luni, 6 iunie 2011

TRAGEDIA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN ALSACIA SI LORENA

Din pacate puţini români cunosc tragedia prizonierilor de război români în Alsacia şi Lorena din Primul Război Mondial. Este vorba de câteva mii de ostaşi români făcuţi prizonieri de către armata germana, în urma unor lupte violente duse chiar la baionetă, la începutul lunii noiembrie 1916, în zona Predealului, numită de strategii timpului „Poarta Valahiei”.
După ce au căzut prizonieri, ostaşii români au fost transportaţi în vagoane de vite, în condiţii cumplite de frig, malnutriţie şi lipsă totală de igienă, în Germania, unde au fost repartizaţi în lagăre de muncă. Peste 2000 dintre aceştia au fost, apoi, internaţi în tabere de muncă situate în Alsacia şi Lorena, care s-au dovedit a fi, în final, adevărate lagăre ale morţii. Astfel, 2344 de prizonieri români au decedat în perioada ianuarie 1917 –decembrie 1918, dintre care 1180 în Alsacia şi 1164 în Lorena. Au murit de frig, de foame, din cauza muncii istovitoare şi lipsei totale a unei minime asistenţe medicale. Un factor care a contribuit în mod hotărâtor la aceste dispariţii masive a fost faptul că în iarna 1916-1917 s-au înregistrat lungi perioade cu temperaturi negative, în jurul valorii de minus 20 grade C.

Cimitirul ostaşilor români din Soultzmatt - Alsacia

După încheierea Primului Război Mondial, cu rare excepţii, majoritatea prizonierilor români decedaţi în Alsacia şi Lorena au fost regrupaţi şi înhumaţi în cimitire militare. Este important să precizăm faptul că statul francez a emis Legea din 31 iulie 1920, stipulând crearea cimitirelor militare de pe fostul front. Prin decretul publicat în Jurnalul Oficial la 30 septembrie 1920 se precizau condiţiile în care aceste cimitire trebuiau să fie amenajate şi întreţinute. Astfel, cea mai mare parte a soldaţilor români morţi în prizonierat au fost îngropaţi în cimitirele militare de la Soultzmatt şi Haguenau, din Alsacia şi de la Dieuze şi Labry, din Lorena.
Cimitirul militar din Dieuze adună 947 de soldaţi români, dintre care 842 în morminte individuale şi 105 în osuar. Aici, a fost ridicat un monument în onoarea militarilor români căzuţi în Lorena, în prizonierat. Pe acest monument se află două inscripţii: prima, o strofă din imnul naţional de la aceea vreme („Doamne Sfinte/Ceresc Părinte/Susţine cu a Ta mână/Coroana română”), cea de-a doua inscripţie, o strofă scrisă de Elena Văcărescu, marea noastră poetă („D’al vostru vis eroic/ Ştiindu-vă români/ Dormiţi vegheaţi de Franţa/ Dormiţi soldaţi români!”).
Cimitirul militar din Labry adună 256 de prizonieri români, dintre care 90 în morminte individuale şi 156 în
osuar. În Haguenau, 472 de ostaşi şi-au găsit liniştea în morminte individuale. Cimitirul Militar român din Val de Pâtre, de la Soultzmatt, adăposteşte trupurile a 687 de prizonieri. Doar 457 dintre aceştia au reuşit să fie identificaţi.
Omagii au fost aduse prizonierilor români decedaţi în Alsacia şi Lorena de-a lungul timpului. La 9 aprilie 1924, Regele Ferdinand I şi Regina Maria, însoţiţi de ministrul Afacerilor Externe Ion Gheorghe Duca au venit să se reculeagă la mormintele celor 687 de ostaşi români, inaugurând Cimitirul de la Val de Pâtre Soultzmatt. Delegaţia română a fost întâmpinată de către generalul Berthelot, guvernatorul militar al Strassbourgului, fost şef al Misiunii Militare franceze în România în perioada 1916-1918. Suveranii români au depus o coroană de trandafiri la piciorul marii cruci care străjuieşte cimitirul şi alături de care flutură în permanenţă drapelul francez şi cel român. Trei plăci de marmură amintesc sacrificiul militarilor căzuţi prizonieri şi care „au cunoscut foamea, privaţiunile şi torturile”. În acest cimitir se găseşte şi o statuie de Oscar Hahn, reprezentând-o pe regina Maria.

