EXECUȚIA MAREȘALULUI ION ANTONESCU

La 2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în ziua de 1 iunie 1946 alături de alţi colaboratori, de autorităţile comuniste şi ocupantul sovietic. Execuţia s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca şi colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi profesorul Alexianu.

Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi, călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14 gloanţe. Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc.
Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau închisoarea şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi condamnaţii au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul împlinea 64 de ani.

După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: “Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!”.

Ion Antonescu  s-a născut la Piteşti la 15 iunie 1882, calendar nou. A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până pe 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducător). După cum ştim, Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de-al doilea război mondial, de partea şi sub comandamentul Germaniei.

Ion Antonescu în centrul fotografiei- ofițer de stat major în 1918

Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de “Câinele roşu”.Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al “Şcolii Superioare de Război” între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat Major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938.
Generalul Antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940). La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol II, Mihai a devenit noul rege. În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), Antonescu a căutat să facă o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol foarte importante ale României.

Antonescu s-a apropiat politic de  Garda de Fier, oferindu-le mai multe portofolii guvernamentale(15 septembrie 1940). El spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului. Această perioadă de coabitare între General şi Gardă a făcut ca statul să fie decretat “Stat naţional-legionar”. Până în cele din urmă, cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de Antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). Antonescu a zdrobit rapid rebeliunea legionară, (având aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară.

Trebuiesc adăugate două momente de glorie militară pe care le-a trăit Ion Antonescu ]nainte de a deveni șeful statului. În 1940. Primul mare success al său s-a afirmat în toamna-iarna anului 1917, când trupele rusești bolșevizate se retrăgeau în debandadă spre țară reând, în drum, mari pagube pe micul teritoriu ce mai rămăsese neocupat și gândind să înlăture pe I.I.C. Brătianu și chiar pe regale Ferdinand I-ul. Aceste trupe immense de bolșevici trebuia să fie oprite de pe calea lor sălbatică și apărată țara. Ion Antonescu, pe atunci ofițer de stat major al generalului Prezan, a întocmit un plan deizgonirea bandelor bolșevice înarmate. Planul său a fost prezentat regelui într-un Consiliu de coroană și păus în aplicare. In perioada următoare armata română, organizată, și acționând după planul expus, a reușit să cureâe ăara (ce mai rămăsese din ea) de armatele bolșevice, să le dezarmeze și să le oblige să urmeze anumite trasee bligatyorii spre graniă. Cu unele dintre acele trupe de sălbatici a trebuit să se dea lupte grele (lupte între foștii aliați). Planul lui Ion Antonescu a făcut posibilă unirea Basarabiei cu Regatul României după câteva luni, în martie 1918. Bolșevicii rămași în bande pe teritoriul basarabean independent la cea dată, au fost exterminate și izgonite peste Nistru de armata română. Aceasta în condițiile în care la sud feldmareșearul Von Mackensen dorea să oblige pe românii trădați de ruși la o pace rușinoasă, pace pe care regale Ferdinand nu a semnat-o niciodată, deși a fost ratificată de guvernul Marghiloman.

Ultimul glonț pentru un erou național.

Un a doilea eveniment de onoare și recunoaștere a valorii sale, Ion Antonescu l-a trăit în vara anului 1919, pe timpul războiului româno-ungar. Atunci, regale Ferdinand a asistat la trecerea trupelor române peste Tisa. Obsrvându-l pe Antonescu ceva mai retras de anturajul regal, erdinand s-a dus la el, l-a îmbrățișat și i-a prins în piept propria decorație Mihai Vitezul pentru reușita planurilor sale de aruncare peste Tisa a armatei bolșevice ungare, care contraatacase cu câteva zile în urmă. In seara zișei de 3 august 1919, colonelul Rusescu a intrat în Budapesta cu numai 400 de cavaleriști și două tunri de mic calibru. A doua zi Budapesta a văzut și defilarea restului armatei române, condusă de generalul Mărdărescu.

