duminică, 10 iulie 2011

ROMANIA - MONUMENTE PATRIMONIU UNESCO - Bisericile pictate exterior din Bucovina

Bisericile pictate din nordul Moldovei aparțin unor mănăstiri ortodoxe din județul Suceava, construite la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea.
Următoarele 7 biserici pictate au fost înscrise, începând din anul 1993, pe lista patrimoniului cultural mondial a UNESCO (în ordine alfabetică): Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota, Suceava, Voroneț.

Arbore (Hram Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul)

Biserica cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul din Arbore a fost paraclis de curte al pârcălabului Luca Arbore. La scurtă vreme după ridicarea monumentului (2 aprilie – 29 august 1503), ctitorul a fost executat din porunca domnitorului Ștefăniță. Biserica a fost pictată în 1541 de ieșeanul Dragoș Coman. Pictura murală se remarcă prin excepționala durabilitate a pigmentului albastru. Caracteristică este marea nișă de pe fațada vestică. Mănăstirea este o ctitorie boierească, fapt evidențiat prin absența turlelor. Concepută și construită într-o formă simplă, pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, construcția uimește prin marea sa stilizare.
În construcția ei se observă unele inovații arhitectonice și un echilibru deosebit al proporțiilor. Este construită din cărămidă și piatră extrasă de la carierele din zonă. Are un plan dreptunghiular la exterior, fără turlă. Pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, silueta elegantă a construcției este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale (cu cca. 2,5 metri) legate printr-un arc semicircular și unirea lor la partea superioară prin arcadă, obținându-se astfel un spațiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Această nișă exterioară de pe fațada vestică constituia, se pare, lăcașul clopotelor. Intrarea este poziționată pe partea laterală sudică a construcției.
În interior, biserica are un plan fals-trilobat, absidele fiind două nișe arcuite în grosimea zidurilor laterale. Meșterii hatmanului Arbore au realizat pereți drepți, cu imense suprafețe netede, au introdus calote în naos și pronaos, eliminând semicilindrul inițial. Arcadele joase, fără spirale, pantele și sistemul de arce moldovenești conferă bisericii proporții elegante, dovedind o construcție de valoare.
Din mobilierul paraclisului nu s-a păstrat mare lucru, în schimb chivotul de mormânt al ctitorului mănăstirii, hatmanul Luca Arbore, ucis din porunca lui Ștefăniță Vodă în anul 1523. Situat în pronaos, chivotul este considerat cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina.

Humor (Hram:AdormireaMaiciiDomnului)
Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Humor din Humor a fost ridicată în 1530 de logofătul Toader Bubuiag și pictată în 1535 de echipa meșterului Toma („Toma de la Humor”). Caracteristic pentru acest monument este pridvorul cu două arcade frânte și pictura murală a Fecioarei cu pruncul din luneta ușii de intrare și portretele votive din naos. Domnitorul Vasile Lupu a ridicat în 1641 turnul clopotniță.
Biserica Mănăstirii Humorului este așezată într-un cadru natural de o rară frumusețe, cu priveliști încă sălbatice și pitorești. Ea își are începuturile în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, când, ascunsă între codri, se ridică aici cea dintâi așezare mănăstirească, ctitoria marelui vornic Ioan (1415). La începutul secolului al XVI-lea, în 1527, mănăstirea a fost jefuită și distrusă de tătari. Biserica fusese înzestrată cu obiecte prețioase și manuscrise, dintre care cel mai de preț care se păstrează și astăzi este Tetraevangheliarul din 1473, carte dăruită e Ștefan cel Mare. Ruinele vechii mănăstiri se pot vedea și astăzi, la cca. 300m de actuala biserică. În vremea lui Petru Rareș, și Humorul este cuprins în campania de restaurări.

Moldovița (Hram: Buna Vestire)

