ROMA - PODURILE DE PESTE TIBRU SI DE PESTE ANIENUS XXXX

Podurile de peste Tibru au fost lansate după ce romanii au devenit stăpânii ambelor maluri ale râului într-o manieră stabilă. Până atunci nu s-a considerat convenabil să se construiască poduri care să poată fi folosite de inamicii potenţiali, dornici să invadeze Roma. Primele poduri s-au realizat din lemn, cu posibilitatea de a fi distruse uşor, în caz de ameninţare. Numai când s-au simţit siguri pe puterea lor, romanii au trecut la construirea de poduri durabile din piatră. Multe poduri vechi de piatră de peste Tibru au dispărut, pe timp ce altele au fost create, ca cerinţă a noilor necesităţi ale oraşului contemporan. Alte poduri au fost aruncate peste afluentul acestuia, râul mai mic, Anienus, sau Anio, în limba latină, sau Anien şi Teverone în zilele noastre.

Podul Aemilius înainte de 1888

Unele di pdurile antice ale Tibrului:

- Podul Sublicius : Ancus Marcius ( sec.al 7-lea e.A). Pod dispărut astăzi și plasat în aval de podul Aemilianus, în aval de insula Tiberina.

- Podul Æmilius : cunoscut astăzi sub numele de Ponte Rotto, a fost construit la mijlocul sec.al 3-lea e.A., reconstruit en 179 e.A şi completat în 142 e.A. In evul mediu a fost reconstruit, în 1552, de papa Grégoire XIII, apoi, în 1575. A fost complet distrus de revărsările din noaptea de Crăciun a anului 1598. Au subzistat trei arcuri de pe malul drept al râilui. Ele au fost completate de o travee metalică suspendată în 1853. A rămas în serviciu până în 1875 când au început lucrările la Podul Palatin, dat în folosinţă în anul 1888. S-au păstrat până astăzi: un arcde la reconstrucţia din sec.al 16-lea şi pilele originale din epoca romană. Podul este situat în aval de insula Tiberina, în apropiere de locul ocupat de podul Sublicius, cel mai vechi din istoria Romei.

Podul Aemilius

- Podul Milvius sau Mulvius, (ponte Milvio) : cunoscut în evul mediu sub numele de ponte Mollo, a fost menţionat pentru prima dată în anul 207 e.A şi reconstruit din masonerie în 110 e.A. 

Podul Milvius

Situuat în exteriorul Oraşului, permitea trecerea Tibruilui pentru Via Flaminia şi Via Cassia, cărora li se alătura Via Clodia şi Via Veientana. Era podul obligatoriu pentru oricine venea la Roma dinspre nord. Reconstrucţia intrării triumfale fortificate a fost conferită, în 1805, lui Giuseppe Valadier de către papa Pius al VII-lea.

Podul Milvius - gravură Piranese

- Podul Fabricius : astăzi « ponte dei Quattro Capi », a fost construit în anul 62 e.A. Incă existent, el leagă insula Tiberina cu malul stâng al Tibrului.

Podul Fabricius

- Podul Cestius, astăzi ponte di San Bartolomeo a fost construit de Lucius sau Caius Cestius la mijlocul sec.1 e.A şi reconstruit în sec.al 4-lea sub împărații Valentinianus I, Valens, şi Gratianus. Din el nu mai există astăzi decât arcul central, refăcut identic, în parte cu materiale recuperate, între 1888-1892.Arcurile laterale sunt creaţia aceleiaşi epoci. El leagă insula Tiberina de malul drept al râului, cu o lungime de 80 de metri.

Podul Cestius

- Podul lui Agrippa : datează din timpul lui Augustus şi a cunoscut numeroase restaurări și reconstrucții. Corespunde actualului pod Sisto.

- Podul lui Néro sau Podul Triumfal : a fost construit sub împăratul Néro, în sec.1 e.N. Nu mai sunt vizibilile astăzi decât vestigiile unei pile care turbură apa în apropiere de podul Vittorio.

vestigii ale unui pilon al Podului lui Nero

- Podul Ælius astăzi Podul Sant Angelo, a fost construit în anul 134 e.N, sub împăratul Hadrianus, pentru a lega malul stâng cu malul drept al Tibrului, acolo unde se afla propriul mausoleu (Castelul Sant Angelo).

Podul Aelius, azi Sant Angelo

- Podul lui Antoninus sau podul Aurelian : refacere radicală a podului lui Agrippa, în 147 e.N, sub împăratul Antoninus Pius. El corespunde actualului pont Sisto.
- Podul lui Probus (pons Probi) : construit de împăratul Probus (Marcus Aurelius Probus) (276-282 e.N) şi reconstruit sub Theodosius I-ul, între 381-387 e.N. Acest pod este astăzi dispărut.
- Podul lui Valentinianus (pons Valentiniani) : restaurare din sec.al 4-lea a podului Aurelian, sau a podului lui Antoninus şi care corespunde actualului pod Sisto.

Podul Sisto

Podurile Romei papale peste Tibru:

- Podul Sisto: construit sub iniţiativa papei Sixtus al IV-lea, între 1473-1479, în locul unui pod roman foarte vechi, în amonte de insula Tiberina.

Podul Sisto

- Podul di Ripetta : proiectat sub papa Sixtus al V-lea, în 1588, și care nu a fost realizat conform unor documente.

- Podul dei Fiorentini : construit în 1863 în apropiere de biserica San Giovanni dei Fiorentini, de către o societate franceză. Este un pod suspendat cu structură metalică, cu platformă de lemn.  Supus unei taxe modeste de trecere, a primit numele de podul del soldo, sau del soldino (pod al sou). A fost demolat în 1941, pentru a lăsa loc podului Principe Amedeo, situat puţin în aval.

Podul dei Fiorentini

- Podul dell'Industria : construit în 1863 ca pod feroviar, pentru legătura cu Civitavecchia şi apoi numit podul di San Paolo. Este constituit din arcuri de fier sprijinite pe picioare înalte de fontă şi masonerie. La origine, partea centrală se putea ridica pentru a permite trecerea navelor cu vele. După construcţia noului pod feroviar San Paolo. el a fost reafectat, în 1911, circulaţiei rutiere şi trecerii unui gazoduct. Are o lungime de 131 de metri şi este numit în mod obişnuit podul de fier.

Podul dell'Industria

Podurile moderne peste Tibru:

- Podul Garibaldi : inaugurat în 1888. Leagă cartierul Trastevere (viale Trastevere) cu centrul oraşului (via Arenula), imediat în amonte de insula Tiberina. Lungime 120 de metri.