Cimitirul ostaşilor români din Haguenau - Alsacia

În 1991, în numele Ambasadei Române din Paris, împreună cu o delegaţie a Ministerului Apărării şi în prezenţa autorităţilor militare franceze, am depus la cimitirele din Soultzmatt, Haguenau şi Dieuze câte o placă comemorativă bilingvă cu următorul text: „În memoria celor 2344 prizonieri de război morţi în lagărele germane din Alsacia şi Lorena în anii 1917 şi 1918; în memoria alsacienilor şi lorenilor care i-au ajutat să supravieţuiască”.
Labrz - Lorena - Placă dedicată de Regina Maria
In fiecare an, la 11 noiembrie, Ziua Armistiţiului din 1918, o delegaţie a Ambasadei României la Paris, a Misiunii Permanente a ţării noastre pe lângă Consiliul Europei şi a Consulatului General de la Strasbourg depun coroane de flori împreună cu autorităţile militare franceze la Cimitirele din Dieuza, Haguemau şi Soultzmatt. Deasemenea, o slujbă religioasă este celebrată în fiecare an la Cimitirul de la Soultzmatt de Ziua Inălţării Domnului, care este şi Ziua Eroilor în România, prilej de pelerinaj pentru mulţi români din diasporă, atât din Franţa, cât şi Germania.
Trebuie adus un respectos omagiu lui Jean Nouzille, cel care a fost un eminent istoric militar, un distins profesor la Universitatea din Strasbourg, elev al Şcolii Militare inter-arme de la Saint-Cyr şi membru al Comisiei franceze de istorie militară. Jean Nouzille este autorul volumului „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia şi Lorena. 1917-1918.” Inaintea apariţiei acestui volum în 1991, amintirea acestor soldaţi nu era păstrată decât de crucile care străjuiesc mormintele lor. Graţie acestei lucrări de referinţă, reeditată în 1997, cuprinzând un imens volum de date şi documente provenind din numeroase arhive, astăzi românii au posibilitatea cunoaşterii în amănunt a tragediilor şi calvarului celor dispăruţi.
Unele mărturii privind sălbăticia  de care erau capabili germanii chiar înainte de hitler, trebuiesc reproduse cu exactitate, fără nici o prerlucrare, pentru că sunt zguduitoare:

Calvarul alsacianLa începutul Primului Război Mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădure la vest de Soultzmatt pentru a construi adăposturi şi instalaţii militare. La 500 de metri nord de capelă li aproape de hanul din locul numit Gauchmatt, germanii au ridicat o tabără militară. Situată într-un luminiş, această tabăra numita Kronprinzlager este înconjurată de sârmă ghimpată. Este utilizată de trupele germane care vin aici să se odihnească la fiecare 3 săptămâni prin rotaţie, după ce au fost angajate pe frontul franco-german din Vosgi. Acest front este stabilizat la 10 km vest de Soultzmatt după bătăliile din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Tabăra de la Kronprinz este ocupată în permanenţă de 500 de soldaţi germani şi două baterii de baloane captive. Este camuflată pentru a nu fi reperată de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) este instalat la Soultzmatt pentru a dirija pasajul şi cantonamentul trupelor germane. În localitate sunt cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie care ocupă şcoala de băieţi, depozite rechiziţi­onate şi cele două uzine de textile. La începutul lui 1917, pe un frig pătrunzator, locuitorii din Soultzmatt văd sosind soldaţii români extenuaţi şi slabi ca nişte umbre. Escortaţi de soldaţi din Landsturm, cu baionetele la ţeava puştii, prizonierii vin pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceştia sunt dirijaţi spre tabăra de la Val du Platre, iar aproximativ 20 dintre ei sunt adăpostiţi provizoriu într-o uzină de textile. "Copii satului aruncă, din când în când, câte un colţ de pâine sau câte un cartof prin crăpăturile zidurilor. Ordinele vin, inexorabile, şi copii sunt alungaţi. Unul dintre ei, care se obstinează este luat la palme de un ofiţer şi o ia la fugă urlând. Puştii vor continua să ascundă cartofii sau pâinea uscată în crăpăturile din zid. Cei mai epuizaţi dintre romani, cei care zac în spatele coloanelor zgârmă cu pietre pentru a lărgi aceste crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la capătul eternităţii scoate din ascunzătoare un cartof crud pe care îl roade cu înghiţituri zgomotoase" (Benjamin Vallotton, Les prisonniers roumains en Alsace, in Alsace française, 5 -12 octombrie 1930, p 334)
Conform marturiei lui Leon Nicollet născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte dintre cei 30 de membri ai personalului civil alsacian ce lucra în tabără, la începutul lui 1917 nu mai sunt decât maxim 70 de prizonieri romani. Efectivele sunt completate în urma deceselor. Ei sunt cazaţi în cele două barăci din exteriorul taberei. Aceste barăci sunt încă neterminate la începutul lui 1917, sunt reci şi umede. Prizonierii sunt supravegheaţi de un detaşament special de 15 gardieni şi încadraţi pentru munci de şefi de echipă civili şi de un pădurar. Acesta din urma este cazat împreună cu familia în cabana de la Val du Platre, lipită de capelă. Prizonierii români sunt constrânşi la munci grele: tăierea lemnelor pe pantele masivului Schimberg, în sudul taberei. Primesc o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mor de epuizare şi de foame. Tatăl lui Leon Nicollet, care este şef de echipă, încadrează 15 prizonieri români în lucrările de întreţinere a căii ferate, tăierea lemnelor şi curăţirea taberei.

Morţii se îngropau Duminica
Prizonierii sunt supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţii germani înarmati cu puşti şi baionete. Tatăl lui Leon le aduce de mâncare în rucsac, pe care le-o dă pe ascuns de gardieni, însă este insuficientă ca să îi ajute să supravieţuiască. Prizonierii sunt adesea loviţi fără motiv de către gardieni. Leon Nicollet a remarcat ca soldaţii români poartă o uniformă gri albăstruie cu lisieră roşie sau verde la guler, însă cel mai adesea sunt în zdrenţe. Unii dintre ei sunt desculţi sau cu picioarele învelite în carpe. Veşmintele sunt deşirate şi prizo­nierii sunt adesea nevoiţi să recupereze îmbrăcămintea celor morţi. Românii sunt foarte slăbiţi iar gardienii, care estimează că nu mai sunt capabili să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supraveghează de bine de rău. (...)
Încă de la sosirea lor la Val de Platre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistă cu greu la frig şi oboseală. La început, morţii sunt plasaţi în sicrie şi depuşi la capelă. Înmormântările au loc duminica. Fiecare sicriu este condus de 4 prizonieri români şi ia drumul capelei pentru a ajunge la locul numit Grienling, la 500 de metri sud de Soulzmatt, pe un teren comunal situat lângă cimitirul satului. Odată groapa săpată, purtătorii fac un cerc în jurul sicriului sub suprave­gherea gardienilor. Un soldat român ia cuvântul pentru a recita slujba de îngropăciune şi pentru a vorbi despre viaţa defunctului. Nu putem afirma că prizonierii români ar fi profitat de aceste îngropăciuni pentru a intona imnul naţional "Trăiască Regele". Copii din sat profită de aceste înmormântări pentru a se apropia de prizonieri, iar aceştia îşi duc mâinile la spate pentru a primi bucăţi de pâine sau câte un cartof fiert. Câteodată copii sunt bătuţi de gardieni pentru că dau de mâncare prizonierilor.

