18 şi 60 de ani, statul spartan dispunea de patruzeci şi trei de contingente. In perioadele de pace, sau în cazul unui război în afara hotarelor, cei tineri şi cei mai bătrâni constituiau rezerva disponibilă, rămânând efectiv combatanţi numai războinicii de la 20 la 50 de ani, respectiv circa treizeci de contingente, considerate drept cele mai valoroase şi experimentate.
In concepţia de luptă a spartanilor nu exista decât victoria sau moartea. De aceea când plecau la război mamele şi soţiile le urau soldaţilor : “ Sub scut, sau pe scut ”. Aceasta însemna că nu le era permis să se întoarcă sănătoşi şi îngrânţi, ci numai victorioşi, sub scut , sau morţi, pe scut . Se spune că după răsunătoarea înfrângere de la Leuctra (371 e.A), în faţa tebanilor conduşi de Epaminonda, cei întorşi s-au acoperit de ruşine. Femeile celor morţi priveau cu mândrie, fiindcă fii sau soţii lor îşi făcuseră datoria, iar femeile celor ce reveniseră priveau în jos, cu ruşine.
Formaţia de luptă centrală a armatei spartane era falanga , formaţie compactă, monolitică. Hopliţii (infanterie grea) avansau în rânduri strânse, umăr la umăr. Erau soldaţi cu o talie şi o forţă excepţională. Falanga avea la început o profunzime de patru sau şase rânduri, iar, mai târziu, de opt rânduri. Toţi luptătorii erau înzestraţi cu armament greu de până la 35 de kilograme. Purtau o tunică roşie şi o manta grosieră din aba. Erau înarmaţi cu o spadă scurtă cu care răspundeau sălbatic şi rapid tuturor ameninţărilor. Acea spadă era menită să le impună o luptă de aproape cu inamicul din faţă. Purtau la centură un pumnal curbat, iar în faţă un scut placat cu bronz, greu şi curbat. Scutul era suspendat de gât, iar mâna stângă strângea un mâner interior. Mai târziu hopliţii spartani au primit în dotare şi o lance, aceasta fiind arma luptei de la distanţă. Pentru eliberarea mâinilor, s-a eliminat şi mânerul de la scut, acela rămânând prins numai de gâtul războinicului. Pe partea exterioară a scuturilor era gravată litera grecească lambda , litera cu care începea cuvântul Lacedemonia.
Herodot scria în Iliada : “ După cum un om alătură pietrele compacte ale unei case înalte, tot aşa se împreuna zidul de căşti şi de scuturi bombate. Pavăză lângă pavăză, cască lângă cască, om lângă om. Penele crestelor strălucitoare se atingeau şi se agitau, atât de aproape era omul lângă om.”

ALIENOR DE AQUITANIA

Alienor de Aquitania

Vladimir Roşulescu
Către anul 1122 a văzut lumina zilei aceea care avea să strălucească şi să influenţeze puternic istoria Apusului european în evul mediu târziu, cea care a rămas, pentru posteritate, Alienor de Aquitania.
În calitate de fiică iubită şi de moştenitoare a lui Guillaume al X-lea, ultimul duce de Aquitania, ea a devenit stăpâna unor ţinuturi mult mai întinse decât cele ce aparţineau efectiv coroanei Franţei. Este vorba de ducatul de Aquitania, de Gasconia, Saintonge, şi Poitou, toate acoperind sud-vestul Franţei de astăzi, cu întindere de la munţii Pirinei până dincolo de valea Loarei, în nord.
Prin naştere şi prin avere, Alienor a devenit una dintre cele mai strălucite partide de căsătorie din lumea apuseană europeană. Temperamentul, frumuseţea şi imensele fiefuri, au purtat-o pe această femeie pe aripile unei vieţi pline de evenimente remarcabile, de acţiuni hotărâte, de răsturnări de putere, de lupte feudale externe sau familiale, de victorii sau înfrângeri, dar, mai ales de prestigiu.
Alienor de Aquitania s-a dovedit cea mai interesantă, voluntară şi pitorească personalitate femenină a sec. al 12-lea, într-o Europă frământată de confruntări şi ambiţii stupide feudale, de retrasări de frontiere şi alianţe, de conturarea unor state sau posesiuni feudale şi agitată de un surplus de energii războinice, cosumate în luptele intraeuropene sau în cruciade.
Această femeie energică, voluntară, foarte frumoasă, cochetă şi spirituală, nu numai că şi-a conturat o viaţă colorată şi zbuciumată, pe măsura impulsurilor, averii şi talentelor sale, dar a şi influenţat profund evoluţia evenimentelor politice şi teritoriale ale vremii sale. A devenit, pe rând, ducesă de Aquitania, regină a Franţei, regină a Angliei, opozantă a soţilor regali, luptătoare în tabăra fiilor săi, răsculaţi împotriva tatălui, Henri al II-lea, prizonieră timp de şaisprezece ani în propria ţară, mamă de regi, girantă a tronului englez în lipsa fiului favorit, Richard Inimă de Leu, mamă a reginelor din Castillia şi Sicilia şi bunică a unei viitoare regine de Castillia. Prin alte numerose legături complicate de familie, prin genealogia proprie, sau prin fiii şi fiicele sale, a acoperit întregul spaţiu al statelor mişcătoare din Apusul european.
