marți, 26 februarie 2019

ROMA - 2 SANTA PUDENZIANA



O legendă spune că proprietarul casei care ocupa amplasamentul actual al bisericii, senatorul Pudens, l-a adăpostit pe Petru sub acoperișul său. In sec.al 2-lea niște terme au acoperit casa lui Pudens. Către sfârșitul secal 4-lea, o biserică (ecclesia pudentiana- adică biserica lui Pudens) s-a instalat în stabilimentul termal. Tot o legend povestește că Pudentianna era fiica lui Pudens. Aceasta, împreună cu sora sa, Praxeda, nu a fost martirizată, dar amândouă s-au apropiat de martiri și le ștergeau sângele înainte de a-i îngropa.
Imagini pentru santa pudenziana roma
Fațada actuală a fost refăcută în sec.al 19-lea. Campanila a fost adăugată în sec.al 12-lea ca și portalul, cu coloane canelate și friza sa sculptată în care sunt inserate medalioane. Interiorul poartă urmelr multiplelor transformări suferite. In esc.al 8-lea i-au fost adăugate navele laterale. In 1589, a fost construită cupola și corul transformat, ceea ce a antrenat dispariția multor figure ale frumosului mosaic cu origini la sfârșitul sec,al 4-lea. Ea prezintă unul dintre cele mai vechi exemple de mozaic creștin la Roma, împreună cu cele de la Santa Maria Maggiore, de la Santa Costanza și de la baptiseriul Latran.
Reprezentarea lui Christos, gustul pentru culori și mișcarea, demonstrază persistența calităților romane în arta creștină a  mozaicului înainte de a se simți influența roman-orintală și hieratismul ei.
Imagini pentru santa pudenziana roma
In nava din stânga, Capela Caetani, bogată în marmură și stucatură, a fost amenajată în epoca Contra-Reformei de Francesco da Volterra (sf. sec. 16) și terminată de Carlo Moderno la începutul sec.al 17-lea.
Săpăturile de sub biserică au scos la lumină vestigii ale casei lui Pudens, mozaicuri și termele ce o acoperiseră parțial la sfârșitul sec.al 2-lea, dar și un drum roman construit în sec.al 3-lea. O frescă din sec.al 6-lea reprezintă pe Sfântul Petru împreună cu surorile sfinte Pudenzianna și Prexeda.


