sâmbătă, 5 februarie 2011

ISTANBUL - MOSCHEEA YAVUZ SELIM


Moscheea Yavuz Selim, se află între Patriarhia ortodoxă şi marea Moschee Fatih, sau Moscheea Cuceritorului.
Pe cea de a cincia colină a vechiului Constantinopol, din cele şapte peste care se întindea, precum Roma, sultanul Soliman I-ul Magnificul a ridicat un complex religios, cu o moschee în onoarea tatălui său Yavuz Selim, sultan între 1520-1522. Moscheea a acoperit ruinele palatului bizantin Bonos.
Complexul a suferit multe distrugeri din cauza unor cutremure de pământ şi al unor incendii. Astăzi nu mai există decât moscheea, nişte mausolee şi fântâni. Baia turcească (hammam), şcoala, biblioteca şi cantina săracilor au dispărut. Locul este foarte frecventat pe timpul Ramadamului şi de pelerini.
Având calitatea de construcţie imperială, moscheea este precedată de o curte cu portic, pe patru laturi, peste care sunt aşezate 22 de cupole sprijinite de 18 coloane. Este opera arhitectului Mimar Sinan, care a finalizat-o după trei ani de la moartea sultanului Soliman I-ul. Mausoleele prinţilor (Sehzadelor Tűrbesi) adăpostesc rămăşiţele copiilor lui Soliman I-ul Magnificul, patru la număr. Alături se află şi mausoleul sultanului Abdulmecit I-ul construit de arhitectul armean Balyan în sec. al 19-lea. Din curtea moscheii se deschide o perspectivă largă asupra Cornului de Aur şi asupra Fanar-ului.
De numele arhitecţilor din familia Baylan se leagă o serie de monumente de seamă ale capitalei Imperiului Otoman în secolul său de sfârşit, precum Palatul Dolmabahçe, Palatul Beylerbey, Moscheea Nusretiye, Biserica gregoriană a celor Trei Altare, Mausoleul Sultanului Mahmud al II-lea (Gavur Sultan) şi Şcoala Militară din Kuleli, toate exemple ale barocului turcesc influenţat de apusul Europei.