Înainte de a porni pe drumul lung al unui pelerinaj la Santiago de Compostella, pe parcursul căruia s-a şi stins din viaţă, ducele Guillaume al X-lea şi-a căsătorit minunata fiică, în 1137, cu Ludovic de Franţa, viitorul rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr. Pe atunci Alienor nu avea decât cincisprezece ani şi aducea Franţei o dotă imporatantă, inegalabilă pentru acele timpuri.
Pe timpul cruciadei a 2-a (1147-1149), Alienor şi-a însoţit regalul soţ până în îndepărtatul Orient mediteraneean. De fapt acela a fost momentul istoric, momentul destinului, care a dat naştere, peste două secole, la două războaie lungi şi sângeroase, războaie epocale care au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei. Este vorba de Războiul de 100 de ani şi de Războiul celor Două Roze. Primul a izbucnit, în anul 1337, exact la două sute de ani după căsătoria tinerei Alienor, cea care a dat motiv de dispută între cele două regate.
Prezenţa şi calităţile frumoasei şi temperamentalei Alienor s-au manifestat de la început în contrast cu ale sotului bigot, taciturn şi de o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii spirituale. Neînţelegile din sânul familiei regale franceze s-au acutizat şi au devenit ireconciliabile pe parcursul evenimentelor din cei doi ani ai cruciadei, cruciadă eşuată din vina incapabilului rege francez.
Armata cruciată, condusă de Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi de Alienor, era compusă în majoritate din nobili, cavaleri şi războinici francezi. După mii de kilometri de marş de-a latul Europei şi Asiei Mici, prima tabără din Orientul cruciat s-a organizat sub zidurile mirificului oraş Antiohia, capitala de atunci a Principatului de Antiohia, stat creat de cruciaţi în prima cruciadă, al cărui stăpân feudal era marele nobil francez Raymond de Poitiers, atât unchiul reginei Alienor cât şi al regelui Ludovic al VII-lea. Maturitatea făcuse din acela un războinic de temut şi un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie.
Simpatia făţişă şi reciprocă dintre unchi şi nepoata regală, dar şi apropierea lor, au trezit clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea, accentuându-i gelozia. Geloşi erau şi curtenii francezi şi ceilalţi nobili sau cavaleri. Ei invidiau viaţa de lux oriental cu care se înconjuraseră conaţionalii lor ce ajunseseră mai de mult în spaţiul fiebinte al statelor cruciate. Cu toate că se confruntau fără încetare cu lumea musulmană înconjurătoare, cruciaţii de vază adoptaseră multe din plăcerile traiului oriental cu care intraseră în contact şi de la care îşi capturaseră multe prăzi de război.
Susţinută de invidia celor ce îl înconjurau, gelozia regelui a determinat ridicarea taberei de la Antiohia şi plecarea în marş spre Ierusalimul de la sud. Raymond de Poitiers a rămas singur în faţa valului musulman, fără a primi niciun ajutor, după cum s-ar fi datorat. După un an a murit eroic într-o bătălie, dar nu înainte de a se fi răzbunat pe suveranul francez.
Raymond a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu "„întunecatul” suveran al Franţei. După trei ani de ostilitate conjugală, Alienor a reuşit să se vadă eliberată. Despărţirea de regele Franţei s-a pronunţat în urma conciliului de la Beaugency, fiind oficiată de arhiepiscopul de Reims , în 1152, cu motivaţia făţarnică a cosangvinităţii celor doi soţi. Unele surse au susţinut că despărţirea ar fi fost dorită şi de suveran, pe motiv că Alienor nu-i născuse un moştenitor pentru tron, ci numai două fete.
Cea mai bogată femeie a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit, după numai şase săptămâni, cu marele nobil francez, Hanri Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, a cărui mamă, Mathilde, era moştenitoarea de drept a regelui englez defunct, Henri I-ul Beauclerc. Mathide luptase aprig pentru ocuparea tronului lăsat în mod expres de tatăl său, dar trebuise să cedeze în faţa uzurpatorului Etienne de Blois.
După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor, după decesul uzurpatorului, în 1154, Henri Plantagenet a devenit regele Angliei, prin drepturile mamei sale. Urcând pe tronul Angliei, cu numele de Henri al II-lea Plantagenet, fiul Mathildei a întemeiat o nouă dinastie în regatul insular. Alături i-a stat frumoasa, bogata şi apriga lui soţie. Odată cu ea au trecut în stăpânirea tronului englez toate marile sale posesiuni din Franţa, desigur că alături de cele ale lui Henri Plantagenet.
Deşi stăpâni pe mai mult de jumătate din teritoriul Franţei de azi, cei doi soţi regali din Anglia au rămas, conform cutumelor feudale, vasali ai regelui Franţei pentru acele posesiuni. Acea încurcătură de stăpâniri reale şi de vasalităţi formale a constituit fundamentul material al declanşării Războiului de 100 de ani, după scurgerea a două secole. Se poate spune că sub soarele arzător al Pămîntului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului război pustiitor, prin apariţia motivelor de despărţire dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi apoi prin trecerea posesiunilor franceze, deţinute de ea, sub stăpânirea coroanei engleze.