ROMA - 2 SANTA MARIA MAGGIORE



             O comoară de artă și de istorie creștină a Romei poate fi găsită pe colina Esquilin, una dintre cele șapte peste care s-a întins fosta capital a lumii. Colina a fost locuită din secal 8-lea e.A și se prezenta ca un platou ondulat pe care cei vechi distingeau trei vârfuri: Oppius, ocupat în present de Parco Oppio; Fagutal, care forma un punct înaintat spre Forurile Imperiale; și  Cispius, retras fașă de Fagutal.
            Esquilin, mult timp ocupat de cimitirul celor săraci, a fost unul dintre locurile cele mai sinister ale Romei. Augustus a fost cel care i-a dat altă față și destinație. Divizând capitala în paisprezece regiuni. Esquilinul a fost cuprins ca parte și a fost atribuit prietenului său Mecena. Acela, posesor al unei bogății nemăsurate a transformat colina într-o locație magnifică, înconjurată de grădini. Cartierul a sfârșit prin a fi invidiat chiar de împărați și apoi printr-o serie de confioscări a trecut în posesis domeniului imperial. Incediul din anul 64 e.N a devastat locul astfel că Nero a putut ocupa o parte mare din el pentru renumita și extravaganta sa Domus Aurea.
Imagini pentru Santa Maria Maggiore
            Pe noi ne-a atras ca un magnet aurit zona, în primul rând pentru a revedea magnifica Basilica Mria Maggiore, una dintre cele patru basilici majore din proprietatea Vaticanului și un tezaur de artă. De cum am ieșit din hotel am reperat de departe basilica ce parcă ne chema scăldată în soarele galben sidefiu al dimineții.
            Pe străzi directe am ajuns repede în Piazza Esquilin, cea din spatele basilicii. Este o piață largă, dominată de trepte asemănătoare cu gradenele unui teatru antic. Nu are nici urmă de verdeață, în schimb este dominată de un obelisc impunător egiptean, obelisk ce a străjuit mausoleul lui Augustus. Pe o porțiune din partea mai joasă aspectul sterp al pieți este îndulcit de arbuști cultivași în glastre largi de beton, oarecum aplatizate. Basilica este încadrată de două palate simetrice așa că la prima vedere pare mult mai lată decât este ea singură.
            Piața oferă o vedere atrăgătoare asupra absidei basilicii Santa Maria Mggiore și asupra celorlalte elemente constructive adiacente. Când au fost adăugate basilicii capelele Sixtus Quintus și Paulina, surmontate de cupolele lor, au creat aspectul unor edificii străine. Papa Clement al IX-lea (1667-1669) a însărcinat pe Bernini să le integreze arhitecturii basilicii, prin rectificarea absidei. Arhitectul a conceput un plan grandios cu cost foarte ridicat și care nu permitea papei realizarea. Papa ce a urmat, Clement al X-lea, a conferit lucrările lui Carlo Rainaldi.
            Am urcat trptele și am ocolit-o, ajungând în piața elegant și largă din fața ei, Piazza di Santa Maria Maggiore. Coloana canelată, care se ridică în central său, este singura recuperată dintre cele opt coloane care ornau basilica civilă a lui Maxentius din Forum Romanum. Ea a fost transportată aici, în 1614, din inițiativa papei Paul al V-lea și așezată pe un soclu de arhitectul Carlo Maderno și împodobită cu o statuie  Sfinei Fecioare. Este o operă magnifică a artei și de aceea a meritat o atenție și analiză mai amănunțită.
Imagini pentru Santa Maria Maggiore
            Basilica a fost ridicată de către papa Sixtus al III-lea (432-440) în onoarea Sfintei Maria la un an după conciliul de la Ephes în cursul căruia Nestorius, patriarhul de la Constantinopol, a numit-o pe Fecioară drept Mama lui Iisus. Lăcașul poartă amptrenta papilor care s-au succedat și care dorind să contribute la Gloria Fecioarei, i-au adus numeroase modificări. La exterior, porticul a fost refăcut în sec.al 12-lea de către Eugenius al III-lea, apoi în sec.al 16-lea de  Grigore al XIII-lea și în sec. al XVIII-lea de către Benedict al  XIV-lea. In 1377, Grigore al XI-lea a urmărit ridicarea campanilei, aflată pe punctual cel mai înalt din Roma. In secolele 17 și 18 partea exterioară  absidei a fost refăcută  sub pontificatele papilor Clement al X-lea și al XI-lea. In sec.al 18-lea, Benedict al XIV-lea a conferit lui Ferdinando Fuga construirea fațadei (1743-1750).
Imagini pentru Santa Maria Maggiore
            Fațada se prezintă cuprinsă între două palate identice cu toate că între clădirea lor a trecut mai mult de un secol. Cel din dreapta s-a ridicat în 1605, iar cel din stânga între 1721-1743.
Ferdinand Fuga, ca mulți dintre arhitecții primei părți a sec.al 18-lea a avut o anumită înclinație către formele clasice, dar a împrumutat numeroase elemente ale artei baroce a lui Borromini. Liniile frânte, sculpturile și jocul spațiilor goale create de deschiderile porticului și de arcadele loggiei animă fațada.
Sub portic, în dreapta,  statuia lui Filip al IV-lea al Spaniei, binefăcător al basilicii, este o operă a unui discipol al lui Algaede (1692). Loggia de unde papa dădea binecuvântarea Urbi et Orbi, a fost aplicată în fața fațadei originale, care a păstrat frumoasa decorațiune din mizaic de începutul sec.al 14-lea, care a fost restaurată în sec.al 19-lea.
Imagine similară
Mozaicul din loggie are partea superioară compusă dintr-un Christ, îngeri, simboluri ale evangheliștilor, din imaginea Fecioarei și ale unor sfinți.  Acesta este opera lui Filippo Rusuti (sf. sec. 13), continuator al lui P. Cavallini. In partea de jos sunt illustrate în mosaic scene ale legendei basilicii. Stilul scenelor prezentate, cu desen grațios și cu frumoase perspective în profunzime, se apropie de arta florentinilor Cimabue și Giotto. In legenda ilustrată în loggie se prezintă și faptul că locul ales pentru prima biserică a fost determinat de faptul că în ziua de 5 august 356 a nins pe vârful Colinei Esquilin. Acel miracol a determinat alegerea amplasamentului de către papa Liberius.