- Podul Palatino : început în1886 şi inaugurat în 1891, a înlocuit vechiul pod Aemilius, în aval de insula Tiberina. are 115 metri

- Podul Umberto I : inaugurat în 1885, a fost destinat să servescă Palatului de Justiţie (Palazzaccio) şi să asigure legătura cartierului  Prati cu centrul oraşului de pe malul stâng al Tibrului. Lungime 105 metri.  

- Podul Regina Margherita (sau ponte Margherita) : început în 1886 şi inaugurat în 1891. Leagă cartierul Prati (via Cola di Rienzo) cu Piazza del Popolo. Are trei arcuri de masonerie, placate cu travertin şi o lungime de 103 metri.

- Podul Cavur : început în 1891 şi inaugurat în 1896, a realizat comunicaţia crtierului Prati (piazza Cavour) cu centrul istoric de pe malul stâng al Tibrului. Are cinci arcuri pentru o lungime de 110 metri.

Podul Cavur

- Ponte Mazzini : început în 1904 şi inaugueat în 1908, leagă cartierul Janiculus, din stânga Tibrului, cu centrul oraşului . Are trei arcuri de masonerie şi lungimea de 106 metri.

Podul Vittorio Emanuele al II-lea

- Ponte ferroviario di San Paolo : construit între 1907 şi 1910 pentru înlocuirea  podului dell'Industria. Are trei arcuri şi lungimea de 101 metri.

- Ponte Vittorio Emanuele II (sau ponte Vittorio) : construit începând cu 1905, a fost inaugurat în 1911. Pod cu arc metalic, el lega centrul oraşului (corso Vittorio Emanuele) cu Borgo şi cu Vatican, nu departe de vechiul pod al lui Nero şi de podul Sant Angelo. Are trei arcuri pentru o lungime de 108 metri şi este decorat cu Victirii şi cu numeroase statui simbolice, după gustul anului 1900.

- Podul Risorgimento : construit în 1911 pentru a uni l'Esposizione Internazionale d'Arte, şi cartierele  Mazzini et Parioli. A fost construit din beton armat, cu un singur arc deschis 100 de metri. Lungime totală 159 de metri.

Podul Risorgimento

- Podul Aventino sau Podul Sublicio : început în 1914 şi inaugurat în 1919. Uneşte cartierele Testaccio şi Ostiense (via Marmorata) cu Trastevere. Are trei arcuri şi o lungime de 105 m.

Podul Aventino

- Podul Matteotti: inaugurat în 1929 pentru a uni cartierul Prati cu cartierul Flaminio. La început s-a numit "ponte delle Milizie" (întâlnind « viale » cu acelaşi nume), apoi a purtat numele de "ponte Littorio". Numele actual a fost atribuit în 1945. Are trei arcuri şi lungimea de 138 metri.

- Pondul Flaminio : început în 1939, lucrările lui au fost întrerupte de cel de al doilea război mondial. Lucrările s-au reluat în 1947 şi s-a inaugurat în 1951. Este realizat din beton placat cu travertin. Pe un turn de marmură sunt trecute toate distanţele către localităţile servite de Via Cassia şi Via Flaminia. Uşurează vechiul pod Milvio de toată circulaţia. Are o lungime de 292 m.

Podul Flaminio

- Podul Duca d'Aosta : început în 1939 şi inaugurat în 1942, el leagă cartierul Flaminio cu Foro Italico.
- Podul Principe Amedeo : inaugurat în 1942 pentru a înlocui podul dei Fiorentini, care a fost rezervat pietonilor. Are trei arcuri şi o lungime de 109 metri.

Podul Duca d'Aosta

Podul Principe Amedeo

- Podul Testaccio : început în 1938 a fost mebit să unescă prelungirea străzii viale Aventino cu gara Trastevere, traversând terenurile abatoarelor demolate, cu numele de podul d'Africa. Inaugurat în 1948, are  un arc unic pentru o lungime de 122 m şi patru basreliefuri din travertin în capete.

- Podul di Castel Giubileo : din 1951, el suportă şoseaua Grande Raccordo Anulare (autostradă periferică a Romei), între ieşirile către Via Salaria şi către Via Flaminia.

- Podul della Magliana : A fost proiectat din 1930 de inginerul Romolo Raffaelli, în relaţie cu proiectul de construire a cartierulului  EUR. Era încă în construcţie în 1943, atunci când a fost parţial distrus de germani şi a fost terminat între anii 1945-1948. Are şapte arcuri de beton armat şi acoperire cu travertin. Lungime de 224 m.

- Podul Marconi : proiectat în 1937 pentru a lega cartierul Trastevere cu sectorul expoziţiei universale din 1942 (astăzi cartierul EUR). Nu a fost terminat decât în anul 1954. Construit din beton armat, are o lungime de 235 m.

- Podul di Tor di Quinto : A fost construit, în 1960, cu ocazia ediţiei a XVII-a a  jocurilor olimpice, susţinute la  Roma, pentru a lega noua Via Olimpica cu zona instalaţiilor sportive de la Acqua Acetosa. Are şapte arcuri şi o lungime de I72 m.

- Podul Pietro Nenni : construit în 1971-1972 pentru a suportat linia « metropolitană » (linia A), dar şi benzi rutiere. Este constituit din trei aecuri din beton armat..

- Podul della Musica: construit în 2008-2011 total din oţel. El uneşte Lungotevere Maresciallo Cadorna şi Piazza Gentile da Fabriano, simplificând deplasarea pietonală între Foro Italico şi Stadio Olimpico, pe malul drept, cu Maxxi şi Stadio Flaminio, Auditorium Parco della Musica şi importantul terminus de autobus din  Piazza Mancini, pe malul stâng al Tibrului.

Podurile de pe râul Anienus:

- Podul Mammolo : construit probabil în epoca republicană pentru trecerea Viei Tiburtina, având numele de la Julia Mamea, soţia împăratului Alexander Severus. In sec.al 18-lea i-au fost adăugate două turnuri fortificate şi a fost ocupat de familia Orsini. A fost distrus în 1849 şi reconstruit în 1871.

- Podul Nomentano : construit la sfârşitul sec.al 2-lea e.A, el suportă Via Nomentana. După distrugerea de către goţii lui Totila a fost reconstruit de generalul bizantin Narses, în 552. A fost fortificat de papa Adrianus I-ul (772-795), apoi restaurat sub papa Nicolas V (1447-1451) şi din nou sub papa Innocentius X (1644-1655). A fost distrus în 1849 şi din nou restaurat. Acum este integrat unei zone verzi publice şi interzis circulaţiei vehicolelor.