Sfârşitul dureros, pentru Anglia, al Războiului de 100 de ani a dat naştere unui alt război sălbatic şi lung, războiul civil englez intrat în istorie sub numele de Războiul celor Două Roze (1455-1485). Odată cu acesta s-au stins din istorie ultimii urmaşi regali Plantageneţi ai îndepărtatei Alienor.
Cel de al doilea mariaj al reginei Alienor s-a dovedit la fel de nefericit ca şi primul. De această dată ea a fost cea care a suferit numeroase infidelităţi din partea soţului. Orgolioasă, hotărâtă şi fără cruţare, ea a pus la cale otrăvirea uneia dintre amantele regelui, Rosamond Clifford. Separându-se de soţul nedorit, Alienor a sfârşit prin a-şi stabili propria curte pe pământ francez, la Poitiers , unde s-a înconjurat de poeţi şi artişti.
Căutând calea răzbunării faţă de soţul infidel, Henri al II-lea, ea a încurajat revolta propriilor ei fii împotriva tatălui abuziv, în 1173. Cei trei fii revoltaţi, Henri, supranumit atunci "regele cel tânăr", Geoffroy şi Richard (Inimă de Leu), doreau în stăpânire feudală câte o parte din posesiunile regatului tatălui lor. Cel de al patrulea fiu, Ioan (Fără de Tară) era prea mic pentru astfel de revendicări.
Încă de la începutul rebeliunii, Henri al II-lea s-a asigurat de anihilarea reginei Alienor, reţinând-o înainte de a se alătura rebelilor reuniţi pe continent. Drept pedeapsă, Alienor a rămas captivă în două reşedinţe întărite şi izolate. Regina mamă şi-a recăpătat libertatea abia la moartea lui Henri al II-lea, după şaisprezece ani, cînd a urmat la tron Richard Inimă de Leu. Fraţii lui mai mari nu mai erau în viaţă în acel an.
Bătrâneţea lui Henri al II-lea a fost umbrită de ostilitatea soţiei Alienor şi întristată de fii săi, cărora le atribuise totuşi mari fiefuri, dar probabil nu după dorinţă. Richard primise moştenire Aquitania (averea mamei), Geoffroy primise Bretania, iar Henri, fiul cel mare, primise Anjou , Normandia şi Anglia .
În 1183, Geoffroy şi Henri s-au unit cu rebelii ce se ridicaseră împotriva fratelui lor Richard, în Aquitania . Tatăl lor, Henri al II-lea, s-a alăturat lui Richard. Henri, cel supranumit "regele cel tânăr", şi-a pierdut viaţa la asediul oraşului Limoges , după care s-a restabilit o pace scurtă în familie. După alţi trei ani, în 1186, a murit şi Geoffroy.
Un nou război civil a izbucnit între tată şi Richard Inimă de Leu, sprijinit de francezi. Conflictul a urmat conferinţei de la Bonmoulins (18 noiembrie 1188), ocazie cu care Henri al II-lea a refuzat formal să-l recunoască pe Richard drept viitor moştenitor al tuturor domeniilor. Abandonat de toţi şi supus unor asedii năpraznice, bătrânul Henri al II-lea s-a văzut forţat să se predea adversarilor, să-i ierte, cu făţărnicie feudală, pe toţi care-i fuseseră împotrivă, să acorde sărutul păcii lui Richard şi să reînnoiască omagiul de vasalitate ruşinos către regele Franţei, pentru proprietăţile coroanei sale deţinute pe continent. Printre acelea se afla Aquitania şi alte proprietăţi ale reginei Alienor. La numai două zile, Henri al II-lea a murit de furie şi supărare (6 iulie 1189), fiind îngropat la mănăstirea Fontevrault, pe valea Loarei.
Imedit după încoronare, Richard a plecat în cea de a treia cruciadă (1188-1192). Pe timpul confruntărilor din Orient, el şi-a consolidat faima de luptător de elită, dar a şi reuşit să jignească mulţime de nobili şi dinaşti străini. Aşa că pe drumul de întoarcere a primit o meritată pedeapsă din partea lui Leopold al V-lea de Austria, care l-a capturat şi l-a ţinut închis în cetatea Durnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul din Palatinatul renan, Trifels.
Mereu aprigă şi activă, Alienor a apărat drepturile lui Richard, fiul cel mai iubit, împotriva fiului său mai mic, Ioan Fără de Tară, care a uzurpat tronul celui absent câţiva ani. În calitate de regină mamă a preluat frâiele guvernării peste voinţa lui Ioan, sau în concurs cu acela. Pe deasupra, Alienor l-a căutat cu tenacitate pe Richard, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea. În aceeaşi perioadă de mare pericol pentru regat, Alienor nu şi-a pierdut cumpătul şi speranţa, mobilizând supuşii englezi în rezistenţa faţă de Philippe Auguste al Franţei. Acela se erija în apărătorul drepturilor la coroana Angliei ale văduvei lui Henri, primul născut al cuplului regal, decedat în 1183 şi a nepotului, Arthur, din partea fiului Geoffroy, decedat şi el în 1186.
După întoarcerea lui Richard Inimă de Leu la tron, Alienor a avut autoritatea de a-l determina să ierte pe fratele uzurpator. Având în jur de 70 de ani, s-a retras un timp la ctitoria familiei de la Fontevrault, încercând să se îndepărteze de tumultul vieţii dinastice.