In acte, se murea de stop cardiac
Incepând cu luna martie a anului 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai sunt coborâte exclusiv duminica ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, de 5 ori pe 11 martie 1917, de 5 ori pe 24 martie. Conform listei stabilite de subprefectul (kaiserliche Kreisdirektor) din Rouffach-Guebwiller pe 14 decembrie 1917, 142 de soldaţi români mor şi sunt îngropaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români sunt îngropaţi în cimitirul militar pe care germanii l-au creat la Val du Platre pentru soldaţii germani, din motive necunoscute. Conform avizului (Mitteilung) adresat Ortskommandaturii de la Soultzmatt pentru fiecare dintre decesele prizonierilor români înhumaţi la Val de Platre, Feldwebnel-Leutnant Baller declara că soldaţii români au decedat pur şi simplu în urma unui stop cardiac! În realitate, prizonierii de război români mor de foame, de frig, şi din cauza proastelor tratamente. Populaţia alsaciană este convinsă ca exterminarea soldaţilor români este deliberată. Benjamin Valloton evocă reflecţiile gardienilor germani la adresa prizonierilor români: "Cine i-a obligat să declare război? Noi facem doar ce ni se spune!...". "Slăbănogii ăştia au îndraznit să ne atace pe la spate? Nu vi se pare abominabil, nu simţiţi insulta?".Locuitorii din Soultzmatt au observat că atunci când morţii români sunt coborâţi în sat pentru a fi îngropaţi, purtătorii sicriului se opresc pe drum la Capelă într-un loc unde sunt depuse gunoaiele satului şi caută cu înfrigurare, în ciuda insultelor şi a loviturilor din partea gardienilor, să recupereze ceva de mâncare printre resturi. Smulg iarba ca să o mănânce cu aviditate. Acest comportament al soldaţilor români spune multe în ceea ce priveşte starea lor de subalimentare. Locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, depun pâine şi mâncare consumabilă printre gunoaie pentru ca prizonierii să o poată găsi a doua zi, trecând pe-acolo. În afara copiilor, nimeni nu îndrăzneşte să le dea mâncare în mod direct, de teama germanilor. Martori oculari i-au povestit în 1919 lui Max Dollfus, preşedinte al comitetului alsacian al mormintelor româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce resursele ce le erau destinate erau consumate de gardienii lor în hanul de la Gauchmatt, vecin cu cimitirul actual. 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă este conservată în arhivele municipale, au contribuit prin donaţiile lor în hrană la supravieţuirea unora dintre aceşti prizonieri de război. (...)

