vineri, 16 noiembrie 2012

VICTOR POPESCU UN EROU UITAT ȘI NEPOTUL SĂU IONEL POPESCU BBB X




      In comuna Fărcăşeşti, Şcoala elementară din Valea cu Apă poartă de câţiva ani, nu mulţi, numele unuia dintre eroii neamului - al celui ce a fost sublocotenent Victor Popescu. O îndreptare târzie faţă de un luptător împotriva nedreptăţilor impuse de ocupanţii nemţi şi austrieci, din timpul primului război mondial. Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie, Victor Popescu a organizat în rândurile populaţiei o mişcare de rezistenţă, care a avut diverse forme, de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia. Faptele sale de vitejie nu sunt tot atât de cunoscute ca acelea ale eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu. Cu toate acestea sunt de o importanţă majoră, mai cu seamă că a reuşit să adune în jurul său oameni hotărâţi să lupte din umbră şi să îndure, până la ultima suflare. Detaşamentul său de partizani a fost unul puternic, a cărui activitate a dat mult de furcă autorităţilor germane şi austro-ungare. Pentru că nu au reuşit să îi prindă nici măcar prin trădare, autorităţile militare ale forţelor de ocupaţie au recurs la represiuni asupra familiilor luptătorilor de gherilă. Tatăl, soţia, sora şi socrul lui Victor Popescu au fost arestaţi, condamnaţi la moarte şi unii dintre ei executaţi de inamic. Casa lui Victor Popescu, din satul Valea cu Apă, a fost incendiată la 24 iunie 1917, din ordinul generalului Von Knalzer. Casa socrului lui Victor Popescu, N. D. Pleşan din satul Crânguieşti, judeţul Mehedinţi, e de asemenea complet arsă şi jefuită. Sub comanda sublocotenentului-învăţător, s-a aflat permanent, în aceste lupte de gherilă, vărul sau mai tânăr, elevul Ionel Popescu. Ar fi nedrept să fie uitat aportul tânărului de 16 ani care s-a alăturat mişcării de rezistenţă din pădurile Olteniei. Ingeniozitatea sa în a se deghiza pentru a reuşi în a strânge informaţii despre mişcările armatelor de ocupaţie întrece imaginaţia.
Ulterior, după execuţia a zece locuitori, gruparea de gherila s-a destrămat, iar Victor Popescu a reuşit să îşi regăsească regimentul. Astfel că, îl aflăm către sfârşitul războiului, alături de scriitorul Camil Petrescu, în Moldova, într-o recunoaştere pe drumul din bivuac prin Negrileşti - Ungureni - Movila Mare - Est Tecuci - Pădurea Dărasca.
Sunt pagini de istorie, scrise cu jertfa unor eroi ce par, acum, uitaţi. În nomenclatorul străzilor din Târgu Jiu nu se află niciunul dintre numele eroilor din grupul de rezistenţă, nici Victor Popescu, nici Ionel Popescu. În schimb, se regăsesc străzi cu nume care nu au nicio legătură cu Gorjul – Siret, Timiş, Argeş sau... 23 August, dată ce aminteşte de evenimente dureroase pentru poporul român.

De la catedră, pe câmpul de luptă

Victor D. Popescu (1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă, comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj. Tatăl său, Dumitru I. Popescu era învăţător în localitate. Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său, iar studiile secundare le-a urmat la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, finalizându-şi cursurile la Şcoala Normale din Bucureşti.
În 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător, manifestând o reală înclinaţie spre cariera didactică. Şase ani mai târziu a obţinut definitivarea în învăţământ, iar în 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj, ajungând pe frontul celui de-al doilea război balcanic. În 1916, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă, apoi, comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a, batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. Tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei, la Livezeni, Crivadia, Merişor. Victor Popescu a dovedit reale calităţi de conducere, aşa cum se arăta în dosarul său militar. În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare, Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului, provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului. Din cauza înaintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei, mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului. În aceste condiţii, soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte. Pentru a nu fi capturat de ocupanţi, grupul condus de Victor Popescu, s-a îndreptat spre localitatea Valea cu Apă (judeţul Gorj), în satul natal.
După ocuparea Olteniei, armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară. Astfel, populaţia a suportat tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici. Membri familiei lui Victor Popescu au avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor. Tatăl şi sora acestuia au fost maltrataţi cu cruzime. În faţa acestor durităţi ale armatelor de ocupaţie, populaţia a început o mişcare de rezistenţă. Sub diverse forme - de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia – lupta a început să prindă contur. Sublocotenentul Victor Popescu a dus în iarna lui 1916 o activitate de lămurire a locuitorilor satelor din Gorj, pentru a se alătura luptei împotriva invadatorilor. Aşadar, astfel a luat naştere un detaşament de partizani puternic. Autorităţile germane şi austro-ungare au urmărit cu mare atenţie orice mişcare a membrilor acestei formaţii de rezistenţă. Populaţia satelor gorjeneşti a pregătit arme, muniţii, adăposturi sigure. S-a constituit nucleul detaşamentului de partizani, s-au stabilit locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii de legătură.
“Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu!”
Proclamaţia către locuitori este un manifest prin care populaţia era îndemnată să nu-şi piardă încrederea. La 27 mai 1917, conducătorii rezistenţei au proclamat credinţă neclintită în victorie şi au îndemnat populaţia să lupte prin toate mijloacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu! Asta, nu! Nu credeţi niciodată!”
De la oamenii din sat află că fostul său comandant de companie a fost capturat de germani şi trimis în lagărul de prizonieri de la Sopronnyék, din Austro-Ungaria, şi că pe el îl vânează fierarul din satul natal, Hans, şi un român, Gheorghe Schinteie, vândut nemţilor. Drept urmare, Victor Popescu începe să îşi adune o trupă cu care să lupte împotriva germanilor, arealul lor de acţiune devenind judeţele Gorj şi Mehedinţi.
Până în primăvara anului 1917 i s-au alăturat în lupta de guerilă mai mulţi oameni: fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toţi din satul Negomir, Nicolae Popescu, Tudor Popescu, din Valea cu Apă, judeţul Gorj, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, sergent jandarm, Gheorghe Spătaru, din satul Negomir, Ionel Popescu, elev normalist şi cercetaş, Ionel Prunescu, elev la şcoala militară din Craiova, precum şi câţiva foşti prizonieri de război ruşi şi italieni, evadaţi din lagărul de prizonieri de la Turnu-Severin. Numărul celor care i s-au alăturat în prima fază a luptei de guerilă nu este cunoscut cu exactitate, acest număr fiind cuprins între patruzeci şi o sută douăzeci de combatanţi. Numărul de membri ai grupului a variat în timp, crescând în cazul organizării unor atacuri, şi scăzând atunci când inamicul pornea în urmărirea partizanilor.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români, rămaşi în spatele frontului inamic. În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Într-o altă proclamaţie, Victor Popescu le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării. ”Soldaţi de toate categoriile! Eu, ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nicio întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţă de ţară. Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostru care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt, trebuie ţinut în orice împrejurări….” În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară, dacă este nevoie: ”Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi dar vii niciodată! Vom muri ca români, iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”

Şi-atunci, i-au condamnat pe toţi la moarte...

Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente. La Bolboşi, Ploştina, Drăgoteşti, Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor. Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune, partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani olteni.
Incercând să stârpească nucleul de lupta din pădurile Olteniei, autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori nevinovaţi din localităţile Negomir, Grozeşti, Peşteana de Sus,Valea cu Apă (judeţul Gorj). La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomir, Bolboşi, Grozeşti, Drăgoteşti, Covrigi şi Horăşti sub acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”. Aflând de condamnarea la moarte a unor oameni care l-au ajutat, Victor Popescu a decis o lovitură îndrăzneaţă: atacarea închisorii din Turnu-Severin pentru a-i elibera pe toţi cei deţinuţi pentru că l-au susţinut. Grupul de partizani au atacat închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917 şi au reuşit să facă o spărtură în gardul acesteia, prin care o parte din deţinuţi au izbutit să fugă. Cei condamnaţi la moarte însă, nu au putut să evadeze, iar atacul asupra închisorii a grăbit executarea lor de către germani. Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917. In faţa plutonului de execuţie, aceştia au avut o atitudine demnă.
 Intr-unul din carneţele de elev folosite de Ionel Popescu ca jurnal personal de război, acesta nota: „În ziua de 16 mai 1917, am fost la Bolboşi de unde am ridicat un spion ungur îmbrăcat în călugăr, pe care l-am luat în suflet la răscrucea drumurilor lângă o pădure.
In ziua de 23 mai 1917, am stat în aşteptarea a trei germani şi a lui Gică Schinteie la cotitura de la Larga. Astăzi avurăm un atac cu 13 germani pe cari însă nu i-am mai văzut, punându-i pe fugă. În fine, în cele cinci atacuri am făcut pe nemţii din Târgu Jiu să plece la Severin, lăsând oraşul părăsit. La atacul de la 3 iunie, am tras cu puşca după primarul din Runcurel, care a descălecat (căci era călare) şi a început să se dea dracului, dacă o mai căuta prizonieri. Am aflat că germanii au dat ordin primarului din comuna Drăgoteşti – Trestioara ca să ne prindă, dacă nu, să plătească 30.000 lei. Cu alte cuvinte, preţul nostru a trei oameni cote de 30.000 de lei. Ziua, ca şi noaptea, drumul este păzit de voinicii noştri, iar ungurii ca şi germanii sunt găsiţi morţi”.
Carnetul-jurnal al tânărului a fost găsit de nemţi şi depus la dosarul celor zece martiri împuşcaţi de nemţi la Turnu Severin, conform informaţiilor din lucrarea lui Nicolae Bolocan „Cei zece martiri executaţi la Turnu Severin” (1924).