Toate speranţele reginei Alienor, legate de fiul favorit, Richard, căruia îi cedase întreaga ei avere încă din anul 1170, s-au dovedit deşarte. Reîntors pe tron, Richard a continuat viaţa aventurieră de războinic, repurtând o serie de victorii împotriva unor inamici interni, sau extrni. Domnia lui a apăsat greu asupra Angliei, care trebuia să plătească foarte scump gloria lui militară. Lipsa de bani l-a împiedicat, totuşi, pe Richard, să poarte un război continuu şi să-şi extindă ofensivele.
Vestea că s-a găsit o comoară pe pământurile seniorului Charlus din Limousin , din Franţa, i-a aprins rapacitatea. El s-a grăbit să reclame, cu arma în mână, dreptul asupra comorii, dar acea aventură banală i-a fost fatală, murind în urma unei răni infectate (6 aprilie 1199). Trecuseră numai zece ani de la dispariţia aprigului ei soţ, Henri al II-lea, şi Alienor a trăit durerea să-l aşeze pe fiul iubit alături de tată, în mănăstirea Fontevrault, aleasă drept necropolă a familiei.
La optzeci de ani, Alienor a găsit resursele fizice să călătorească până în Castillia spaniolă şi să prezideze logodna nepoatei Blanche de Castillia cu viitorul rege al Franţei, Ludovic al VIII-lea.
La întoarcere, în 1202, s-a retras din nou în mănăstirea Fontevrault, dar a trebuit să părăsească curând acel azil datorită războiului izbucnit între fiul său, regele Ioan Fără de Tară şi regele Franţei, Philippe Auguste. Asediată la Mirebeau, s-a aflat în pericol să cadă în mâinile francezului Geoffroy de Lusignan şi ale propriului nepot, Arthur de Bretania, dar a fost salvată la timp de Ioan Fără de Tară.
Zbuciumata şi temuta Alienor s-a stins în anul 1204, în mănăstirea Fontevrault, fiind aşezată lângă soţul cu care se luptase şi lângă fiul preferat. Mai târziu, lângă cei trei şi-a găsit locul de veci şi Isabelle de Angouleme, soţia lui Ioan Fără de Tară (1218).
Sîngele aprig şi temperamentul puternicei Alienor a dăinuit în casele regale, sau nobiliare, din Franţa, Anglia, Spania şi chiar Sicilia, iar ea a rămas o personalitate emblematică pentru lumea feudală, încă semibarbară, a sec. al 12-lea, din apusul Europei.
S-a bucurat de frumuseţe, de iubire, de admiraţie şi de respect. A cunoscut victorii şi înfrângeri, bucurii şi suferinţe, dar a dominat totdeauna evenimentele cu prestanţă şi curaj, acoperind cu umbra ei măreaţă regatele din Apusul continentului, pe timpul când multe semene ale ei purtau încă centura de castitate.

CONSTANTIN CEL MARE

Constantin cel Mare
Flavius Valerius Constantinus 272/337 e.N – împărat 306-337 e.N
Constantin cel Mare s-a născut la 27 februarie 272 d.Ch. la Naissus in provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niş din Serbia), ca fiu a lui Constantius Chlorus (care aparţinea prin mamă familiei lui Claudius Gothicus) si al Helenei (fata unui hangiu). Helena (viitoarea Sfânta Elena a creştinilor) nu era unită cu Chlorus decât prin concubinatul roman, iar când acesta s-a ridicat la rangul de "caesar", în prima tetrarhie, a trebuit să o repudieze şi să se căsătorească cu Flavia Maximiana Teodora ( fiica vitregă a lui Maximianus Hercules, "augustul" pentru Occident).
Plecând de la guvernarea Galliei, Constantius Chlorus a trebuit să-şi lase fiul ostatic lui Diocleţianus în Nicomedia (293 d.Ch.). Alături de Diocleţianus, Constantinus a luat parte la expediţiile din Egipt (295 d.Ch.) şi la cea împotriva perşilor din 297-298 d.Ch. În 305 d.Ch., Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constantius succedând lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noii auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi cu titulatura de Cezar (e vorba de Constantin si Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi Maximinus Daia. În aceste condiţii, Constantinus părăseşte Nicomedia pentru a se alătura tatălui său în Galia. El cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia).
În puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius, îl proclamă pe Constantinus, Augustus. Totuşi în cadrul Tetrahiei, ascesiunea lui Constantinus apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut "crea" un nou "caesar", proclamarea lui Constantinus ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantinus îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsarit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galerius îi acordă titlul de "caesar", confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (augustus) al Imperiului de Apus.
Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantinus cuprindeau provinciile: Galia, Britania, Germania şi Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staţionată de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale Imperiului, se regăsea într-o situaţie de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, oraşele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 şi 316, îşi stabileşte reşedinţa principală în oraşul Trier.
În septembrie 307, la Trier, Constantinus s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunţând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantinus a avut 5 copii: Constantin, Constanţiu, Constant, Constantia (soţia lui Licinius) şi Helena.