O poveste cu final fericit

Un caz particular merită să fie citat în tabăra de la Val de Platre pentru a arăta că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizo­nierilor români de război, în ciuda riscurilor certe de represalii într-un sat în care erau cantonaţi sute de soldaţi germani. Într-o noapte de martie sau aprilie 1917, pe la orele 22, mama lui Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Era înspăimântată deoarece un prizonier român bate la geam. Este vorba despre un soldat originar din Oltenia, departamentul Călăraşi, la 50 km sud de Bucureşti, aproape de Dunare. Soldatul Solomon Coconaşu, în vârstă atunci de 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile din tabăra de la Val de Platre. A coborât spre primele case din sat şi a bătut la geamul casei locuite de părinţii lui Ernest Nicollet (născut la Soultzmatt în 1897), pe strada Preoţilor, în capatul vâlcelei străbătute zilnic de convoaiele mortuare. Purtându-şi camarazii decedaţi la cimitirul de la Grienling, el a reperat cu siguranţă itinerariul ce l-a condus spre sat şi, mânat de foame, a riscat să coboare şi să ceară de mâncare pentru a nu muri de foame. După ce a verificat că nu mai e nimeni pe stradă, familia Nicollet l-a primit în casă. Soldatul român cunoştea câteva cuvinte în limba franceză şi a angajat o conversaţie foarte limi­tata cu dl Nicollet. Fiul său, Ernest, care, 70 de ani mai târziu ştia încă cele câteva cuvinte în limba română pe care le-a învăţat de la Coconaşu, îşi aminteşte că mama sa a încălzit în seara aceea un rest de cina pentru a-i da să mănânce soldatului român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în tabără cu un rucsac plin cu alimente. Din acel moment, el a continuat să iasă din tabără de câte două-trei ori pe săptămână pentru a mânca la familia Nicollet, ceea ce îi va permite să supra­vieţuiască şi să se întoarcă în patrie. A profitat cu siguranţă de neglijenţa gardienilor germani, care se amuzau seara la han. Ceea ce îi uimeşte pe membrii familiei Nicollet este faptul că Coconaşu le săruta mâinile în semn de mulţumire de fiecare dată când vine la ei. O singură dată, este însoţit de un camarad, care de altfel va muri câteva zile mai târziu. Coconaşu, care are şansa şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească suspiciunea gardienilor, va păstra discreţia ştiind că familia Nicollet îşi riscă viaţa pentru gestul de umanitate pe care îl face.
Când prizonierii români sunt transferaţi, Coconaşu cere adresa familiei Nicollet. Din precauţie, aceasta preferă ca prizonierul să o lase pe a sa. La 6 iulie 1919, familia Nicollet scrie pe adresa indicată în România. Abia în primăvara lui 1921 primeşte un răspuns de la Coconaşu, o scrisoare datată 18 aprilie 1921. Solomon Coconaşu se întorsese în ţară, sănătos, şi îşi regăsise familia. "Îmi aduc aminte cu o mare emoţie de orele călduroase pe care le-am petrecut la voi şi vă mulţumesc pentru primirea pe care mi-aţi făcut-o". El va semnala autorită­ţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet va primi o scrisoare de mulţumiri redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea Reginei Maria, de către doamna sa de onoare, Simone Lahovary, care a adaugat o fotografie cu dedicaţie din partea reginei. Familia Nicollet va păstra cu religiozitate acestă scrisore care merită să fie citată:
"Doamna, Majestatea Sa regina, aflând întregul devotament cu care v-aţi ocupat de nefericiţii noştri prizonieri români în timpul războiului, mă însarcinează să vă spun cât de impresionată a fost de bunătatea voastră şi vă adresează întreaga sa recunoştinţă. Majestatea sa va trimite alăturat portretul său în costum de încoronare şi speră că îl veţi păstra în amintirea României pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult".
Miercuri, 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria sunt oaspeţii Alsaciei şi vin să se reculeagă la Val de Platre, primiţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România între 1916-1918. După inaugurarea monumentului, regina Maria depune, la picioarele marii cruci din cimitir, o imensă coroană de trandafiri şi, parcurgând aleile ce separă mormintele, depune pe fiecare mormânt câte un buchet de garoafe roşii şi albe, pe care i le întind tinere alsaciene (...)

CONVENŢIA MILITARĂ A ROMANIEI CU ANTANTA LA 4/17 August 1916

Convenţia militară:
- stipulează ajutorul militar al Antantei către România;
- armata română trebuia aprovizionată prin porturile ruseşti cu muniţii şi armament în cantitate de 300 de tone zilnic.
În ziua decretării mobilizării generale, un tren cu muniţii trebuia să se afle la graniţa ţării. România se obliga să intre în război la 15 / 28 august 1916 împotriva Austro-Ungariei.

Armata rusă:
- trebuia să desfăşoare mari operaţii de ofensivă în.Galitia şi Bucovina;
- să participe la apărarea Dobrogei contra vreunui atac din partea Bulgariei cu forţe de până la două divizii de infanterie şi una de cavalerie.
Aliaţii apuseni:
- Aliatii s-au angajat sa devanseze, cu cel putin opt zile printr-o ofensiva categorică a Armatelor de la Salonic, intrarea in razboi a Romaniei, cu scopul de a facilita mobilizarea si concentrarea tuturor fortelor romane ( ... )
- trupele aliate de la Salonic conduse de generalul Sarrail, să declanşeze o ofensivă viguroasă spre a reţine în sudul peninsulei balcanice trupele germane şi  aliate Puterilor Centrale (bulgare şi turceşti).
- pe frontul apusean trevbuia să se susţină o puternică ofensivă care să reţină trupele germane.