ISTANBUL - PALATUL CANTACUZINILOR - RESEDINTA LUI DIMITRIE CANTEMIR

In imediata apropiere, spre Patriarhatul ortodox, se poate intra în muzeul amenajat de curând pe locul greu de delimitat al Palatului Cantacuzinilor şi reşedinţă a lui Dimitrie  Cantemir. Oprirea este provocată numai de o simplă curiozitate, pentru că locul, în ansamblu, nu este deloc atrăgător sau promiţător.
Marile familii din Fanar, de pe timpul Imperiului Otoman, descindeau din aristocraţia grecească bizantină. După cucerirea din 1453, cele dorutoare au fost autorizate să se stabilească în cartier, beneficiind de o anumită autonomie legată de credinţă şi afaceri. Nu se poate afirma că acele familii au aparţinut celui mai de respectat eşantion al fostei nobilimi bizantine. Din acest nefast cartier s-au abătut asupra ţărilor române o serie de domnitori impuşi de Poartă, pe parcursul unui secol, între începutul sec.al 18-lea şi începutul sec.al 19-lea. Numai credinţa îi îndreptăţea să conducă acele ţări. In rest totul era corupţie, începând de la cumpărarea tronurilor şi sfârşind cu jefuirea nemiloasă a locuitorilor şi cu acceptarea unor tributuri exorbitante (haraci).
Până prin anii 1940, burghezia şi falsa nobilime de sorginte bizantină trăiau în fanar, unde se mai găseau proprietăţi ale familiilor Paleolog, Cantacuzino, Mavrocordat şi Cantemir… Intr-un fel rămăşiţele palatelor fanariote par a dispărea cu totul într-un viitor foarte apropiat.
Este greu de imaginat cum a arătat reşedinţa uneia dintre cele mai bogate familii fanariote, văzând ceea ce a mai rămas astăzi după reconstituirea Palatului Cantacuzinilor. Acesta a avut şansa renovării foarte, în 2007. Lucrările au fost consacrate amintirii principelui Dimitrie Cantemir, personalitate de renume mondial în vremea sa (sec. 17-18), primul autor de valoare al unei Istorii a Imperiului Otoman şi domnitor al Moldovei pentru perioade scurte, 1693, 1710-1711.
Imediat în stânga intrării „princiare” apar două edificii în trepte. Primul are două etaje, iar următorul numai unul, deoarece terenul este în creştere. Zidurile din spatele acestora mărginesc o străduţă cu scări, care trece pe lângă proprietate. La dreapta intrării se găseşte un edificiu mai voluminos, cu două etaje. Acesta a fost transformat în mănăstire împreună cu alte componente ale proprietăţii. Din motive necunoscute nouă, mănăstirea a fost abandonată după un timp. După primul război mondial locul gol a atras aşezarea unor familii sărace, care au contribuit la continuarea degradării incintei.
Un pasaj permite să se ajungă la biserica Sfântul Mormânt (numită şi Sfântul Gheorghe), alăturată incintei. In faţă, un alt edificiu vechi este înfipt pe flancul colinei. Vast, dar numai cu un singur etaj, el este urmat de o altă clădire, din care a dispărut o parte. Clădirea din urmă are un parter din piatră şi două etaje din lemn. In spate se continuă numai cu un singur etaj, tot din cauza pantei colinei. Pentru a intra în acel edificiu trebuie urcată o mare scară ce porneşte din prima curte, din apropierea porţii. Se ajunge pe o terasă vastă ce domină biserica Sfântul Mormânt a cărei curte se află la circa 7 metri mai jos. Un alt edificiu cu două etaje din lemn se găseşte la capătul curţii din apus. El este precedat de o mică clopotniţă deasupra scărilor ce conduc spre biserică. Un pasaj permite să se circule prin spatele edificiilor urmărind un zid înalt de 3 metri, zid care proteja grădinile de odinioară, dotate cu o seră pe latura de apus şi cu o cisternă pe latura răsăriteană. La apus o altă scară conducea la nişte grădini în terasă, cu o altă cisternă la intrare. In continuare se întindea o grădină de zarzavaturi cu un mare rezervor de apă. La capătul proprietăţii Cantacuzinilor se disting resturile vechii biserici de familie, cu structurile calcinate. Oricum, este greu de descris îngrămădirea de construcţii, culoare, scări şi spaţii descoperite. Sunt o aglomerare de edificii perisabile cu puternice influenţe de arhitectură şi de atmosferă turcească.
Vizitatorul nu are sentimentul că păşeşte pe locul sfânt al marelui cărturar român şi nici nu rămâne impresionat de complexul de edificii adunate pe loc prea strâmpt. Intinderea proprietăţii cu grădini, scări, ziduri şi biserică nu poate înlătura impresia de înghesuială şi nici lipsa elementelor de bogăţie a interioarelor. Un efect neplăcut este dat şi de vecinătăţile insalubre ale cartierului.
Efortul de a transforma rămăşiţele vechiului palat în muzeu sunt lăudabile, dar lucrarea este străină şi rece. Atmosfera din Fanar nu este una care să bucure o zi de vacanţă, nu lasă amintiri plăcute. Ca urmare vizitatorul simte nevoia să se îndepărteze cât mai repede, să iasă dintre pereţii unei locuiri mizerabile, de tristă amintire comportamentală şi aflată la limita insalubrutăţii.

ISTANBUL - BISERICA SFANTUL STAFAN A BULGARILOR

Biserica Sfântul Ştefan a bulgarilor este amplasată, ca o lebădă albă, pe malul de nord al Cornului de Aur, la atingerea cartierelor Fanar şi Balat. Despărţită de apele marine numai prin asfaltul unei străzi de contur a cartierelor, această biserică reprezintă o curiozitate, dar şi o apariţie plăcută şi stranie. Locaşul poate fi remarcat uşor de pe puntea unui vaporaş de croazieră de pe apele golfului, aflându-se chiar la nivelul litoralului. Aparţine minorităţii ortodoxe bulgare şi este unul dintre cele mai interesante locaşuri creştine din Istanbul.
 In epoca otomană bulgarii ortodocşi au aparţinut de patriarhatul Ecumenic ortodox din Constantinopol. După câştigarea independenţei de stat Bulgaria a optat pentru o Biserică autocefală, îndependentă. Lăcaşul de pe malul Cornului de Aur a fost prima biserică ridicată din iniţiativa noului Patriarhat bulgar, desprins de cel bizantin la sfârşitul sec. al 19-lea. Nu s-a optat pentru o construcţie din beton armat din motive de soliditate scăzută a terenului oferit.
Construită de către întreprinderea Wagner & Fils din Viena, în 1888, sub diriguirea arhitectului local Hovsep Aznavur, de origine armeană. Biserica are un trup constituit în întregime din metal, inclusiv decoraţiunea interioară de bază. Elementele prefabricate pentru locaş au fost turnate şi confecţionate la Viena, din metal, apoi transportate pe Dunăre şi Marea Neagră. La faţa locului părţile componente au fost asamblate numai într-o săptămână, pentru a respecta o condiţie a sultanului. Astăzi biserica îşi înalţă dantelăria metalică în stil baroc pe întinderea unei zone verzi de la ţărmul marin al Cornului de Aur. Este lucrată în stil neo-clasic şi neo-baroc.
Colonia bulgară din Constantinopol a avut totdeauna un efectiv important, dar a cuprins trei diviziuni distincte: ortodocşi, catolici uniţi (greco-catolici) şi musulmani. Cei din urmă erau rezultatul islamizării de pe timpul Imperiului Otoman. Aceia au profitat de faptul că locuitorii care îmbrăţişau Coranul erau supuşi unor impozite mai mici decât necredincioşii. Bulgarii islamizaţi au fugit în mare parte din ţara de baştină, în acelaşi timp cu cei ce acceptaseră unirea cu Roma, după cucerirea independenţei de către Bulgaria. Bulgarii ortodocşi nu uitaseră secolele de oprimare, aşa că s-au dedat la persecuţii dure împotriva celor ce-şi renegaseră credinţa străbună.