Imediat ce Constantinus va deveni împărat, va abandona şi campania începută de Constantius în Britania şi se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni ale Francilor. Va întreprinde o altă expediţie victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308, când prizonierii franci împreună cu regii lor (Astaric şi Gaiso), au pierit sfâşiaţi de fiarele sălbatice în arena de la Augusta Treverorum (Trier). Apoi va căuta să-şi consolideze prezenţa în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreaţă permanentă pe malul drept al fluviului.
Reducerea impozitelor i-a atras simpatia populaţiei galice. Datorită conflictelor tot mai dese pe care le avea cu Maximianus (care de altfel era şi socrul lui, fiind tatăl Faustinei) din pricina firii acestuia de a avea cât mai multă putere, Constantinus nu a ezitat să-l elimine (unele izvoare spun că Maximianus a fost obligat să se sinucidă). Maxentius, cumnatul lui Constantin cel Mare, după moartea tatălui său a început o campanie împotriva lui Constantinus în două confruntări în nordul Italiei, iar cea finală, unde acesta cu toate forţele armate de care mai dispunea (inclusiv pretorienii) l-a întâmpinat în faţă capitalei, lângă Pons Milvius (Podul Vulturului), cu spatele la Tibru. Toate confruntările au fost câştigate de Constantinus, iar Maxentius a murit înecat încercând să se refugieze dincolo de Tibru (28 oct. 312 d.Ch.). Istoricii bisericeşti afirmă că în ajunul bătăliei Constantinus a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit "labarum". Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20 000 de soldaţi, contra celei lui Maxenţiu, de 150 000 de soldaţi, Constantinus a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantinus din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta "instinctu divinitatis" (prin inspiraţie divină).
Intrând triumfal în Roma, a început să ia măsuri represive asupra familiei lui Maxentius: i-a executat pe cei doi fii ai acestuia şi a suprimat întreaga lui familie. Cu Senatul s-a purtat curtenitor făcând chiar promisiuni de restabilirea demnităţii şi privilegiilor acestuia. Astfel a fost răsplătit cu titluri onorifice dar goale de conţinut, deoarece se pierduse tradiţia ca la Roma să se ratifice urcarea pe tron a împăraţilor. Totuşi Senatul l-a declarat pe Constantinus "drept primul" dintre cei trei împăraţi încă existentenţi pe întinsul Imperiului Roman: Constantinus în vest, Licinius în zona central-balcanică şi Maximinus Daia în Orient.
În ianuarie 313 d.Ch., Constantinus a avut o întrevedere cu Licinius la Mediolanum (Milano) prilejuită cu ocazia căsătoriei acestuia cu sora sa, Constantia, şi au redactat edictul comun şi celebru prin care creştinismul era acceptat ca religie pe intreg teritoriu condus de ei şi devine "religio licita", adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat - cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare (în anul 380).
În acelaşi an, Maximinus Daia, persecutor al creştinilor, l-a atacat prin surprindere pe Licinius, dar a fost înfrânt lângă Hadrianopolis. Puţin mai târziu a murit la Tarsus în Cilicia lăsându-l pe Licinius stăpânitor peste întregul Orient al imperiului.
Înţelegerea dintre Constantinus şi Licinius nu a durat mult. Anul 316 d.Ch. a adus confruntări prin două bătălii: una câştigată de Constantinus (la Cibalae în Panonia) şi a doua în Tracia, indecisă. Licinius a fost forţat să semneze un tratat prin care renunţa la aproape toate provinciile sale europene cu excepţia unei părţi din Tracia şi a coastelor Pontului Euxin. În anul 324 d.Ch., Licinius a mai cedat o luptă lângă Hadrianopolis (Adrianopole) la 3 iulie, iar după retragerea pe malul asiatic a pierdut şi lupta de la Chrysopolis. Era septembrie 324 şi Constantinus devenea singurul stăpânitor al Imperiului Roman iar Licinius lua calea exilului la Thessalonic, unde va fi executat in anul următor.
Trecuseră treizeci şi nouă de ani de când imperiul nu se mai aflase în mâna unui singur conducător (de la 1 martie 286 de când Diocleţian instituise diarhia cu Maximianus). Numărul provinciilor s-a ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. Prin crearea unei noi monede de aur (solidus -ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses).
Pe 8 noiembrie 324, Constantinus şi-a numit fiul Constanţiu în funcţia de "caesar" şi se pare că în aceeaşi zi a oferit rangul de "augusta" soţiei sale Fausta şi mamei sale, Helena.
Constantinus a luat hotărârea de a restaura Byzantionul (Constantinopol) şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324 a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 328. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiti clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantinus a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri şi a început construcţia a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc, inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul.
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, care a pus bazele dogmatice şi canonice ale noii religii. Acelaşi Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paştilor - prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară - şi a dat 20 de canoane bisericeşti.
În anul 326, Constantinus a ordonat execuţia fiului său mai mare, Crispus (Faustina, vroia să-şi vadă copiii lipsiţi de orice concurenţă şi l-a convins să-şi ucidă fiul). Ordinul a fost îndeplinit de Pola, în Istria. În acelaşi an, la scurt timp după moartea lui Crispus, Helena (mama lui Constantinus), a descoperit manevrele murdare ale Faustinei şi, făcând uz de autoritatea sa asupra lui Constantinus, l-a determinat să o pedepsească. Astfel, a omorat-o şi pe soţia sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani (asfixiată în baie). Atât Crispus cât şi Fausta au primit "damnatio memoriae", adică numele lor au fost şterse din inscripţiile şi înscrisurile publice.