- Podul Salario : suportă Via Salaria, şi traversează la râul Anienus puţin în amonte de confluenţa sa cu Tibrul. Aparţine probabil epocii republicane. Distrus de Totila, a fost reconstruit de generalul bizantin Narsès şi apoi fortificat în sec.al 8-lea cu un turn. A fost restaurat în sec.al 15-lea sub papa Nicolas al V-lea. Ulterior a fost distrus în mai multe reprize: în 1798, 1848 et 1867. Un pod a fost construit în 1870 şi lărgit în 1930.

- Podul Tazio : construit în 1922, pentru a înlocui vechiul ponte Nomentano, el a legat grădida  Montesacro cu centrul, prin Via Nomentana nuova.

- Podul delle Valli : construit în 1963, a legat noile cartiere cu centrul.

ROMA - PODUL AEMILIUS XXXX

Podul Æmilius (în latină pons Æmilius),  sau numit astăzi Ponte Rotto (podul distrus), este cel mai vechi pod de piatră din Roma. El traversa Tibrul în aval de insula Tiberina, puţin mai la nord de amplasamentul primului pod al Romei, Pons Sublicius. El unea Forum Boarium cu locuirea de la apus de Tibru, Transtiberium (Transtevere) şi  cu Via Aurelia. Până în sec.al 2-lea e.A la Roma exista un singur pod peste Tibru, construit din grinzi de lemn legate prin cuie de bronz, acel pod a fost înlocuit cu podul Aemilius.

Construcţia podului este atribuită, în general, cenzorilor Marcus Aemilius Lepidus şi Marcus Fulvius Nobilorus, în anul 179 e.A. O ipoteză mai recentă, bazată pe scrierile lui Plutarh şi Titus Livius şi pe studiul monedelor, susține că podul ar fi putut fi construit de Manlius Armilius Lepidus, în momentul construirii Viei Aurelia, în anul 241 e.A, apoi fiind recostruit după o viitură a Tibrului, sau după o extindere a portului fluvial al Romei, aproape de Forum Boarium. El se sprijinea pe şapte pile de piatră străpunse de urechi pentru susţinerea tablierului din lemn şi larg de 8 metri.

In anul 142 e.A, beneficiind de experienţa edificării apeductului lui Marcius, cenzorii Scipio Emilianus şi Lucius Mummius Achaicus au înlocuit tablierul din lemn cu bolte din masonerie (amestec de materiale unite prin beton), cu arhivolte largi. Importante restaurări le-a realizat Augustus, în anul 12 e.A.

In evul mediu podul a fost numit pons Lepidi sau pons Lapideus, sau marele pod (în latină pons Maior) , începând din sec.al 8-lea, sau podul senatorilor (în latină pons Senatorum), în 1144. In 1763, în descrierea sa, Giuseppe Vasi l-a numit podul Sfintei Maria, zis şi  "podul distrus". Tot el a amintit de numirile mai vechi de podul Senatorilor, sau podul Janiculus." Podul a fost restaurat în întregime în vremea lui Augustus.

Lucrarea a suferit distrugeri importante pe timpul revărsărilor din anii 1230 şi 1422. Papa Julius al III-lea a dispus reconstruirea totală a arcurilor de către Nanni di Baccio Bigio, în 1552, după planurile lui Michelangelo. Două dintre arcuri au fost distruse de ape imediat, în 1557. Acestea au fost reconstruite sub papa Grigore al XIII-lea de către Matteo di Castello, între anii 1573-1575.

Marea revărsare din anul 1598 a distrus trei din cele şase arcuri  ale lucrării. Podul nu a mai fost reparat și a rămas cu numele de "podul distrus" (Ponte Rotto). In 1853, s-a realizat o pasarelă metalică, lungă de 63 de metri, care să-l unească cu ţărmul stâng al râului, în ideea se a-i reda utilitatea. Puntea metalică a fost opera inginerului Pietro Lanciani.

Lucrarea şi-a făcut datoria până în anul 1875. In final, cu intenția de a se permite construirea noului pod al Palatinului, cele două arcuri de apus au fost distruse. In acest fel, din vechiul monument nu a mai rămas decât un singur arc, în mijlocul Tibrului, în aval de insula lui Aesculapius (Tiberina). In schimb s-a păstrat aproape integral podul Fabricius, construit în anul 62 e.A., care lega zona forului Boarium cu insula Tiberina, continuat fiind către celălalt mal al Tibrului cu podul Cestius (sec. 1 e.A, refăcut în anul 370 e.N). Destinul Podului Aemilius a fost cel al distrugerii succesive, probabil datorate și unor erori de construcție sau  de amplasament în albia Tibrului Oricum, singura lui boltă rămasă să se lupte cu apele Tibrului transmite venerabilitate și mister noilor vizitatori. A dost un pod urmărit de ghinion constructiv, de lucrări mai slabe și de vicistitudini. A rămas model interesant petru pictori amatori.

ROMA - PODUL SUBLICIUS (PONS SUBLICIUS) XXXX

Podul Sublicius (termenul Sublica provenea din limba volscilor, un vechi popor italic, şi însemna "scânduri de lemn"). Acesta a fost primul şi cel mai vechi pod roman peste Tibru. Era plasat în aval de insula Tiberina, unind Forum Boarium ( și csartierul Velabru) cu Transtiberium, ţinutul de la apus de Tibru, unde a luat naştere cartierul numit astăzi Transtevere. Podul a fost construit pe timpul regelui Ancus Marcius (640-616 e.A). Fiind distrus de mai multe ori, s-a trecut mereu la reconstruire din lemn și fără îmbinări metalice. Aceasta, atât din motive strategice, cât şi religioase, trebuind să poată fi distrus cât mai repede atunci când se anunţau atacuri dinspre apus, mai ales din partea etruscilor după proclamarea Republicii, în anul 509 e.A.

Reconstituire

De o astfel de distrugere vorbea și o legendă romană, care avea drept erou pe un tânăr războinic, pe nume Horatius Cocles. Legenda spunea că în anul 507 e.A, etruscii conduși de regele Porsenna au ocupat colina Janiculus de la apus de Tibru şi se îndreptau spre Roma după ce puseseră pe fugă forțele romane. Acel erou, Horatius Cocles, a rămas să apere singur accesul duşmanului pe pod, pînă colegii săi au reuşit să provoace prăbuşirea lui. In ultima clipă eroul s-a aruncat în apele Tibrului, cu arme cu tot, şi a reuşit să ajungă nevătămat la ai săi.