Inapoi, pe front...

Dintre cei care au trădat grupul de partizani români au fost Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, Gheorghe Roşoga, preot în satul Peşteana de Jos şi Aftanghel Toma, călugăr. Gheorghe Schinteie va fi împuşcat mortal de Victor Popescu. Luptele patrioţilor români au continuat, în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917. Odată cu sosirea iernii, precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova, existenţa grupului de partizani a devenit tot mai dificilă. În aceste condiţii luptătorii români au început un drum greu spre linia frontului.
La 1/14 aprilie 1918, sublocotenentul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea. Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa, Regimentul 18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti. În însemnările de front, vara anului 1918 îl afla într-o misiune de recunoaştere, alături de Camil Petrescu.

Din partizan… duşman al poporului

In vara anului 1918, Victor Popescu a fost demobilizat. Cu acest prilej a primit gradul de căpitan. Abia în 1920, s-a întors în satul natal. In perioada interbelică, până în 1943, a revenit la catedră, dăruindu-se nobilei sale meserii, aceea de dascăl, precum odinioară, al celor obidiţi de autorităţile germane şi austro-ungare.
In anul 1966, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior, recunoscându-i-se meritele din timpul primului război mondial. Victor Popescu s-a stins în anul 1970. Pasul către nefiinţă, l-a trecut în rândurile eroilor neamului. Victor Popescu rămâne astfel în memoria colectivă.
Nu aceeaşi soarta a avut-o vărul său, Ionel Popescu. Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
„Merita el să aibă destinul acesta în ţara lui?… Dar noi?…”
In scrisoarea fiicei sale, Popescu Amalia Maria, publicată în urma „Apelului pentru România” iniţiat de Sorin Ilieşiu, aceasta povesteşte calvarul tatălui său : „doresc să compar ca martor în procesul comunismului, întrucât ceea ce s-a întâmplat cu tatăl meu, Popescu N. Ion, ... după ce atât de greu am supravieţuit alături de el unei deportări în Bărăgan (18 iunie 1951 – 26 ianuarie 1956), întorşi în Severin am fost anchetaţi, marginalizaţi, persecutaţi în timp ce el a fost arestat în două rânduri (Jilava 1957-1958 şi Gherla 1959-1964). Primele şase luni le-a petrecut în beciurile serviciului VIII - direcţia regională MAI Craiova, unde era anchetat şi bătut bestial o zi da, una nu (dosar CNSAS F.I. 12570).
Marea lui vină a fost că şi-a iubit ţara, regele şi onoarea mai presus decât viaţa, aşa cum murmura pe patul de moarte, abia întors de la Gherla – cadavru viu, bolnav de cancer hepatic, după o detenţie riguroasă de aproape cinci ani.
La 16 ani, în plin război, în 1916, când Gorjul şi Mehedinţiul au fost teritorii ocupate de nemţi, la îndemnul tatălui său, învăţătorul Nicolae Popescu, şi el partizan, părăseşte Pensionul Stranolga din Craiova şi se alătură grupului de partizani condus de sublocotenentul în rezervă Victor Popescu – vărul lui. Timp de un an şi trei luni i-au hărţuit pe nemţi, provocându-le mari pierderi.
In ziua de 7 iulie 1917, au fost trădaţi şi capturaţi zece dintre ei, între care Nicolae Popescu şi socrul lui, moşierul Cernăianu Mihalache din Horăşti, bunicul matern al tatei; au fost executaţi prin împuşcare în dimineaţa zilei de 10 iulie 1917. Duşi la moarte în lanţuri între 4 plutoane de nemţi înarmaţi, pe străzile Severinului, acei oameni cântau Imnul Regal şi Imnul Reîntregirii Naţionale. Au fost puşi să-şi sape singuri gropile iar când au fost întrebaţi care le este ultima dorinţă, au strigat într-un glas: „Trăiască România Mare! Trăiască România Liberă!”
După această tragedie grupul s-a autodizolvat şi tata l-a urmat pe Victor Popescu pe front la Mărăşeşti, unde au fost primiţi ca nişte eroi şi decoraţi cu „Virtutea militară” în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Date despre acţiunile partizanilor se găsesc în cărţile: „Cei zece martiri” de Nicolae Bolocan, „Evadarea din umbră” de Ion Rusu Şirianu (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979), „2000 de ani de stabilitate, creştinism şi cultură în spaţiul românesc” – vol. I de Dr. Florian Tucă, prof. Nicolae Ionescu, prof. Romulus Raicu (Ed. Splai 2000) dar şi în filmul „Lupta din umbră” – 2 serii în regia lui Andrei Blaier, 1986.
La 19 ani, tatăl meu se găsea între cei 600 soldaţi români ce formau regimentul 7 Roşiori, care în toamna anului 1919 au eliberat Ungaria de bolşevici. Intors de pe front, rămas să întreţină încă cinci fraţi mai mici şi o mamă bolnavă ce a fost bătută de nemţi (s-a stins curând), s-a angajat în poliţie – serviciul judiciar, unde a activat până la 1 martie 1945, când a fost epurat pe motiv că refuză înscrierea în Partidul Muncitoresc Român.
A urmat calvarul… Chiar dacă eram sinistraţi (în data de 16 aprilie 1944 ne-a fost bombardată casa), chiar dacă avea doi copii minori a fost arestat la domiciliu, fără putinţă de a avea alt serviciu până în noaptea de 17-18 iunie 1951, când a urmat deportarea, apoi arestările!

EROUL MINOR IONEL POPESCU - PARTIZANII DIN PĂDURILE OLTENIEI 1916-1917 BBB X


      Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.
Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.
Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.
Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.
Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa
Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...
Cum s-a născut gruparea de partizani olteni
Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.
Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.
„Aşa vor păţi toţi aceia...”
În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.
În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.
Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.
Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.
Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.
Historia