Biserica având hramul Buna Vestire a Mănăstirii Moldovița din comuna Vatra Moldoviței a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în 1532. Pictura realizată în 1537 este atribuită meșterului Toma ("Toma de la Humor"), cel care a pictat și Mănăstirea Humor. Cele mai bine păstrate picturi murale sunt cele de pe fațada sudică. Înspre vest, intrarea în biserică se face printr-un pridvor cu cinci arcade: trei se deschid spre vest și câte una spre nord și sud. Cele trei abside exterioare – una la altarului și două ale naosului sunt împodobite cu picturi reprezentând scena rugăciunii tuturor sfinților, cărora li se alătură imaginile reprezentanților culturii clasice: Pitagora, Platon, Aristotel și Sofocle, considerați precursori ai creștinismului.Voievodul Petru Rareș, iubitor de artă ca și tatăl său, Ștefan cel Mare, vrând să continue existența Mănăstirii Moldovița, alege locul puțin mai la șes de vechea biserică a lui Alexandru cel Bun și construiește actuala Biserică a Moldoviței în anul 1532, închinând-o aceluiași hram "Buna Vestire". În aceeași epocă, Domnul împrejmuiește Biserica cu ziduri și turnuri de apărare, dându-i aspectul unei mici fortărețe. Fără îndoială că au existat locuințe, după fundațiile care se văd în partea nordică, pe a căror temelii Episcopul Efrem de Rădăuți, între anii 1610-1612, a construit clișarnița (casă egumenească) pentru locuința sa, pentru păstrarea odoarelor Bisericii și organizarea unei școli de copiști și miniaturiști, continuând în acest fel opera culturală a lui Rareș.


Pătrăuți (Hram: Sfânta Cruce)

Biserica "Sfânta Cruce" din Pătrăuți este prima ctitorie certă a domnitorului Ștefan cel Mare, din 1487. Renumele i se trage de la pictura murală din pronaos cu un subiect rar: cavalcada Sfintei Cruci.


Probota (Hram: Sfântul Nicolae)

Biserica Sfântul Nicolae a Mănăstirii Probota din satul Probota, comuna Dolhasca a fost ridicată de domnitorul Petru Rareș în 1530 pe locul unei mai vechi construcții ruinate. Restaurarea recentă a dat la iveală, sub un strat de pictură mai nouă, pictura originală de o mare valoare artistică. Nota distinctivă a bisericii o dă bolta pictată, care amintește de bolta Capelei Sixtine de la Vatican.

Suceava (Hram Sfântul Gheorghe)

Actuala biserică a mănăstirii (cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - purtătorul de biruință) a fost începută în anul 1514 de către fiul lui Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior(1505-1517) și terminată de Ștefăniță Vodă (1517-1527) în anul 1522. A fost destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei și a fost pictată, atât la interior cât și la exterior, între anii 1532-1534, în timpul domniei lui Petru Rareș, programul iconografic fiind caracteristic monumentelor realizate în această perioadă. În anul 1589 au fost aduse moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la vechea mitropolie (de la Biserica Mirăuți unde fuseseră aduse de Alexandru cel Bun în 1402).În anul 1786 negustorul Hagi Ivanciu din Botoșani dăruiește un sicriu de lemn pentru păstrarea sfintelor moaște. Zece ani mai târziu, sulgerul Toader și soția sa Anghelusa din Mlenauti înlocuiesc iconostasul original. Iconostasul aparține stilului baroc moldovenesc, remarcându-se prin dimensiunile impresionante, somptuozitate ornamentală și cromatică.Frescele ce decorează astăzi biserica Sf. Gheorghe sunt opera meșterilor moldoveni din vremea lui Petru Rareș. În anul 1893 episcopul Melchisedek în urma descifrării pe peretele de sud al naosului a inscripției din spatele baldachinului sub care se află racla cu moaștele Sf. Ioan cel Nou concluziona că pictura ar data din vremea lui Petru Șchiopul.

Voroneț (Hram Sfântul Gheorghe)

Biserica Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Voroneț din Voroneț este ctitoria domnului Ștefan cel Mare din anul 1488. În timpul domniei lui Petru Rareș, (fiul natural al lui Ștefan cel Mare), biserica a fost mărită prin adăugarea unui exonartex și a fost pictată la exterior. Biserica se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a două caracteristici a picturii sale: dominanta de albastru, realizată cu un pigment necunoscut azi, extrem de rezistent în timp, și scena Judecății de Apoi, desfășurată pe întreg peretele vestic, neîntreruptă de nicio deschidere a vreunei uși sau ferestre. În interior se află picturi murale din vremea lui Ștefan cel Mare, inclusiv tabloul votiv al ctitorului. Legenda “originii” bisericii unește pe vecie două mari personalități în destinul nostru național: ctitorul mănăstirii Ștefan cel Mare și cuviosul părinte Daniil, primul stareț al mănăstirii, unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru și duhovnic vestit.O sfântă candelă aprinsă veghează mormântul Sfântului Daniil Sihastru de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de: dimineață, după-amiază, și de la miezul nopți.De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugirea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nicio deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare strălucire.