Interiorul, ca și exteriorul basilicii, a suferit multe transformări: la sfârșitul sec.al 13-lea, papa Nicolae al IV-lea (1288-1292) a determinat retragerea absidei și la mijlocul sec.al 15-lea, cardinalul Guillaume d’Estouteville, preotul șef al basilicii, a adus navele laterale la gustul Renașterii, acoperindu-le cu bolți. In pofida acestei transformări, interiorul acetei basilici cu proporții aproape perfecte, divizat de două rânduri de coloane ionice, rămâne un exemplu admirabil de arhitectură creștină primitivă.
Strălucitoar prin culori, interiorul oferă un spectacol stupefiant, mai ales în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare. Pe noi ne-a stupefiat încă de la primii pași, pe Carmen pentru întreaga artă curinsă între aceste zidiri și pentru inspirația lor apoteotică, iar pe mine pentru cumularea norocoasă de istorie începută cu mozaicuri din secol bizantin.
            Mozaicurile din nava centrală, de pe arcul triumfal și din absidă sunt incomparabile. Mozaicurile din nava centrală sunt executate în sec.al 5–lea și îți cutremură toate simțurile estetice și tot respectul pentru creația unor necunoscuți pietrari din urmă cu 1600 de ani. Ele se derulează printr-o suită de panouri deasupra antablamentului, sau o frumoasă friză întrețesută. Impreună cu cele văzute, cu alte ocazii, la Santa Pudenzianna, la Santa Costanza și la baptiseriul de la Latran, ele compun exemplele cele mai vechi ale mozaicurilor creștine din Roma. Aceste opere stau mărturie unei arte care și-a regăsit gustul pentru narațiune vie, după scăzuse către rigiditate la sfârșitul imperiului apusean. Scenele tratate sunt extrase din Vechiul Testament.
             Mozaicul de pe arcul triumfal este compus din patru registre orizontale. Ele datează tot din sec.al 5-lea și păstrează vivacitatea primelor mozaicuri creștine. Probabil că au fost executate după cele ale navei și au fost marcate de influența bizantină.
Mozaicul absidei este orbitor și compus din elemente ce au aparținut unui mozaic din sec. al 5-lea, transformat la sfârșitul sec.al 13-lea de către Jacopo Torriti, când papa Nicolas al IV-lea a dispus reclădirea absidei. Toate personajele sunt opera lui Torriti, decorațiunea primitivă nu a comportat decât ornamente vegetale și păsări. Motivul principal al compoziției îl reprezintă Incoronarea Fecioarei, înconjurată de grupuri de îngeri și de un cortegiu de sfinți. Ingenunchiați în fața lor se află papa Nicolas al IV-lea și cardinalul Colonna.
             In partea de jos a absidei se disting patru basoreliefuri, din sec.al 15-lea, care ornează altarul lui Sixtus al IV-lea.
            Baldachinul este impozant cu coloanele sale de porfir înconjurate de ramuri de bronz. Această operă a lui Fuga maschează, din păcate, o parte a mozaicului absidal. Sub baldachin, în Confesional, papa Pius al IX-lea este reprezentat în rugăciune, strălucind în broz aurit, în marmură și fresce (sec. 19). Tot aici sunt venerate și fragmente din leagănul lui Christos.
          Plafonul cu casete a fost aurit cu primul aur sosit din Peru și oferit de suveranii Spaniei, Ferdinand și Isabella papei Alexandru al VI-lea (1492-1503). Acela, continuând opera începută de papa Callixt al III-lea (1455-1458), a construit plafonul ornat cu blazonul familiei Borgia din care s-au ridicat doi suverani pontifi. Rozele din interiorul castelor au un diametru de un metru. Vasari a atribuit această operă lui Giuliano da Sangallo (1445-1516).
Prterul, radical restaurat de Ferdinando Fuga, în sec.al 18-lea, a fost lucrat lucrători în marmură din tradiția Cosmas.
              In nava dreaptă se găsește mormântul gotic al cardinalului Consalvo Rodriguez (Sf. Sec. 13), iar la paviment se găsește modesta piatră tombală a familiei Bernini.
Capela Sixtus Quintus poartă numele acestui papă care în numai cinci ani de pontificat (1595-1590) a făcut din Roma un gigantic șantier, prin ce a construit, a restaurat, sau a modificat. Arhitectul lui preferat a fost Domenico Fontana. Acestuia i-a fost conferită și ridicarea acestei capele, care putea constitui o biserică. In aceasta se află mormintele monumentale ale papilor Sixtus Quintus și Pius al V-lea, cu basoreliefuri ce ilustrează domniile lor. Sub altarul capelei, Domenico Fontana a amenajat, în 1590, Oratoriul Ieslei, care adăpostește, din sec.al 7-lea, relicve ale grotei din Bethleem.
             Baptiseriul a fost construit de Flaminio Ponzio. Frumosul vas batismal, din porfir, a fost decorat, în sec.al 19-lea de către Giuseppe Valadier. Pietro Bernini, tatăl lui Gian Lorenzo, a fost autorul alto-reliefului Adormirea Maicii Domnului, care ornează altarul.
Nava stângă cuprinde două frumoase capele: Capela Sforza, cu arhitectură original, realizată de Giacomo Della Porta, probabil după desene de Michelangelo și Capela Paulina. Cea din urmă se mai numește și Capela Borghese, după numele familiei papei Paul al V-lea care dispus ridicarea ei, în 1611, de către Flaminio Ponzio. Planul acesteia este identic cu cel al Capelei lui Sixtus Quintus, dar decorarea sa este mult mai fastuoasă.
            Când am părăsit stupefianta basilică, noi doi eram pur și simplu amețiți de ce ne oferise acea zi. Pătrunsesem într-o minune a artei omenești, care reușise să ne covârșească. Am făcut un popas lung în Piazza Santa Maria Maggiore ca să ne reculegem și să ne transmitem impresiile. La acea dată văzusem marea basilică San Pietro de la Vatican, dar Santa Maria Maggiore era cu totul altceva, ceva inconparabil prin concepție și artă istorică.
Deși nu a fost așezată peste, sau în apropierea imediată a unui titulus, Santa Maria Magiore este de o vârstă cu cele ce au răsărit, ca ciupercuțele, imediat după eliberarea cultului creștin în imperiu.