Ultimii ani de domnie nu au marcat evenimente importante, în afara unui război cu goţii (332-324 d. Ch.) şi a unei campanii împotriva perşilor ce trebuia să înceapă în anul morţii sale.
Constantinus a murit la Nicomedia, în Asia Mică, în drum spre frontiera răsăriteană a imperiului, unde izbucnise războiul cu perşii regelui Sasamid Sapur al II-lea. Era 22 mai 337, iar pe patul de moarte a fost botezat în religia creştină de către episcopul Eusebios de Nicomedia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.
Cu doi ani înainte de moarte, Constantinus a împărţit imperiul între cei trei fii ai săi şi doi nepoţi de fraţi. Fiul cel mare - Constantinus II, a primit Gallia, Spania şi Britannia, Constantius a primit Asia, Siria şi Egiptul, iar mezinul -Constant, a primit Italia, Africa şi Illyricum.Unuia dintre nepoţi, Dalmatius, i se atribuise Tracia, Macedonia şi Grecia, iar cel de-al doilea nepot, Hannibalianus, urma să-şi exercite guvernarea în provinciile Cappadociei, Pontului şi în Armenia Mică. Cei doi nepoţi nu au mai apucat să-şi preia partea de moştenire atribuită fiind ucişi de Constantinus al II-lea.
Reputaţia sa de primul Împărat creştin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanţiu şi Eusebios de Nicomedia până în timpurile noastre, deşi în mediile non-ortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi faptul ca s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii, dar uneori acestea fiind alimentate si cu faptele pe care le-a săvârşit.
Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.
În perioada lui Constantinus I, s-au emis monede de catre urmatoarele monetării: Antioch, Aquileia, Arelate, Cyzicus, Heraclea, Karthago, Londinium, Lugdunum, Nicomedia, Ostia, Roma, Serdica, Sirmium, Siscia, Thessalonica, Ticinum, Treveri.


LEONIDAS

Leonidas

Vladimir Roşulescu
Pe timpul domniei lui Darius I-ul cel Mare, imperiul persan ajunsese la apogeul puterii şi întinderii sale. Stăpânea de la Indus, în răsărit, la Marea Egee, în apus. Prin supunerea Traciei, înainte de anul 500 e.A (era antică), Regele regilor îşi netezise drumul spre Grecia continentală şi pregătise armate, ce întunecau orizontul, pentru invadarea ei finală. Numai victoria stupefiantă a atenienilor, comantaţi de Miltiades, la Marathon, în anul 490 e.A, a amânat revărsarea asiaticilor peste trupul întregii Grecii.
La numai câţiva ani de la urcarea lui Leonidas (491-480 e.A) pe tronul Spartei orizonturile s-au întunecat iarăşi de valurile armatelor persane. Noile pregătiri de invazie ale lui Xerxes, urmaşul lui Daris I-ul cel Mare, au întrecut orice închipuire, stârnind o panică paralizantă în toată lumea greacă.
Cu toate că era ostilă democraţiei din Atena, Sparta, statul grec cu cea mai mare putere militară, s-a văzut nevoită să realizeze o înţelegere cu aceasta. Conducerea lacedemoniană a calculat că o eventuală înfrângere a Atenei într-un nou război cu perşii, cel de al doilea război medic, ar urma să afecteze, chiar vital, existenţa Spartei.
Excelent pregătiţi pentru lupta terestră şi cu posibilităţi de a rezista pe o linie de apărare pe Istmul Corint, spartanii şi-au dat seama că nu ar putea împiedica flota persană să opereze oricând o debarcare în Pelopones, în spatele liniei lor de apărare. In plus, apariţia perşilor în Lacedemonia putea da aripi unei răscoale a hiloţilor, supuşii atât de sălbatic exploataţi şi de ostili stăpânilor spartani. Invazia inamică şi răscoala supuşilor ar fi spulberat întregul sistem politic spartan, învechit şi sălbatic. Numai puternica flotă ateniană era în stare să apere Sparta dinspre mare, lăsând-o să manevreze liber pe uscat.
Deşi ajutorul Atenei era indispensabil, Sparta dorea să nu mai piardă din mână onoarea de a conduce ostilităţile cu invadatorii, aşa cum o făcuse, cu zece ani înainte, în primul război medic. Regele Leonidas, eforii şi consiliul bătrânilor din Sparta, Gerusia, au conceput şi organizat o mare coaliţie a tuturor grecilor, un fel de confederaţie militară panelenică, în care trebuia să se afirme prestigiul războinic al spartanilor.
Guvernul spartan şi-a văzut visul împlinit, a primit comanda dorită, dar, pe parcursul războiului, datorită unor evenimente neprevăzute, născute din evoluţiile de pe câmpurile de luptă, sau determinate de abilitatea strategilor atenieni, marea confruntare cu perşii nu a urmat previziunile iniţiale. Dispunând de superioritate în dotarea cu tehnică de luptă navală, atenienii au condus bătăliile navale de la capul Artemision (ins. Eubeea) şi de la Salamina, afirmându-se ca putere de prim rang chiar în bătălia combinată, terestră şi navală, de la capul Mycale (ins. Samos, 479 e.A).