A DOUA BĂTĂLIE DE LA JIU 1916 ȘI ERWIN ROMMEL BBB X



      
In urma victoriei de prestigiu obţinută de trupele române în bătălia de la Jiu (14-16.X.1916), trupele austro-maghiaro-germane au fost înfrânte şi obligate să se retragă în dezordine către nord, reuşind, în final, să-şi consolideze dispozitivul de apărare pe aliniamentul general: cu Divizia 6 pe pantele de sud ale muntelui Arcanu, cu Divizia 7 cavalerie germană în zona Buliga, cu Brigada 41 infanterie pe Dealul Stersura şi Poiana lui Mihai Viteazul.
Până la sfârşitul lunii octombrie, ambii adversari s-au ocupat de refacerea capacităţii de luptă a unităţilor; acţiunile de luptă s-au redus doar la schimburi de focuri.
General erou Ioan Dragalina
căzut în bătălia a doua de la Jiu
In această perioadă – generalul (viitorul mareşal) Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei a 9-a Germană, a făcut o importantă manevră de forţe din Zona Sibiu, concentrând o impresionantă grupare de trupe la graniţa de nord a judeţului Gorj – realizând un raport de forţe zdrobitor.
La începutul lunii noiembrie 1916, s-a declanşat în forţă a doua bătălie de pe Jiu, pe mai multe direcţii. În faţa valurilor copleşitoare ale trupelor germano-austro-ungare, cu toată dârzenia opusă, defensiva trupelor române a cedat terenul şi întregul front s-a prăbuşit. Inamicul a pus stăpânire pe gura defileului la Bumbeşti şi printr-o manevră dublu-învăluitoare a pătruns în depresiunea Târgu-Jiului, continuând ofensiva spre Filiaşi.
In cadrul acţiunilor de luptă duse cu înverşunare pe plaiurile gorjene, un rol hotărâtor l-au avut trupele Corpului Alpin – din care făcea parte şi Batalionul Alpin Wurttemberg. La comanda Companiei a doua alpină s-a aflat în toată această perioadă căpitanul (de 25 de ani) Erwin Rommel, despre care în cele ce urmează vă prezentăm un mic fragment semnificativ pentru cei care studiază Bătălia de la Jiu.
Sursa: Cartea „Infanterie greft an” (Infanteria atacă), scrisă de Erwin Rommel şi publicată în anul 1937, lucrare care a stârnit atenţia Fuhrelui Germaniei naziste, Cancelarul Adolf Hitler.
Către sfârşitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, după încheierea luptelor în zonele Dobrogea şi Braşov, şi pus la dispoziţia comandamentului german, care acţiona în zona Lupeni, Petroşani, Vulcan.
Batalionul alpin, după aproximativ 36 de ore de mers, a reuşit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroşani.
Cu puţin înaintea miezului nopţii – mărturiseşte tânărul Rommel -, Compania a 2-a a ajuns în oraşul Petroşani şi s-a odihnit în localul unei şcoli părăsite. La apariţia zorilor, compania era deja urcată în camioane şi se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan, unde se găseau, în apărare, trupele germane.
Locotent Erwin Rommel
După ce a urcat pe Muncel, cota 1800, a continuat înaintarea spre Stersura, o colină din Munţii Vulcan, care se înalţă perpendicular spre nord-est şi nord, unde trupele din contact cu inamicul executau un obstacol (baraj) cu sârmă ghimpată.
O privelişte absolut minunată!
In stâga noastră se aflau şi alte companii din batalionul alpin. De reţinut că, pe plan strategic, românii erau pregătiţi pentru un atac german în forţă dinspre Braşov (Konstadt – în textul original), în direcţia Bucureşti, concentrându-şi grosul forţelor la nord de Ploieşti.
Ei nu ştiau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forţării pătrunderii în Valahia şi avansării spre Bucureşti prin est.
General Erwin Rommel
In primele zile ale lui noiembrie, unităţile Batalionului Alpin au cucerit înălţimea Copiletul cu cota 1384. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne. După respingerea subunităţilor române de pe vârful Gruia Mare, misiunea principală a batalionului nostru consta în a ocupa prin luptă Dealul Leşului, cu un vârf strategic de comandă cu o înălţime de 1.000 m, situat la nord de comuna Stăneşti.
Am fost obligaţi să purtăm lupte deosebit de grele şi să ne străduim să păstrăm poziţiile ocupate.
Românul, mărturiseşte Erwin Rommel, a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligaţi să se retragă numai prin luptă. Am luat puţini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzişurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulţumită de felul cum şi-a îndeplinit misiunea.
După câteva ore de acalmie (pauză), subunităţile române se aşteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acţiune a constituit pentru ele o surpriză totală.
Trebuie amintit că locotentul Erwin Rommel a participat și la luptele din România de după ocuparea Bucureștiului, în 1916 și la luptele de la oituz din vara lui 1917.
General erwin rommel
supranumit "Vulpea Deșertului"
In campania din anul 1916, dusă de trupele austro-germane timp de aproape 3 luni, pe teritoriul judeţului Gorj au căzut eroic: 331 soldaţi germani şi 55 militari austrieci. Toţi au fost înhumaţi în zonele localităţilor unde au murit.
In perioada anilor 1924-1934, au fost deshumaţi şi reînhumaţi în Cimitirul de onoare din Târgu-Jiu.
După terminarea războiului, în satul Rasoviţa – comuna Arcani, a fost ridicată o cruce masivă din lemn, care are o inscripţie în limba germană, săpată cu dalta în lemnul crucii: Gestriete gelliten fur deutsche ehr. Est kennt die nammen nur gott der herr! ( Au suferit, au pătimit pentru onoarea Germaniei. Numele lor îl ştie numai Bunul Dumnezeu!).
Cinstim în aceeaşi măsură şi memoria ostaşilor din alte armate, care îşi dorm somnul de veci pe pământul României.
Feldmareșal  (21 iunie 1942) Erwin Rommel
 Erwin Rommel (n. 15.XI.1891 – d. 14 oct. 1944)
Rommel a fost comandantul general al trupelor germane din Africa. Mai târziu, a fost numit în comanda forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia.
A fost cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wermacht-ului, care s-a opus ordinelor directe, atunci când ele încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Rommel a fost considerat ca făcând parte din grupul de conspiratori care a intenţionat să-l asasineze pe Hitler în încercarea de insurecţie antinazistă, sub numele de cod „Operaţiunea Valkiria”.
In urma eşuării atentatului din 20 iulie 1944, Hitler şi-a dat seama că s-ar fi iscat scandal fără precedent dacă feldmareşalul Rommel, considerat a fi participat la complot, ar fi fost judecat şi condamnat de faimosul „Tribunal al Poporului”.
Hitler a dispus ca lui Rommel să i se permită să-şi ia singur viaţa şi să nu fie acuzat de înaltă trădare. Generalii Burgdorf şi Maisel au fost trimişi de la Berlin să-i prezinte ultimatul din 14 octombrie.
Rommel a cerut câteva minute de gândire. „Pot să iau maşina voastră şi să mă duc în linişte undeva?” – l-a întrebat pe Burgdorf. „Nu sunt sigur că pot să mânuiesc pistolul cum trebuie”. Generalul Burgdorf adusese otravă: „Acţionează în trei secunde”, i-a spus el.
Fără să-şi trădeze emoţia, feldmareşalul şi-a luat apoi adio de la soţie şi fiu.
După ce Rommel a murit, şoferul i-a aranjat, plin de respect, trupul într-o poziţie decentă, şi i-a pus pe cap cascheta.

ROMA - CASA LIVIEI DE PE PALATIN XXXX




     
Așa cum era normal în virtutea cronologiei, primul împărat care s-a stabilit pe colina Palatin a fost Octavianus cu un timp de a primi supranumele de Augustus. După întoarcerea lui din Sicilia, în anul 36 e.A, a cumpărat mai mute case pe Palatin, printre care cea a oratorului Hortensius și o alta numită a Liviei. Le-a amenajat pentru folosirea atât publică, cât și privată. A construit în apropierea și mai sus de vechile case un templu al lui Apollo, zeul lui protector, care a fost inaugurat în anul 28 e.A. Acel edificiu a fost identificat mai târziu, în mod eronat drept templul lui Jupiter Victor (adică Invingătorul). Aceste edificii au fost săpate mai atent după desoperire, în sec. al 19-lea și în sec.al 20-lea, relevând resturi de pictură de mare calitate, în stilul al doilea pompeian.
Augustus a mai adăugat un portic și biblioteci. Decorația acestui ansamblu amintea de bătălia da la Actium. A mai adăugat, în anul 12 e.A, un mic sanctuar dedicat zeiței Vesta.
Devenit atunci Pontifex Maximus, Augustus a putut să locuiască acasă, fără a fi obligat să se instaleze în domus publica, rezervată acestui mare preot și care se afla în Forum Romanum, nu departe de templul zeiței Vesta.  Transformând astfel destinația casei, el i-a dat atributul de sanctuar, iar el apărea drept un personaj sacru.

In apropiere de acest complex amenajat de Augustus se găsea Cabana lui Romulus întemeietorul, un altar care amintea de acel moment istoric legendar al întemeierii primitivei  Roma Quadrata, dar și alte obiective foarte vechi ce contribuiau la prestigiul Romei.
         Casa Liviei, numită astfel în prezent, a fost locuința modestă a împăratului și a soției sale, utilizată și pentru activități publice. Impăratul a refuzat totdeauna de a-și construi un palat de teama de a nu fi asociat monarhiei, dorind să dea, prin locuinţa sa, imaginenea unui magistrat modest şi pios. Doritor de a apărea ca un nou Romulus, Augustus a rămas foarte ataşat de Palatinul atât de încărcat de legende şi de istorie veche romană, stabilind să locuiască acolo. Aflată în apropierea Forului Roman și de Coloseum (care nu exista), Casa Liviei (a lui Augustus) a fost descoperită sistematic în 2007. Frescele ei murale au fost realizate în jurul anului 30 e.A. Frescele au fost restaurate și astăzi se pot vizita unele săli, precum cabinetul de lucru și Tablinium, care adăpostește frescele cele mai bine conservate . Descoperite la peste două milenii  după ce au fost pictate, decorațiile și picturile Casei Liviei, etalează sfincşi, divinităţi, scene mitologice şi scene egiptene, între altele.
          In casa lui Augustus și a Liviei (Domus), numită ca numai a Liviei, se pot vedea două mici săli (camere) în aripa de vest, care au păstrat picturi murale surprinzătoare create în urmă cu două milenii. In centrul sălii numite a măștilor de teatru”se prezintă două picturi într-o scenografie complexă. O altă încăpere are un perete ce ilustrează o curte înconjurată de un peristil.
         Casa Liviei, grație unor inscripții pe bucăți de plumb, prezintă părți intacte. Trei încăperi merită o atenție specială datorită frumuseții frescelor, dintre care cele ale sălii pentru masă (tablinium) sunt cel mai bine conservate. In acest spațiu, un zid în excelentă stare, este tratat ca un décor de scenă, cu pilaștri corintici, pilațtri albi cu un stilobat ce pare a se detașa de un zid roșu, suportând un plafon în perspectivă.
Cornișa este decorată cu picturi de sfincși și de divinități. Se văd scene mitologice: Io iubită de Zeus, supravegheată de soția Hera, un mic Eros ține un puternic ciclop sub control.
O a doua încăpere prezintă pe zidurile sale coloane ornate de ghirlande de frunziș și de fructe. O friză prezintă scene egiptene, după gustul epocii.
Gustul rafinat al romanilor pentru pictură murală s-a inspirit larg de la greci.
         Infinita varietate de culori folosite impresionează astăzi și nu trebuie uitat că aceste decorațiuni au fost descoperite după mai mult de două mii de ani de la data pictării. Nu au pierdut nimic din prospețimea lor și există teama ca oxidarea din atmosferă să nu ducă la pierderea cu încetul a strălucirii și luminozității. Pe de altă parte, Augustus s-a inspirit din modelele moștenite din lumea elenistică (adică a regilor ce au urmat lui Alexandru în Grecia și Orientul Mijlociu). Așezând sanctuarul lui Apollo la mijlocul pantei Palatinului, adică bine vizibil de pe colinele înconjurătoare, el a teatralizat locuința proprie, a realizat o punere în scenă demnă de unele palate elenistice. Totodată aparențele au fost salvate: era vorba, înainte de toate, de un sanctuar consacrat lui Apollo,  nu de un loc în onoarea puterii personale a lui Augustus.