ROMANIA - MONUMENTE PATRIMONIU UNESCO - Cetăţile dacice din munţii Orăştiei

Ansamblul de asezari si fortificatii din Masivul Şureanu este cunoscut si sub numele de Cetatile Dacice din Muntii Orastiei, majoritatea concentrate in bazinul raului Gradistea, afluent al Muresului. Aici gasim, pe o suprafata de aproximativ 200 km2, numeroase ziduri de piatra care compun sistemul fortificatiilor dacice de la Costesti-Cetatuie, Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmizegetusa Regia, Banita si Capalna.
Intinzandu-se la poalele unor piscuri falnice, asezarile si fortificatiile dacice sunt uimitoare in egala masura pentru vizitatorul intamplator si pentru expertul in arheologie, impresionand prin amplasamentul bine gandit, prin varietatea formelor si prin caracterul monumental. Cele mai multe constructii civile, fiind realizate din materiale perisabile, nu au supravietuit, astfel incat o persoana neavizata cu greu isi poate imagina acum configuratia si numarul lor. Altele insa, construite integral sau partial din blocuri de piatra, s-au conservat indeajuns de bine ca sa poata oferi un indiciu asupra maretiei lor de odinioara. In Masivul Sureanu predomina sisturile cristaline – roca friabila si dificil de fasonat –, astfel incat calcarul pentru constructiile din zona cetatilor dacice a fost exploatat si adus, cale de zeci de kilometri, de pe Dealul Magura, situat la est de Calan, iar andezitul din cariera de la Bejan, Deva.

Aceste vestigii dacice, unice in Europa si chiar in toata lumea antica, prezinta asemanari izbitoare cu alte situri din intreaga Dacie preromana. Ele depun marturie despre o civilizatie infloritoare, superioara in multe privinte celor dezvoltate de alte popoare europene din Antichitate in regiunile din afara Imperiului Roman. La toate cetatile gasim combinate sistemele de fortificatii traditionale (val, palisada) cu cele din piatra fasonata.
 Acestea din urma, inspirate din lumea elenistica, au fost ridicate, incepand cu mijlocul secolului I i.Hr., cu participarea mesterilor veniti din orasele grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, fapt demonstrat si de literele/grupurile de litere grecesti inscriptionate pe unele blocuri. Zidul elenistic consta din doua paramente de blocuri de calcar fasonate cu grija, care alternau cu blocuri dispuse transversal (butise) pe directia paramentului. Spatiul dintre cele doua siruri de blocuri se umplea cu emplecton (piatra si pamant maruntite) bine batut. Pentru a se evita eventualele impingeri laterale pana la perfecta tasare a emplectonului, in blocuri se sapau jgheaburi in „coada de randunica“, unde se asezau capetele unor barne din lemn care uneau cele doua paramente. Zidul dacic (Murus Dacicus) reproduce zidul elenistic, exceptand insa butisele. Cetatile dacice au in preajma sanctuare ridicate din piatra si lemn. Au fost identificate doua tipuri de astfel de edificii de cult: circulare si rectangulare. Materialul utilizat a fost adus si in acest caz de la Magura Calanului si Bejan.

Cercetarile arheologice au scos la lumina asezari civile, gospodarii, ateliere de mai multe feluri, drumuri ce strabat culmile muntilor si traverseaza cursuri de apa, apeducte din teracota, sisteme de canalizare, rezervoare de apa, spatii sacre, fortificatii impunatoare – de la cele traditionale, facute din lemn si valuri de pamant, la fortarete puternice, imprejmuite de ziduri din piatra de calcar. In toate aceste situri a fost descoperita o mare cantitate de material arheologic extrem de divers: ceramica, unelte si obiecte de metal, arme, obiecte de bronz si sticla, monede, piese confectionate din metale pretioase etc. Teritoriul pe care s-a ridicat capitala dacilor a fost locuit sporadic si inainte de sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., cele mai vechi descoperiri (facute in pestera de la Cioclovina) datand din perioada Paleoliticului Superior. Apoi, cateva mii de ani mai tarziu, s-a stabilit in zona o comunitate a primilor indoeuropeni, purtatorii Culturii Cotofeni si stramosii tracilor.

