sâmbătă, 18 decembrie 2010

ISTANBUL - BISERICA MANASTIRE SF.IOAN STOUDION

Biserica Sfântul Ioan Studion, astăzi Muzeul Imrahor, a fost timp un mileniu un reper de primă importanţă în viaţa religioasă şi, uneori, chiar în cea politică a Imperiului Bizantin. S-a aflat în partea de sud-vest a capitalei pe unul din drumurile ce conduceau de la Marele Palat spre Poarta de Aur, în apropiere de ţărmul Marii Marmara.
Interesanta şi venerabila biserică, împreună cu mănăstirea ei îşi avea începuturile în anul 463 e.N, fiind ridicată de un patrician pe nume Studios şi dedicată Sfântului Ioan Botezătorul. Mănăstirea, în epoca ei lungă de glorie, a fost populată de o stranie comunitate de călugări numiţi „Cei fără de somn“. Aceia erau împărţiţi în trei grupe, greci, latini şi sirieni. Se uniseră pentru a intona rugăciuni zi şi noapte. Mănăstirea era cea mai bogată şi mai mare din Constantinopol. In interiorul ei disciplina era foarte severă, iar miile de călugări care s-au perindat  şi şi-au  petrecut zilele în ea, au măsurat timpul în rugăciuni, în copierea unor vechi cărţi sau documente şi în pictarea de miniaturi în cărţile sfinte. Locaşul s-a afirmat drept un centru intelectual important atât înainte de ocupaţia apuseană, dintre 1204-1261, cât şi după aceea, pe timpul Renaşterii bizantine, din sec. al 14-lea şi al 15-lea. O primă universitate bizantină s-a născut tot aici spre mijlocul sec. al 15-lea. Prin clericii ei de seamă, mănăstirea s-a implicat fără întrerupere în disputele religioase ce au bântuit imperiul, dispute care de nenumărate ori aveau ca protagonişti pe împăraţi.
Pe timpul ocupaţiei apusene, biserica şi mănăstirea au fost jefuite, suferind şi alte stricăciuni importante. Relicvele ei au luat drumul Alsaciei, al Principatului de Bâle (Basel) şi al Flandrei, în 1205. In zilele noastre acele relicve se văd expuse în satele Miecourt şi Charmoille din cantonul Jura. Cele de la Lower Kingswood, în Surrey, Marea Britanie, au fost jefuite de englezi în 1346, de la abaţia franceză Lucelle, pe timpul războiului de 100 de ani.
Impăratul Mihail al VIII-lea Paleolog (1261-1282) s-a îngrijit de repararea mănăstirii după recucerirea Constantinopolului şi de decorarea galeriei sale cu magnifice mozaicuri. Din acelea nu se mai pot distinge decât câteva fragmente.
In fiecare an, de ziua pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul, mănăstirea primea, prin tradiţie, vizita imperială. Cu acea ocazie, împăratul venea de la Marele Palat cu o navă până la poarta numită astăzi Narlikapî, vecină cu locaşul. Impăratul era primit de o adunare a călugărilor, iar relicvele sfântului erau arătate mulţimii pe timpul unei procesiuni. Unele dintre relicve se păstrează astăzi în Muzeul Topkapî.
Biserica a fost transformată în moschee sub domnia sultanului Baiazid al II-lea (1481-1512) de către scutierul sultanului (Imrahor), Ilyas Bey, şi de aceea astăzi ea este cuprinsă în Muzeul Imrahor.
Edificiul a fost abandonat definitiv după marele cutremur din anul 1894, dar a rămas un vestigiu impunător. Pereţii se ridică încă până la nivelul fostului acoperiş, incluzând fostul etaj. Absida largă a rezistat şi ea până la acelaşi nivel, dar a pierdut semicupola care o acoprea şi dădea grandoare interiorului. Pe latura de nord a naosului se păstrează o întreagă colonadă ce despărţea centrul naosului de spaţiul din nava laterală. Coloanele, înalte de circa cinci metri, au fusurile monolitice din porfir verde marmorat şi sunt acoperite de o arhitravă din marmură albă. Capitelurile cu caracteristici corintice au fost dăltuite tot din marmură albă. Zidăria sa, intercalată din piatră albă şi cărămidă, transmite un zâmbet bizantin milenar.
Privind vestigiile atât de importante pentru istoria credinţei ortodoxe şi a imperiului creştin de răsărit, revin pe retină minunatele biserici surori din Ravenna, biserici care ne pot da astăzi măsura artistică a celor dispărute pe pământul ocupat de musulmani.
La sud ne-am putut apropia de o fostă cisternă subterană al cărei acoperământ s-a sprijinit pe coloane cu capiteluri corintice. A fost distrusă pe timpul unui incendiu din anul 1782. Atât biserica cât şi cisterna aparţin administrativ de Fundaţia Sfânta Sofia, fapt ce îngreunează mult vizitarea.

ISTANBUL - BISERICA SF. SERGIUS SI BACCHUS

Biserica Sfinţii Sergiu şi Bacchus, astăzi moscheea, Kűçűk Aya Sofia Camîi, Este o nestemastă a arhitecturii creştine timpurii şi o nesremată a Constantinopolului.
Venerabila biserică, operă de început a arhitecturii bizantine, este pierdută într-un cartier turcesc de locuinţe vechi, prins ca într-o menghină. Spre faţă, turcii i-au delimitat o curte interioară tradiţională pentru o moschee. Curtea este încomjurată pe trei laturi de un portic simplu cu ziduri înalte. Deasupra porticului, din faţa locaşului, acoperişul este străpuns, din loc în loc, de nişte turnuleţe dreptunghiulare, strâmpte şi ţuguiate, cu deschideri mici pentru aerisiri.  Tot pe acea latură de faţadă a curţii, turcii au amenajat o poartă principală, acoperită de o cupolă mică, specifică arhitecturii lor. 
Pentru a intra în curtea bisericii, am trecut pe sub o poartă de piatră asemănătoare cu un mic arc de triumf. Spaţiul boltit era închis de o poartă grea de lemn cu două canaturi.
Pentru a vizita străvechiul monument creştin, a trebuit să apelăm la bunăvoinţa unui custode turc care locuieşte în apropiere. Acela a venit cu o cheie impresionantă şi după ce a deschis unul dintre canatele uşii lăcaşului, s-a aşezat pe un scaun din afară, scaun plasat în atrium lângă perete. Privindu-l dintr-o parte, apare senzaţia că bătrânul turc stă de strajă timpului. Aşa cu stătea fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii dinspre pământ, părea a urmări cum viaţa se duce la vale. Pentru o clipă am trăit aceleaşi gânduri triste.