RETRAGEREA ÎN MOLDOVA 1916 BBB X

      
        Pe măsură ce trupele române erau copleşite de trupele Puterilor Centrale cu mult superioare numeric, ca înzestrare şi experienţă de luptă, iar teritoriul era ameninţat de a fi cotropit, autorităţile au luat măsuri în vederea evacuării ministerelor de la București în Moldova. Guvernul examinase ipoteza părăsirii Bucureştiului încă din luna septembrie 1916, datorită ameninţării din partea frontului inamic sudic, foarte apropiat de capitală pe linia Dunării. Guvernul s-a lovit de opoziţia formală a regelui. Oameni cu înaltă poziţie politică şi socială, cunoscuţi pentru sprijinul acordat intrării în război începuseră să închirieze case la Iaşi, sau în alte oraşe mari ale Moldovei.
        La sfârşitul lunii noiembrie 1916, în condiţiile insucceselor în bătălia Neajlov-Argeş s-a hotărât evacuarea urgentă a Ministerului de Război, a Statului Major, a Parlamentului, a Curţii de Casaţie şi a altor instituţii centrale. Totodată s-a decis evacuarea maşinilor şi utilajelor întreprinderilor militare industriale (Arsenalul Armatei, Pirotehnia, atelierele pentru fabricarea obuzelor, confecţionarea echipamentului, o mare parte a utilajelor şantierelor navale, a uzinelor de reparare a materialelor de război, ca şi meseriaşii). Personalul atelierelor particulare i-au urmat pe cei ai statului din atelierele de interes militar, precum şi personal de la exploatările de petrol din Prahova. Ceea ce nu s-a putut evacua a fost distrus. Aliaţii din apus au cerut ca armata română în retragere să ardă totul în drum, alimentele din hambare, nutreţurile pentru vite, tot ce ar fi putut folosi inamicului.
         Ion Bianu nota în 16/29 noiembrie 1916 că „Se pare că ai noştri, care nu și-au pierdut minţile, au făcut să se renunţe la arderea alimentelor rămânând a se incendia numai depozitele petroliere“. Multe personalităţi filo-germane s-au opus distrugerii averilor statului şi a resurselor lui. Pentru aceasta s-au adresat chiar regelui. Al. Marghiloman, imediat ce a aflat de acest plan a adresat regelui un apel prin care cerea să „nu se permită această mistuire a propriilor noastre resurse…“ La cererea puterilor Aliate apusene s-a decis totuşi distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petroliere din judeţul Prahova. Constantin Stere a adresat şi el regelui un apel, la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca să fie împiedicate acele măsuri extreme.
Distrugerea instalaţiilor petroliere s-a făcut după un plan sistematic al colonelului Norton Grifftis. Acţiunea a fost condusă de colonelul Thomson. Sondele au fost astupate cu obiecte de metal sau conducte mai strâmte. Au fost arse toate instalaţiile exterioare: turnuri, rezervoare, rafinării.
          In cele trei judeţe petroliere, Dâmboviţa, Prahova şi Buzău, s-au distrus 1677 de sonde, din care 1047 productive, 26 de rafinării de petrol şi derivate din petrol. Paguba a fost enormă. Titu Maiorescu a apreciat la 26 noiembrie/9 decembrie 1916 că „paguba noastră a fost mai mare decât posibilul folos al inamicului german“.
După calculele unei comisii instituite în 1922, paguba provocată instalaţiilor petroliere se ridica la 9.980.527 lei aur.
         Pentru transportul populaţiei pe calea ferată au fost luate măsuri speciale. In Bucureşti s-au stabilit patru centre de unde se puteau elibera zilnic permise de intrare în Gara de Nord. Imbarcarea se făcea a doua zi după cumpărarea biletului.
        In afara oficialităţilor, cu familiile, a instituţiilor şi a locuitorilor Bucureştiului, spre Moldova s-au revărsat mulţimi din toate categoriile sociale. Convoiuri de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu fețele trase, cu haine în neorânduială, abia se mişcau cu eforturi greu de imaginat în lungul drumurilor pline de noroaie şi gropi. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care se afla îngrămădită întreaga avere a familiei. Toţi se mişcau în lungul drumurilor în preajma şi pe lângă convoaiele militare, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea pe care o reprezenta aceasta. Epopeea retragerii a rămas profund întipărită în inimile contemporanilor. Pentru mulţimi retragerea spre Moldova a fost extrem de dificilă. Mulţi se agăţau de scările vagoanelor, se urcau pe acoperişuri, sau se sprijineau în poziţii periculoase între şi peste tampoanele vagoanelor. Mulţi şi-au pierdut viaţa pentru că mâinile lor îngheţate scăpau de pe bara de fier de care erau agăţate. In gara Ciurea s-a petrecut un eveniment îngrozitor. Acolo un tren de pasageri supraaglomerat s-a ciocnit cu un tren din gară încărcat cu butoaie de benzină. Au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei, copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi. Erau cu toţii refugiaţi din teritoriile ocupate de duşmani, între care o mulţime din Dobrogea.
          Masa evacuaţilor civili, sau militari, cuprindea şi pe recruţii anilor, 1917, 1918, 1919 şi 1920, cărora Ministerul de Război le ordonase să treacă în Moldova. Slabi şi firavi din punct de vedere fizic, dar şi lipsiţi de strictul necesar, mulţi dintre ei au pierit pe drum.
         Un contemporan a scris cu revoltă, în decembrie 1916, cum miile de tineri, între 16 şi 19 ani, contingenţele militare viitoare, fuseseră luaţi de guvern în retragere în ultimele clipe. Erau aduşi din Oltenia şi Muntenia pe jos, nemâncaţi, degeraţi şi istoviţi, însoţiţi de sus de avioanele germane. Locuitorii din Tecuci şi-au amintit cu durere mult timp de sosirea într-un amurg de seară a câtorva mii de Olteni, copii între 16 şi 17 ani, ajunşi fără ca cineva să ştie că sosesc, fără să-i aştepte vreo baracă încălzită. Au dormit în grădina publică a oraşului şi câţiva nu s-au mai sculat dimineaţa.
          In afară de armată şi tinerii susceptibili de încorporare au fost evacuate şi părţile sedentare împreună cu 20.000 de răniţi sau bolnavi, transportaţi în vagoane deschise, neîncălzite şi fără o îngrijire corespunzătoare. Răniţii nu au căpătat îngrijirile necesare şi uneori au stat câte şapte zile fără să găsească un pat de spital, alţii nu şi-au primenit pansamentele câte zece zile. Unii au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână drept hrană pentru 5-6 zile. Ostaşii care luptaseră trei luni şi jumătate erau acoperiţi de zdrenţe, astfel că guvernul a fost nevoit să cerşească lenjerie pentru ostaşi, cu toate că înainte de începerea războiului s-au acordat credite îndestulătoare pentru armată.
Au fost, deasemenea, evacuaţi prizonierii de război şi aproximativ 30.000 de cetăţeni ai statelor cu care România era în război.
         Oboseala cauzată de un drum de 300 de km, străbătut adesea pe jos, istovirea datorată lipsei de hrană, lipsa de locuinţe şi de încălzire pe acest parcurs făcut iarna, au influenţat fizic populaţia evacuată, moralmente abătută de evenimente. Clădirile bune din Iaşi fuseseră ocupate cu anticipaţie de familiile bogate şi cu prestanţă politică, astfel că răniţii n-aveau unde să se adăpostească. Nu erau spitale, nu erau destui medici, iar medicamentele lipseau cu toate că existau retrase în Moldova trenuri sanitare bine dotate. Un martor ocular spunea că: „Răniţii culcaţi pe jos îşi aşteptau rândul zile întregi pentru a fi văzuţi de medici“. Vintilă Brătianu scria că: „în jurul fiecărei ambulanţe de campanie câmpia era ticsită de soldaţi, nu poţi să treci fără să atingi un picior, un braţ, un cap, fără să provoci ţipete de durere. Văzduhul era plin de gemete, mulţi răniţi sunt în delir; tot câmpul seamănă cu un infern imens şi teribil“.
          Moldova ajunsese o insulă a refugiului. In spaţiul ei şi aşa neîncăpător se revărsaseră, în afara armatei şi a autorităţilor, o mulţime de refugiaţi, care nu vroiau să rămână sub ocupanţii germani. După evaluările făcute, populaţia flotantă civilă şi militară din Moldova se ridica la mai mult de un milion şi jumătate de suflete. Această parte a ţării trebuia să găzduiască în plus populaţia Moldovei evacuată din zona de operaţiuni ale armatelor româno-ruse, zonă care se întindea pe cel puţin o treime din lăţimea Moldovei, din Bucovina până la Dunăre. O lungă fâşie, în lungul frontului era ocupată de armatele ruse şi serviciile lor de etape, ruşii însumând circa un milion de oameni atât pentru front cât şi pentru servicii. O altă zonă a Moldovei era folosită ca zonă de evacuare a armatei, în reorganizare.
         Iarna timpurie, gerul persistent şi mai ales lipsa de combustibil au făcut deosebit de dificilă situaţia populaţiei, cu atât mai mult cu cât combustibilul şi o mare parte din alimente fuseseră distruse pe timpul retragerii. Guvernul a luat măsuri de compensarea lipsurilor prin stimularea producţiei petroliere de la Moineşti şi a cărbunelui la maxim. In general sporurile de produse combustibile abia satisfăceau nevoile căilor ferate, armatei şi ale întreprinderilor industriale care funcţionau în Moldova după retragere, precum „Arsenalul Armatei“, fabrica „Wolf“, „Le Metre“, etc. Lipsa de materii prime era extrem de acută. Spre exemplu, pentru fabricarea unor tunuri antiaeriene au trebuit să fie demontaţi până şi stâlpii metalici de susţinere a reţelei electrice din Iaşi.
         Cu toate că avea unele rezerve din anul 1916 şi la care se putea adăuga o producţie slabă din anul 1917, Moldova s-a aflat în pragul înfometării. Previziunile pentru o producţie slabă se bazau pe lipsa braţelor de muncă din agricultură în special. O mulţime de produse alimentare de bază nu mai ajungeau la consumatorii din oraşe şi mai ales din sate, precum sarea, zahărul şi chiar mălaiul ce nu putea fi produs de mori din lipsă de combustibil.
         Guvernul a trecut şi la unele rechiziţii din lumea satului, punându-se în pericol situaţia ţăranilor pe timp de iarnă. Lipsurile din domeniul alimentaţiei s-au datorat faptului că o mare parte a pământului nu putuse fi cultivată la timp, dar şi faptului că din rezerve a consumat atât de armata română cât şi de cea rusă, care nu primea curent aprovizionarea din Rusia. Pe de altă parte, marile centre de la răsărit de Galaţi şi Botoşani erau insuficiente pentru aprovizionarea populaţiei. In Moldova rurală nu exista un serviciu organizat de aprovizionare cu cele necesare ţăranului.
          Hrana insuficientă, lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul au creat un teren propice pentru germinarea şi răspândirea bolilor şi în primul rând a tifosului exantematic. „In armată – spunea un martor ocular – tifosul exantematic ucidea trei sferturi din numărul celor bolnavi. In unele divizii epidemia izbucnea cu o iuţeală nemaipomenită, ucigând într-o săptămână a cincea parte a efectivului. Un regiment, în 8 zile, pierdea un sfert din oamenii săi. La Regimentul 5 roşiori, caii au trebuit să fie repartizaţi unor alte corpuri, pentru că nu mai puteau fi îngrijiți de nimeni. Victimele tifosului în timpul celor trei luni ale iernii 1916-1917 au fost evaluate la 300.000  de oameni“.
         Referindu-se la armată, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România aprecia că „armata română a fost foarte mult decimată de epidemii în iarna 1916-1917. Astfel, au zăcut bolnavi peste 200.000 de ostaşi români, din care au murit peste 80.000 (asta însemnând efectivul a cinci divizii)“.
  Ministrul Belgiei la Iaşi, Ypresele de Strihou, arăta într-un raport de la 2 martie 1917 că: „bolile îi seceră în proporţie înspăimântătoare….; cam 15.000 de oameni pe lună – cifra unei divizii. Spitalele deşi au câte 2 oameni într-un pat, sunt prea mici şi prea puţine pentru a satisface nevoile. La Iaşi, la ora actuală mor câte 175 de persoane zilnic de tifos exantematic. De trei luni pot fi văzuţi pe străzile Iaşului şiruri lungi de astfel de nenorociţi bolnavi, cu uniformele zdrenţuite, descărnaţi şi palizi, care sub paza unui jandarm se târăsc copleşiţi cu privirea strânsă, muţi şi abătuţi, spre indiferent care spital, sortiţi gropilor comune“.
         Tifosul exantematic a făcut numeroase victime şi în rândul medicilor. Până la finele lunii aprilie 1917 au murit de tifos 180 de medici, iar 200 erau bolnavi. Ravagiile tifosului exantematic au fost şi mai mult resimţite la sate, unde autorităţile de resort nu trimiteau nici un ajutor medical.
    O altă statistică vorbeşte că la Iaşi mureau circa 400-500 de oameni pe zi, care erau îngropaţi în gropi comune. Take Ionescu scria într-un articol din ziarul L'Entente, care apărea la Petersburg: „Aici în Moldova, tifosul exantematic ne-a costat mai mult decât zece bătălii“.
         Insuccesele armatei române din 1916, datorate, în principal, incapacităţii aliaţilor de a-şi îndeplini promisiunile din Tratatul de Alianţă şi atitudini trădătoare ale Marelui Cartier General rus, au adus poporului român un întreg cortegiu de suferinţe, dar n-au putut să înfrângă în el speranţa în victoria cauzei sale naţionale.
După numai cinci luni armata română era reorganizată şi reînarmată.