vineri, 22 februarie 2019

ROMA - 2 SANTA PRISCA



          Santa Prisca este o biserică titulară a Romei și a fost înregistrată ca titulus Priscae în actele sinodului din anul 499. Este dedicată Sfintei Prisca, o martiră din primul secol, ale cărei relicve sunt cuprinse în altarul din criptă.  Originile ei coboară până în sec.al 2-lea e.N, ea fiind una dintre primele locuri de cult creștin din Roma. A fost construită în sec.al 4-lea sau al 5-lea peste un templu al zeului Mithras. Deteriorată pe timpul jafului normand asupra Romei (1084), biserica a fost restaurată de mai multe ori. Aspectul actual se datorează restaurării din anul 1660, care a inclus o nouă fațadă realizată de Carlo Lombardi, fațadă îngustă și fără portic. In interior, coloanele sunt singurele rămășițe vizibile ale bisericii celei vechi, cuprinse în pilaștri. De asemenea, este conservat un font de baptiseriu despre care se presupune că a fost folosit de Sfântul Petru. Tavanul este plat și lucrat din lemn. Picturile de deasupra șirurilor de pilaștri sunt rare și moderne.
Imagini pentru sANTA pRISCA  AVENTIN
          Frescele din criptă, unde un altar conține moaștele Sfântei Prisca, sunt executate de Antonio Tempesta. Anastasio Fontebuoni a pictat în frescă pereții naosului cu sfinți și îngeri cu instrumente de pasiune. In sacristie se află un tablou al Concepției Imaculate cu îngerii, lcrare a lui Giovanni Odazzi, iar pe altarul principal se află un botez al Sfintei Prisca de Domenico Passignano.
           Mithraneumul de la Santa Prisca a fost descoperit pentru prima oară în 1934, după ce a fost excavat de părinții catolici augustinieni care erau responsabili de mănăstire. Investigațiile olandeze au început în anii 1952-59. Clădirea originală a fost ridicată înjurul anului 95 e.N și s-a aflat inițial pe o parcelă de teren achiziționată de Traian, care la vremea respectivă nu era încă împărat al Romei. Aceasta a servit, de asemenea, ca și casă a lui Traian până la moartea sa în anul 117 e. N. O sută de ani mai târziu, un membru al familiei imperiale a preluat clădirea și a construit un Mithraeum într-o parte a subsolului, în timp ce un loc de întâlnire creștin a fost stabilit în celălaltă secțiune a bisericii.
           La începutul săpăturilor din 1952, olandezii au îndepărtat mormantele de pământ, despre care se credea că ar fi aparținut unui fel de șanț. In această perioadă, au existat numeroase descoperiri realizate de olandezi cu mare atenție. Unele dintre aceste descoperiri au inclus fresce, mozaicuri, rămășițe de vase diferite, stucaturi, precum și fragmente de mozaic și cărămidă. Mithraneumul original avea un culoar central, o nișă și bănci laterale. Pe pereții vechiului Mithraeum au fost găsite fresce fine, precum și o sculptură în stuc a lui Mithras, una dintre imaginile principale ale cultului lui Mithras. In timpul săpăturilor olandeze din anii 1950, bucățile de mozaic s-au găsit în camerele nou descoperite de sub Santa Prisca. Renovările din anul 220 au generat o sală de cult centrală mai mare și adăugarea unor încăperi noi, în timp ce frescele au fost acoperite cu picturi noi, mai elaborate. 
Imagini pentru sANTA pRISCA  AVENTIN
                  Frescele includeau adesea scrierea sub sau în jurul operei, care ar descrie ce se întâmpla în piesă. Aceasta este ceva unic pentru templul Mithras găsit la Santa Prisca. Aceste picturi s-au dovedit foarte importante pentru dezvoltarea înțelegerii cultului lui Mithras. Impreună cu scena tipică a taurilor, asa de frecvent descrisă în alte cazuri, alte picturi au ilustrat diferite ritualuri de cult. De exemplu, o pictură arată o procesiune de figuri care poartă măști și diferite tunici colorate care dețin ceea ce s-a presupus a fi o bucată de echipament liturgic. Aceste picturi au fost încorporate în dezbaterea îndelungată despre admiterea femeilor în cult. In jurul anului 400, creștinii au preluat Mithraneumul, l-au distrus și au construit deasupra lăcașul pentru Santa Prisca.
       Excavațiile olandeze de la mijlocul sec.al 20-lea au descoperit  numeroase fragmente de fresce mult deteriorate dar de reală importanță istorică.