Reconstituire

Ultima distrugere a podului Sublicius s-a consemnat în anul 69 e.N, dar se spune că a mai existat până târziu în sec.al 5-lea e.N. El s-a aflat în grija colegiului pontifilor, păstrarea lui constituind o condiție religioasă, iar eventuala lui distrugere un semn rău. Aceasta cu toate că a fost distrus de multe ori, mai puţin din motive de apărare, cât mai ales din cauza inundaţiilor.

De podul Sublicius este legat şi numele marelui om politic roman Caius Gracchus. Pe timp ce fugea de inamicii săi politici, acesta s-a refugiat prin trcerea podului. Doi dintre prietenii lui au barat trecerea inamicilor la intrare pe pod, până când au căzut răpuși. Caius Gracchus a reuşit să scape atunci, dar a murit puţin după aceea, asasinat de sclavii proprii. 

ROMA - ZIDUL LUI AURELIANUS XXXX

Reorganizarea teritorială şi militară de la Dunăre, cu părăsirea Daciei, nu a reprezentat decât o parte a planurilor defensive ale împăratului Aurelianus (270-275 e.N). Incursiunile barbare până în Italia de nord sub împăratul Gallianus (260-268 e.N), sub Claudius al II-lea Ghoticus (268-270 e.N) şi chiar la începutul domniei sale, l-au determinat pe Aurelianus să se teamă de un atac asupra Romei. Aşa-zisul  Zid al lui Servius Tullius nu mai era apt să apere capitala extinsă mult dincolo de traseul lui.

Pericolele crescânde ale invaziilor barbare din sec.al 3-lea e.N, au detreminat pe împăratul Aurelianus (270-275 e.N) să pună în operă o nouă incintă fortificată, mult mai puternică şi mai extinsă, care să cuprindă toate cartierele ce se dezvoltaseră timp de peste o jumătate de mileniu dincolo de Zidul servian. Noul zid era construit din cărămidă, avea 19 kilometri şi atingea în anumite porţiuni o înălţime de 10 metri. Zidul traversa Tibrul şi cuprindea colina Janiculus şi cartierul Trastevere (Transtiberium). Colina Vatican a rămas fără protecţie. Lucrările au început în anul 272 e.N şi au durat 11 ani, până sub împăratul Probus (276-282 e.N).

Zidul comporta o fundaţie de beton roman, opus caementicium, cu înălţimea de 8 metri peste care se găseau incăperi boltite şi sprijinite pe un zid cu o grosime de un metru.

Un drum de rond încorona lucrarea. Camerele boltite serveau drept depozite de arme şi magazii, diminuând volumul ce trebuia construit.Din 30 în 30 de metri zidul era întărit de turnuri cu secţiune patrulateră. Traseul noilor fortificaţii trecea şi se sprijinea pe unele construcţii deja existente, precum cazarma gărzii pretoriene, un mic amfitetru, arcurile şi apeductele de pe colina Esquilin, fundaţiile grădinilor în terasă de pe colina Pincio.

Poarta Asinaria

Zidurile lui Aurelianus nu au fost destinate a face faţă unui asediu îndelungat, deoarece barbarii nu erau organizaţi pentru aşa ceva. Ele erau destinate să apere Roma de atacurile prin surprindere, până la primirea de ajutoare din teritoriu. El nu şi-a mai dovedit eficienţa în sec. al 5-lea e.N, când Roma a fost jefuită de vizigoţi şi vandali. Totuși, aceleaşi ziduri au avut un rol principal în confruntarea dintre ostrogoţi şi generalul bizantin Belizarie, în timpul recuceririi imperiului sub împăratul Justinian. Ele au protrjat eficient Roma în evul mediu, împotriva raidurilor sarazinilor.

Poarta Tiburtina

Cea mai mare parte a zidului lui Aurelianus subzistă încă în zilele noastre şi înconjoară ceea ce este denumit astăzi Centro Storico.  

Zidul Aurelian era străpuns de 17-18 porţi distincte, construite în funcţie de importanţa lor şi de epoca de amenajare. Cele mai importante erau construite din două arcuri alăturate, flacate de două turnuri cilindrice şi erau placate cu travertin. Porţile cu mai puţină importanţă erau construite cu un singur arc, flancat de două turnuri cilindrice şi placate cu opus latericium. Porţile cu totul minore erau compuse dintr-un singur arc şi două turnuri patrulatere comune. Poata Maggiore, cu apeductul său nu a fost supusă acestor reguli.

Pe parcursul timpului, unele porţi şi-au schimpat numele, sau amplasamentul, precum Porta Pia care a fost reconstruită, între anii 1561-1565, de către Michelangelo, la o sută de metri distanţă de vechea poartă, din ordinul papei Pius al IV-lea.

Lista porţilor, pornind de la cea mai de nord este:

• Porta del Popolo (Porta Flaminia) – unde începe Via Flaminia
• Porta Pinciana
• Porta Salaria – unde începe Via Salaria
• Porta Pia – unde începe noua Via Nomentana
• Porta Nomentana – unde începe vechea Via Nomentana
• Porta Praetoriana – vechea intrare în ancienne Castra Praetoria, tabăra Garzii prétoriene
• Porta Tiburtina – unde începe Via Tiburtina
• Porta Maggiore (Porta Praenestina) – punct de întâlnire a trei apeducte ale oraşului şi unde începea  Via Praenestina
• Porta San Giovanni – alături de Arhibasilica Sfântul Ioan de Latran.
• Porta Asinaria – unde începe vechea Via Tuscolana
• Porta Metronia
• Porta Latina – unde începe Via Latina
• Porta San Sebastiano (Porta Appia) – unde începe Via Appia
• Porta Ardeatina
• Porta San Paolo (vechea Porta Ostiensis), alături de Piramida lui Cesius, conducând la basilica Sfântul Paul din afara zidurilor, unde începe Via Ostiensis
• 

Porţile din Trastevere (la punctul cel mai de sud în sensul orar):

• Porta Portuensis
• Porta Aurelia Pancraziana
• Porta Settimiana
• Porta Aurelia-Sancti Petri

ROMA - ZIDUL ATRIBUIT LUI SERVIUS TULLIUS XXX

Prima adevărată fortificare a Romei a constituit-o Zidul servian, atribuit de tradiţie penultimului rege de origine etruscă, Servius Tullius (578-534 e.A). Până în acel moment istoric fortificații rudimentae și restrânse se aflaseră numai pe colina Palatin (Roma Quadrata) și pe colina Capitoliu. Unele investigații arheologice moderne situiază originea acestuia în sec.al 4-lea e.A, ridicat probabil după ce Roma a fost invadată de galii cisalpini pe timpul invaziei acelora dintre anii 390-388 e.A. Cu acea ocazie Roma a fost umilită de gali, în anul 388 e.A, trebuind să plătească cuceritorilor un greu tribut. Legenda spune că pe când se cântărea metalul preţios datorat galilor, balanţa s-a înclinat, la un moment dat, mai mult în favoarea acelora. Romanul care cântărea a dorit să mai ia din talerul balanţei o parte din metalul preţios, dar conducătorul galilor, Brennos, a ridicat sabia ameninţător, pronunţând cuvintele celebre şi adevărate: vae victis (vai de cei învinşi).