REÎNARMAREA ŞI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN PRIMĂVARA 1917 BBB - X



      
        După patru luni şi jumătate de lupte cu forţe superioare, în a doua parte a anului 1916, armata română ajunsese într-o stare foarte critică. Pierderile umane s-au apreciat la circa 250.000 de oameni din care 100.000 morţi sau dispăruţi, circa 50.000 de răniţi, iar restul prizonieri sau rămaşi în teritoriul ocupat. Se uzase şi se pierduse un important material de război, pentru gradul de înzestrare al armatei române, precum 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.
         In Moldova, la începutul anului 1917 se produsese o suprapoluare. Acolo se retrăsese, alături de armată tot aparatul de stat, patru contingente de tineri, foarte mulţi refugiaţi din teritoriul ocupat. La aglomeraţia română s-au adăugat forţe ruse de aproape 1.000.000 de oameni, o parte pentru front şi alta pentru asigurarea serviciilor şi aprovizionării.
        Primul ţel al guvernului refugiat a fost reorganizarea şi reînarmarea armatei pentru continuarea luptelor ce aveau a avea loc în anul următor, după o iarnă excesiv de grea.
        Necesităţile operative şi politice au determinat ca Armata a II-a română (şase divizii de infanterie şi o brigadă de cavalerie) să rămână pe front în continuare. Ca urmare reorganizarea armatei a cunoscut două modalităţi. Pentru Armata a II-a (compusă din două corpuri de armată, Corpul 2 şi 4, fiecare cu trei divizii) s-a aplicat metoda retragerii în spatele frontului a câte unei divizii din fiecare corp de armată, pe timp de o lună. Celelalte forţe române au fost dirijate în anumite zone de reorganizare situate în spatele frontului, constituite în partea de nord a Moldovei.
        Pentru numărul mare de oameni şi subunităţi care se rătăciseră de unităţile de origine şi se aflau în cadrul altor unităţi sau mari unităţi, încă din perioada retragerii, s-a procedat la modificări continue ale restructurării. După două luni trupele au fost încadrate în felul următor: Corpul 1 de armată (diviziile 2, 4 şi 11) la Iaşi şi împrejurimi; Corpul 3 de armată (diviziile 5, 13 şi 14) în raionul şi oraşul Botoşani; Corpul 5 de armată (diviziile 9, 10 şi 15) şi artileria grea în raionul şi oraşul Vaslui; diviziile 1 şi 2 cavalerie în raionul Dumbrăveni şi Burdujeni.
         Reorganizarea totală a armatei a durat circa cinci luni de zile în condiţiile unei ierni extrem de vitrege. Pe front s-au desfăşurat numai acţiuni minore cu caracter local. În acea perioadă, forţele aflate în contact cu inamicul de pe întregul front al Moldovei era apreciat pentru trupele româno-ruse, la 30 de divizii de infanterie, 10 divizii de cavalerie, 2 brigăzi de infanterie şi 2 brigăzi de cavalerie; iar pentru trupele inamice la 28,5 de divizii de infanterie şi 5 divizii de cavalerie.
        Refacerea armatei nu a fost uşoară ci dimpotrivă, s-a izbit de multe greutăţi. Retragerea precipitată de la sfârşitul anului 1916 a lăsat în Muntenia multe resurse de hrană şi furaje neevacuate, mai ales din lipsa mijloacelor de transport. Furajul din Moldova fusese consumat de numeroasa cavalerie rusă. Vitele au pierit în număr mare de oboseala retragerii, de foame şi de frig. Lipsurile de furaje au atras o mortalitate destul de ridicată a cailor armatei. Spre exemplu, numai la Divizia a 4-a au murit 1.100 de cai numai în luna ianuarie 1917. Din cauza lipsei de cai, două brigăzi de roşiori au fost reorganizate pedestru iar unele regimente de artilerie nu s-au mai putut reface.
Multe din staţiile CFR erau blocate de îngrămădirea trenurilor cu materiale evacuate din Muntenia. Pentru restabilirea tranzitului s-a trecut la scoaterea de pe şine a vagoanelor goale de prin staţii şi trecerea pe căi laterale.
         Lipsa de alimente, aglomerația excesivă de oameni, vitregia iernii, lipsa de adăposturi şi uneori chiar de echipament au făcut ca să izbucnească o epidemie de tifos exantematic şi de febră recurentă. Acestea au făcut ravagii în rândul populației, dar şi în al armatei, în lunile ianuarie şi februarie 1917. Spre exemplu, la Divizia a 4-a s-a ajuns la 50 de morți pe zi, iar la un moment dat s-au înregistrat 3.000 de bolnavi.
Materialul de război necesar înzestrării trupelor a sosit cu întârziere astfel că reorganizarea s-a putut realiza treptat şi la unele divizii foarte târziu şi incomplet. Cu toate aceste greutăți trupele Armatei a II-a au fost gata reorganizate către sfârșitul lunii aprilie 1917, iar cele al Armatei I-a către sfârșitul lunii iunie 1917, exceptând Corpul 1 de armată. Reorganizarea a înlăturat principiul concentrării de efective umane și l-a aplicat pe cel al dotării corespunzătoare a unităților, atâtea câte puteau fi dotate corespunzător. Pentru acestea s-au organizat nevoile de reîmprospătare cu efective şi materiale de război în situaţia că războiul ar fi fost de lungă durată.
Divizia a constituit marea unitate de bază, dotată cu toate mijloacele pentru a putea trăi şi lupta în mod independent. Ca forţă combativă divizia română ajunsese să fie comparabilă cu a inamicului, conform tabelului:

Divizia română:         14 batalioane, 13 baterii, 2 escadroane, 112 mitraliere
Divizia rusă:              12-16 batalioane, 6 baterii, 1 escadron, 48-96 mitraliere
Divizia germană:       9 batalioane, 9 baterii, 1 escadron, 81-108 mitraliere
Divizia austro-ungară: 12 batalioane, 12 baterii, 1 escadron, 96 mitraliere
Divizia bulgară:         16 batalioane, 12 baterii, 1 escadron, 64 mitraliere
Divizia turcă:             9 batalioane, 6 baterii, 1 escadron, 54-72 mitraliere