ROMA - 2 SANTA SABINA



         Până la piața din fața bisericii Santa Sabina, pe Aventin, nu prea se întâlnesc suflete omenești. Din câte am aflat, biserica a fost primul loc de pelerinaj și, pentru noi vizitatorii de azi, unul dintre cele mai emoționante.
          Pe o esplanadă destul de umbrită de iubiții noștri pini umbrelă, atmosfera pare total medievală. Intr-un unghi al platoului, biserica a fost construită, ca și surorile ei, peste un titulus, locul unde a trăit o martiră și numit titulus S, Sabinae. Biserica a fost construită în sec.al 5-lea de episcopul Petru de Illyria, după ce oficiase în lăcașul ce exist ape acest loc.
Imagini pentru Santa Sabina
       De la origine, ea a fost dedicată Sabinei. Legenda acestei sfinte, apărută în sec.al 6-lea, nu permite să se afle dacă ea a murit pe Aventin, sau dacă resturile ei au rămas în Ombria, locul martiriului său sub domnia lui Hadrianus (117-138). Edificiul a suferit multe transformări.       In sec.al 10-lea i-a fost alăturată o campanilă, apoi distrusă în sec.al 17-lea. In sec.al 13-lea, papa Honorius al III-lea, ce aparținea familiei Savelli, a donat biserica Sfântului Dominic care a construit un claustru și clădiri de mănăstire pentru a instala clericii ordinului său. In sec.al 16-lea papa Sixtus Quintus (1585-1590) și arhitectul său, Domenico Fontana au dat interiorului aspectul edificiilor contra-reformei. Atunci barocul și-a pus amprenta, alterând sobrietatea vechiului edificiu. Santa Sabina nu mai avea nimic dintr-un monument al evului mediu timpuriu.
         Poarta din flancul dreapta este precedată de un portic adăugat în sec.al 15-lea. Nartexul care precede fațada principal a fost una din laturile quadriporticului care încojura atriumul patrat dispărut în sec.al 13-lea, atunci când s-a construit mănăstirea. Aici am remarcat și admirat  foarte frumoasa și interesanta poartă din lemn de chiparos care se deschide către nava principală. A aparținut bisericii primitive și datează din sec.al 5-lea. Cele două canaturi ale sale sunt divizate în panouri din care optsprezece și-au păstrat sculpturile în microrelief, ce ilustrează scene din Vechiul și Noul Testament. In partea de sus, în stânga, Crucificarea, este cel mai vechi exemplu a reprezentării acestei scene într-un loc public.
         In interiorul de o amploare armonioasă și scăldat de o lumină plăcută, exprimă remarcabil dezvoltarea și înflorirea Bisericii creștine primitive. Planul basilical, la care s-au adăugat și păstrat două capele laterale în secolele 16 și 17, se compune din trei nave separate de o suită de coloane cu capitele corintice care susțin fără arhitravă arcadele de o marelejeritate. Deasupra se deschid goluri de ferestre, ce au revenit din practicarea lor originsală.
         Deasupra porții de intrare, un mosaic unic amintește de mozaicurile care acopereau pereții dintre ferestre și coloane. Acesta poartă o inscripție cu liere aurii ce comemorează construirea edificiului de către Petru de Illyria sub pontificatul lui Celestin I-ul (422-432). De o parte și de alta, două personaje feminine reprezintă alegorii privind Biserica născută din Biserica evreilor (Ecclesia ex circumcisione) convertiți de sfântul Petru și Biserica păgânilor (Ecclesia ex Gentibus), sau cea a păgânilor convertiți de sfântul Paul.
Imagine similară
            In nava principală, decorația din marbură marchetată, care curge deasupra arcadelor și între ele, este un vestigiu al sec.al 5-lea. La parter, în fața spațiului numit schola cantorum (spațiu din fața corului, rezervat cantorilor) se remarcă mormântul în mosaic al unui maestro general al dominicanilor, mort în 1300.
             Bogatul mobilier de marmură (schola cantorum, presbiterium, , amvonurile) din sec.al 9-lea, distrus pe timpul lui Sixtus Quintus, a fost refăcut cu ajutorul elementelor originale. Amvoanele și candelabrul pentru slujba pascală sunt reconstituiri nou. In absidă, o frescă a manieristului Taddeo Zuccari (retușată în secolele 19 și 20) a înlocuit, în sec.al 16-lea, mozaicul original care punea în scenă sfintele personaje venerate în biserică.
           In nava dreaptă se vede partea superioară a unei coloane antice ce a aparținut construcțiilor scoase la suprafață pe timpul săpăturilor effectuate sub biserică. Probabi să fi aparținut acelei case din secolele 3-4, în care s-a instalat titulusul primitiv. L a capătul navei, cardinalul Poggio del Monte a amenajat, în sec.al 15-lea o capelă dedicată Fecioarei. Frumosul său mormânt amintește de arta funerară lombardă a Renașterii, difuzată la Roma de Andrea Bregno.
In nava stângă capela barocă a sfintei Caterina de Sienna, deschisă în sec.al 17-lea a fost păstrată. Cu placajele sale de marmură policrome, cu frescele sale și cu cupola sa pictată, ea pare un intrus în serenitatea acestei biserici.
          In grădina călugărilor, parfumată de iasomie și de mușcate, umbra portocalilor și lămâilor, sculptorul Gismondi a reprezentat pe cei doisprezece apostolic de la Cină, în 1974.
Ambientul ordonat al bisericii mi-a impus impresia că am regăsit destul de târziu uniunea stranie a profanului cu sacrul, într-o conciliere al anticului cu misticul creștin, totul într-o simplitate majestoasă și calmă, o gravitate sacerdotală.
Imagine similară
             Resturile idolatriei romane au fost folosite cu inocență de către constructorii creștini, care, încă inabili, prezentau mult timp în creația lor ordinul, ordinea, știința și grandoarea ruinelor pe care le imitau. Nu a existat o fisură remarcabilă între cele două epoci ale creației. Atmosfera din bisericile silențioase era așa de pioasă încât nu era un sacrilegiu un sacrificiu adus Minervei, în contrapunere cu oficiile evanghelice, de către aceiași preoți calmi și înveșmântați în alb, în fața aceleiași mulțimi primitive ce se reculegea plecând genunchii goi pe dalele reci. Nu trebuia, atunci, să existe nici o ură pentru epoca celor din catacombe, din partea celor care ieșiseră din tenebroasele refugii. Ei erau bucuroși de a putea onora pe Dumnezeul lor în libertate, în nava bisericii și în fața altarului.. Ura nu a venit decât mai târziu, împreună cu fanatismul.
              La Santa Sabina nu exista decât religia umilinței, a iertării și iubirii fraterne și nu era niciun lux. Sfânta sărăcie nu împrumuta ideii de frumusețe decât puritatea formelor, emoționanta intimidate în acea unire și în fața acelor amvoane, din care cântarea și cuvântul se disipau peste asistență la fel de simplu ca altă dată în catacomb.
             La Sfânta Sabina am înțeles că aici credinciosul venea numai pentru a cere prin rugăciune o  speranță și o consolare și nu pentru a vedea și a se bucura de ceremonii pompoase.