Porțiune păstrată din zidul servian

Traseul aşa-numitulului Zid al lui Servius Tullius (Murus servii Tullii) este bine cunoscut, având o lungime de peste 11 Km, o lăţime de 3,6 metri şi 16 porţi. Pe alocuri resturile zidului se ridică astăzi până la înălţimea de 8 metri. Se pare că începuturile acestui zid şi traseul lui au o vechime mai mare, care coboară până în sec.al 6-lea e.A, dar porţiunile păstrate aparţin perioadei Republicii. Zidul a cuprins cele şapte coline peste care se întinsese locuirea: Palatin, Capitoliu, Esquilin, Quirinal, Viminal, Caelius şi Aventin. Această întindere a atras şi numirea Romei drept Oraşul celor şapte coline. Acea incintă era alcătuită din două ziduri paralele executate din blocuri de tuf fălţuite, procedeu numit de romani opus quadratum. Blocurile mari de tuf au fost extrase din cariera apropiată numită Grotta Oscra. Centura fortificată se oprea în dreptul Capitoliului, înzestrat cu o apărare naturală, suplimentată prin ziduri puternice de sprijin al platoului. Zidurile lui Servius Tullius au situat dintr-odată Roma, în ceea ce privește tehnica defensivă, pe un plan superior. Locuitorii celor șapte coline au devenit o adevărată colectivitate urbană distinctă.

Porta Esquilina transformată în Arcul lui Gallienus

In afara zidului, pe anumite porţiuni, s-au săpat şanţuri adânci, cu scopul de a creşte înălţimea incintei. pe partea sa nordică, cea mai slabă, din punct de vedere topografic, pentru apărare. S-a realizat un agger, adică un val înalt de pământ în interiorul incintei. Acela lărgea apărarea şi dădea apărătorilor o bază în plus pentru a se menţine şi a respinge pe atacatori. Zidul era echipat şi cu maşini de luptă defensivă de tipul catapultelor.

Zidul servian este conturat în centrul planului Romei

Pe timpul celui de al doilea război punic, cu toate că Hannibal zdrobise în mari bătălii armatele romane, el nu a atacat direct Roma datorită acelui zid pentru care nu avea nici efective și nici mijloace de asalt.

Zidul era încă menţinut la sfârşitul perioadei republicane şi începutul celei imperiale, perioadă în care oraşul încpuse a se întinde dincolo de el.
Pentru multe secole, datorită expansiunii teritoriale a statului roman, zidul servian şi-a pierdut utilitatea. Nimeni nu-și mai închipuia că va fi atacată capitala celui mai mare și puternic imperiu mediteraneean.
 Cu toate acestea pericolele invaziilor barbare au crescut amenințător în sec.al 3-lea e.N. Faptul a detreminat pe împăratul Aurelianus (270-275 e.N) să pună în operă o nouă incintă fortificată, mult mai puternică şi mai extinsă, care să cuprindă toate cartierele ce se dezvoltaseră timp de peste o jumătate de mileniu dincolo de Zidul servian. Noul zid era construit din cărămidă, avea 19 kilometri şi atingea în anumite porţiuni o înălţime de 10 metri. Zidul traversa Tibrul şi cuprindea colina Janiculus şi cartierul Trastevere (Transtiberium). Colina Vatican a rămas fără protecţie.

Porţile Zidului servian se pot enumera pornind de la Velabru (vechi cartier al Romei antice, plasat la poalele colinei Aventin)  în sensul acelor de ceasornic, după cum urmează:
- Porta Flumentana – unde Via Aurelia traversa Tibrul şi intra în Roma republicană pe podul Aemilius.
- Porta Carmentalis – la sud-vest de Capitoliu, între aceasta şi Tibru şi între Câmpul lui Marte şi Forum Boarium.
- Porta Fontinalis – la nord de Capitoliu, acolo unde Via Lata intra în Roma republicană, între Câmpul lui marte şi Forumurile imperiale.
- Porta Sanqualis – între Quirinal şi Forumurile impériale.
- Porta Salutaris – pe colina Quirinal
- Porta Quirinalis) – pe colina Quirinal
- Porta Collina – poarta cea mai nordică, pe colina Quirinal, acolo unde Via Salaria şi Via Nomentana intrau în Roma republicană.
- Porta Viminalis – pe colina Viminal
- Porta Esquilina – poarta cea mai estică, pe Esquilin, acolo unde căile Labicana, Tiburtina şi Praenestina intrau în Roma republicană, loc devenit arcul lui Gallianus.
- Porta Querquetulana – între Esquilin şi Caelius, acolo unde Via Tuscolana intra în Roma republicană.
- Porta Caelimontana – pe colina Caelius, devenită arcul lui Dilabella şi Silanus.
- Porta Capena – între Caelius şi Aventin, în apropiere de Circus Maximus, acolo unde Via Appia şi Via Latina intrau în Roma republicană.
- Porta Naevia – poarta cea mai sudică, pe Aventin, acolo unde Via Ardeatina intra în Roma republicană.
- Porta Raudusculana – pe Aventin, acolo unde deviaţia Viei Ostiensis intra în Roma republicană.
- Porta Lavernalis – pe Aventin, acolo unde o altă deviaţie a Viei Ostiensis intra în Roma republicană.
- Porta Trigemina – la baza sudică a colinei Aventin, pe Tibru, în apropiere de Forum Boarium.

ROMA - FORTIFICATII XXXX

Prima incintă apărată rudimentar, prin val de pământ şi palisade, s-a realizat pe colina Palatin, formând aşa-numita Roma Quadrata.

De curând s-au descoperit şi unele urme ale acelei fortifucaţii cu consolidări de piatră. Ulterior, funcţia de apărare a fost transferată colinei Capitoliu, care era dotată mult mai bine din punct de vedere natural pentru apărare. Capitoliul a beneficiat şi de o fortificare solidă şi înaltă din piatră, devenind aproape inexpugnabil prntru vremurile de început ale aşezării romane.