         Pentru reorganizarea sa, armata română a primit sprijinul deosebit al misiunii militare franceze, conduse de generalul Henri Mathias Berthelot. Această misiune a sosit cu primele ei elemente în luna octombrie 1916, pentru că la începutul lui februarie 1917 să dispună de 277 de ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie şi de stat major; 37 de piloţi şi observatori; 88 de medici; 9 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă şi administraţie. Misiunea era completată de 1.150 grade inferioare şi soldaţi, printre care numeroşi specialişti. Ofiţerii misiunii au fost repartizaţi la toate comandamentele până la regimentele de infanterie şi artilerie grea. Ofiţerii francezi au luat parte şi la lupte, mulţi dintre ei căzând pe câmpul de onoare alături de românii pe care îi instruiseră. Mulţi medici şi personal auxiliar francez şi-au dat viaţa alături de cei români pentru combaterea epidemiilor (de amintit colonelul doctor Dubois şi mediul savant, profesor doctor Clunet).
         Francezii au pus accent pe învăţarea românilor cu folosirea noului armament. S-au elaborat noi regulamente şi instrucţiuni de luptă, în conformitate cu experienţa primilor doi ani şi jumătate de război. S-au organizat centre şi cursuri pe specialităţi pentru cadrele române din comandamente. Pentru trupă s-au organizat şcoli în fiecare divizie pentru mitraliere, pentru puşti-mitraliere, pentru grenadieri, pentru fortificaţii, pentru telefonişti şi semnalizatori, etc. După încheierea cursurilor s-au desfăşurat aplicaţii în teren până la nivel de divizie.
        Privind instrucţia de bază s-a acordat o preocupare constantă pentru completarea materialului de război şi a efectivelor noi. Efectivele au fost completate cu două contingente de tineri (1917 şi 1918), aproximativ 80.000 de oameni şi cu rezervele care se aflau la părţile sedentare ale regimentelor, aproape 130.000 de oameni.
S-a ajuns astfel ca armata de operaţii să se ridice la 460.000 de oameni, din totalul de 700.000 de oameni ai întregii armate din Moldova.
         Capacitatea de luptă a infanteriei s-a îmbunătăţit substanţial mai ales datorită dotării cu armament automat, mitraliere, puşti-mitraliere şi grenade, trimise mai ales din Franţa. In cursul anului 1917 s-au primit din Franţa şi Anglia următoarele materiale de război: 150.000 de arme „Lebel“ de 8 mm, 1957 de mitraliere, 2736 puşti-mitralieră, 1.300.000 de grenade, 84 tunuri de câmp, 92 tunuri grele, 49 de obuziere grele, 130 de mortiere de tranşee şi numai din Franţa aproximativ 50 de avioane de cercetare şi luptă.
In luna iulie 1917, când s-a considerat încheiată reorganizarea şi reînarmarea, armata română dispunea de 867 de batalioane (din care 60 de marş), 110 escadroane şi 243 de baterii.
        Este ilustrativă o comparaţie între dotarea din 1916 şi cea din campania 1917. In anul 1916 armata română nu avea deloc puşti-mitralieră şi grenade, iar după reorganizare fiecare pluton dispunea de 2 puşti-mitralieră şi de o grupă de grenadieri. Un regiment din 1916 dispunea de 4-6 mitraliere, în 1917 un singur batalion avea 8 mitraliere. In 1916 numai comandamentele de armată şi diviziile de cavalerie aveau câte o secție de telegrafie, iar după reorganizare ea există în organizarea fiecărei divizii de infanterie. Lipsa secţiilor de telegrafie a constituit o gravă carenţă în campania română din 1916 când distanţele dintre divizii erau mari, separate de munţi şi când s-au operat frecvenţe modificări de dispozitiv şi situaţii.
Reorganizarea şi reînarmarea armatei române avea să dea roade glorioase în marile bătălii din vara lui 1917 la Mărăşti, Mărăseşti și Oituz şi pentru tot frontul pentru păstrarea existenţei Regatului şi a dinastiei.



ROMÂNIA, ANTANTA ŞI PUTERILE CENTRALE ÎN 1917 X



      
        După ce cele două mari tabere experimentaseră „strategia epuizării“ reciproce, germanii la Verdun şi englezii cu francezii pe Somme, în 1916, anul 1917 se anunţa a fi „anul marii crize“ al conflagraţiei mondiale.
        Francezii plănuiau o ofensivă generală la începutul anului 1917 prin Conferinţa de la Chantilly. Dar revoluţia rusă care „plutea în aer“ urma să complice enorm planurile militare şi politice.
Puterile Centrale, analizând capacităţile de luptă ale armatelor, cât şi raportul de forţe, înţeleseseră falimentul „strategiei epuizării“ aplicate cu un an înainte. Ele au concluzionat că acţiunile ofensive pe frontul de vest, în 1917 nu puteau fi decisive. Trebuia să se aştepte că „războiul submarin să aibă timpul necesar să-şi producă efortul dorit“. Pentru a contracara parţial intenţiile inamice, germanii au decis să execute o retragere, menită să îmbunătăţească capacităţii de rezistenţă a liniilor de apărare pe frontul de vest. Retragerea s-a făcut pe linii dinainte pregătite, pe „Siegfried Stellung“ (Poziţia Siegfried).
Germanii vroiau să treacă la un război submarin distrugător şi să-i aştepte efectele asupra slăbirii inamicilor. Cercurile militare ale Antantei au interpretat corect semnificaţia hotărârii germanilor de a declanşa un război submarin nelimitat. Ataşatul rus la Londra a sintetizat: „Noua strategie a submarinelor este un semn de slăbiciune. În anul acesta nu vor avea loc mari ofensive germane“. Cu toate acestea submarinele germane au provocat Antantei, în primul rând Angliei, o gravă criză de aprovizionare şi militară.
        Situaţia Antantei urma a se îmbunătăţi sub raportul de forţe ca urmare a intrării în război a SUA. Pentru început, în martie 1917, americanii au adus pe continent 200.000 de oameni slab instruiţi, slab echipaţi şi înarmaţi, neobişnuiţi cu duritatea războiului european. Aceste trupe s-au instruit şi echipat din mers folosind, în principal armament şi echipament european până la terminarea ostilităţilor, la sfârşitul anului 1918. Salutară a fost însă intervenţia aviaţiei americane. În vara aceluiaşi an Antanta a reuşit să rezolve favorabil şi „afacerea greacă“ prin ultimatum ca mijloc de constrângere. Regele Constantin, filogerman, a fost silit să abdice, iar la Atena s-a instalat un guvern Varnizelos care a rupt relaţiile cu Berlinul şi Viena, intrând în război contra lor la 29 iulie 1917. Armata greacă s-a alăturat trupelor aliate din Macedonia, trupe care nu reuşiseră să ajute cu nimic România în războiul ei din toamna lui 1916.
Puterile Centrale au avut un mare avantaj pe frontul de răsărit unde soldaţii au întors armele împotriva propriului guvern, creând Antantei o situaţie foarte dificilă din punct de vedere militar, iar României una dezastruoasă.
          Situaţia militară a Antantei s-a înrăutăţit datorită epuizării rezervelor în oameni, a scăderii bruşte a valorii combative a armatei franceze, ca urmare a eşecului suferit de ofensiva Nivelle dintre 16-19 aprilie 1917. Era moment în care francezii păreau a se afla la cea din urmă suflare. În plus capacitatea de luptă a armatei italiene a fost grav compromisă în urma înfrângerii dezastruoase din toamna anului 1917. Singura armată „capabilă de mari acţiuni ofensive“ a rămas pentru câteva luni doar armata britanică, care s-a străduit să împiedice pe germani să atace armata franceză aflată în stare de „convalescenţă“.
Pe de altă parte, în 1917, s-au resimţit din plin consecinţele economice şi politice datorate prelungirii războiului. Lipsa aprovizionării cu materiale necesare industriei de război şi cu alimente s-a simţit extrem de acut mai ales la Puterile Centrale, dar victoria parţială din 1916, pe frontul românesc începea să dea roadele economice.
         „Numai România singură a fost aceea care ne-a salvat în 1917, şi pe noi şi pe Austro-Ungaria şi Constantinopol“ recunoştea generalul german Ludendorff al doilea om în conducerea militară Germania. Tot el a mărturisit gradul de exploatare a teritoriului românesc cucerit vremelnic: „Eram siliţi să scoatem din această ţară tot ce ne trebuia“.
         Pe de lată parte, în 1917, Germania mai avea încă 2.000.000 de soldaţi din armata cu care începuse războiul în 1914, iar Austro-Ungaria, după marile înfrângeri suferite pe frontul oriental mai dispunea doar de 383.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul. Este vorba de soldaţii foarte bine instruiţi şi experimentaţi. Înăsprirea legilor privitoare la prestarea serviciului militar crea o rezervă mobilizabilă de aproximativ 10.000.000 de oameni în Germania şi circa 7.000.000 în Austro-Ungaria. Blocul austro-ungar avea sub arme peste 10.000.000 de oameni.
         Aliaţii otomani ai Puterilor Centrale aveau şi ei mari probleme în completarea efectivelor militare. Gravitatea situaţiei rezultă şi din măsura adoptată în septembrie 1917 de guvernul turc: „Toţi libienii, egiptenii, marocanii, ciprioţii, tunisienii, yemeniţii, etc., care se aflau în Turcia“ pentru afaceri şi alte motive, erau încorporaţi imediat sub ameninţarea că în caz de refuz vor fi trimişi în faţa curţii marţiale. Cei menţionaţi erau scutiţi de serviciul militar înainte de război.
        Pentru Puterile Centrale extrem de îngrijorătoare era situaţia stocurilor de materii prime strategice, necesare producţiei de armament. Lipsa materialelor metalurgice explică şi abţinerea germanilor de a-şi consuma oţelul pentru construirea unui număr prea mare de tancuri şi artilerie de munte, arme de care duceau lipsă. Oţelul era destinat cu prioritate producţiei de submarine şi nave de linie. Aceeaşi carenţă de materii prime, în special metale, crea mari dificultăţi industriei aeronautice germane. La 23 ianuarie 1917, generalul Ludendorff scria Ministerului de Război: „Eu repet, o creştere suficientă a numărului avioanelor noastre pentru primăvara 1918 este de o importanţă decisivă. Cer să se dea toate dispoziţiile pentru a se ajunge la construirea a 2.000 de avioane şi 2.500 de motoare pe lună îndată ce… situaţia noastră se va ameliora sub raportul materiilor prime“.
Totodată producţia diferitelor sectoare ale agriculturii Reichului scăzuse între 1913-1917 cu 50%-70%.
         Efectivele Antantei fuseseră puse la grea încercare în 1916, cu toate că sacrificaseră România ca să atragă forţele austro-germane într-acolo. În urma slăbirii activităţii militare a Rusiei şi până la intrarea efectivă în luptă a soldaţilor americani, statele-majore aliate au trecut printr-o perioadă de mare nelinişte.
La începutul anului 1917 Franţa mai avea numai 964.000 dintre soldaţii cu care începuse războiul, restul de 2.636.000 erau morţi, răniţi sau prizonieri. Francezii, deşi recrutaseră masiv pentru a-şi completa armata, aveau în 1917 mai puţini soldaţi decât în 1914, adică numai 3.114.000. Italia pierduse 877.000 de oameni, Anglia peste 1.000.000, iar Rusia 5.810.000. Românii mai aveau doar 300.000 dintre soldaţii cu care începuseră campania din 1916. În urma unor noi încorporări, armata română se refăcuse în 1917, la 700.000 de oameni, dintre care 460.000 constituiau unităţile combatante.
        Pentru a-şi completa golurile din efective, Antanta a recurs din ce în ce mai mult, în ciuda reţinerilor pe care le aveau generalii, la soldaţi din colonii: algerieni, marocani, anamiţi (indochinezi), etc. La 1 februarie 1917, în rândul trupelor britanice din Franţa, luptau numeroşi soldaţi din teritorii dependente de Anglia: din Canada, 284.000 de oameni adică 4 divizii, din Australia 300.000 de oameni, adică 5 divizii, din Africa de Sud, 60.000 de oameni, adică 1 divizie, din Noua Zeelandă 65.000 de oameni, adică o divizie şi din New-Foundland 3.300 de oameni, adică o baterie.
        In plus, numeroşi muncitori din colonii au înlocuit britanici, francezi sau ruşi la diverse munci, mărind astfel disponibilităţile pentru front. De exemplu Rusia a primit până în august, 160.000 de culi din China ca muncitori. De asemenea în spatele frontului englez din Franţa şi din Balcani, numeroase batalioane de muncitori erau formate din chinezi. În flota comercială britanică lucrau ca marinari mii de chinezi.
În paralel, în primăvara anului 1917, italienii şi românii au făcut eforturi proprii însemnate pentru a-şi reface forţele şi a le mări capacităţii de luptă cu armament modern. Românii au reuşit să-şi reorganizeze armata în 15 divizii de infanterie, peste 2 divizii de cavalerie, 12 escadrile de aviaţie, 5 companii de aerostaţie, etc. Antanta i-a furnizat armatei române însemnate cantităţi de armament modern, printre care 150.000 de puşti, 1957 de mitraliere, 225 de tunuri şi avioane. În acest fel marile unităţi române au ajuns la o dotare comparabilă cu a celor inamice austro-germane.
         Superioritatea numerică a Antantei era cu mult mai mare, iar efectivele unei divizii a ei erau mai mari decât ale armatei germane. Pregătirea militară a materialului uman german era superioară aşa că putea compensa în parte inferioritatea numerică. Generalul Petain afirma că trei divizii germane aveau valoarea a patru divizii ale Antantei pe frontul de vest.
        Un mare avantaj al Puterilor Centrale l-a constituit izbucnirea revoluţiei burghezo-democratice în Rusia în februarie 1917 care a slăbit activitatea armatei ruse pe întreg frontul de răsărit. De altfel generalul Ledendorff a recunoscut deschis că în aprilie şi mai 1917: „ceea ce ne-a salvat a fost numai revoluţia rusă“.
         In 1917 ambele tabere aflate în conflict au trecut prin momente de criză şi de transformări fără ca una din ele să-şi atingă obiective de mare valoare. Nici măcar mica Românie nu a putut fi scoasă din luptă, reuşind să-şi păstreze fiinţa statală chiar în condiţiile trădării şi retragerii armatelor ruse.
Armata franceză de pe frontul de apus a suferit o scădere acută de moral, astfel că unităţi întregi au refuzat a mai intra în tranşee, după înfrângerea generalului Nivelle în prima parte a anului. In vara anului 1917, armata britanică a fost cea care a preluat greutatea principală a operaţiunilor militare în vest. La fel, românii au avut eroismul de a opri ofensiva austro-germană în latura de răsărit a continentului.
Pe frontul italian armatele austro-germane au obţinut, în acelaşi timp, o victorie răsunătoare împotriva italienilor la Isonzo. In anul 1917 pe frontul din Balcani nu s-a remarcat nici un eveniment remarcabil. În continuare acel front nu era în stare să scoată pe bulgari din luptă şi să deschidă drumul spre România încercuită din trei părţi numai de duşmani, în aşa numitul „triunghi al morţii“.