ISTANBUL - BISERICILE THEODOKOS SI PANAYA PAMMAKARISTOS

In fanar se înalţă robustă şi elegantă vechea Biserică Theodokos, azi Moscheea şi Muzeul Panaya Pammakaristos, sau Muzeul Fethye, după numele mini-cartierului în care se află. Moscheea şi Muzeul Fethiye sunt două vechi biserici din sec.al 12-lea, construite alături, Theodokos şi Panaya Pammakaritos sau Theodokos Pammakaristos.
Biserica principală, care serveşte astăzi ca moschee, a fost ridicată în sec. al 12-lea de către împăratul Ioan al II-lea Comnen, supranumit Calojohannes (1118-1143). In secolul următor a fost reconstruită de către înaltul funcţionar bizantin Mihail Klabas. La începutul sec. al 14-lea, după moartea aceluia, soţia rămasă în viaţă, Ana Dukas, a adăugat locaşului o capelă funerară, adică un Parecclesion cu patru coloane şi o galerie la extremitatea sud-estică a bisericii. Mai târziu construcţia cea nouă a fost rezervată călugărilor.
După cucerirea otomană cele două edificii au servit ca sediu al Patriarhiei, între 1456-1568. Aceasta, după ce patriarhul Gennadios a părăsit reşedinţa de la Biserica Sfinţilor Apostoli, astăzi dispărută.
In acest locaş, Mahomed al II-lea Cuceritorul a venit să discute cu Patriarhul Gennadios. Discuţia lor s-a desfăşurat în capela laterală, astăzi restaurată în splendoarea ei bizantină originară.
Sultanul Murad al III-lea a transformat locaşul creştin în moschee, în anul 1591, numind-o Moscheea Victoriei adică în limba turcă Ferhie Camîi, pentru a comemora cucerirea Georgiei şi Azerbaidjanului. De atunci nu i s-a schimbat destinaţia de moschee, numai capela funerară de la sud fiind transformată în muzeu. Aceasta se afla în ruină, prin anul 1930, când a fost restaurată de Institutul de Arte Bizantine de la Boston.
Parecclesion-ul, adică capela funerară, era o biserică în miniatură compusă dintr-o triplă arcadă, cu trei abside şi un nartex. Matroneul din galeria superioară, era acoperit cu două mici turnuri.
Astăzi biserica este considerată una dintre cele mai atractive edificii cu arhitectură bizantină după Sfânta Sofia şi Sfântul Salvator din Chora, mai ales în ceea ce priveşte arta mozaicurilor bizantine, prin fineţe şi număr. Restaurarea s-a realizat excepţional, astfel că o serie de fragmente de vitralii şi o serie de mozaicuri originale din sec. al 14-lea au supravieţuit minunat. Interiorul cupolei este acoperit de un Christ Pantocrator înconjurat de cei doisprezece Apostoli pe marginea calotei. In absidă se găseşte mozaicul cu Christ Hyperagathos, împreună cu Sfânta Fecioară, Sfântul Ioan Botezătorul şi Arhanghelii Mihail, Gavril, Raphael şi Uriel. In partea de răsărit a cupolei este prezentat în mozaic Botezul lui Christos. In colţuri şi sub arcuri, se pot distinge unii Sfinţi şi Părinţi ai bisericii creştine. O scară permite accesul la primul etaj de unde oprele mozaicale se pot admira mai de aproape.
Faţada capelei funerare poartă două inscripţii. Prima este plasată sub cărămizi şi se întinde pe faţada de sud a capelei. Cea de a doua inscripţie este plasată sub bordura care separă nivelele construcţiei. Ea aparţine foarte popularului poet Manuel Philes, din sec. al 14-lea.
Partea de edificiu afectată moscheii nu oferă decât un interes strict arhitectural, deoarece decoraţiunea originară nu a traversat timpul. Zidăria este tipic bizantină, din piatră intercalată cu cărămidă, intercalare care pe lângă atribute constructive dăruieşte edificiului o plastică variată.
Vizitatoeul pleacă cu sufletul plin din acest monument de a cărui existenţă este mai puţin cunoscută şi prezentată de turismul industrial, mereu prea grăbit. Pe un traseu de coborâre către ţărmul Cornului de Aur se ajunge repede la biserica Sfântul Ştefan a bulgarilor.  