Curtea strâmptă este învăluită linişte sfântă şi diafană. Pământul este parfumat, iar picăturile de rouă de pe frunzele arborilor din preajmă se joacă dimineaţa în lumina razantă a soarelui. Se simte suflul unei adieri marine peste casele mărunte din jur şi frunţile vizitatorilor extrem de rari sunt atinse de picături diafane. Un fior străbate firea din jurul acelei bijuterii creştine,  ca şi când o mână nevăzută ar atinge firea, mâna Theodorei.
 Ce-ar fi fost Theodora, răpitoarea femeie ajunsă împărăteasă, dacă n-ar fi fost atinsă de suflarea Fortunei ? - O femeie frumoasă ca atâtea altele, ceva mai darnică cu farmecele şi cu splendoarea ei, dar pierdută în tumultul unei lumi tulburate de naşterea unui nou imperiu şi a unei noi credinţe. Graţie acestei împărătese preocupate de aspectul ei până în ultima clipă a vieţii, dorinţele erotice au căpătat un titlu de nobleţe în lumea bizantină, o nostalgie secretă a tuturor supuşilor, nostalgie care a mai îmblânzit bruta din fiecare. A azvârlit o iarbă magică în paharul amar pe care l-a întins lui Justinian, dar într-o clipă de groază s-a făcut ascultată pentru a-i salva tronul.  
Pe lângă faptul că reprezintă un unicat pe pământul Constantinopolului, fiind singura biserică construită cu plan octogonal, Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus este şi prima ctitorie a lui Justinian I-ul cel Mare după urcarea pe tron (527). Dacă această biserică ar fi fost construită mai târziu, în perioada de maximă putere şi de devoţiune a împăratului, ea s-ar fi bucurat şi de grandoarea Sfintei Sofia, pe lângă unicitatea planului său.
Trăsăturile arhitecturale şi artistice ale acestei biserici neobişnuite dau, celor care îi calcă pragul, celor crescuţi în spiritul preţuirii creaţiilor străvechi, motive profunde pentru emoţii estetice particulare, dincolo de emoţiile datorate venerabilităţii.
Corpul principal al bisericii este precedat de un atrium prelung sprijinit pe opt coloane zvelte, unite prin arcade ronde. Şase dintre coloane se aliniază pe frontul cel larg al atriumului, iar celelalte două, îl închid la dreapta şi la stânga, pe laturile laterale. Coloanele sunt unite în partea superioară de arcuri largi cu coturul puţin frânt. Intre cele şase coloane frontale ale atriumului se deschid cinci arcade. Deasupra celor cinci arcade sunt plasate tot atâtea cupole scunde, ce par a fi adaosuri turceşti. Arcada centrală, este mai îngustă, dar pusă în evidenţă de o zidărie, de un fronton ceva mai înalt, peste care tronează o cupolă asemănătoare celorlalte.
Dincolo de uşa grea şi roasă de timp a locaşului se pătrunde în mirajul unei dăinuiri de cincisprezece secole. Naosul este cuprins între opt piloni care marchează colţurile planului octogonal. Aceştia au în secţiune forma unui unghi obtuz deschis spre centrul naosului. Astfel prin liniile nevăzute dintre piloni se trasează laturile octogonului. Ei se avântă cu supleţe până la baza cupolei, parcurgând atât înălţimea parterului cât şi pe cea a etajului. In afara sălii octogonale centrale, de jur-împrejur, la parter, se desfăşoară un spaţiu numit deambulatoriu, iar la etaj o galerie numită matroneu. Galeria de la etaj este o platformă care înconjoară spaţiul central, şi are deschidere către acesta, un „balcon” înconjurător. In termeni tehnici este o loggie cu plan octogonal. La parter, spaţiile înconjurătoare octogonului central erau destinate bărbaţilor credincioşi, iar galeriile de la etaj, spaţiile din loggie, reveneau femeilor.
Construcţia circulară, cu octogon înscris şi deambulatoriu, elemente ce se găseau anterior numai la edificiile comemorative, numite martiria şi la baptiseriile paleocreştine, au fost transformate aici într-o structură spaţială omogenă, care reprezintă, fără îndoială, cea mai importantă realizare a arhitecturii timpului lui Justinian. Ordonarea spaţiului interior în funcţie de ziduri a fost înlocuită de folosirea unei cupole care domină toate elementele arhitecturale şi care asigură astfel unitatea spaţiului.
Atât la parter cât şi la etaj, spaţiile dintre piloni sunt subîmpărţite în trei spaţii mai reduse de câte două coloane de granit roşu sau verde. Cele şaisprezece coloane de la parter au capiteluri melon, iar cele de la etaj au capiteluri tip pseudo-tonic. La etaj cei opt piloni sunt uniţi şi prin câte o semicupolă deschisă spre naos, iar coloanele secundare din deschiderea ei sunt unite prin arcade circulare. In acest fel jocul liniilor de la etaj este mult mai bogat decât cel de la parter, cu multe forme ronde generoase. La etaj şi în cupolă, în dreptul fiecărei laturi a octogonului este practicată câte o fereastră cu dimensiuni modeste. Ferestrele aveau menirea de a filtra o lumină plină de mister şi de penumbre spre centrul şi pardoseala naosului, locul oficierii slujbelor.
Turcii au practicat şi la parter câte o fereastră pe laturile octogonului aşa că interiorul şi-a pierdut obscuritatea destinată reculegerii, cu care fusese investit. Numai închizând obloanele de la ferestrele parterului se poate retrăi atmosfera cucernică a creştinismului din sec.al 6-lea. Obscuritatea avea darul de a impresiona pe credincios, îl liniştea şi îl predispunea la meditaţie. Ea amintea de cenuşiul trecerii de la lumina vieţii spre întunericul necunoscut al morţii.
Brâul de marmură dintre parter şi etaj etalează astăzi numai o mică parte din vechea splendoare a sanctuarului. O inscripţie săpată în marmura albă a brâului înconjoară sala octogonală, vorbind despre gloria celor doi soţi imperiali, Justinian şi Theodora, cu destine istorice îngemănate în glorie. La sud, între cei doi piloni care încadrau intrarea imperială, se pot vedea încă monogramele lui Justinian şi Theodora. Turcii au adăugat pe pereţi ornamentaţii picturale discrete, unele însoţite de inscripţii caligrafice aurii în scriere arabă. In peretele dinspre Mecca s-a amenajat un mihrab şi un mimber, iar pe partea opusă a spaţiului s-a amenajat un balcon-strană, locul sfânt dintr-o moschee în care se aşază credincioşii pentru rugăciuni speciale.