ROMA - 2 SAN PIETRO IN VINCOLI



         Din piața San Francesco di Paola de pe Via Cavur, trebuie urcată o scară cât o străduță strâmtă, antică sau medievbală, cu trepte bătrâne. Această străduță cu trepte este legată de istoria legendară a originilor Romei, timpuri în care orașul era administrat de regii etrusci.
Imagini pentru San Pietro in Vincoli
         Regele Servius Tulius avea o fiică numită Tullia, măritatyă de Tarquinius. Stăpânită de o dorință nestăpânită pentru putere, ea a împins pe soț să-l detroneze pe tatăl său. Acela, rănit în cursul unei lupte instigate de gineree său în venerabila Curie, a murit pe drumul care unea zona Subura cu Colina Esquilin, drum care trecea pe traseul actualelor trepte. Titus Livius, șapte secole mai târziu, a povestit în a sa Istorie romană că Tullia, rătăcită de furia soțului “a trecut cu carul peste corpul tatălui său”.              De atunci această străduță a fost numită popular drept Vicus Sceleratus, strada Crimei. Acum este numită Salita dei Borgia.
         Urcușul scărilor este lung. Cea mai mare parte sunt descoperite, iar porțiunea finală le conduce printr-un tunel ce trece pe sub o clădire înaltă. Traseul acestei străzi înguste dotate numai cu o scară continuă este probabil legat de o locuire vecină a familiei Borgia.
Imagini pentru San Pietro in Vincoli
         De cum se iese din tunelul cu trepte se descinde în piața ce a luat numele biserici, care este o basilică minoră în ierarhia bisericilor Romei. Porticul cu cinci arcade este lat cât biserica și accesibil prin urcarea unei scări la fel de late. Pe treptele din fața porticului se așează, de obicei, vizitatorii ce nu au apucat să pătundă înbasilică pe timpulperiadei de dimneață și așteaptă, în soare, deschiderea de după amiază. Printre aceștia se găsesc uneori tineri ce pictează.
         Cunoscută și sub numele de Basilica Eudoxiana, a fost reconstruită mai întâi pe fundații mai vechi (432-440) pentru a găzdui relicva lanțurilor care au legat pe Sfântul Petru pe când a fost închis în Ierusalim, episodul fiind numit "Eliberarea Sfântului Petru". Eudoxia, soția împăratului Valentinian al III-lea, care le-a primit, ca dar, de la mama ei, Aelia Eudocia, consoarta lui Valentinian al II-lea, a prezentat lanțurile papei Leo I-ul. Aelia Eudocia primise aceste lanțuri ca un dar de la Iuvenalis, episcop din Ierusalim.
Imagine similară
           Potrivit legendei, atunci când Leo le-a comparat cu lanțurile din închisoarea Mamertină de, la Roma unde sfântul fusese închis înainte de execuție, cele două lanțuri s-au contopit în mod miraculos. Lanțurile sunt acum ținute într-un relicvariu sub altarul principal din bazilică. Acolo se coboară pe două scări laterale elegante. Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.
          Bazilica, consacrată în anul 439 de către papa Sixtus al III-lea, a fost supusă unor restaurări, printre care o restaurare de către Papa Adrian I-ul și alte lucrări în sec.al 11-lea.
Biserica a fost avariată și în sec.al 6-lea în urma unei invazii a ostrogotilor și ulterior a fost restaurată de Papa Pelagius I-ul.
           Din 1471 până în 1503, în anul în care a fost ales papa Iulius al II-lea, nepotul papei Sixtus al IV-lea, Cardinalul Della Rovere a efectuat o reconstrucție notabilă.
Porticul din față, atribuit lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în 1475. El are cinci arcade susţinute de coloane octogonale. Atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Porticul este închis permanent de un grilaj metallic înalt.  In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.
             Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.
Mănăstirea (1493-1503) a fost realizată de Giuliano da Sangallo. Claustrul este astăzi o parte din sediul Facultății de inginerie. Alte lucrări au fost făcute la începutul sec.al 18-lea, sub supravegherea lui Francesco Fontana, iar în 1875 a avut loc încă o renovare notabilă.
      Biserica este cunoscută în principal datorită existenței aici a statuii lui Moise pe care Michelangelo a creat-o pentru mormântul papei Iulius al II-lea. Papa Iulius al II-lea este cel care i-a încredintat lui Michelangelo, sarcina de a picta tavanul Capelei Sixtine. Tot el este cel care a întemeiat Garda Elvețiană, însă este cunoscut și pentru un lucru mai puțin demn. A fost primul papă bănuit ca a contactat sifilis de la o prostituată din Roma. In cadrul slujbei din Vinerea Mare din 1508, nu a putut să-și dezvelească picioarele pentru a fi sarutate de credincioși, întrucât erau acoperite de leziuni produse de sifilis. De asemenea a avut și o fiică ilegitimă, Felice della Rovere, cea care avea să devină una dintre cele mai puternice femei romane din perioada Renașterii.
Imagini pentru San Pietro in Vincoli
          Interiorul are un naos central și două nave laterale înguste, cele trei spații sunt despărțite de coloane antice cu capiteluri dorice, iar în capăt au trei abside. Interiorul, divizat în cele trei nave, din care cea centarală este foarte amplă, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele.
          Navele laterale sunt suprapuse de bolți încrucișate, în timp ce nava principală are un tavan curbat, superb, din sec.al 18-lea (1706), cu fresce în centru de Giovanni Battista Parodi, portretizând Miracolul lanțurilor (1706). In scena pictată, papa Alexandru apare vindecând gâtlejul Sfintei Balbina prin atingere cu lanțurile care l-au legat odată pe Sfântul Petru. Navele bisericii sunt delimitate de două șiruri de coloane antice preluate de la vreun temple, sau de la niște terme.
Monumentul sculptural impresionant ce este găzduit de biserică și lucrat de Michelangelo are ca personaj central pe Mois. acesta a fost conceput ca parte  a monumentului funerar al papei Iulius al II-lea și a devenit punctul central al bisericii ce aparținea familiei della Rovere. Moise este ilustrat cu coarne, conotând "strălucirea Domnului", datorită asemănării cuvintelor evreiești despre "grinzi de lumină" și "coarne". Acest tip de simbolism iconografic era obișnuit în arta sacră timpurie, iar pentru artist coarnele sunt mai ușor de sculptat decât razele de lumină.
           Alte opere de artă includ două pânze privind pe Sf. Augustin și pe Sf. Margareta, realizate de Guercino, monumentul cardinalul Girolamo Agucchi, realizat de Domenichino, pictura în frescă din sacristie care ilustrează eliberarea Sfântului Petru (1604). Altarul din prima capelă din stânga reprezintă o depunere de Cristoforo Roncalli. Mormântul cardinalului Nicolas din Kues (d. 1464), cu relieful său. Cardinalul Nicolas înaintea Sfântului Petru, este realizat de Andrea Bregno. Pictorul și sculptorul Antonio Pollaiuolo este îngropat în partea stângă a intrării. Este sculptorul florentin care a adăugat figurile lui Romulus și lui Remus sculpturii Lupoaicei Capitoline. Mormântul cardinalului Cinzio Passeri Aldobrandini, decorat cu o reprezentare alegorică scheletică a morții, se află și el în biserică.
           In apropiere de altar, pe partea stanga a bisericii se afla mormantul lui Nicolaus Cusanus, un teolog, filosof, matematician si astronom german care in 1440, cu multa vreme inaintea lui Copernic, a realizat ca Pămăntul nu este centrul universului.
           In 1876, arheologii au descoperit mormintele celor care odinioară au fost considerați a fi cei șapte martiri macabeeni descriși în scripturi, dar este foarte puțin probabil ca aceștia să fie, cu adevărat, martirii evrei care și-au oferit viața în Ierusalim. Totuși în criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament. Există multe legende și lucruri neclare în bisericile vechi din Roma.
          In fiecare an, la 1 august, în aceeași zi în care s-a produs miracolul fuzionării celor două lanțuri se face amintire în slujba zilei.
        Altarul din nava din stânga deține un mozaic ce prezintă pe Sfântul Sebastian, lucrare din secolul al șaptelea. Acest mozaic este legat de o epidemie de ciumă în Pavia, în nordul Italiei. Moaștele lui Sebastian au fost duse acolo pentru a opri epidemia de ciumă, deoarece se credea că Sebastian s-a născut în Lombardia, iar un altar a fost construit pentru relicvele sale la un lăcaș San Pietro din Vincoli din Pavia. Ca simbol al relației consolidate ulterior între Pavia și Roma, un altar identic al lui Sebastian a fost construit în biserica romană cu același nume, rezultând un cult paralel pentru sfânt în ambele regiuni.
           Cei mai mulți turiști vizitează biserica pentru a vedea monumental funerar al lui Giuliano della Rovere, cel care a devenit Papa Iulius al II-lea în anul 1503. In 1505 papa l-a chemat pe Michelangelo la Roma pentru a lucra la decorarea viitorului său monument funerar, care trebuia așezat în mijlocul marii Basilica San Pietro de la Vatican. Inițial și-a dorit ca monumentul să fie plasat chiar sub domul de la Basilica San Pietro, după cum am spus.
           Michelangelo a proiectat un monument uriaș cu 40 de statui. S-a dus apoi la Florența pentru alege cele mai bune blocuri de marmură de Carrara și a început să sculpteze. In 1508, atenția papei s-a îndreptat însă spre decorarea Capelei Sixtine și și-a dorit ca Michelangelo să picteze tavenul capelei. Michelangelo s-a supus dorinței papei, însă nu chiar cu totală convingere. Se considera mai mult sculptor și arhitect decât pictor. Ceea ce a ieșit însă din pensulele sale a depășit orice imaginație.     
             La puțin timp după ce Michelangelo a terminat lucrul la Capela Sixtină, papa Iulius al II-lea a murit, iar succesorii săi l-au însărcinat pe Michelangelo cu alte lucrări. Aceștia nu au fost foarte interesați de monumentul funerar al unui predecessor, astfel că Michelangelo a mai lucrat la el doar sporadic. Până când Michelangelo a murit, în 1564, reușise să termine doar statuile lui Moise, Lea, Rahela și doi sclavi. La alte statui din proiect au lucrat și câțiva dintre elevii marelui maestru.
             Nu se știe cu exactitate cum ar fi trebuit să arate întregul monument dar cel mai probabil ar fi urmat să aibă în centru statuia lui Iulius, cu Moise si Christos deasupra. Astăzi, statuia lui Moise ocupă pozitia cea mai proeminentă. Este flancat de statuile lui Lea și Rahela, ambele create în ultimii ani ai vieții lui Michelangelo. Două statui neterminate ale unor sclavi muribunzi se găsesc acum la Muzeul Luvru din Paris și la Galleria dell’Accademia din Florența. Statuile de deasupra lui Moise au fost făcute de elevii lui Michelangelo. Figura lui Iulius al II-lea se bănuiește că ar fi tot opera maestrului, însă experții au păreri împărțite.
         Statuia lui Moise atrage toată atenția și nu doar datorită poziționării cât, mai ales, datorită înfățisșării extrem de captivante. Chiar și Michelangelo a considerat statuia drept una dintre cele mai reușite opere ale sale, iar legenda spune că statuia i se parea atât de reală încât a fost surpins vorbind cu ea. Cum statuia nu i-a raspuns, Michelangelo și-a ieșit din fire și a aruncat cu o dalta in genunchiul lui Moise. Astfel se explica mica taietură ce poate fi observată pe genunchiul drept al statuii. Coarnele de pe capul lui Moise se datorează, după cum am spus, unei traduceri incorecte a Vechiului Testament. In Evul Mediu se credea că scriptura spunea că Moise avea coarne. Astazi se știe că traducerea corectă a textului respectiv spune că fața sa radia.
         In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al 5-lea. Este vorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.
In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor din perioada medie republicană (sec 4-3 e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al 2-lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectat de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa, este posibil să fi fost o parte a  Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri pe 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus
          Prima biserică a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte din complex sunt vizibile podele de mozaic fin.
            Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare. Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.