Dintre triburile trace, ramura nordica, aceea a daco-getilor, s-a individualizat prin cateva particularitati de limba si prin credinta in nemurire, configurand o uniune tribala localizata pe cursul mijlociu al Muresului. Pe la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr. si inceputul veacului urmator, centrul formatiunii se afla in cetatea de la Costesti-Cetatuie si isi tragea vigoarea economica, deci implicit puterea politica si militara, din manoasa Vale a Muresului, cu terenurile ei agricole excelente, din Muntii Metaliferi, cu zacamintele lor aurifere, si din Masivul Sureanu, bogat in minereuri feroase. Ajuns la conducere candva inainte de anul 82 i.Hr., Burebista a reusit sa adune sub sceptrul sau majoritatea uniunilor tribale daco-gete si sa intemeieze un regat intins de la Muntii Balcani pana in Carpatii Padurosi si din Moravia (in Cehia de astazi) pana pe malul Niprului, la Boristene si Olbia. Tot Burebista a inglobat in regatul sau mai vechile fortificatii si a construit altele. Ele vegheau principalele drumuri comerciale ale Daciei si le inchideau pe acelea care traversau Carpatii. Opera de fortificare a fost continuata de urmasii lui Burebista, astfel incat, intr-un interval de doua secole, regatul dac a fost inzestrat cu aproape 100 de fortarete, dintre care 91 functionau inca si in vremea lui Decebal.

In timpul domniei lui Burebista (circa 82-44 i.Hr.) Deceneu, marele preot si colaboratorul apropiat al regelui, si-a avut resedinta pe muntele sfant al dacilor, Kogaion, unde a fost intemeiata Sarmizegetusa. Cu toate ca vasta stapanire a lui Burebista s-a fragmentat mai intai in patru, apoi in cinci parti, nucleul regatului cu centrul in Muntii Orastiei a dainuit. De acolo a pornit si ultima unificare a daco-getilor, opera a predecesorilor lui Diurpaneus, supranumit Decebal – nume cu care a si ramas in istorie. La moartea lui Burebista, conducerea a preluat-o Deceneu si tot el a mutat capitala de la Costesti-Cetatuie la Sarmizegetusa Regia, pe muntele sfant. De atunci incolo – sau cel mai tarziu de pe vremea lui Comosicus, urmasul lui Deceneu –, regii dacilor au cumulat cele trei puteri supreme in stat: politica, militara si religioasa, situatie care s-a perpetuat si pe timpul lui Decebal.


Dupa primul razboi cu Traian, desfasurat in anii 101-102, Decebal a fost obligat sa-si demanteleze partial fortificatiile, inclusiv pe acelea ale capitalei, pe care insa in anii 103-104 le-a refacut, iar pe unele chiar le-a dezvoltat. In timpul celui de-al doilea razboi cu Traian, 105-106, si imediat dupa acesta, toate cetatile dacice au fost incendiate si distruse de romani, cu exceptia Sarmizegetusei. In aceasta din urma a ramas o garnizoana romana care mai intai a reparat stricaciunile pricinuite zidului pe perioada asediului, dupa care a extins cetatea la dimensiunile la care o cunoastem azi. Garnizoana – un detasament al Legiunii a IV-a, Flavia Felix – a ramas cantonata aici pe toata durata domniei lui Traian.Vestigiile cetatilor dacice le sunt cunoscute localnicilor din vremuri imemoriale, dupa cum o indica si frecventa toponimelor: Cetate, Cetatuie, Blidaru, Gradiste, dar au ajuns la cunostinta carturarilor cu interes pentru istorie abia mai tarziu. Cea mai veche mentiune scrisa dateaza din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand este remarcata existenta unui oras – cu fundamente la vedere si cu ziduri din piatra – situat in munte, nu departe de Orastie.

Dupa alte veacuri de tacere, descoperirea unor monede de aur, prin 1784-1785 si mai ales dupa anul 1802, a atras atentia autoritatilor, eveniment urmat, in anii 1837 si 1847, de vizitarea unora dintre ruine de catre invatati. Ca urmare, la inceputul secolului XX, Gabor Téglas afirma ca la Gradistea Muncelului a fost ultimul loc de refugiu al lui Decebal. Sapaturile sistematice, conduse de arheologi de profesie, au inceput insa abia in anul 1924, sub bagheta profesorului Dimitrie Mihail Teodorescu, de la Universitatea din Cluj. De atunci, cu intreruperi variabile, ele au continuat sub conducerea lui Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu si Ioan Glodariu, asa incat astazi se cunoaste amplasarea tuturor vestigiilor importante, chiar daca ele nu au fost inca cercetate in totalitate. Ruinele cetatilor dacice probeaza existenta unei economii infloritoare, bazata pe utilizarea larga a uneltelor din fier si pe schimburi active, in special cu cetatile grecesti de la Pontul Euxin si cu Imperiul Roman. Sistemul de aparare a capitalei dacice a fost cea mai puternica si una dintre cele mai sofisticate structuri defensive ale statului dac.