In toamna anului 481 e.A, premergător începerii războiului, la templul lui Poseidon, de pe Istmul Corint, s-au întrunit pentru prima dată delegaţii din aproape toate polisurile greceşti. Intâlnirea s-a transformat într-un mare succes diplomatic al spartanilor. Adunarea a aordat Spartei comanda supremă, terestră şi navală, a forţelor panelenice, forţe reunite în acele condiţii de necesitate. In fruntea forţelor greceşti urmau a se afla cei doi regi ai Spartei, Leonidas şi Euribiades.
Un al doilea consiliu militar al coaliţiei elene s-a reîntrunit în primăvara anului următor, 480 e.A. Atunci s-a dezbătut planul general de luptă. Conform propunerii atenianului Temistocles, s-a hotărât ca operaţiunile decisive să se desfăşoare pe mare, începând de la capul Artemision, din nordul insulei Eubeea. Pentru a apăra spatele flotei, respetiv porturile ei de retragere şi realimentare, oştirea ligii panelene trebuia să împiedice pătrunderea pe uscat a forţelor persane, forţe ce se prelingeau dinspre nord, dinspre Macedonia şi Tessalia. Trebuia stabilită o poziţie de rezistenţă pe uscat, un aliniament unde să poată fi oprită mulţimea asiatică.
Prima alegere a vizat ocuparea trecătorii Tempe, dar aceasta presupunea două riscuri. In primul rând, la nord de ea, câteva trecători traversau munţii spre apus, spre Tessalia, trecători prin care perşii s-ar fi putut strecura în spatele liniei grecilor. In al doilea rând, tessalienii erau suspectaţi de o înţelegere cu Regele regilor persan. Ambele riscuri, chiar luate separat, ar fi putut conduce la acelaşi pericol militar, respectiv la învăluirea armatelor ligii greceşti.
Pentru a evita orice situţie defavorabilă, s-a hotărât în final ca Tessalia să fie lăsată în afara liniilor de apărare greceşti şi să se organizeze rezistenţa în trecătoarea Thermopyles, poziţia cea mai favorabilă, singura de unde se putea controla pătrunderea din Thessalia spre Grecia centrală. Acolo muntele Eta cobora direct în mare, fiind separat de apele înspumate numai printr-o cale îngustă de zece metri, care numai pe alocuri se lărgea până la cinci zeci de metri. Defileul Thermopyles se afla mai la sud de trecătoarea Tempe, prima variantă propusă, şi îşi datora numele unor izvoare termale aflate în apropiere. Nu mai exista o altă cale accesibilă pentru armata persană spre Atica, spre Pelopones, sau spre Sparta. De altfel, pe parcursul istoriei, trecătoarea Thermopiles a primt şi numele simbolic de cheia Greciei.
Regele Leonidas, căruia i se încredinţase comanda tuturor trupelor greceşti şi apărarea trecătorii, a preluat, în mod direct, comanda aforţelor de apărare a trecătorii la sfârşitul lunii iulie 480 e.A, cu foarte puţin înainte ca orizonturile de la nord să se întunece de puzderia armatei asiatice.
Nu putea fi mulţumit de forţele armate atribuite. Din armata de elită spartană nu primise decât 300 de Hopliţi (infanterie grea). Acestora li se adăugaseră detaşamente ale altor polisuri, care nu depăşeau 5000 de oameni. Erau trupe pestriţe, uşor înarmate, mai slab instruite, pe care se putea baza în mai mică măsură.
Educaţia dură, uneori sălbatică, a bărbaţilor spartani, producea de secole numai războinici de elită, antrenaţi excelent, atât individual cât şi în grup, cu un moral la fel de rece şi pragmatic ca şi piatra cazărmilor. Acea educaţie grosieră şi neiertătoare devenise celebră încă din acele timpuri, transmiţând înfrigurare şi posterităţii.
Fiecare băieţel spartan nou născut trebuia prezentat consiliului bătrânilor. Dacă era bine constituit, era redat părinţilor, dar dacă vreun defect fizic l-ar fi putut face inapt pentru a deveni un bun oştean, era sortit morţii şi aruncat în prăpastia Apotheţilor, la poalele muntelui Tayget.
Când împlinea şapte ani, micul spartan era luat de la familie şi instalat la cazarmă, împreună cu alţi copii de aceeaşi vârstă. De atunci începea dresajul în comun, program numit agoge. Pe măsură ce creştea, copilul trecea succesiv în alte clase, sau etape, cu reglementări de educaţie fizică şi morală din ce în ce mai severe. La treisprezece ani era tuns scurt. Lipsit de orice lenjerie de corp, tănărul spartan trăia şi se antrena numai într-o tunică scurtă. Dormea pe un pat de stuf, recoltat de el de pe malurile râului Eurotas, ce curgea pe lângă Sparta, iar iarna, pentru a se feri de frig, se acoperea cu o învelitoare din ciulini presaţi. Greşelile erau aspru pedepsite prin bătaie, sau prin privare de hrană.