Biserica Sfinţii Sergius şi Bacchus, asemănător altor monumente din conştiinţa omenirii, are o legendă a sa. Legenda spune că înainte ca Justinian să ajungă la tron, sau, mai precis, înainte ca unchiul său, de joasă origine, să ocupe tronul împăraţilor, s-a născut o conspiraţie împotriva împăratului Anastasius (491-518). La conspiraţie a luat parte şi tânărul Justinian. Conspiratorii au fost trădaţi şi condamnaţi la moarte. Intr-o noapte dinaintea execuţiei lor, Anastasius i-a visat pe sfinţii Sergius şi Baccus, protectorii armatei romane creştine. Sfinţii au cerut ca împăratul să ierte creştineşte pe conspiratori, deoarece puteau fi de folos imperiului în viitor. Acel vis a adus salvarea vinovaţilor.
Când a ajuns împărat, Justinian a decis să ridice o biserică în care să proslăvească amintirea celor doi sfinţi martiri, foşti legionari romani trecuţi la creştinism şi deveniţi protectori ai armatei romane creştine. Construcţia locaşului a durat nouă ani, între 527-536, el găsindu-se la limita de sud-est a domeniului Marelui Palat imperial.
In biserica consacrată de Justinian acelor sfinţi salvatori au ars candelele creştine şi lumânările timp de 900 de ani. Varul searbăd aplicat de musulmani peste decoraţiunile ei interioare, probabil mozaicuri inestimabile, nu i-a putut şterge trecutul, măreţia şi nobleţea. Aşteaptă singuratică un viitor pe măsura valorii sale într-un cartier turcesc sărac şi nesemnificativ. Dacă această nestemată arhitectonică avea şansa bisericii Sfintei Sofia de a fi transformată din moschee în muzeu, lumea ar putea trăi, probabil, un moment de reverie şi extaz, prin îndepărtarea stratului de var de pe pereţi. Ar putea ieşi la iveală, ca şi pe pereţii surorii mai mari, minunate mozaicuri lucrate sub semnul credinţei, migalei şi al bogăţiei.
Spre sud, o altă biserică cu hramul Sfântul Petru şi Paul a fost construită mai târziu în imediata apropiere. Din ea se mai iveşte timid numai rămăşiţa unui zid. Cele două biserici împreună cu dependinţele lor au servit mănăstirii construite mai la nord, numită mănăstirea lui Hormisdas.
Uneori Biserica Sfinţii Sergius şi Baccus mai este numită şi Mica Sfânta Sofia. In ea a predicat papa Vigilius în anul 555, la invitaţia împăratului Justinian. Pe atunci între cei doi existau relaţii apropiate, dar ulterior nesupunerea papei i-a atras excomunicarea din partea patriarhului din Constantinopol, foarte apropiat şi supus împăratului.
In orice cultură factorul prim şi determinant se relevă a fi spiritul şi tendinţa umană de autodepăşire, care îmbracă forma religiei, a credinţei şi a idealurilor supreme. Din idealul suprem al lui Justinian s-a desprins o credinţă creştină profundă şi o dorinţă neţărmurită de refacere a Imperiului Roman în integralitatea lui. Absolutizarea credinţei şi a religiei, dominanţa ei în plămădirea unei culturi, precum cea a Imperiului Roman de Răsărit, îngustează o concepţie generoasă şi limpede, reducând la un singur numitor elanul vital al societăţii şi sensurile spiritualităţii ei. Una din marile cauze ale stingerii a acelui imperiu, numit acum Imperiul Bizantin, este supradimensionarea rolului credinţei şi al vieţii religioase, substituirea acestora unor idealuri sau direcţii reale ale vieţii statale. Anihilarea prin credinţă şi religie a unor laturi majore ale dezvoltării este urmată de anihilarea idealurilor pozitive ale fiinţei statale şi de alunecarea spre declin.

ISTANBUL - YEDI KULE

Cetatea celor şapte turnuri, o fortăreaţă de tristă amintire, plasată în colţul de sud-vest al anticelor fortificaţii ale Constantinopolului, se păstrează neaşteptat de bine. De fapt ea acoperă o suprafaţă mică, dar maiestuos apărată. Yedikule, după numirea turcească, reprezintă o structură fortificată interesantă şi în acelaşi timp impresionantă, dar şi loc de sălbăticie omenească şi de suferinţe, sau temeri nebănuite.
Cetatea celor 7 turnuri, Yedikule, reuneşte în trupul său colosal atât munca bizantină cât şi pe cea turcă. Turnurile închid o suprafaţă pentagonală acoperită de o iarbă nevolnică şi de o alee lipsită de semnificaţie. Nişte resturi de zidărie din curte sunt prezentate ca fiind baza unui fost minaret.
Amintirile unor foşti diplomaţi vorbesc chiar de existenţa unei bisericuţe pentru prizonierii creştini închişi aici. Locul nu a avut niciodată atributul de palat, sau de reşedinţă a unor căpetenii civile sau militare.
In anul 388 e.N, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf după vechea tradiţie a înaintaşilor. Acel arc a primit numele de Poarta de Aur, ea servind în secolele de prosperitate ca intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandaţi de oşti. Acrul avea o deschidere centrală amplă şi două mai restrânse în părţile laterale. El a devenit poarta de gală a capitalei bizantine şi a fost cuprinsă între zidurile ei de apărare în sec.al 5-lea, atunci când acestea au  luat înfăţişarea cea mai mândră  şi solidă, construite de patricianul Anthemius, sub domnia lui Theodosius al II-lea (408-450).
De la Poarta de Aur, o cale de glorie, o via triumfalis, conducea prin mulţimea cartierelor populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.
Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.
In acest colţ al oraşului împăratul Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) a început o fortăreaţă cu patru turnuri, terminată de Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Pentru aceasta s-au trasat două ziduri transversale între fortificaţia interioară şi cea exterioară. Din fortificaţia interioară au fost cuprinse patru turnuri puternice(notate de istorici cu numerele 8, 9, 10 şi 11).
Fortăreaţa a fost distrusă parţial după cruciada a IV-a. Pe la mijlocul sec.al 14-lea, Ioan al VI-lea Cantacuzino a refăcut-o. O nouă distrugere a survenit în 1391, la cererea turcilor, iar Mahomed al II-lea Cuceritorul a readus-o în circuitul nevoilor sale, în 1459. El a adăugat încă trei turnuri şi i-a dat o nouă măreţie şi trăinicie. In acest fel a devenit Cetatea celor şapte turnuri
Fortăreaţa Yedikule de astăzi, are patru turnuri cuprinse în zidurile antice ale lui Anthemius şi altele trei adăugate.