Zona cetăţilor a fost, atat in primul (101-102) cat si in al doilea (105-106) razboi cu Imperiul Roman, teatrul unor crancene batalii. Numai cunoscand puterea economica a Daciei si iscusita folosire in lupta a obstacolelor naturale oferite de terenul muntos abrupt si a impresionantului sistem de fortificatii, putem gasi o explicatie pentru durata operatiunilor militare si pentru rezistenta prelungita a poporului dac in fata invadatorilor. Studierea siturilor si vestigiilor arheologice poate contura o imagine obiectiva a nivelului atins de civilizatia dacilor in timpul confruntarilor cu romanii si ofera posibilitatea compararii lui cu acela atins de alte popoare europene in acel moment. Valorificarea turistica si stiintifica a ansamblului cetatilor dacice impune clarificarea statutului lor juridic, o buna administrare a acestora, precum si realizarea unor obiective esentiale in domeniile infrastructurii, extinderii cercetarii arheologice si conservarii/restaurarii vestigiilor pe baza unui program etatizat de lunga durata.

ROMANIA - MONUMENTE PATRIMONIU UNESCO - Bisericile săseşti fortificate, Transilvania

Zidirea bisericilor săseşti a inceput cu 800 de ani în urma. Locurile de rugaciune au servit mai apoi şi ca incinte de aparare. Bisericile fortificate din Transilvania sunt o mostenire fabuloasă lăsată nouă de saşi. Acum, clopotele lor tac. Nici sasii nu mai sunt. Nici ceasurile din turnurile-clopotniţă nu mai măsoară timpul.
Satele transilvane cu biserici fortificate oferă o imagine plină de viață a peisajului cultural din sudul Transilvaniei. Aceste sate sunt caracterizate de un sistem specific de cultivare al terenului, un model de așezare și organizare a gospodăriilor țărănești, păstrate încă din Evul Mediu. Localitățile sunt dominate de bisericile lor fortificate, care ilustrează perioadele clădirii din secolul al XIII-lea și până în secolul al XVI-lea. Cel mai renumit dintre aceste sate este Biertanul.
Biserici fortificate transilvane sunt specifice satelor săsești și secuiești situate în sud-estul Transilvaniei. Odinioară în număr de circa 300, bisericile fortificate au jucat atât un rol religios cât și un rol militar pentru mai mult de cinci secole. In număr de aproximativ 150 de edificii la începutul secolului XXI, bisericile fortificate transilvane formează unul dintre cele mai dense sisteme de fortificații medievale bine păstrate de pe continentul european.
Dintre cele 150, care au ramas in picioare la începutul sec.al 21-lea, numai şapte (deocamdată) au fost recunoscute ca fiind comori ale umanitaţii si au intrat in Patrimoniul UNESCO.
In Transilvania, în așezările rurale săsești și secuiești se pot regăsi trei tipuri principale de fortificații:
  • biserica cu incintă fortificată (de exemplu Prejmer sau Sânzieni),
  • biserica fortificată (de exemplu Saschiz, Șeica Mare sau Seliștat),
  • fortăreața-biserică (de exemplu Valea Viilor sau Dârjiu)
Secuii s-au instalat ca grăniceri în sud-estul transilvan în cursul secolului al XI-lea. Satele săsești au început a fi construite de la mijlocul secolului al XII-lea, când regele Géza al II-lea a adus coloniști germani în regiune pentru a proteja frontierele orientalee ale Regatului Ungariei de invaziile cumane. După sosirea în regiune a cavalerilor teutoni, la începutul secolului al XIII-lea, și conform acordurilor cu regele Ungariei, germanii au obținut un statut special printre populațiile provinciei, iar civilizația lor a putut supraviețui în cadrul unor puternice comunități de țărani, de meșteșugari și de comercianți. Atât secuii cât și sașii fiind situați într-o regiune aflată constant sub amenințarea invaziilor otomane și tătare, ambele comunități de grăniceri și-au construit fortificații de diverse mărimi. Orașele cele mai importante au fost fortificate în întregime, iar în localitățile mai mici, sate sau târguri, s-au construit fortificații în biserici (mai exact, bisericile au fost construite ca niște fortărețe) sau în jurul bisericilor. In unele cazuri, bisericilor li s-au adăugat ziduri și turnuri de apărare precum și alte constructii interioare (cămări, etc.) care pe vreme de război puteau adăposti populația localității, iar pe vreme de pace erau folosite ca depozite, hambare, magazii în care populația își păstra bunurile (în mai multe sate transilvane, unul dintre turnurile fortificației se numește "turnul slăninilor").
. Treptat, colonistii sasi au capatat privilegii asupra teritoriilor unde s-au asezat. Initial spatii de rugaciune, Povestea saşilor transilvani a inceput in secolul al X-lea, odata cu actiunea de cucerire maghiara a voievodatelor romanesti din Ardeal. Pentru a-si intari autoritatea asupra teritoriilor cucerite si pentru a asigura apararea acestora, regalitatea maghiara a apelat la colonizarea zonei cu noi populatii. Printre acestea s-au numarat si sasii, sositi din regiunile Flandrei, Saxoniei si Rinului. Bisericile sasesti au inceput sa fie fortificate odata cu aparitia pericolului navalirilor turcesti si tataresti. Lacasurile de rugaciune, situate, prin traditie, in centrul obstii, au dobandit si functia de adapost al comunitatii. Au fost construite, cu tenacitate si pricepere, ziduri de aparare, turnuri fortificate, bastioane si drumuri de straja. La vreme de restriste, bisericile astfel întărite puteau adaposti întreaga populaţie. Tot acolo erau dosite proviziile si uneltele de lucru.