Read more: http://articole.famouswhy.ro/intrarea_romaniei_in_primul_razboi_mondial/#ixzz1OaEdUSJl

TRATATELE DE PACE CE AU INTERESAT ROMANIA 1919-1920

Desăvârşirea unitătii nationale a României a căpătat recunoastere internatională prin tratatele de pace pe care tara noastră le-a semnat:
  • Tratatul de la Saint-Germain-en Laye, cu Austria - care recunostea Unirea Bucovinei cu România - semnat la 10 decembrie 1919;
  • Tratatul de la Trianon , cu Ungaria, care recunostea unirea Transilvaniei cu România, semnat la 4 iunie 1920;
  • Tratatul de la Paris prin care Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia (care nu l-a ratificat însă) recunostea unirea Basarabiei cu România - semnat la 28 octombrie 1920;
  • Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (dar de România la 10 decembrie 1919), a reconfirmat frontiera româno-bulgară din 1913.

CONVENŢIA POLITICĂ DINTRE ROMANIA ŞI ANTANTA LA 4/17 august 1916

Alianţele trebuie concepute pentru un scop politic clar determinat, care să se realizeze în timp optim, astfel încât să existe asigurarea că situaţia va rămâne neschimbată şi că factorii şi interesele ce au dus la încheierea alianţei să determine executarea loială a acesteia.   În această idee s-a înscris aderarea României la Tripla Înţelegere (Antanta), prin semnarea la 4/17 august 1916 a Tratatului de alianţă şi a Convenţiei militare cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, prin care guvernul de la Bucureşti se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei cel mai târziu la 15/28 august 1916.
  Decizia şefului executivului de la Bucureşti, I.I.C. Brătianu, de a angaja ţara în război într-un moment dificil pentru armatele Antantei, a fost un risc asumat care a avut la bază promisiunile statelor Antantei de a sprijini România pe toate căile în timp scurt. Aşa cum arăta primul ministru de atunci al României: **Noi nu am intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi ** 
 In anul 1916, la intrarea României în război alături de Antanta, ajutorul oferit de celelalte state ale alianţei a fost insuficient atât din partea României, privit din prisma rezultatelor campaniei, cât şi din partea semnatarilor tratatului din 4/17 august 1916, care nu au putut să-şi îndeplinească angajamentele asumate. In legătură cu acest aspect, Constantin Kiriţescu aprecia că **Intervenţia română nu a fost suficient studiată de aliaţi, astfel ca ea să se facă în condiţii care să producă maximum de efect. Aliaţii, deşi instruiţi îndeajuns de experienţa a doi ani de război, au trecut cu uşurinţă peste grava situaţie strategică a României** 
Indelungatele şi controversatele tratative dintre guvernul roman şi guvernele Antantei şi dintre înaltele lor comandamente militare, au fost finalizate la 4/17 august 1916 la Bucureşti, prin semnarea celor două convenţii: politică şi militară.   Cele cinci exemplare din fiecare document au fost semnate pe rând de miniștrii Franței, Marii Britanii și Italiei și de către toți atașații militari din Quadrupla Înțelegere.   Convenția politică secretă semnată la București de I.I.C. Brătianu, Saint- Aulaire, sir George Barclay, Carlo Fasciotti, Poklevski Coziel, conținea șapte puncte. In conformitate cu articolul I al convenției, Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia se angajau să garanteze integritatea teritorială a României, în toată întinderea frontierei sale avută la data semnării convenției și îi recunoșteau dreptul de a-și reîntregi teritoriul cu străvechile sale provincii subjugate de Imperiul Austro-Ungar (articolul 3). La rândul său, România se angaja să sisteze relațiile economice și comerciale cu inamicii aliaților ei (articolul 2). Prin convenția politică se fixa și traseul viitoarei frontiere de la Nord și Vest.   Prin articolul IV al convenției se stabilea și traseul viitoarei frontiere, marcată de Tisa (în Transilvania), Prutul (în Bucovina) și Dunărea (în Banat). Conform prevederilor acelorași articole, România se angaja să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în acestă zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Populația sârbă care își exprima dorința să părăsească Banatul urma să fie despăgubită după doi ani de la încheierea păcii.   Articolul V consemna acordul părților semnatare ale convenției ca să nu încheie pace separată sau pacea generală decât împreună și în același timp, iar teritoriile naționale să fie recunoscute României la Conferința de Pace. Articolul VI înscria principiul egalității în drepturi al țărilor aliate, atât pe timpul preliminariilor, cât și al viitoarei conferințe de pace, secretul convenției trebuind să fie păstrat până la încheierea păcii generale ( articolul 7).   Parafarea tratatului de alianță între România și Puterile Antantei la 4/17 august 1916 a marcat însuși ajunul războiului României. Tratatul, semnat la 4/17 august 1916, a precedat cu zece zile intrarea României în Primul Război Mondial. Deşi, potrivit Convenţiei din 4/17 august 1916, România trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul statelor cu interese limitate, putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie aparţinând Consiliului celor patru (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA). In Comisia teritorială, inclusiv în comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi. 
Copnţinutul Convenţiei politice: 