Cea se a doua fortificare a oraşului a constituit-o Zidul servian, atribuit de tradiţie penultimului, cel de al şaselea, rege de origine etruscă, Servius Tullius. In schimb, datele arheologice moderne situiază originea acestuia în sec.al 4-lea e.A, probabil după ce Roma a fost invadată de galii cisalpini între anii 390-388 e.A. Roma a fost umilită de gali în anul 388 e.A, trebuind să plătească cuceritorilor un greu tribut. Legenda spune că pe când se cântărea metalul preţios datorat galilor, balanţa s-a înclinat, la un moment dat mai mult în favoarea acelora. Romanul care cântărea a dorit să mai ia din talerul balanţei o parte din metalul preţios, dar conducătorul galilor, Brennos, a ridicat sabia ameninţător, pronunţând cuvintele celebre şi adevărate: vae victis (vai de cei învinşi).
Zidurile lui Servius Tullius au situat dintrodată Roma, în ceea ce privește apărarea, într-o puternică cetate.

Zidul atribuit lui Servius Tullius

Traseul aşa-numitulului Zid al lui Servius Tullius (Murus servii Tullii) este bine cunoscut, având o lungime de peste 11 Km, o lăţime de 3,6 metri şi 16 porţi. Pe alocuri resturile zidului se ridică astăzi până la înălţimea de 8 metri. Se pare că începuturile acestui zid şi traseul lui au o vechime mai mare, care coboară până în sec.al 6-lea e.A, dar porţiunile păstrate aparţin perioadei Republicii. Zidul a cuprins cele şapte coline peste care se întinsese locuirea: Palatin, Capitoliu, Esquilin, Quirinal, Viminal, Caelius şi Aventin. Această întindere a atras şi numirea Romei drept Oraşul celor şapte coline. Extinzându-se ulterior locuirea pe malul stâng al Tibrului, orașul a încorporat și colinele Vatican și Janiculus. Acea incintă era alcătuită din două ziduri paralele executate din blocuri de tuf fălţuite, procedeu numit de romani opus quadratum. Blocurile mari de tuf au fost extrase din cariera apropiată, numită Grotta Oscra. Centura fortificată se oprea în dreptul Capitoliului, înzestrat de o apărare naturală, suplimentată prin ziduri puternice de sprijin al platoului.

Zidul lui Aurelianus

Pericolele crescânde ale invaziilor barbare din sec.al 3-lea e.N, au detreminat pe împăratul Aurelianus (270-275 e.N) să pună în operă o nouă incintă fortificată, mult mai puternică şi mai extinsă, care să cuprindă toate cartierele ce se dezvoltaseră timp de peste o jumătate de mileniu dincolo de Zidul servian. Noul zid era construit din cărămidă, avea 19 kilometri şi atingea în anumite porţiuni o înălţime de 10 metri. Zidul traversa Tibrul şi cuprindea colina Janiculus şi cartierul Trastevere (Transtiberium). Colina Vatican a rămas fără protecţie. Lucrările au început în anul 272 e.N şi au durat 11 ani, până sub împăratul Probus (276-282 e.N).
Zidul comporta o fundaţie de beton roman, opus caementicium, cu înălţimea de 8 metri peste care se găseau incăperi boltite şi sprijinite pe un zid cu o grosime de un metru. Un drum de rond încorona lucrarea. Camerele boltite serveau drept depozite de arme şi magazii, diminuând volumul ce trebuia construit. Din 30 în 30 de metri zidul era întărit de turnuri cu secţiune patrulateră.
Zidurile lui Aurelianus nu au fost destinate a face faţă unui asediu îndelungat, deoarece barbarii nu erau organizaţi pentru aşa ceva. Ele erau destinate să apere Roma de atacurile prin surprindere, până la primirea de ajutoare din teritoriu. el nu şi-a mai dovedit eficienţa în sec. al 5-lea e.N, când Roma a fost jefuită de vizigoţi şi vandali.
Cea mai mare parte a zidului lui Aurelianus subzistă încă în zilele noastre şi înconjoară ceea ce este denumit astăzi Centro Storico.  

ROMA - INCEPUTURI XXXX

Roma a apărut ca urmare a fuzionării triburilor care populau colinele Palatin (latinii), Capitoliu, şi Caelius (sabinii), în vederea apărării de triburile agresive de pe celelalte coline. Ulterior, sub influenţa civilizaţiei etrusce, vechile sate tribale s-a transformat încet într-o aşezare urbană. Prima etapă a acestui proces l-a constituit aşa-numita Roma Quadrata (sec.al 8-lea e.A), delimitată de un contur regulat patrulater, trasat, după obiceiul etrusc, cu plugul. In interiorul acestui contur al Palatinului, apărat la început de valuri de pământ, oraşul trebuie să fi avut un plan lipsit de ordine. Locuinţele erau construite din cărămidă nearsă, fiind acoperite cu paie sau stuf.

Cu timpul, procesul de urbanizare s-a extins asupra depresiunii mlaştinoase cuprinsă între colinele Plalatin, Capitoliu, Caelius şi semicolina Oppius, asupra Capitoliului şi a celorlalte înălţimi. Depresiunea dintre coline a fost ocupată la început de o necropolă, iar apoi a fost invadată de locuinţele primitive. Locul a devenit un fel de piaţă a shimbului de produse a populaţiilor de pe coline, iar apoi piaţa publică a oraşului, "Forum Romanum". Se pare ca aici s-a ridicat, în sec.al 7-lea e.A, așa-numita "Regia", după tradiție casa regelui Numa Pompilius şi templul Vestei, construit inițial din lemn.

Funcţia de apărare, pe care o deţinea iniţial colina Palatin a fost transferată, mai târziu, Capitoliului, mult mai înzestrat natural pentru această destinaţie. Pantele Capitoliului au fost întărite perimetral cu placaj de piatră iar deasupra cu ziduri înalte.

ROMA - CLOACA MAXIMA XXXX

Cloaca maxima este o "mare de canalizare" colectoare, care a asanat terenul mlăştinos al Romei antice timpurii, în zona Forumului Roman, preluând şi apele pluviale sau dejecţiile locuirii pentru a le conduce spre Tibru. Ea este singurul vestigiu din perioada regală a Romei care a subzistat şi care mai serveşte şi astăzi. Toate terenurile joase ale Romei erau periodic expuse inundării de către apele crescute ale Tibrului. Această soartă o aveau și cele două zone de interes maxim ale orașului, Forum Romanum și Campus Martius (Câmpul lui Marte).