Clădirea principală a satelor săsești și secuiești era biserica, situată aproape întotdeauna în centrul localității. In majoritatea cazurilor, biserica era situată într-o locație ușor de apărat, de obicei în vârful unei coline. Elementele de fortificație întâlnite în orașele din împrejurimi au fost adaptate fortificațiilor din sate (de exemplu, turnul bisericii din Saschiz a fost inspirat de turnul cu ceas din Sighișoara). Materialele de construcție sunt în mod tradițional piatra și cărămida roșie, iar țiglele acoperișurilor sunt date cu argila roșie, ceea ce este un specific al regiunii.
In apropierea bisericii se găsea piața centrală a satului (numită Tanzplaz, în dialect săsesc, sau piața de dansuri, în română), în jurul căreia gravita viața socială a comunității. Singurele construcții situate în apropierea fortificațiilor au fost edificiile publice: școala sau primăria (uneori, școala era situata în interiorul fortificației, cum e cazul la Prejmer). Casa parohială și locuințele țăranilor bogați sunt situate în jurul acestei piețe centrale.
In curtea interioara a bisericilor au fost construite locuinte de tip fagure, lipite de zidul de aparare. Fiecare familie avea locul sau bine stabilit in interiorul fortificatiei si, in unele cazuri, locul acela se transmitea in familie, din generatie in generatie. Lucrurile pareau sa se eternizeze, in intelesul bun al cuvantului – cu trecerea timpului, comunitatile sasesti deveneau din ce in ce mai puternice, din ce in ce mai prospere si mai influente. Prima mare lovitura a venit odata cu incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial, cand populatia saseasca a avut mult de suferit de pe urma autoritatilor comuniste nou-instalate. Pentru sasii care nu au murit in razboi, au urmat exproprieri, deportari, ani grei de inchisoare. Dupa 1989, cand au putut sa plece, saşii au plecat de tot. Aproape toti. Un exemplu: in anul 1939, comunitatea sasilor din localitatea Valea Viilor numara 928 de membri. In 2004 ramasesera 20. Acum mai sunt doar sase.
Unele dintre bisericile construite de sași și de secui în secolul al XIII-lea au fost puternic influențate de bisericile cisterciene de la Cârța și de la Igriș. Bisericile au fost fortificate începând cu secolul al XIII-lea și au jucat un rol defensiv până în 1788, data ultimei incursiuni otomane în Ardeal.
Sub numele de "biserici fortificate ardelene" sunt cuprinse mai multe tipuri de fortificații:
  • Biserici fortificate propriu-zise: edificiile unor biserici cuprind elemente defensive - turnuri de clopotniță transformate în donjon (cum este cazul bisericii din Sântimbru sau a celei din Netuș) sau ziduri prevăzute sub cornișă cu mortriere și cu veritabile drumuri de straja cu podeaua găurită (fie pe toți pereții edificiului, ca la Cloașterf sau la Seliștat, fie doar pe anumiți pereți, de obicei pe pereții care delimitează altarul, ca la Șeica Mare, la Șura Mare sau la Șeica Mică)
  • Biserici cu ziduri de incintă fortificate: edificiile unor biserici nu conțin nici măcar un element defensiv, în schimb bisericile sunt înconjurate de ziduri de apărare (tehnic, este impropriu ca aceste ansambluri arhitectonice să fie denumite "biserici fortificate", ele fiind în fapt "cetăți țărănești" construite în jurul celui mai important loc / edificiu al satului); în unele cazuri, zidurile de incinta sunt relativ mici, fără creneluri, eventual având ca elemente defensive importante câteva turnuri (ca la Zăbala); în alte cazuri biserica e înconjurata de ziduri înale și groase conținând multiple elemente defensive - creneluri, drum de strajă, turnuri etc. (ex: Codlea, Prejmer, Hărman, Aita Mare, Cârța); în fine, exista fortărețe cu mai multe ziduri de incintă (ca la Biertan).
  • Biserici cu trăsături defensive mixte sau fortărețe-biserici: în multe localități întâlnim fortificații care prezintă o combinație a celor doua tipuri văzute anterior - pe lângă elementele defensive ale edificiul propriu-zis al bisericii, sunt prezente ziduri de apărare cu elemente defensive multiple (ca la Rotbav, Dealu Frumos, Valea Viilor etc.)
Unele biserici dotate cu ziduri de incintă puteau face față unor asedii prelungite, adăpostind întreaga populație a satului. Astfel, cum e cazul la Prejmer sau la Sânpetru, fortificațiile cuprind cămări care pe timp de pace erau folosite ca hambare iar pe timp de război puteau adăposti sătenii (la Prejmer, fiecare familie din sat avea propria sa cămara în incinta fortificației).
În ceea ce privește edificiile propriu-zise ale bisericilor, acestea au fost adaptate în general unor funcții defensive. Toate bisericile sunt fie bazilici romanice, fie biserici cu navă unică, în stilul gotic târziu. Unele biserici, precum cea de la Mălâncrav, adăpostesc foarte valoroase fresce narative gotice datând de la jumatatea secolului al XIV. De altfel, cele mai vechi fresce de pe teritoriul României se găsesc în bisericile de la Ghelința și de la Mălâncrav.
Marea majoritate a bisericilor au suferit multiple modificări și adăugiri de-a lungul timpului, în special din Evul mediu târziu, când majoritatea acestor biserici au fost edificate, până spre finalul secolului al XVI-lea. Multe biserici prezintă elemente arhitecturale (ca la Șaeș sau la Sânzieni) și/sau decorative (precum e altarul bisericii din Richiș) din perioada barocă, datorită popularității stilului baroc în Ardeal.
În unele cazuri, de-a lungul secolelor XIX și XX, elementele defensive ale incintelor (turnuri, ziduri etc.) au fost demantelate parțial (ca la Bazna, la Mălâncrav, la Richiș etc.) sau total (ca la Dârlos, la Hetiur, la Saschiz, etc.).