ROMA-2 SANTI QUATRO CORONATI



          Prin prelunga Piazza Celimontana se urcă ușor spre venerabila biserică Santi Quatro Coronati, ridicată pe drumul spre biserica San Clemente.
          Biserica ridicată, conform legendei de papa Miltiades în sec.al 4-lea, a fost așezată peste titulus Aemilinae, adică peste vila romană evidentă în subsol. In evul mediu această biserică a făcut parte intr-un ansamblu fortificat menit să protejeze palatal pontifical de la Latran contra atacurilor mereu posibile dinspre fortărețele familiilor nobile instalate pe Palatin și la Colosseum. Era timpul care s-a numit Roma turitta, când în oraș se ridicaseră fortăreșe particulare într-o continuă luptă a faililor nobiliare pentru supremație și diverse interese politice.
          Din biserica măruntă ridicată în primele timpuri ale creștinismului (sec.4), papa Leon al IV-lea făcut un edificiu ce a durat până în 1084, anul marelui jaf al normanzilor lui Robert Guiscard. Acelui nou edificiu, papa Leon al IV-lea i-a adăugat cripta sub naos, a închis curtea din fața fațadei, a costruit clopotnița și capelele destinate Sf. Barbara și Sf. Nicolae.
        In urma nordicilor sălbatici nu au rămas decât ruine.. Papa Pascal al II-lea (1099-1118) a reconstruit o biserică mult mai mică, reducând lungimea și suprimând navele laterale. Intre secolele 12-15 lăcașul a aparținut călugărilor benedictini, iar în sec.al 16-lea a trecut în grija călugărițelor Augustine. Intre timp papalitatea a înglobat-oîntr-o puternică fortăreață.
            Arheologii și istoricii n-au putut identifica pe cei patru sfinți cărora le-a fost dedicată biserica. La patru soldați martirizați au fost amestecați și cinci sculptori din Pannonia Urmând o listă  de martiri stabilită de papa Leon al IV-lea, resturile tuturor au fost în cripta bisericii.
Potrivit Sfântului Sebastian, cei patru sfinți erau soldați care refuzau să aducă sacrificii zeului Aesculapius și, prin urmare, au fost uciși prin ordinul împăratului Diocletianus (284-305). Trupurile martirilor au fost îngropate în cimitirul de la Santi Marcellino e Pietro, la mila a patra de pe Via Labicana, de Papa Miltiades și de Sf. Sebastian (al cărui craniu este păstrat în biserică). Miltiades a decis că martirii ar trebui să fie venerați cu numele lui Claudius, Nicostratus, Simpronianus și Castorius; acestor nume li s-a adăugat un al cincelea, Simplicius – care reprezenta pe cei cinci pietrari martiri din Pannonia.
Imagine similară
           Cei patru soldați martiri au fost numiți Severus, Severinus, Victorinus și Carpoforus după o listă creată de papa Leon al IV-lea. Potrivit unei pietre cu inscripții, datată din 1123, capul unuia dintre cei patru martiri este îngropat în Santa Maria in Cosmedin.
           Cât despre sculptorii sacificați, tăietorii de piatră din Roma au salutat prin ei pe proprii lor patroni și le-au construit aici o capelă care le-a rămas în proprietate și pentru pioase rugăciuni.
Spre biserica din fortăreață se intră pe sub un turn foarte masiv care a servit drept campanilă din sec.al 9–lea. In partea lui terminală se văd patru deschideri prelungi din cărămidă, separate de colonete albe composite, fără legătură tipică cu cele tradiționale antice
       Se ajunge într-o primă curte interioară de dimensiuni reduse. Peretele opus acestei intrări reprezintă limita bisericii primitive. De la acel perete se trece apoi într-o altă curte în care, la dreapta, se văd coloanele inserate în zid. Este vorba de coloanele ce separau odată nava principal a bisericii anterioare de nava din dreapta. Ambele curți sunt anoste, strâmpte și cu pereți înalți de superînchisoare.
            Interiorul oferă aspectul dat de papa Pascal al II-lea. Cele trei nave actuale corespund spațiului ocupat de nava principal a vechii biseici. Absida a păstrat dimensiunile inițiale și pare mult prea amplă. In zidurile navelor laterale, ca și în curtea precedentă, coloanele care separă nava principal de laterale au rămas prizoniere în construcția de zidărie a lui Pascal al II-lea.
           In sec.al 16-lea, biserica a primit plafonul de lemn și matroneele (galeriile superioare rezervate femeilor). In sec.al 17–lea absida a fost decorată cu picturi și stuc. Absida conține frescele (1630) ale lui Giovanni da San Giovanni pentru cei patru sfinți martiri. A fost reprezentată istoria sfinților venerați în biserică, iar pe calota absidei pictura s-a dedicat gloriei tuturor sfinților. Pe pilastrul din stânga al arcului triumphal s-a așazat un tabernacol din sec.al 15-lea, cu sculpturi fine puse în evidență de trăsături din aur. Picturile care-l înconjoară au fost realizate în sec.al 17-lea și nu aparțin unui artist renumit.
         Pavimentul bisericii este executat din marmură într-o perioadă influențată de arta Cosmas. In schimb exteriorul înalt și din cărămidă original este rece și inospitalier, ca și curțile interioare ansamblului. Este o structură dominatoare și totiși tributară vremurilor.
       Cripta provine, după cum am spus, din epoca papei Leon al IV-lea. Aici au fost găsite patru sarcofage pentru martiri și un relicvariu de argint conținând capul Sfântului Sebastian.

Imagini pentru Santi Quattro Coronati

Benedictinii au adăugat edificiului un claustru delicious, sprijinit pe șiruri de colonete duble, în sec.al 13-lea. Călugărițele Augustine au înlocuit acoperișul simplu al galeriilor cu bolți. In central grădinii a fost așezat un vas de piatră din timpul papei Pascal al II-lea. Am remarcat, împreună cu Carmen, simplitatea colonetelor cu capitele decorate cu frunze de nufăr și le-am comparat cu cele foarte multe pe care le văzusem de-a latul Europei, mai toate realizări constructive de excepție. Deasupra claustrului s-a adugat, probabil mai e curănd, un fel de loggie înaltă, pe trei laturi cu pilaștri dreptughiulari robuști și cu deschideri foarte mari.
Imagini pentru Santi Quattro Coronati
        Sub prticul care separă cele două curți ce preced biserica se găsește Oratoriul Sfântului Silvestru. Construită în sec.al 13-lea, ea a fost decorată cu un curios ansamblu de picturi în frescă, de factură foarte naivă. Sub reprezentarea lui Christos, înconjurat de Sfânta Fecioră, de Sfântul Ioan Botezătorul și de apostoli, este ilustrată legenda papei Silvestru (314-335), de la lepra împăratului Constantin până la vindecarea lui de către papă, la donarea puterii sale Suveranului Pontif și intrarea aceluia în Roma condus de către împărat.
          Nesiguranța în determinarea celor ce li s-a dedicate o biserică și legendele atașate mă fac să mă îndoiesc de cinstea creștină a celor care au născut poveștile și au ridicat unele lăcașuri. Pelerinajul meu touristic prin biserici vechi nu m-a determinat să cred Viața Sfinților.ca pe o realitate, dar am acceptat că legendele s-au lipit de substratul real. La timpul lor vechi legendele au prins o oarecare valoare datorită fricii oamenilor de necunoscut, da și prin crearea unor capodopere, chiar construcții care să le întărească.