Zidurile acestei fortăreţe de tristă amintire sunt covâşitor de înalte, reci şi ameniţătoare. Spiritul celor chinuiţi aici planează peste toate şi prin mijlocirea povestirilor de groază, a legendelor, şi a visurilor tulburătoare, se dăruieşte un suflet aparte fiecărui colţ, fiecărei pietre predestinate răului.
Aici, la Yedikule, departe de minunăţiile artistice ale Istanbulului imperial, călătorului care are ochi să vadă şi minte să înţeleagă, călătoria în marea metropolă înseamnă o unitate magică neîntreruptă, o trecere de la o victorie spirituală la alta, de la fapte înălţătoare la mârşăvii zguduitoare.
Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi, mai ales cele ale porţii centrale, străjuită de două coloane înalte cu capitele corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri. Poarta de Aur a fost opturată şi anulată din raţiuni de apărare, în epoca târzie a Imperiului Bizantin.
In epoca otomană, Yedikule a servit, pentru un timp, ca tezaur public şi ca depozit pentru prăzile. Apoi, pentru o perioadă îndelungată, a servit ca închisoare cu înfricoşător renume şi ca loc pentru execuţii. La dreapta intrării se ridică Turnul ambasadorilor, loc sinistru unde erau puşi la păstrare solii ţărilor cu care otomanii se aflau în război. Unul dintre cei scăpaţi de acolo, a relatat că cei închişi primeau învoirea de a ieşi în curtea cetăţii în anumite zile, dar numai după plata unui bacşiş. Turnul din stânga Porţii de Aur a avut aproape permanent destinaţia de închisoare dură. In anul 1622, tânărul sultan Osman (1618-1622), de numai 17 ani, a fost executat între acele ziduri. Tânărul sultan a urcat pe tron la numai 14 ani, dar a dat dovadă imediat de un incredibil spirit reformator. In faţă cu un puternic corp de demnitari antireformatori, el a fost capturat, dus la Yedikule şi ştrangulat.
Spre calea de rond de pe muchia zidurilor se ajunge pe o scară de piatră grosieră cu trepte înalte, scară lipită intim de corpul zidului. Nu are nici o balustradă aşa că eşti obligat să-ţi păstrezi echilibrul atingând din când în când piatra rece a fortificaţiei pe lângă care te strecori. Sus priveliştea este captivantă, lăsându-te să descoperi mari monumente îndepărtate, cartiere întinse cu locuinţe vetuste, străzi întortocheate şi prelingerea fortificaţiilor antice spre miazănoapte. Pe tot parcursul, atât pe calea de rond, cât şi prin turnurile cu trecut trist, călătorul este urmărit obstinant de umbrele celor ce au avut aici un tragic sfârşit.
Fiecare colţ, sau fiecare piatră din trupul rece al acestor ziduri este atât de îmbibată de durere încât adună unul dintre cele mai pline de lacrimi şi de rătăciri crâmpeie de istorie otomană. 
Emoţia cuprinde întotdeauna pe cel ce se plimbă prin Yedikule, îl face să trepideze şi să se teamă de necunoscut. Cetatea este prea încărcată de viaţă şi de moarte, încât oricine se simte neputincios s-o judece cu claritate. Nu se simte nici tristeţe, nici frică de moarte, nici linişte de veci. Se imaginează numai lungi şiruri de morţi care nu reprezintă întunericul cel rece, ci lumina ce-i îndemna să reînceapă lupta. Pe zidurile aspre, mirosul de sare şi de iarbă de mare pătrunde de sute de ani. Prin trăinicia piatrei reci şi sure, această cetate împiedică morţii să moară în amintirile posterităţii.Printre crenelurile de la Yedicule se înţelege că şi epoca noastră, aparent pacifică, este una feroce în care puterea întunericului subpământean a scăpat prin scoarţa căscată a pământului. Viaţa tihnită, cavalerismul, armonia, echilibrul, fericirea, toate acestea au fost virtuţi şi bucurii de la care trebuie să ne luăm, cu destul curaj, rămas bun. Ele au aparţinut altor epoci, sau vor aparţine unora viitoare. Fiecare epocă are esenţa sa, cea a vremurilor noastre, la trecerea dintre milenii, este ferocitatea, avariţia, indolenţa, corupţia, lipsa de respect şi de milă. Pe toate, sufletele plăpânde nu au curajul să le privească în faţă, să li se împotrivească, ci le tratează ca pe o fatalitate.
In ultima perioadă a existenţei Imperiului otoman Cetatea celor şapte turnuri a servit ca arsenal, iar după proclamarea republicii, în 1923, a devenit muzeu. Yedikule este un urât solid şi dominator, destinat să înfricoşeze pe oameni şi să-i coboare din demnitatea lor. Simt că cei ce îi treceau pragul se simţeau efemeri, neajutoraţi şi neînsemnaţi. Mă bucur că astăzi acel monstru de piatră nu mai este motiv de temere, că şi-a pierdut puterea malefică. Astăzi se ascunde sub vălul altei raţiuni de a trăi, pentru că cea veche, cea care i-a dat naştere şi-a pierdut forţa şi nu mai poate susţine edificiul uman. Fericit este omul care aude strigătele vremurilor trecute de pe acele ziduri, pentru că fiecare epocă are strigătul său propriu ce vrea să se facă auzit de posteritate. Noi ne trăim epoca în iureş şi nu ajungem să o înţelegem pe deplin. Dar dacă cugetul de astăzi aprinde şi reînnoieşte lumea, atunci intrăm în primul cerc de foc. Multe secole de acum înainte este posibil ca epoca noastră să fie numită un ev mediu, nu o renaştere. Un ev mediu este un interval istoric între o civilizaţie care oboseşte şi o nouă civilizaţie. Yedikule reprezintă civilizaţia obosită, decăzută din drepturi. In acelaşi timp este unul dintre monumentele medievale cele mai celebre ale Istanbulului.

CONSTANTINOPOL - URBANISM -VIA TRIUMFALIS

Urbanistic, Constantinopolul sec. al 5-lea era împărţit în paisprezece cartiere. Primul era aşezat în vârful peninsulei acoperit astăzi de Palatul Topkapî. Următoarele cartiere formau nişte benzi semicirculare concentrice care porneau de la Cornul de Aur şi se terminau la Marea Marmara. Prima bandă cuprindea cartierele 2, 3, 4, cea de a doua cartierele 5, 6, 7, cea de a treia bandă cartierele 10, 8 şi 9, cea de a patra bandă, cartierele 14, 11 şi 12. Cel de al 13-lea cartier îl constituia locuirea majoritar străină de la nord de Cornul de Aur, cartier numit generic Galata.