Singurul lucru bun care li s-a intamplat bisericilor sasesti fortificate in ultimii ani este faptul ca sapte dintre ele au capatat statutul de situri ale Patrimoniului Mondial al UNESCO. In ultima vreme au inceput (de fapt, reinceput, dupa interventiile efectuate in anii ’60) lucrarile de conservare si de restaurare. Volumul si complexitatea lucrarilor reclama, însă, sume considerabile pe care, se vede treaba, bugetele postrevolutionare nu prea sunt dispuse sa le aloce. Au aparul si iniţiative particulare ori ale unor organizaţii nonprofit care lucreaza si investesc in lucrarile de restaurare – cel mai bun exemplu este cel al Fundatiei Mihai Eminescu, patronată de Prinţul Charles al Marii Britanii, cel care, de altfel, a si achizitionat două gospodării transilvane, dintre care o gospodarie saseasca la Viscri. Interesul Printului Charles pentru batranele localitati săseşti a facut ca, pe aceste meleaguri, sa sosească şi un botanist britanic, dr. John Akeroyd. Inca de la prima vizita, din anul 2000, John Akeroyd a fost fascinat de zona, considerand-o una dintre comorile culturale cel mai putin cunoscute ale Europei. Aici, peisajul rural prezintă caracteristici de tip medieval care au supravietuit in mod remarcabil: biserici fortificate, sate pastrate intacte, agricultura mixta nonintensiva in echilibru ecologic cu natura si animalele in salbaticie, sate inconjurate de paduri batrane si pajisti bogate in flori salbatice. O astfel de frumusete şi bogatie naturală nu este rezultatul unei simple asamblari de fragmente, ci reprezintă un intreg de o inestimabilă valoare ştiintifică, culturală şi umană. In anul 2006, John Akeroyd a publicat, editata de Fundatia Adept, o carte: Peisajul istoric al satelor sasesti din sudul Transilvaniei. Cu o circulaţie restransă, lucrarea este, în egală masură, o opera de investigare ştiinţifică a fostelor teritorii săseşti şi o baladă încântată şi tristă a acestora. Prefata cartii poartă titlul: Protejarea unei lumi uitate in folosul generatiilor viitoare. Din pacate, la nivel institutional, se pare ca Romania nu poate pricepe cele doua abstracţiuni din enuntul de mai sus, nici alaturarea lor.