Insoțirea Mareșalului  spre locul execuției

In vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingând înapoi frontul către graniţele României, Antonescu a refuzat să-şi trădeze aliatul dar a început tratative pentru un armistiţiu Datorită simţului onoarei nu a vut să se cunoască official aceată opțiune a sa. La data de 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit ideologic de principalele partide politice, l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat în Palat în urma unei scene rușinoase.

După arestare, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, ţinut în arest timp de doi ani în URSS, a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat “exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa “Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie 1946. Pe locul execuției, poporul roman ar trebui să ridice un monument grandiose, ca omagiu al bărbăției și onoarei. 

"IAR TIE POPOR INGRAT NU-TI VA RÁMÂNE NICI MÁCAR CENUSA MEA"......

FOSTUL REGE TRĂDĂTOR DE LA 23 AUGUST 1944 ȘI MARELE LUI SECRET

Regele Mihai a trecut de 90 de ani și este ultimul supraviețuitor dintre șefii de stat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar a fost și este disprețuit.

                                    Mareșalul Ion Antonescu, victima fostului rege trădător Mihai I

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris.

Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de “Conducător al Statului". Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război.

Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej

Cine se aseamănă se adună

Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că "Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce".

Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I ("Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu"), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

Mihai i și băieâii lui trădători

În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că “nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol", iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.

Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat.

Totdeauna în spatele Mareșalului - Pe front

Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941. 

Trecerea Nistrului a urmărit, printer altele, și să împiedice reînvierea "Ucrainei Mari".

Regele și mămica

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate "Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret" alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major.

Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse" sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe. Era un tânăr puțin dotat și lipsit de decizie. Se preocupa de autoturizme, motociclete și avioane, părând a fi rămas la vârsta pubertății. Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor.

Prea neînsemnat între atâția oameni puternici

O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (PNŢ şi PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali. Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943.

Tătucul Stalin pentru care lucrase împotriva propriului popor

Regele Mihai I a fost convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House"), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci. El nu a înțeles că rmata nu va asculta de un rege marionetă.

Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială.

Stalin i-a dat și o jucărie Ordinul Victoria

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război. Cei din opoziție au fost răsplătiți de comuniști după cum meritau niște trădători.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat. Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a atenuării suferinţelor acestei populaţii. Casa Regală a României s-a ţinut departe de deciziile politico-militare din statul roman, deși cunoștea bine realitățile. Este încă o dovadă a lipsei de personalitate a lui Mihai I și încă un motiv de dispreț al Mareșalului.

Pamfil Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D. Bachman, în cartea sa "Romania: A Contry Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu a mai fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică, iar după detronare a fost marginalizat complet de casele regale sau democratice din apus, ajungând să trăiască din creșterea găinilor.

                                Vâșinski a spus odată că: "Nu are Uniunea Sovietică atâția pomi
                       câte cozi de topor are România". Se g\ndea, probabil și la trădătorul din frunte. 

Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc.

Intradevăr, rușii s-au oprit pe Vistula până în primăvara lui 1945, asistând criminal la distrugerea Varțoviei de către Werhmaht, pe perioadaunei revolte armate a populației poloneze, în majoritar evreiască.

Deasemeni, menținerea frontului roman de la Nămoloasa și pe linia Carpaților Orientali, ar fi înlesnit invadarea Germaniei de către aliații vestici și le-ar fi înlesnit ocuparea Berlinului înaintea sovieticilor. In această situație rolul lui Stalin ar fi fost redus drastic, iar soarta Europei de răsărit ar fi fost alta.