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.

România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV

Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează: Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Pritului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Vişa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Oroshâza şi Bekessâmson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina ulterior, şi să nu ţie în acestă zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI

România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII

Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea păcii generale.

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare Ministrul Franţei; semnat � Saint-Aulaire

Ministrul Marii Britanii; semnat � Barclay

Ministrul Italiei; semnat � Fasciotti

Ministrul Rusiei; semnat � Poklevsky

Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat � Brătianu Bucureşti 4/17 august 1916 

 

SERBĂRI CE AU URMAT INCORONĂRII DE LA ALBA IULIA 15 Octombrie 1922

La manifestăriile ocazionate de încoronarea suveranilor României Mari au participat toţi primarii din Transilvania, inclusiv cei din fostul judeţ Treiscaune, ocazie cu care au primit medalia jubiliară emisă. Concomitent, în fi ecare judeţ din Ardeal, au avut loc ample manifestări culturale, artistice şi sportive. Pentru exemplifi - care, reproducem programul „serbărilor încoronărei Suveranilor în oraşul şi judeţul Braşov”, program semnat de prefectul judeţului menţionat, dr. Alexandru Sulică, şi de către comandantul Garnizoanei, colonel I. Opran. „Cu această ocazie măreaţă care încununează în mod simbolic opera de gigantică muncă a unui popor viguros ce tinde spre un sublim ideal naţional, populaţia oraşului şi judeţului Braşov cu mic cu mare, fără deosebire de situaţie socială, de naţionalitate sau confesiune, în mod spontan, doreşte a se manifesta în concertul bucuriei şi fericirei generale a ţărei în modul cel mai impunător. În acest sens, emitem următoarele dispoziţii generale: I. Toate trei zilele: 15, 16 şi 17 octombrie se consideră ca zile de sărbătoare, când orice activitate, ca şi cu ocazia sărbătorilor celor mai mari, va înceta. II. Întreg oraşul şi comunele rurale, atât edifi ciile publice cât şi casele particulare, vor fi pavoazate cu drapelele statului şi covoare naţionale în toate trei zielele. III. În toate trei zilele se va face retragere cu torţe şi cu muzica pe străzile principale ale oraşului.
Ziua întâi (15 octombrie 1922): In şcoli, cazărmi şi institute de creştere, de la ora 8-9.30 a.m. se vor ţine elevilor şi soldaţilor cuvântări, arătându-se însemnătatea actului încoronării Suveranilor şi explicându-se momentele cele mai importante din luptele seculare ale neamului, care au dus la actul realizării unităţii naţionale, simbolizat de încoronarea de azi.
La ora 10 a.m. toate şcolile de stat şi confesionale, primare, secundare şi de meserii, precum şi armata vor fi întrunite în oraşul Braşov, în piaţa Libertăţii, unde se va ofi cia „Tedeumul” de către toţi preoţii ortodocşi din oraş. Toate autorităţile civile şi militare vor asista aici la Tedeum. La aceiaşi oră la toate bisericile confesionale din oraş şi la toate bisericile din comunele rurale încă se va ofi cia „Tedeumul”. În comunele rurale autorităţile vor asista la Tedeumul ofi ciat la bisericile ortodoxe. Preoţii vor citi şi o pastorală trimisă de I.P.S. Mitropoliţi respectivi.