Calnic

Valea viilor
Birtean

Darjiu

Saschiz

Viscri

Calnic, judetul Alba
Povestea cetatii Calnic incepe in secolul al XIII-lea cu un masiv donjon de piatra, inconjurat de ziduri puternice, folosit ca locuinta nobiliara. La 1430, cetatea a fost vanduta de ultimii descendenti ai familiei nobiliare comunitatii sasesti care, in prima jumatate a secolului al XVI-lea, a inaltat noi centuri de ziduri, a fortificat turnul portii si, pe ruinele unei constructii mai vechi, a ridicat, in incinta interioara, o capela.

Valea Viilor, judetul Sibiu
Localitatea este atestata de la 1263. Aici, in secolul al XIV-lea, a inceput constructia unei biserici, dar infatisarea actuala a lacasului de cult dateaza de la inceputul secolului al XVI-lea. Tot de atunci dateaza si fortificatiile. Orga a fost instalata la anul 1807, dar acum componentele din piele ale delicatului sau mecanism au fost distruse de dihori. Amenajarea drumului ce strabate comuna a obturat sistemul de drenaj al cetatii, astfel incat acum, cand ploua, apa se infiltreaza prin pardoseala de lemn a bisericii.

Biertan, judetul Sibiu
Atestata de la 1283, biserica din Biertan este inconjurata de patru randuri de ziduri de aparare, noua turnuri si bastioane si a fost, vreme de mai bine de 300 de ani (1562-1867) resedinta episcopala a sasilor. Usa sacristiei poarta marturia uluitoarei priceperi tehnice a mesterilor sasi: o incuietoare cu 15 zavoare care se inchid pe trei directii si care sunt actionate, simultan, printr-o singura rasucire a cheii in broasca.

Darjiu, judetul Harghita
Reconstruita in secolului al XV-lea pornind de la o constructie in stil romanic ridicata in secolul al XIII-lea, biserica din Darjiu este protejata de un zid de aparare cu inaltimea de cinci metri. Frescele din interior (din care se mai pastreaza fragmente) au fost pictate la anul 1419. In secolul al XVIII-lea, cand functia de aparare a bisericii-cetate si-a pierdut insemnatatea, in incinta au fost amenajate spatii de depozitare a proviziilor pentru intreaga comunitate.

Saschiz, judetul Mures
Locuita de secui pana la sfarsitul secolului al XIII-lea, localitatea a fost apoi populata preponderent de sasi. Turnul cetatii seamana foarte mult cu Turnul cu Ceas din Sighisoara, intre cele doua comunitati, cea a Sighisoarei si cea a Saschizului, existand o veche rivalitate. Biserica din Saschiz a fost fortificata la anul 1493 si are aspectul unui bastion, etaland la etaj un drum de straja sprijinit in consola. Pentru siguranta comunitatii, sasii au construit pe culmea dealului din apropiere,
intr-un loc greu accesibil, o cetate, astazi in ruina.

Viscri, judetul Brasov
Prima atestare a bisericii dateaza de la 1400, dar aceasta a fost construita pe locul unei biserici romanice inca si mai vechi. In actuala incinta se mai pastreaza patru capiteluri provenind de la biserica romanica, unul dintre ele servind drept cristelnita. Altarul incorporeaza o orga, iar aceasta este, in prezent, supusa unor migaloase si complexe lucrari de restaurare. Zidurile si turnurile de aparare au capatat forma lor definitiva in secolul al XVII-lea.


Prelmer

Prejmer, judetul Brasov
Prima atestare documentara a bisericii dateaza din secolul al XIII-lea. Este una dintre cele mai frumoase si mai puternice din Transilvania si are, alipite de zidul de aparare, 272 de incaperi, cate una pentru fiecare familie a comunitatii (cel mai mare numar de incaperi dintre toate bisericile sasesti fortificate). Altarul gotic a fost pictat intre anii 1450-1460. La intrarea in biserica se pastreaza piatra cu inel de fier de care erau legati nelegiuitii si femeile necredincioase, spre a fi batjocoriti de comunitate la iesirea de la slujba.