De-a lungul secolelor, prin lucrări succesive, s-a construit un adevărat canal subteran, acoperit complet. Lucrările s-au extins treptat în sec al 4-lea, al 3-lea și al 2-lea e.A. Iniţiativa construirii unei Cloaca Maxima este atribuită regelui etrusc, Tarquinius Priscus, în sec.al 7-lea e.A. Canalizarea avea sarcina de a drena zonele joase mlăştinoase cuprinse între colinele Esquilin, Quirinal şi Viminal. Lucrarea a devenit inevitabilă, pe măsură ce populaţia Romei a crescut. La început a fost vorba de un mare canal cu scurgere deschisă sub cerul liber, care avea scopul de a evacua apa din sol. In cursul sec.al 4-lea, sau al 3-lea e.A, a fost reconstruit în for un sistem de canale cu scurgere deschisă. Din acea perioadă datează şi cisterna din for, intrată mai târziu în componenţa carcerii Mamertine.

Romanii au acoperit, cu timpul, întraga reţea de canalizare din motive de igienă, deoarece Roma a fost adesea pradă unor epidemii. Primul canal a fost construit în blocuri de piatră, fără ciment. Pietrele au avut 2.50 metri lungime, 1 metru lăţime şi 0,80 metri înălţime, fiind tăiate în tuf vulcanic sau peperino din zona Romei. Prin renovările ample ulterioare materiale de constructii sau schimbat. Există date vizibile şi se cunoaşte traseul.

Cloaca maxima a avut aproximativ 800 de metri lungime şi a început în Argiletum unde colecta apa de ploaie, apoi trecea pe sub Forum Romanum şi debuşa în Tibru.
Gura de revărsare se afla în apropiere de Forum Boarium, vizibilă de pe podul Palatino. Ea era compusă dintr-o boltă triplă de zidărie flotantă, menită a stabiliza conducta.

Dimensiunea canalului variază pe traseu. La revărsare măsura de 4.50 metri latime si 3.60 metri înaltime. Circa douăzeci de alte canale se revărsau în acest canal central pe parcursul traseului.

WAFFEN SS - CU MUSULMANI

La prima vedere, simpla idee conform căreia naziştii ar fi avut divizii în care ”Untermensch”, de religie musulmană şi rasă asiatică, care ar fi luptat cu frenezie pentru al treilea Reich şi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă. Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neaşteptat şi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi demne de atenţie episoade din cel de al Doilea Război Mondial. Uniţi, deopotrivă sub zvastică şi semilună, grupaţi într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolşevismului şi Armatei Roşii, chiar dacă sfârşitul acestei ciudate alianţe a fost unul dezastruos pentru urmaşii lui Ginghis Han.


Musulmanii nu iubeau comunismul

Spre surprinderea multor soldaţi de rând şi a unor ofiţeri îndoctrinaţi de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică (aici cam aveau dreptate...) care trebuia stârpită cu orice preţ, realitatea de front, precum şi încurcata politică a alianţelor militare, i-a pus pe aceştia în faţa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu "Untermensch"-ii cu care le împuiaseră capul politicienii nazişti în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de neîntrecutul Goebbles.

Aşa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a invadat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiţi să descopere bucuria sinceră cu care mulţi localnici i-au întâmpinat, ca pe nişte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariţia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară.
Musulmanii cantonaţi în spaţiul geografic cucerit întâi de Imperiul Ţarist şi desăvârşit ulterior de sovietici urau de generaţii dominaţia ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinainte de expansiunea Impaeriului Ţarist, dar interzicerea drepturilor religioase şi a tradiţiilor milenare, impusă forţat de regimul sovietic, le producea mari suferinţe.

Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranţa privind crearea propriilor state independente şi chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederaţii Pan-Turanice.
Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguşii... Chiar şi creştinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranţa eliberării de jugul comunist. Şi merită să se amintească aici diviziile cazacilor şi georgienilor din Waffen SS.

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaţiul ex-sovietic nu au aşteptat apariţia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. In Asia Centrală, autoproclamata confederaţie a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva şi Buhara îşi declaraseră la rândul lor independenţa. Chiar dacă Armata Roşie doborâse, una după alta, fragilele entităţi statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile şi atrocităţile sovieticilor. Intre acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferenţa între vorbele şi faptele comuniştilor, a răsculat populaţia locală împotriva "apostolilor lui Marx, Engels şi Lenin".

Această complexă situaţie nu a scăpat atenţiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenţa a numeroase naţionalităţi din URSS care se opuneau puternic comunismului. Nebun şi paranoic, dar deloc prost, Hitler a trecut peste natura de sub-oameni" (cum îi considera el) a musulmanilor şi i-a dorit drept aliaţi - vremurile şi contextul militar o cereau.
In consecinţă, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi.

Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi.
Aprecierea dată de nazişti musulmanilor sovietizaţi cu forţa făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei şi a atrage acest stat de partea sa, în speranţa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu şi Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase în decembrie 1942:
"Consider că între aliaţii noştri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unităţi complete de musulmani".


Proiectul naziştilor musulmani

Pătrunderea unităţilor Wermacht-ului în Caucaz şi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalţi munţi ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaţia liderilor comunişti:
"Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privinţa Caucazului... Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiţie, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt ştiut că, în perioada Războiului din Crimeea, aceşti tătari au colaborat cu mare bucurie cu forţele britanice şi franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz, sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepţia georgienilor, osetinilor şi armenilor, dar cu toţii îşi aduc încă aminte de cucerirea ţaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863."

Germanii au contactat rapid reprezentanţii naţionalităţilor musulmane din Caucaz. In privinţa cecenilor, karaceailor, inguşilor şi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziţie extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine şi disciplină prusacă.
Le-au promis noilor aliaţi închinători la Allah, desfiinţarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor şi îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri şi alimente rechiziţionate de armata germană şi, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil.

Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-şi face dreptate singuri, după cutumele locale, precum şi dreptul de creare a unor unităţi proprii pentru păstrarea legii şi ordinii.
Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naştere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naţional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolşevic feroce.
Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeţi li s-au făcut daruri preţioase, în cea mai pură tradiţie caucaziană. La sfârşitul petrecerii, se înfiinţase deja primul escadron de călăreţi karaceai care urma să intre în luptă alături de germani.
Aceeaşi linie de acţiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet naţional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiţii şi legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili şi alte bunuri către Wermacht.

Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Inţelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârşitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari şi valoroşi din rasele locale, ofiţerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur şi arme automate de ultimă generaţie.
Noua situaţie din teritoriile stăpânite odinioară de Imperiul Otoman impresionase Ankara şi atrăgea atenţia unor importanţi lideri militari turci, precum Mareşalul Cakmak.
Din nefericire, dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii şi-au reconsiderat politica, adoptând o poziţie neutră, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz, pentru a preveni un al doilea Stalingrad. Mulţi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane.