La ora 10 şi 30 minute vor începe şi vor suna timp de o oră toate clopotele de la toate bisericile din oraş şi comunele rurale. În oraşul Braşov se vor trage în acelaşi timp şi 101 lovituri de tun. De la 10 şi 30 de minute până la ora 11, după terminarea Tedeumului, se vor ţine publicului cuvântări ocazionale despre însemnătatea zilei. La ora 11 a.m. Prefectul judeţului şi comandantul Garnizoanei vor primi defi larea şcolilor şi delegaţilor în haine naţionale din comunele rurale, corporaţiunilor şi armatei pe Bulevardul Ferdinand, în faţa Liceului „Dr. Ion Meşotă”.
După defilare va fi recepţie la Prefectura judeţului unde reprezentanţii tuturor autorităţilor, ai societăţilor, corporaţiunilor, breslelor, confesiunilor şi naţionalităţilor vor prezenta înaintea Prefectului judeţului omagiile lor de credinţă, supunere şi supremă dragoste M.M.L.L. Regelui Ferdinand I şi Reginei Maria, Suveranii încoronaţi ai Marei Românii. După recepţie se va servi o gustare în sala cea mare a Palatului Prefecturei. În timpul recepţiei muzica militară va întona în faţa Palatului Prefecturei Imnul Regal, Imnul încoronărei şi diferite arii naţionale. În comunele rurale, după cuvântările ocazionale ce urmează după Tedeum, publicul îmbrăcat de sărbătoare în portul naţional local cu mic cu mare, se va prinde în horă şi la alte jocuri naţionale.
De la ora 3 până la ora 6 p.m. muzica militară va întona arii naţionale în Piaţa Libertăţii unde publicul se va prinde în joc. Pe locul de „Sub Straje” va începe concursul între cele 6 societăţi sportive din oraşul Braşov pentru câştigarea premiului „Cupa Încoronărei”. Seara, retragere cu torţe, cu muzica militară şi joc de artifi cii în diferite puncte ale oraşului. Festival artistic cu un program ales, urmat de un „Bal” aranjat de un comitet de Doamne şi Domni din societatea de elită a oraşului Braşov.
Ziua doua (16 octombrie 1922): De la 10 a.m.-1 p.m. continuarea concursului între societăţile sportive, pentru câştigarea premiului „Cupa Încoronărei” pe platoul de „Sub Straje”. Între 3 şi 6 p.m. Festival artistic, aranjat de un comitet cu concursul şcoalelor şi al Soc. Filarmonică în sala Teatrului Naţional. Seara, retragere cu torţe şi muzică militară. Muzica va cânta arii naţionale în Piaţa Libertăţii. Vor fi dansuri naţionale.
Ziua treia (17 octombrie 1922): Programul va fi ca în ziua a doua.
Programul manifestărilor „marilor serbări ale încoronării suveranilor României Mari” vorbeşte grăitor despre starea de spirit a românilor în anii care au urmat Marii Uniri şi despre faptul că idealul Unirii a fost prezent în sufletul tuturor românilor, spulberând opiniile unor cârcotaşi care susţin că Unirea reprezintă un „cadou” făcut românilor de către marile puteri învingătoare în primul război mondial. Unirea de la 1 Decembrie 1918, realizată cu atâtea sacrifi cii de înaintaşii noştri, trebuie păstrată şi consolidată ca o comoară de nepreţuit, pe care avem obligaţia morală să o trasmitem urmaşilor urmaşilor noştri, în vecii vecilor! Amin.