ROMA-2 SANTO STEFANO ROTONDO



          Lăcașul își ridică foarte izolat greoiul său cilindru de cărămidă aparentă și este puțin cunoscut de vizitatorii Romei. Istoricul lui a generat multe controverse înre arheologi și istorici, dacă a fost urmașul uni temple , sau a răsărit direct ca biserică.
         Celor trei colonade concentrice de care a dispus de la început, papii le-au inserat patru brațe constructive ca ale unei cruci grecești. Apoi au suprimat trei și au astupat spațiile dintre coloanele exterioare. S-a instalat în centru un altar, iat Grigore cel Mare a dorit să plaseze tronul său Episcopal la intrare. Timpul nu a lăsat, ca și alte numeroase cazuri, să se realizeze toate dorințele și planurile.
Bazilica San Stefano Rotondo (italiană: Basilica di Santo Stefano al Monte Celio, latină: Bazilica S. Stephani din Caelio Monte) este o biserică veche a Romei. Denumită în mod obișnuit Santo Stefano Rotondo, lăcașul este "biserica națională" a Ungariei, dedicată atât Sfântului Ștefan, primul martir creștin, cât și lui Ștefan I-ul, primul rege sfințit al Ungariei care a impus creștinismul supușilor săi. Bazilica minoră este, de asemenea, biserica retorică a Collegiumului Pontifical Germanicum et Hungaricum.
Imagini pentru sANTO sTEFANO rOTONDO
            Cea mai veche biserică de pe acest loc a fost consacrată de papa Simplicius între anii 468 și 483. A fost dedicată Sfântului Ștefan, al cărui corp a fost descoperit cu câteva decenii înainte în Țara Sfântă și adus la Roma. Biserica a fost prima în Roma care avea un plan circular, inspirat de Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Construirea bisericii San Stefano a fost probabil finanțată de familia bogată a lui Valerius, ale cărei moșii au acoperit o mare parte din Colina Coelius. Vila familiei lor se afla în apropiere. Sfântul Melanie cel Bătrân, membru al familiei, a fost un pelerin frecvent la Ierusalim și a murit acolo, astfel că familia avea legături cu Țara Sfântă.
            Biserica a fost inițial comandată de papa Leon I (440-461), data fiind confirmată de monede antice și dendrocronologie, care plasează lemnul folosit în grinzile acoperișului până în jurul anului 455 e.N., dar nu a fost consacrată decât după moartea sa. Biserica originală a avut trei ambulatorii concentrice, flancate de 22 de coloane ionice, înconjurând spațiul circular central, înconjurat de un tambur cu o înălțime de 22 mmetri și o lățime tot de 22 metri. In tambur existau 22 de ferestre, dar cele mai multe dintre ele au fost zidite la restaurarea din sec.al 15-lea. Ambulatorul central avea un diametru de 42 metri, iar cel exterior avea un diametru de 66 metri. Patru capele laterale s-au extins de la ambulatorul de mijloc până la ambulatorul exterior, formând o cruce grecească.
Imagini pentru sANTO sTEFANO rOTONDO
       Biserica a fost împodobită de Papa Ioan I-ul și de Papa Felix al IV-lea în sec.al 6-lea cu mozaicuri și marmură colorată. A fost restaurată în 1139-1143 de Papa Innocentius al II-lea, care a abandonat ambulatorul exterior și trei dintre cele patru capele laterale. A comandat trei arcuri transversale care sprijinea domul. A închis coloanele ambulatorului central cu cărămidă pentru a forma noul zid exterior și a zidit 14 ferestre din tambur.
          In Evul Mediu, Santo Stefano Rotondo era însărcinat cu Canoanele San Giovanni din Laterano, dar, pe măsură ce timpul a trecut, biserica s-a degradat. La mijlocul sec.al 15-lea, Flavio Biondo a lăudat coloanele din marmură, zidurile acoperite cu marmură și lucrările de tip Cosmas ale bisericii, dar a adăugat că, din nefericire, "Santo Stefano Rotondo nu are acoperiș". Blondus a susținut că biserica a fost construită pe rămășițele unui vechi templu dedicate lui Faunus. Excavațiile din 1969 până în 1975 au arătat că edificiul nu a fost niciodată convertit dintr-un templu păgân, ci a fost întotdeauna o biserică ridicată sub Constantin  cel Mare, în prima jumătate a sec.al 4-lea.
            In 1454, papa Nicholas al V-lea a încredințat biserica ruinată părinților paulini, singurul Ordin Catolic fondat de maghiari. Acesta este motivul pentru care Santo Stefano Rotondo a devenit ulterior biserica neoficială a maghiarilor din Roma. Biserica a fost restaurată în anii 1450 de Bernardo Rossellino, probabil sub îndrumarea lui Leon Battista Alberti.
In 1579, iezuiții maghiari s-au alăturat părinților paulinieni. Collegium Hungaricum, înființat de István Arator în 1579, a fost îmbinat cu Collegium Germanicum în 1580 și a devenit Collegium Germanicum et Hungaricum, deoarece foarte puțini studenți maghiari au putut călători în Roma din Regatul Ungariei ocupat de Turcia.
            Deși interiorul este circular, exteriorul are un plan cruciform.
          Astăzi interiorul bisericii este foarte elegant. Pereții bisericii sunt decorați cu numeroase fresce, realizate de Niccolò Circignani (Niccolò Pomarancio) și de Antonio Tempesta, care ilustrează 34 de scene de martiriu, comandate de papa Grigore al XIII-lea în sec.al 16-lea. Fiecare tablou are un titlu sau inscripție care explică scena și dă numele împăratului care a ordonat executarea, precum și un citat din Biblie. Această reclamă sângeroasă și neplăcută, mult obișnuită și în Spania, este aproape necunoscută în bisericile italiene. Gustul italian le-a proscris ca și realismul lor brutal. Italia a avut ca și Spania, asceții și misticii săi exagerați, dar aici blândețea a dominat, religiozitatea a rămas angelic indulgentă și surâzătoare.