CAMPANIA ROMÂNĂ DIN 1916 - REZUMAT BBB X


        Intrarea României în război, alături de Antantă, s-a decis în Consiliul de coroană din dimineaţa zilei de 14/27 august, la palatul Cotroceni.
La 15 august 1916, România mobilizase 813.000 de oameni, dintre care 562.947 combatanţi. Adăugând rezervele, România putea conta pe 1.234.000 de oameni, adică 15% din populaţia totală a ţării, sau 30% din populaţia bărbătească.
         La 14/27 august 1916 guvernul României a declarat război numai Austro-Ungariei, evitând să declare război și Germaniei, pentru a proteja susceptibilităţile regelui. Nu a declarat război nici Bulgariei, deoarece ţara nu avea pretenţii teritoriale în sud şi era interesată în amânarea deschiderii ostilităţilor pe acest front, pentru a câştiga timpul necesar sosirii Corpului de ajutor rus în Dobrogea. La 17/30 august Germania a declarat război României, urmată de Bulgaria şi Turcia la 19 august/1 septembrie 1916.
Deşi scopul general al războiului României era „realizarea idealului naţional, adică întregirea neamului“, adică eliberarea teritoriilor locuite de românii aflaţi sub dominaţie habsburgică, scopul strategic era avansarea trupelor române prin Transilvania până în zona de hrănire a armatei austro-ungare, adică pe văile Tisei şi Dunării. mijlocii.
         Intocmit în conformitate cu tratatul de alianţă încheiat cu Antanta, planul român de operaţii prevedea un război pe două fronturi: pe frontul de nord, nord-vest, împotriva Puterilor Centrale şi pe frontul de sud împotriva Bulgariei. Pe frontul de sud, planul de operaţiuni prevedea rămânerea în defensivă pentru faza iniţială şi apoi trecerea la ofensivă în colaborare cu forţele ruseşti ce urmau a sosi. Ofensiva româno-rusă trebuia să atingă aliniamentul Rusciuk-Şumla-Varna.
         Pentru operaţiunile din Transilvania erau destinaţi 420.324 de oameni (adică 75% din forţe), iar pentru cele din sud 142.523 de oameni (25% din forţe). Planurile de campanie gândite pentru România erau mult prea ample pentru un stat mic, strâns în cleştele unor mari puteri.
Trupele române erau prost înarmate, lipsindu-le artileria grea, puştile mitraliere, grenadele şi alt armament modern, precum aruncătoarele de mine și având aviaţia cu numai 28 de avioane (4 escadrile), etc.
La prima partea a campaniei din 1916 pentru un batalion român se dispunea de:

Mitraliere    Aruncătoare         Guri de foc       Din care grele
     de mine
- Armata română          0-2            0                  3-4       0-0,5
- Armata austriacă        6               2                  6          1
- Armata IX germană   6-8            4                  6-7       1-1,5