După lungi şi chinuitoare antrenamente, obişnuit cu brutalitatea chiar în jocurile sportive, la şaisprezece ani tânărul devenea elev-soldat , iar la optsprezece ani era numit solicitant şi era vărsat la armată. La început primea atribuţii de ordonanţă şi avea ocazia să observe de la distanţă câmpul de bătălie şi posibilitatea traducerii în practică a teoriilor războinice care îi fuseseră inoculate, dar la nevoie devenea combatant. Abia la douăzeci de ani se ridica la dreptul de adevărat războinic al armatei Spartei, fiind obligat să servească până la vârsta de 60 de ani..
La treizeci de ani, războinicul primea dreptul de a participa la adunarea populară, numită apella. Războinicii de bază erau cei cuprinşi între vârstele de 20 şi 50 de ani. Cei mai tineri, sau cei cu vârsta cuprinsă între 50 şi 60 de ani, erau păstraţi în rezerva disponibilă. Abia după 60 de ani un bărbat spartan nu mai era dator armatei.
Revenind la firul răboiului cu perşii, trebuie spus că Xerxes I-ul adusese din străfundurile Asiei Mijlocii şi din ţările supuse, mai mult de 300.000 de luptători divers înarmaţi, divers pregătiţi, o mai mare sau mai mică motivare să lupte. Graţie contribuţiei forţate a oraşelor greceşti din Ionia (Asia Mică), regele persan adunase o flotă de circa 1200 de nave de luptă şi 3000 de transport. Trecând Helespontul în Europa, imensa masă umană a pătruns în Tracia de sud, în Macedonia şi Epir, scurgându-se spre Grecia centrală, spre Atica şi, mai departe, spre Pelopones.
Conform planurilor stabilite în consiliul ligii panelenice, cînd s-au apropiat trupele persane de Thermopyles, flota greacă a ieşit în larg, la cap Artemision, în apele insulei Eubeea, pentu a înfrunta flota inamică de invazie.
Pe uscat, inteligenta dispunere a forţelor greceşti şi coordonarea detaşamantelor ce angajau lupta, i-au dat posibilitatea lui Leonidas să respingă glorios atacurile puhoaielor duşmane. Din păcate, trădarea unui localnic grec le-a desoperit perşilor o potecă prin munţi, pe unde s-au infiltrat pentru a ataca prin spate pe apărătorii greci. Inţelegînd că rezistenţa va avea un sfârşit tragic, Leonida a trimis înapoi cea mai mare parte a trupelor, păstrând alături de sine pe cei 300 de hopliţi spartani , pe războinicii din orăşelul Thespia şi o parte din thebanii voluntari, hotărâţi să moară în luptă. In virtutea severelor legi lacedemoniene, războinicii spartani n-aveau dreptul să se retragă din luptă.
Cu elan eroic temerar şi o dăruire supremă, Leonidas a condus mica lui trupă la un atac disperat, pătrunzând vijelios în tabăra persană şi devastând. Lupta, de o intensitate şi dezlănţuire rar întâlnită, a provocat asiaticilor pierderi imense, atât în rândul ostaşilor cât şi al comandanţilor. Chiar doi fraţi ai lui Xerxes au căzut în luptă.
Inconjuraţi de movilele trupurilor inamice, împreună cu eroicul lor rege şi comandant, şi-au dat viaţa toţi luptătorii greci.
Fapta lui Leonidas şi a ostaşilor săi a impresionat întreaga lume antică, precum şi posteritatea, astfel că atunci când se aminteşte de Thermopyles, sau de un război al grecilor oricine fuge cu gândul la acei eroi legendari. Sparta însăşi, care prin lege trebuia să reprime orice sentimente de glorificare individuală, i-a ridicat lui Leonidas, pe locul luptei, un mormânt de piatră reprezentând un leu. Versurile lui Simonides, săpate în piatră, par a fi un ultim mesaj din partea neasemuitului Leonidas şi al ostaşilor săi :
"Spune-i, drumeţule, Spartei, că noi ce aici căzut-am, ne-am jertfit împlinind sfintele legi ale patriei "
Supremul sacrificiu de la Thermopyles a avut darul de a zdruncina încrederea aramtei invadatoare şi de a înaripa curajul grecilor pentru luptele următoare.
Trecând umiliţi de Thermopyles, perşii au cucerit şi incendiat Thessalia, Plateea şi Atena, dar victoriile navale ale atenianului Themistocles la Salamina, ale lui Leotyides şi Xanthippos la Mycale, lângă Samos şi înfrângerea impusă de spartanul Pausanias generalului persan Mardonios la Plateea, în cursul anului următor, 479 e.A, au provocat deruta finală a invadatorilor şi eliberarea cetăţilor greceşti din Asia Mică, grupate apoi de Atena în liga de la Delos (478 e.A).
Liga ateniană a continuat lupta cu perşii obţinând după un deceniu, victoria navală de la Eurymedon, în 468 e.A. Prin tratatul din anul 449 e.A, Regele regilor a trebuit să recunoască îndependenţa de fapt a cetăţilor greceşti din Ionia, mulţumindu-se cu o vasalitate formală. Jertfa simbolică a lui Leonidas şi a spartanilor săi nu fusese zadarnică, condusese la o victorie finală a neamului său, adăugând încă o steluţă pe bolta constelaţilor greceşti.