De la Forul Augusteum pornea o arteră spre nord-vest, trecând la mică distanţă prin Forul lui Constantin, aşezat pe cea de a doua colină a oraşului. Acela era punctul din care împăratul asediase vechiul Bizantion. Forul avea o formă eliptică, sau rondă, fiind înconjurat de un portic cu două abside, centrul lui fiind ocupat de o mare fântână decorată cu basoreliefuri de inspiraţie creştină. La o extremitate a fântânii era plasată statuia zeiţei Cybele, statuie despre care se pretindea că ar fi fost consacrată de către argonauţi. La cealaltă extremitate a fântânii se găsea statuia zeiţei Fortuna a Bizantion-ului. In acest forum se ridica coloana de porfir care încă poate fi văzută astăzi şi numită “coloana arsă”.
Băile, sau Termele lui Zeuxippes, vecine cu Biserica Sfânta Sofia şi Marele Palat, au fost înfrumuseţate de Constantin cel Mare aşa încât să eclipeseze toate edificiile similare din imperiu.
Din Forul lui Constantin, spre apus, adică spre adâncul uscatului, se ajungea curând la Forul Taurului (mai târziu Forul lui Theodosius I-ul.
Din acel for se desprindeau trei artere principale: - artera ce conducea spre nord-vest şi ajungea la Poarta lui Hadrian, sau Poarta Adrianopolului, mergând paralel cu apeductul lui Valens; - o a doua arteră pornea direct spre nord şi atingea ţărmul Cornului de Aur cam în dreptul Podului Atatűrk de astăzi; - cea de a treia şi cea mai importantă arteră era cea numită via triumfalis, care trecea pe parcurs prin Forul Boului, prin Forul lui Arcadius şi ajungea la Poarta Selymbria, numită de unii autori „cea de a doua poartă militară“. Această ultimă arteră urma un traseu de la est la vest. Mai la sud de ea se găsea o altă arteră principală care unea direct Poarta de Aur cu centrul oraşului, copiind ţărmul Mării Marmara.
Se ştie că prin Poarta de Aur îşi făceau intrarea triumfală împăraţii şi tot pe acolo trecea via Egnatia, cale strategică a Imperiului Roman care venea de la Dyrrachium, port la Marea Adriatică, trecând pe parcurs prin Thessalonic. Odată pătruns prin Poarta de Aur cortegiul  triumfal nu urma artera de sud spre centru, cea paralelă cu ţărmul Mării Marmara, ci se abătea pe traseul forurilor, locuri în care populaţia se putea aduna în număr mare.
Forul lui Arcadius era dominat de coloana triumfală ridicată, în anul 401 e.N, pentru a comemora victoria împăratului împotriva mercenarilor goţi, conduşi de Gainas, în anul anterior. Decorarea coloanei s-a terminat abia în anul 421, destul de târziu după moartea, din 408, a suveranului. Atunci monumentul a fost redestinat noului împărat, Theodosius al II-lea (408-450).
Puternic inspirată de coloana lui Theodosius I-ul (379-395), ridicată de acela în Forul Taurului în anul 393, coloana din Forul lui Arcadius a urmat tradiţia coloanelor triumfale din Roma, asemănătoare coloanei lui Traianus şi a lui Marcus-Aurelius. Coloana a fost distrusă târziu după ocupaţia turcă, în sec. al 16-lea, din ea ne mai existând decât o masivă rămăşiţă de bază şi soclu. Detalii din decoraţiunea ei   s-au păstrat totuşi într-o serie de desene realizate în anul 1575. Avea o decoraţiune în serpentină şi soclul din granit roşu.
Pe prima arteră de care am amintit, care din Forul Taurului se îndrepta spre nord-vest, spre Poarta Adrianopol (Charistios) se afla grandioasa Biserică Sfinţii Apostoli, iniţiată de Constantin cel Mare, lângă care şi-a ridicat şi un somptuos mausoleu. Biserica a dispărut cu desăvârşire după jajul cruciaşilor din Cruciada a IV-a şi a demolării în primii ani de ocupaţie turcă. O imagine a ei poate fi reprodusă privind biserica San Marco din Veneţia, biserică ce pare a fi o copie a celei Constantinopolitane.
Biserica Sfinţii Apostoli a fost fondată, după un plan basilical, de împăratul Constantin cel Mare odată cu transformarea Bizantion-ului în capitală. A dorit să o îmbogăţescă cu relicve de la toţi cei 12 Sfinţi Apostoli ai lui Iisus şi a desemnat-o ca adăpost de veci al propriului mormânt. Locuitorii capitalei o numeau Polyandrion sau Myriandrion. Nu s-a reuşit decât aducerea a numai trei relicve importante, ale Sfântului Andrei, ale Sfântului Luca şi Timotheus (cei doi din urmă nefiind apostoli ci propovăduitori).
Justinian şi Theodora au reconstruit-o şi au mărit-o, între anii 530-550. Noul locaş avea un plan de cruce greacă şi era acoperit cu o mare cupolă centrală şi alte patru în colţuri. Impăratul Justin al II-lea a adăugat un plus de bogăţie şi de strălucire ornamentaţiei.
Măreaţa biserică a atras în preajma ei necropola imperială. Sarcofagele celor mai mulţi împăraţi s-au împărţit între două mausolee exterioare, unul la nord şi altul la sud de absidă, numite Heroonul lui Constantin şi Heroonul lui Justinian. Biserica în sine nu adăpostea nici un mormânt, nici măcar pe al fondatorului, iar aşezarea sarcofagelor în fiecare heroon nu respecta ordinea deceselor, sau pe cea dinastică.
 Dethier, un erudit care a trăit în Constantinopol şi care cunoştea bine topografia oraşului medieval, a precizat că 19 sarcofage se aflau în heroonul lui Constantin şi 17 în cel al lui Justinian. Byzantios, un autor grec modern, a socotit că ar fi existat cinci sarcofage de împăraţi în primul heroon şi altele nouă în cel de al doilea. Multe altele au aparţinut probabil unor membri ai familiilor imperiale.
Relicvele adăpopstite de marele şi bogatul sanctuar erau numeroase. La cele amintite se mai adăugau relicvele primului episcop de Efes, Matheus (Matei) şi ale sfinţilor anargiri Comos şi Damian.
Incinta Bisericii Sfinţii Apostoli era înconjurată de porticuri somptuoase, de mai multe stoa (postamente), în lungul cărora erau dispuse sarcofage izolate. Toate sarcofagele erau din marmură şi acoperite de ornamente valoroase şi minuţioase, înconjurate de lame de argint, de pietre încrustate sau montate. Efectul era grandios şi orbitor, atunci când razele soarelui le atingeau. Cea mai mare parte a capacelor sarcofagelor aveau formă de acoperiş în două ape. In afară de minunăţia exterioară, fiecare sarcofag conţinea câte un mic tezaur de bijuterii opulente.