ISTANBUL - BISERICA SFANTA MARIA A MONGOLILOR.

Pe colina Fanarului, deasupra Patriarhiei Constantinopolului şi Noii Rome, se impune clădirea ce domină toată locuirea din jur, Marea Şcoală sau Liceul grec de băieţi din Fanar. Construcţia prezentă nu este prea bătrână, fiind ridicată în anul 1881, instituţia însă poate fi considerată cea mai veche din oraş. Fondarea sa se pierde în epoca bizantină, astfel că odraslele multor mari familii fanariote au primit o parte din educaţie pe acest loc. Centrul clădirii de astăzi este marcat de un turn din zidărie roşie, asemănător întregului edificiu. In spaţiul de sub turn a funcţionat, în urmă cu ani, un cinematograf.
In trecut liceul a funcţionat numai pentru băieţi, fetelor fiindu-le atribuite două clădiri apropiate fără importanţă. Astăzi liceul este mixt, dar nu contează decât pe circa o sută de elevi, în principal arabi ortodocşi, grecii plecând de mult timp din cartierul mizer. Instituţia este administrată totuşi de Patriarhatul Ecumenic Ortodox, iar învăţământul se practică în limba turcă şi greacă.
Pe costişa ce duce la Marea Şcoală, prin străduţe cu clădiri atât de degradate încât unele se apleacă spre stradă sau în lături, se găseşte un izvor, o ayasmă sacră, cu totul neînsemnată ca amenajare.
Dincolo de Marea Şcoală, pe platoul Fanarului aşteaptă cu modestie interesanta biserică Sfânta Maria a Mongolilor, sau Muchliotiss, edificiu de culoare roşie-roze. Turcii de astăzi numesc locul Maryem Ana Mogollar Kilisesi. Conform tradiţiei, biserica a fost fondată de prinţesa Maria Paleologos, la sfârşitul sec. al 13-lea (1286). Maria, fiicanelegitimă a împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos, a fost măritată cu un prinţ mongol timp de cincisprezece ani. In urma asasinării soţului, ea s-a întors la Constantinopol unde a întemeiat mănăstirea dedicată divinităţii Muchliotissa, patroana mongolilor. Acolo şi-a petrecut tot restul vieţii în calitate de călugăriţă.
In epoca de glorie şi putere a Imperiului Bizantin era considerat un sacrilegiu să fie căsătorită o prinţesă imperială cu un dinast barbar, dar în epoca de decădere a statului lor împăraţii au acceptat astfel de uniuni dinastice cu scopul de a realiza alianţe politice şi militare.
Este una dintre puţinele biserici bizantine care au rămas pentru totdeauna în posesia comunităţii greco-bizantine, fără a suferi martirajul transformării în moschee. Sultanul Mahomrd al II-lea Cuceritorul a permis, printr-un decret imperial ca biserica să nu fie transformată în moschee. Un exemplar al acelui decret se păstrează în biserică.
Reparaţiile executate de curând nu au fost de calitate. Picturile originale nu mai pot fi văzute dar s-au păstrat magnifice icoane, dintre care una, foarte frumoasă din mozaic, executată în sec. al 10-lea, o reprezintă pe Sfânta Fecioară (Theodokos Pammakarios). Majoritatea edificiilor care înconjoară lăcaşul sunt de origine bizantină, precum ayazma (izvorul sacru). O alt izvor sacru subteran se află sub biserică dar nu este folosit.
            Prinţesa este reprezentată într-un mozaic din venerabila Biserică Sfântul Salvator din Chora.