Legiunile musulmane în focul luptelor

Cu toate că ambiţiosul plan al lui Hitler în privinţa musulmanilor sovietizaţi căzuse odată cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniţi împotriva comunismului, războinicii din Caucaz şi Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri din diviziile musulmane. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiţi într-o singură divizie denumit 444 Sicherungs Division.

In timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. In anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26.
A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri şi turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence of Arabia, fost ataşat militar german în Persia.
Divizia a fost antrenată şi pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spaţiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaţi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani şi fii imigranţilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată şi capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

Tătarii din Crimeea nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniţiativă le-au asigurat acestora importante cantităţi de provizii.
Circa 20.000 de nogai din Crimeea luptau sub flamura zvasticii. Aceşti urmaşi ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcaţi în egală măsură prin bravură şi cruzime, mai ales în decursul operaţiunilor anti-partizani. In Munţii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolşevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comunişti din Yaila, distrugând bazele acestora şi ucigând şi numeroşi civili.

Impresionaţi de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franţei, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistenţa franceză). Incă o dată, ferocitatea urmaşilor lui Batu Han s-a făcut simţită, îngrozindu-i pe francezi.
Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaţii tătari, furioşi că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistenţa franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări...

Erau însă extrem de bine văzuţi de germani; comandanţii legiunilor învăţaseră limba tătară, iar pentru a menţine ridicat moralul acestor voluntari aparte, Berlinul ordonase chiar înfiinţarea de reviste în limbile rusă şi tătară.
Intitulate Gazavat (Războiul Sfânt), Svoboda, Ezenedel'naja gazeta legionerov (Libertatea, Cotidian Săptămânal pentru Legionari), Milli Adabijat (Literatorul Naţional), Milli Turkistan (Turkestanul Naţional), Yeni Turkistan (Noul Turkestan), Idel-Ural (Volga-Ural), sau Tatar Adabijat (Literatorul Tătar), aceste jurnale erau editate de intelectuali tătari şi de Divizia de Propagandă a Wermacht-ului.

Performanţele militare ale musulmanilor pe cele două mari fronturi ale conflagraţiei difereau sensibil. Pe Frontul de Vest, mulţi dintre ei şi-au dezamăgit conducătorii germani. Voluntarii sovietizaţi nu-i urau pe aliaţii americani şi britanici, cu care nu avuseseră nimic de împărţit până atunci. In cel mai caracteristic stil oriental, aveau o atitudine uşor indiferentă, placidă uneori, faţă de inamici.

In contrast total, pe Frontul de Est, în faţa duşmanului sovietic, orientalii au demonstrat calităţi militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie şi mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit şi respectat exemplar.
Bravura lor l-a impresionant până şi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul.

Heil Allah!

"SS Heini", cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiaţi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii nazişti. Dispreţul lui Himmler faţă de "creştinii molâi" era egal cu aprecierea sa faţă de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare şi masculină, bazată pe concepte foarte apreciate şi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu şi lipsa de compasiune faţă de duşmani.

Admiraţia sa deschisă faţă de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor "derapaje" ariene şi încorporarea a cât mai mulţi musulmani sub aripa neagră a SS-ului.
Pe baza acestor noi considerente, Himmler s-a simţit onorat să-i includă în rândul celebrelor unităţi Waffen SS. Tot el a decis că, dintre rasele care trăiau în spaţiul sovietic, doar slavii şi evreii erau "sub-oameni". In concepţia sa, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia şi dăduse naştere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion, sau Subotai Bahadur.

In noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înfiinţarea şi comanda ulterioară a unui unităţi SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, acelaşi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului.

Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci şi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, başkiri şi tadjici.

Unitatea nu a avut o viaţă lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer-Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. In iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varşovia, volunarii musulmani au fost ataşaţi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acţiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.

Himmler a decis să numească un nou conducător în persoana lui Harun al-Rashid Bey, un ofiţer austriac convertit la Islam, dar decizia sa nu a fost una de bun augur. Din contră, sub conducerea noului comandant, moralul musulmanilor a scăzut.

In ultimele luni ale războiului, Ostturkischen Waffen-Verbande der SS acţiona la graniţa sloveno-italiană. In lunile aprilie-mai, unitatea a fost detaşată în Lombardia, Italia, unde a staţionat până la finalul războiului.

Trista soartă de învins 
Dezastrul în care s-a sfârşit cel de al treilea Reich s-a dovedit a fi unul şi mai crâncen pentru musulmanii din spaţiul sovietic care serviseră în Wermacht şi SS.
Când Himmler a încercat, în rândul dizidenţilor sovietici conduşi de generalul Vlasov, să creeze un nou front contra bolşevicilor, musulmanii şi caucazienii s-au opus să fie conduşi de ruşi, chiar dacă aceştia erau "albi" şi urau la fel de mult comunismul.

Unii dintre opozanţii ideii lui SS Heini erau oficialii din cadrul Comitetului Naţional al Turkestanului. Comitetul, condus de Veli Kayum Khan, era entitatea care conducea şi ordona voluntarilor musulmani. Comitetul a reuşit să le ridice acestora moralul prin promovarea ideii unui Turkestan liber de bolşevici. Mai mult, cu ajutorul Marelui Muftiu al Ierusalimului, Comitetul a înfiinţat şcoli juridice musulmane la Dresda şi Gottingen, pentru pregătirea imamilor care deserveau credincioşii musulmani din Waffen SS şi Wermacht. Planul era susţinut şi de muftiii din Caucazul de Nord, precum Khedia, Mischa, Kantimer, Alibegov şi Tschamalia.

Dar viitorul lor nu a fost decis de germani, ci de sorţii războiului. Aliaţii au învins, iar Hitler s-a sinucis, sau cine ştie care a fost misteriosul său sfârşit...
Aliaţii vestici i-au făcut prizonieri - ca şi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani - după care i-au trimis legaţi lui Stalin.
Pentru ei a fost Iadul. Bolşevicii i-au considerat trădători şi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile şi bolile au făcut ravagii în rândul supravieţuitorilor războiului.
Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz şi pe etnicii tătari. Dacă unor naţionalităţi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguşii şi karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baştină din Caucaz, urmaşilor tătarilor din Crimeea, cei mai devotaţi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice.

Astăzi, memoria acelor vremuri a rămas întipărită în sufletul multor musulmani din cadrul republicilor care aparţin Federaţiei Ruse. Iar recentele rebeliuni din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan ţintesc încă la eliberarea totală a tuturor musulmanilor din zona ex-ţaristă, ex-sovietică, şi prin extensie actuală, dintre graniţele Federaţiei Ruse.