Mulţi Patriarhi, dintre cei mai respectaţi, îşi aveau mormintele tot la biserica Sfinţii Apostoli. S-a păstrat numele multora dintre cei înmormântaţi acolo, în particular cel al lui Ioan Chrysostom.
Mormintele au fost profanate de către nemernicul de împărat trădător Alexis (Alexios) Anghelos pentru a se folosi de tezaurele din ele la cumpărarea păcii şi bunăvoinţei cruciaţilor, cărora le făcuse promisiuni fără acoperire. Cruciaţii nu s-au lăsat mai prejos şi au continuat jefuirea mormintelor imperiale în noaptea dintre 13 şi 14 aprilie 1204, fără nici un respect creştin.
Dervişii fanatici ai lui Mahomed al II-lea definitiv tot ce mai rămăsese. Din relatările lui Critobulos, dervişii au petrecut paisprezece ore pentru a sfărâma ultimele rămăşiţe ale sarcofagelor cu lovituri de ciocan şi cu bare de fier.
Cea mai mare moschee a Istanbulului, Moscheea Fatih Camîi, sau Moscheea Cuceritorului, a fost construită pe fundaţiile vechii biserici. La trecerea pe străzile alăturate se mai pot vedea întâmplător cuve de marmură lustruită, care pot resturi ale sarcofagelor imperiale creştine.

CONSTANTINOPOL - MARELE PALAT

Constantinopolul acoperă un  pământ aproape sfânt pentru civilizaţie. Toate mărturiile, toate percepţiile şi toate simţurile conduc la înţelegerea că la Constantinopolul bizantin civilizaţia antică greacă nu a fost o floare supranaturală, căzută din cer, ci produsul unui arbore  înfipt adânc. Arbore pe care l-a ajutat o sevă romană mai tânără şi mai pragmatică. Faimoasa simplitate a antichităţii, echilibrul şi seninătatea ei, nu au fost numai virtuţi naturale, ci şi trofeele unor campanii umane periculoase, pline de suferinţă. La Constantinopol, seninătatea antică a vieţii, complexă şi tragică, a reuşit să se împace cu dorinţa de fast şi de lux ce a cupris lumea Imperiului Roman de Răsărit, lume prea apropiată de Orientul plin de parfum şi de promisiuni.
Un element care conferă imaterialitate tuturor colţurilor din lume este lumina. In Italia lumina este moale şi catifelată, în insulele Ioniei este extrem de blândă şi plină de doruri orientale, în Egipt este densă şi tranşantă, iar pe malurile Bosforului lumina este spiritualizată şi meditativă.  
De la venerabila biserică Sfânta Sofia spre Moscheea Albastră, de astăzi, fusese amenajată de pe timpul lui Constantin cel Mare o piaţă vastă numită Augusteum, adică Forumul lui Augustus. Pe partea opusă Sfântei Sofia, piaţa era limitată de zidurile Marelui Palat imperial şi de porţile masive, cu trei arcuri, ale Hipodromului.
Piaţa Augusteum avea laturile de 140 metri lungime şi 170 de metri lărgime. Era pavată cu marmură şi decorată cu numeroase statui. Ea reprezenta centrul oficial al oraşului. In mijlocul pieţei era plasată Mila de Aur, punctul de la care se măsurau toate distanţele spre periferiile imperiului. Era reprezentată prin-un monument în formă de arc de triumf care purta statuile lui Constantin şi a mamei sale Helena, precum şi doi îngeri. In Augusteum exista o coloană de porfir cu statuia împăratului Constantin, alta decât cea care se înălţa în Forul lui Constantin. In apropiere de Mila de Aur, împăratul Phocas (602-610) a ridicat mai târziu un oratoriu dedicat Sfântului Ioan Evanghelistul. Tot în piaţă, s-a înălţat după mai mult de două secole o statuie ecvestră a lui Justinian I-ul. Era orientată spre răsărit de unde venea pericolul regatului persan al parţilor. Statuia a înfruntat un mileniu, până în sec.al 16-lea, când au topit-o turcii pentru a turna tunuri din bronzul ei.
Cu faţada spre Augusteum era orientată şi clădirea Senatului (sau palatul Magnaura), ridicată tot pe vremea lui Constantin cel Mare, pe latura de răsărit a pieţei vaste şi cu spatele la Marea Marmara. Clădirea aceea simbolică pentru statul roman a suferit două incendii, unul pe timpul împăratului Arcadius şi al doilea sub Justinian. Cel din urmă a reclădit-o cu măreţie deşi instituţia Senatului nu mai avea decât un rol decorativ în viaţa politică.
Spre latura de răsărit, adică spre Marea Marmara, piaţa Augusteum era ornată de un portic cu şase coloane de marmură albă. Pe latura de apus a Pieţei Augusteum, cea dinspre oraş, se alătura Capela Sfântului Constantin, loc în care împăraţii bizantini primeau supunerea inamicilor prizonieri, aşezându-le piciorul pe cap. Latura de nord a pieţei era dominată şi închisă de domeniul Sfintei Sofia.
La sud-est de Augusteum se desfăşurau vastele domenii şi construcţii ale Palatului Imperial, adică în partea opusă Sfintei Sofia şi la răsărit de Hipodrom spre Marea Marmara, pe locul şi în împrejurimile Moscheii Albastre de astăzi. Palatul era un ansamblu neregulat de edificii adăugate succesiv, timp de peste şase secole, la primele construcţii palaţiale ale lui Constantin cel Mare. Ansamblul Marelui Palat nu a fost terminat decât în sec. al 10-lea, adică în momentul în care a încetat orice adăugire şi orice corectare a degradărilor. După modelul său s-a dezvoltat mai târziu palatul al sultanilor otomani, Palatul Topkapî, plasat nu departe, pe fostul acropolis al oraşului..
Palatul imperial cuprindea trei sectoare principale: Palatul Chalke, cu deschidere spre Augusteum la nord, Palatul Daphne paralel cu precedentul şi situat în spate, mai la sud de Chalke şi de grădinile care coborau spre Marea Marmara. Intre cele două palate se interpunea faimosul Triclinium cu nouăsprezece paturi. Cel de al treilea sector îl reprezenta Palatul Sacru, sau Theophylactes („păzit de Dumnezeu“), devenit edificiul principal sub dinastia macedoneană. Era plasat la sud-est de Palatul Daphne şi de Auguseum. Acest palat era la fel de vast ca şi primele două.