        Forţele române erau dispuse astfel: Armata a III-a, comandată de generalul M. Aslan se afla pe frontul de sud, care se întindea de la Calafat la Marea Neagră (până la Ekrene). Din cele șase divizii ale sale, trei se aflau în Dobrogea, unde urmau a colabora cu numai trei divizii ruse. 
      Pe frontul din Carpaţi urmau să acţioneze ofensiv armatele I, II, şi IV. Armata I-a, comandată de generalul I. Culcer, ocupa un dispozitiv muntos de la Calafat la izvoarele Argeşului, Armata a II-a comandată de generalul Al. Averescu era dispusă între izvoarele Argeşului şi regiunea cotului Vrancei, armata a IV-a, sau de nord, comandată de generalul C. Prezan, se afla în Carpaţii Moldovei şi făcea joncţiunea cu armatele ruseşti în regiunea Dornei. Aceste trei armate se compuneau din 3-4 divizii în linia întâia, iar 1-2 divizii erau organizate ca rezerve, în spate.
         Lungimile frontului românesc însumau 1.200 de km, fiind cel mai lung front din Europa căci, până şi frontul rus, de la Marea Baltică la Dorna nu avea decât 1.100 de km. La armatele române menţionate se adăuga rezerva generală, strategică, concentrată în jurul Bucureştiului, formată din două divizii. Lungimea exagerată a frontului românesc a determinat permanent Inaltul Stat Major rus să aibă reticenţe în a se angaja în ajutorarea românilor, cu toate că semnase Convenţia militară.
        Misiunea armatelor române din Carpaţi consta în: Armata I-a trebuia să depăşească trecătorile şi formeze un pivot în regiunile Haţegului şi Sibiului. Sprijinindu-se pe Armata I-a, armatele II şi IV trebuiau să înainteze dincolo de Carpaţi pentru a elibera o parte din Transilvania, la început şi să constituie un dispozitiv în lungul Mureşului. Ultimele două armate aveau misiunea cea mai importantă.
     In noaptea de 27-28 august 1916 (stil nou) soldaţii români, cu un moral excelent au luat cu asalt poziţiile austro-ungare pe toată linia arcului carpatic.
         Intrarea României în război alături de Antantă a reprezentant un mare eşec diplomatic al blocului Puterilor Centrale şi a trezit speranţa la Paris, Londra şi Roma că cei o jumătate de milion de soldaţi români puteau distruge echilibrul abia menţionut de Puterile Centrale în ultimele săptămâni. De altfel marii Aliaţi din Antantă s-au bucurat că intervenţia română, pentru că a determinat scăderea presiunii pe celelalte fronturi mai ales pe cel de la Verdun. Trebuie recunoscut că marii Aliaţi ai României se aflau şi ei într-o situaţie limită şi au dorit cu disperare ca Puterile Centrale să-şi retragă forţe de pe fronturile lor, fapt ce s-a şi întâmplat.
        Documentele şi declaraţiile ulterioare au relevat faptul că aliaţii din Antantă au ştiut că introduc România într-un război de sacrificiu, într-un război peste puterile ei. Şi au mai ştiut că nu-şi vor îndeplini obligaţiile din Convenţia militară, adică ofensivele de pe fronturile de vest, est şi Salonic care să atragă forţele inamice. La rândul lor, ruşii au ştiut că nu-şi vor putea îndeplini sarcina de a întări corespunzător şi la timp frontul românesc.
         La intrarea României în război, chiar Lluyd George, anterior un sceptic, gândea că „România poate fi pivotul campaniei“ decisive, că acţiunea armatelor ei putea tăia legătura Germaniei pe ruta Budapesta, Constantinopol-Belgrad. Istoricul german K.M. Jansen a apreciat şi el că „norocul armelor“ oferea unei mici ţări şansa de a da o „lovitură de moarte“ celor două mari puteri europene.
Generalul Erich Ludendorff, care împreună cu mareşalul Paul von Hindenburg, înlocuiseră pe generalul Falkenhayn, la 29 august, la comanda supremă a armatelor germane, a scris după război despre această nouă alipire la Antantă: „Nu puteam încă să-mi dau seama pe atunci cât de greu ne lovea declaraţia de război a României“.
         Intrarea României în război nu a provocat însă la Berlin şi Viena o surpriză reală. Incă de la 7 februarie 1916, Falkenhayn prevenise pe cancelar că livrarea în continuare de armament României poate fi dăunătoare, deoarece această ţară adopta o atitudine mereu mai defavorabilă Reich-ului. Aceleaşi ştiri veneau şi dinspre spionajul bulgar.
      Momentul în care a fost împinsă în război de către aliaţii din Antantă a fost neprielnic ales, deoarece ei ajunseseră la limită pe propriile fronturi şi nu erau capabili să-şi respecte angajamentele. Profitând de presiunea scăzută de pe fronturile Antantei, Puterile Centrale au avut posibilitatea de a-şi concentra rezervele împotriva României. Cu o lună înainte situaţia ar fi fost cu totul alta deoarece armatele Puterilor Centrale erau puternic angajate pe toate fronturile. Dar motive de garanţie politică au împiedicat România să se sacrifice fără semnarea unui tratat cu condiţionări clare teritoriale după câștigarea războiului.
         Astfel până la sfârşitul anului 1916, austro-germanii au putut concentra pe frontul românesc 24 de divizii de infanterie, 6 brigăzi de vânători de munte, 11 divizii şi o brigadă de cavalerie. In schimb Rusia, căreia i se solicitaseră 200.000 de oameni pentru Dobrogea, care urmau să acţioneze alături de români încă din prima fază a operaţiunilor, a trimis numai 20.000 de oameni şi o conducere slabă.
   Totuşi, profitând de elementul surpriză şi de superioritatea lor numerică temporară, trupele române au debuşat în Transilvania la 15/28 august 1916, au ocupat Braşovul (16/29 august) şi Făgăraşul, ajungând în împrejurimile Sibiului. Armata a IV-a română, a fost cea care a atacat din adânc spre centrul Transilvaniei. In acele momente, armata bulgară, întărită cu unităţi germane şi turceşti a intrat în acţiune. Lovită dinspre sud şi pierzând „capul de pod“ de la Turtucaia, la sud de Dunăre, armata română a oprit temporar, în septembrie, ofensiva din Transilvania pentru a executa pe frontul de sud „manevra de la Flămânda“ la sud de Dunăre, împotriva armatelor germano-bulgaro-turce, comandate de mareşalul von Mackensen. Consecinţa a fost că austro-germanii au avut răgazul să-şi concentreze forţele pe frontul de nord şi să preia în scurt timp iniţiativa operaţiunilor.
         Pentru început, armata română a fost silită să se retragă în munţi, la trecători, fără a putea fi nimicită. Românii nu au putut fi atacaţi în „câmp deschis“ aşa cum îşi dorea Hindenburg.
 Bătălii importante s-au dat Merişor-Petroşani (1/14 septembrie–9/22 septembrie), Sibiu (13/26 septembrie–15/28 septembrie), ultima fiind de fapt prima bătălie de pe acest front. Românii s-au retras la trecători.
         Adversarii reuşiseră să-şi asigure, în Transilvania, superioritatea numerică şi de armament, alegând frontul român ca obiectiv al „loviturii principale“, în toamna şi iarna lui 1916. In acelaşi timp, pe fronturile din est, vest şi din Balcani (Salonic) aliaţii din Antantă se aflau în stagnare, sau defensivă, neputând constitui un sprijin indirect pentru armata română.
    In octombrie 1916, armata română a zdrobit prima încercare a inamicilor de a pătrunde prin trecătorile Carpaţilor în Muntenia şi sudul Moldovei.
Lovindu-se de o rezistenţă neaşteptat de dârză, austro-germanii au fost siliţi să încerce o pătrundere prin vest, executând lovitura principală pe trecătoarea Jiului. Realizând o superioritate de 7/1, austro-germanii au reuşit să pătrundă la sud de munţi, să ocupe Craiova şi să forţeze Oltul (11/24 noiembrie), înaintând spre Bucureşti.
         In noiembrie, armata de la Dunăre a lui von Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea, după ce străpunsese frontul româno-rus din Dobrogea (6/19 octombrie – 8/21 octombrie) şi ocupase Constanţa la 9/22 octombrie.
   In aceste condiţii, urmărind să dea o contralovitură, armata română a declanşat una dintre cele mai mari bătălii desfăşurate pe frontul român în timpul campaniei din 1916, „bătălia pentru Bucureşti“ (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie), desfăşurată pe Neajlov şi Argeş. Armata română a pierdut însă această bătălie datorită unor evenimente minore negative, iar trupele ruseşti ajunse în apropiere au refuzat să intervină, motivând că nu au primit ordin de la Marele Comandament. De altfel această expectativă trădătoare făcea parte din planul Statului Major rus de a ceda Muntenia adversarilor şi de a stabili frontul pe cursul inferior al Siretului.
     La 23 noiembrie/6 decembrie 1916 Bucureştiul a fost ocupat. La sfârşitul anului, la terminarea primei faze a războiului dus de România, armatele Puterilor Centrale au fost oprite după lupte grele pe aliniamentul format de Carpaţii răsăriteni, râul Putna, Siretul inferior şi Dunărea maritimă.
         După părăsirea Bucureştiului, armata română a mai susţinut bătălii importante pe Cricov (25 noiembrie/8 decembrie–29 noiembrie/12 decembrie) la Râmnicu Sărat (9/22 decembrie–14-27 decembrie), după care armatele româno-ruse s-au retras spre Focşani, la Caşin (9/22 decembrie–3/16 ianuarie 1917), etc. Două armate ruse au intrat în luptă şi împreună cu românii au reuşit să stabilească un echilibru de forţe cu cele 42 de divizii inamice.
          Puterile Centrale obţinuseră un succes însemnat punând mâna pe bogăţiile alimentare şi petroliere ale Munteniei şi demonstraseră că armatele lor îşi păstraseră forţa ofensivă redutabilă. România pierduse 2/3 din teritoriu dar îşi păstrase existenţa ca stat. Armata română continua să lupte deşi pierduse 250.000 de oameni, 29.000 de puşti, 55% din mitraliere şi 24% din tunuri. In Moldova, la Iaşi, guvernul român şi-a continuat activitatea, iar trupele române au început imediat să se pregătească pentru contraofensivă în 1917.
         Armata română suferise înfrângeri grave în prima sa campanie, în primul rând, datorită faptului că a fost lipsită de ajutoarele armatelor franceze, engleze şi ruse. Infruntase singură lovitura unor forţe net superioare numeric, ca tehnică de luptă şi experienţă de război, care aleseseră România drept obiectiv principal în toamna-iarna lui 1916. Puterile Centrale nu reuşiseră să scoată România din luptă datorită capacităţii de sacrificiu a poporului român. Milioane de români au trăit în acea iarnă cumplite suferinţe în retragere şi refugiu.