Chalke cuprindea un vestibul, cu poartă la fier monumentală, care corespundea spre Augusteum. Acest palat a dat numele său unui întreg corp de construcţii, care cuprindea în plus sălile de gardă ale pretorienilor, sala de tribunal numită Lychnos, în care împăratul făcea primiri, sala Consistoriului, o altă sală de recepţii cu trei porţi de fildeş, la care era anexată o sală pentru servitul mesei de către împărat şi o biserică a lui.
Triclinium-ul cu nouăsprezece paturi, era o sală vastă luminată prin plafon. Era numită astfel pentru că era mobilată cu nouăsprezece mese şi paturi în stil roman, pe care se serveau ospeţe de ceremonie la sărbători, precum cea de Crăciun. Masa cu pat a împăratului era plasată pe o poziţie mai înaltă, având aranjate în stânga şi în dreapta câte alte nouă mese cu pat pentru invitaţi. La mijlocul sec.al 10-lea (949), Luitprand, episcop de Cremona, a descris luxul prodigios al ospeţelor servite în veselă de aur, sau în vase care nu puteau fi deplasate decât pe cărucioare învelite în purpură. Tricliniumul celor nouăsprezece paturi era folosit atât pentru marile recepţii, dar şi pentru expunerea catafalcului imperial înainte de înmormântare.
Sectorul Palatului Daphne se afla în apropierea Moscheii Albastre de astăzi. La el se ajungea printr-o galerie sau peripatos, plasată în spatele absidei Palatului Chalke, galerie care trecea paralel cu latura răsăriteană a Hipodromului la Biserica Sfântul Ştefan. Palatul Daphne se înălţa cu două etaje. Incăperile lui aveau destinaţii asemănătoare celor din Chalke, în special pentru recepţii. El avea trei intrări: una dinspre Hipodrom, una dinspre Tricliniumul celor nouăsprezece paturi şi ultima dinspre Auguseum. Dinspre Hipodrom accesul era barat de o poartă grea de fier, precauţie utilă în caz de revolte.
Palatul Daphne cuprindea trei oratorii, iar alături avea Biserica Sfântul Ştefan, în care se celebrau căsătoriile împăraţilor. Prin galeria lui superioară, împăratul se îndrepta spre loja sa din Hipodrom. Pe latura răsăriteană a tribunelor acestuia suveranul avea micul său palat numit Kathisma, construcţie ce deţinea şi alte încăperi necesare, precum vestiar, sufragerie, etc. Locul Palatului Kathisma este acoperit astăzi de Moscheea Albastră. In spatele edificiilor aparţinând palatului Daphne, alături de grădina dinspre mare, exista un manej şi un mic hipodrom acoperit.
De la Palatul Daphne se trecea în Palatul Sacru, cel de al treilea şi cel mai important palat, care era special rezervat acestei numiri oficiale. La acela se ajungea printr-o curte, sau o fiala sub cerul liber, numită Fiala misterioasă, Fiala Sigma sau Triconc. Curtea era formată din două hemicicluri cuprinzând între ele un bazin de bronz bordat cu argint şi un vas de aur. Unul dintre hemicicluri era acoperit, în el adăpostindu-se de obicei curtenii şi funcţionarii ce-l aşteptau pe împărat.
Printr-un peristil al palatului în formă de arc, numit Sigma, ei intrau în Triconc, hemiciclul cu trei abside, unde împăratul se ducea adesea. Sunt imposibil de descris toate sălile decorate cu marmură, cu coloane de porfir şi marmură, cu pavimente de marmură sau cu mozaic, cu bolţi de mozaic de sticlă, cu o bogăţie de metale preţioase, pietre fine şi emailuri. Era o etalare de bogăţii ca în basmele din „O mie şi una de nopţi“. Se pot cita în continuare: galeria Losiacos, din latura de sud-est a grădinilor, spre apele Mării Marmara şi sala numită Chrysotriclinium, cea mai frumoasă sală a tronului, cu porţi de argint lucrate sub diriguirea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul.
Chrysotriclinium era un sanctuar al cultului imperial, amintind de o biserică. Avea o sală centrală cu plan octogonal acoperită de o cupolă străpunsă de şaisprezece ferestre. Din ea se desprindeau opt abside care comunicau între ele. Absidele aveau profunzime şi formau, la rândul lor, adevărate săli. Una servea drept tezaur, iar alta drept oratoriu. Cea plasată în faţa intrării era închisă de două porţi acoperite cu argint. Cu ocazia recepţiilor, acele porţi rămâneau închise până în momentul în care mulţimea pătrundea în Chrysotriclinium şi până se restabilea liniştea. Atunci doi ofiţeri o deschideau şi lăsau a fi văzut împăratul aşezat pe tron în partea adâncă a absidei. Mulţimea se prosterna în semn de omagiu.
Acele recepţii constituiau doar o măruntă parte a protocoalelor bizantine. Strălucite erau şi procesiunile organizate în palat prin lungi galerii, procesiuni la care participau diverse corpuri de slujitori într-o ordine riguroasă.
Apartamentele private egalau în eleganţă şi lux încăperile oficiale. Unele erau destinate pentru locuirea de vară, iar altele pentru cea pentru iarnă, după obiceiurile Orientului lasciv. Unii împăraţi abandonau adesea locuinţa predecesorilor şi îşi construiau alta. Dintre cele noi, cea a lui Vasile I-ul Macedoneanul, numită Cenurgion, a fost descrisă de Constantin al VII-lea Porfirogenetul drept o revărsare de artă a mozaicului şi a bogăţiei.
Ansamblul palatelor imperiale se întindea pe 40 de hectare şi era înconjurat de o fortificaţie aparte. In sec. al 10-lea, ansamblul cuprindea şapte peristiluri sau vestibule, opt curţi interioare, două fiale sau vestibule în aer liber, patru mari biserici (Sfântul Ştefan, Domnul, Sfânta Maria a Farului, Biserica Nouă – numită şi Nea), nouă mari capele, nouă oratorii, un baptiseriu, patru săli de gardă, trei mari galerii de recepţie, cinci săli ale tronului (Lychnos, Marele Consistoriu, Tricliniumul celor nouăsprezece paturi, Tricliniumul de la Magnor, Chrysotriclinium), zece apartamente imperiale, o bibliotecă, trei mari sufragerii, şapte galerii de comunicaţie, trei alte galerii deschise(peripatos), două terme, un carusel, un port.
Prin palatele şi luxoasele anexe, basileii nu au dorit numai artă pentru artă, frumuseţea edificiilor a avut scopul să le slujească viaţa şi  grandoarea. In structuri măreţe au adăpostit creaţiile unor maeştri artizani puternici şi echilibraţi, formaţi la şcoala antichităţii echilibrate. Un colţ de rai plămădit din piatră, marmură, mozaic, frescă şi metale preţioase, un colţ de viaţă puţin artificială şi închistată de protocoale complicate în care nu vom şti niciodată ce rol a avut vegetaţia.
In afara palatelor Chalke şi Daphne, din marea reşedinţă imperială mai făceau parte alte opt palate: Kathisma, Magnor, Bucoleon, Porfir, Pentacubuclon, Aetos, Tresor, Grada Mobilă, palatul Bisericii Noi. In plus, la răsărit de Biserica Sfânta Sofia, pe malul mării, domina ţărmul Marmaralei Palatul Manganes. Unele din palatele alăturate Marelui Palat, îl egalau în splendoare. Palatul Magnor, situat probabil între biserica Sfânta Sofia şi incinta Marelui Palat, se distingea cu unele capodopere de orfevrărie bizantină executate la iniţiativa împăratului Theophilos (829-842), dar cuprindea şi camera nupţială a împăraţilor. Intre Marele Palat şi apele mării era plasată Biserica Nouă cu cinci cupole, ridicată de Vasile I-ul Macedoneanul şi descrisă pentru frumuseţea sa deosebită de către Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). La sudul Marelui Palat, către Marea Marmara, se găsea Palatul Porfir, acoperit şi dalat cu porfir roşu. Era palatul destinat naşterii copiilor imperiali.
Chiar pe ţărmul Mării Marmara se afla Palatul Bucoleon, cu un port privat al împăraţilor şi cu un far. Portul era creat artificial şi era mărginit de un magnific chei de marmură. Numele îi provenea de la un grup statuar ce reprezenta un leu ce dobora un taur, grup statuar plasat pe chei. Acea sculptură a fost dezgropată cu ocazia lucrărilor la calea ferată, fapt ce a permis, localizarea exactă a Palatului Buculeon. Bazele edificiului fuseseră puse în sec. al 5-lea, sub domnia lui Theodosius al II-lea. Cu timpul aici se adunaseră multe alte lucrări sculpturale în afara celei de pe chei. In sec. al 10-lea, Nikephoros Focas (963-969) a întărit fortificaţiile palatului dorind să-l transforme într-o citadelă cu un donjon. A sperat ca puterea şi izolarea palatului să-l ferească de mâna unor eventuali asasini, dar nu a avut noroc.
Fortificaţiile ridicate de Nikephoros Focas (963-969) au fost ultimele lucrări întreprinse pe teritoriul Marelui Palat. Succesorii la tron l-au lăsat cu încetul pe drumul degradării, fiind considerat ca nesigur în mijlocul unei populaţii turbulente. Pe de altă parte nici tezaurul statului nu mai avea puterea de a-l întreţine corespunzător.
Incepând cu sec.al 10-lea, împăraţii s-au arătat atraşi de colţul de nord vest al oraşului, colţ care domina Cornul de Aur, la întâlnirea zidurilor de apărare dinspre uscat cu cel dinspre Cornul de Aur. Pe acea suprafaţă unghiulară, cuprinsă între fortificaţii, numită Blachernes,, departe de vechiul centru istoric, a luat naştere un nou complx palaţial, pentru ultimile secole de existenţă precară a Imperiului Bizantin.
Chiar după amenajarea progresivă a reşedinţei de la Blachernes, uneori împăraţii au mai rezidat în donjonul şi castelul Bucoleon. Spre exemplu, Manuel Comnen (1143-1180), care îşi construise un nou palat alături de cele existente la Blachernes, a primit pe regele Amaury al Ierusalimului tot în vechea reşedinţă. Aceasta cu toate că prefera  izolarea şi siguranţa de la Blachernes. Palatul Bucoleon a fost singurul palat descris, în sec. al 11-lea, de Benjamin de Tudela în lucrarea sa cu impresii din Constantinopol.
Conducătorii cruciadei a IV-a, după cucerirea mârşavă a capitalei bizantine, au locuit la început în Bucoleon (Bandouin I-ul) şi abia mai târziu la Blachernes şi la mănăstirea Pantocrator, ambele în lungul Cornului de Aur (1204-1261).
După recucerirea Constantinopolului, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282), s-a instalat la început (1261) tot în vechiul palat, în Marele Palat, dar starea de degradare de acolo l-a determinat curând să se instaleze la Blachernes.
In sec. al 14-lea, toate construcţiile Marelui Palat se ruinaseră, mai ales după ce toate valorile lui fuseseră jefuite de cruciaţii apuseni, în 1204 şi după ce se mai recuperaseră ultimele valori. El a servit drept carieră pentru noile construcţii civile din zonă.
In 1422, vizitând Constantinopolul, florentinul Bondelmonti nu a mai putut vedea vechiul palat, deoarece dispăruse aproape cu totul. Vestigiile lui se pierduseră sub noile construcţii de locuinţe răspândite deasupra. Au urmat construcţiile otomane din lemn, care au menţinut o locuire mizeră până la începutul sec. al 20-lea.
Incendiile erau evenimente curente în timpul stăpânirii otomane. Cele care s-au produs însă în urmă cu un secol au avut darul de a descoperi terenul şi de a aduce la suprafaţă vestigii consistente ale Marelui Palat. Guvernele Turciei moderne au întrerupt reconstrucţia cartierelor de locuire peste zona istorică curăţită de incendii. O mare parte a vestigiilor se pierduseră deja sub gigantica Moschee Albastră, iar altele mai stau ascunse sub cartierele de locuinţe care încă subzistă împrejur, pe fostul teren imperial.
Din fericire, unele mozaicuri ale Palatului Daphne s-au descoperit la răsărit de Moscheea Albastră, loc unde s-a deschis un Muzeu al mozaicurilor, în zona noului bazar Arasta In afara acelora se mai pot vedea astăzi resturi ale Palatului Bucoleon şi ale Palatului Magnor. O capelă imperială este bine conservată în subsolul unui magazin, în timp ce pe multe străduţe din fosta arie a Marelui Palat se pot remarca frânturi de ziduri bizantine, pe lângă care turiştii neavizaţi trec cu nepăsare.
Prin dorinţa lor de lux şi de grandoare, împăraţii primelor secole au sfinţit fiecare bucăţică de pământ din inima capitalei lor, i-au conferit un sens exaltat şi o esenţă inimitabilă. Prin sensul frumosului şi prin nestăpânirea patimilor spre lux, ei au convertit natura darnică a Bosforului în ceva metafizic. Spiritul lor s-a întrupat în zidiri pline de graţie, de confort şi de artă, devenite subiect de mituri pentru călători şi ambasadori.