Regele se ploconea și pentru a aprinde o țigară

Trădarea regelui Mihai al României, de a deschide calea trupelor sovietice spre apus a adus prejudicii catastrofale pentru multe popoare răsăritene, în afară de distrugerea materală socială și spirituală a României viitoare. Acest personaj distructiv și lipsit de demnitate, s-a aliat cu slugile guvernului sovietic împotriva propriului govern, a propriei armate și al propiului popor. In cârdășie cu spionii sovietici și cu doi generali, a deschis o breță de 40 de kilometric în frontal roman din Moldova, în noaptea dintre 22 și 23 august 1944. Prin acea breșă armatele sovietice au putut invada România, iar trădătorul regal a putut decreta întoarcerea armelor, fără a avea minimul simț de răspundere de a face acest lucru sub acoperirea unui tratat de armistițiu, tratat care s-a semnat la Moscova abia la 12 septembrie 1944 în mod rușinos și slugarnic. Inconștiența și trădarea țării, de la 23 august 1944, a înlesnit sovieticilor să facă prizonieri, fără luptă, în jur de 170.000 de ostași români și să-I deporteze în Siberia. In rest, țara a fost tratată de sovietici cu brutalitatea specifică de învingător.

De altfel, la acea fatidică dată, Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu, condiții care apărau onoarea armatei române, fereau țara de a deveni teatru de război și prevedea o zonă de demarcație între cele două armate.

Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

In timp ce Aliaţii Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin", sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj pentru sovietici. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, probabil, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării “telegramei de la Stockholm".

In legătură cu Telegrama de acceptare a armistițiului, propus de Mareșal, de către Stalin, telegramă trimisă de la Stockholm (prin serviciile tovarășei Kolontai, ambasadoarea sovietică în Suedia) există un mister istoric defavorabil adevărului și personalității Mareșalului.

Mai mult ca sigur că telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc. Acela a spus:

Complotiști principali manevrați diafară

 (“Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere")

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice față de Marteșal, au sustras-o şi apoi, cu precizie, au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.

Ce bine s-a simțit între comunițti și sovietici

Prin această faptă, 23 august: "cea mai mare eroare politico-militară din istoria contemporană României". Regele și anturajul său nu au avrut să lase lui Antonescu aureola meritată de adevărat conducător politico-militar al României.

Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut “cartea" pe care Mareşalul “o juca". Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate. Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Clasificat între călăii secolului  al 20-lea

Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a “Bătăliei pentru Armistiţiu".  Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

In urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea “regimurilor de democraţie populară".

Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

Pe front se murea iar rgele marionetă se ocupa de mașini, motociclete și avioane jucărie

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte. 

Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare. 

Prin actul mârșav de la 23 august 1944, casa regală a vrut să se salveze, iar graţierea lui Antonescu era iluzorie.

Mareșalul condus spre plutonul de execuție

Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de "amiciţie" cu Casa Regală, şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August".

O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea "camarilei regale" faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu. 

Regele nu a semnat decretul de graţiere a lui Antonescu din motive de răzbunare și de caracter ticăloșit. Pe de altă parte, o posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.

După scurt timp, regale trădător a început să înțeleagă mârșăvia faptei sale. Probabil că a primit și semnalele dezaprobatoare din Occident. A încercat unele anevre de ieșire din rușine. Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această “rezistenţă regală", precum şi, totodată, infamia de la “23 August" 1944.

In contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Pentru aceștia regale nu a făcut nici un demers. Era slugă la sovietici și nu avea voie să deschidă gura, sau, dacă a făcut-o, nu ascultat nimeni de trădător.

In perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

Glonțul final pentru un erou al neamului

Maniera în care a fost tratat în Vest, după terminarea războiului și după abdicare,  relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor "camarilei regale" şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Mareșalul Ion Antonescu și visul său

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor".

MAREȘALUL ION ANTONESCU - EROU AL ROMÂNIEI

In toate momentele grele ale istoriei unei țari a fost nevoie ca soarta să aducă bărbați adevărați, bărbați care să ia în mâini și cuget, soarta lor și a celor pe care i-au condos. Acei bărbați au scris istoria prin lupta lor. Poporul roman a avut mulți bărbați bravi care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii mai des amintiți, iar  alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au dat numele lor unor  străzi sau instituții. Poporul roman nu poate uita de Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Cumplit, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Iancu de Hunedoara, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand I-ul etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă 

împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins, sau au fost învinși, dar au rămas în memoria poporului nostru ca adevărați lideri și ca exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce au venit și vor mai veni, fie că le prevedem sau nu.

Ultimul glonț al călăului.

In istoria noastră a existat de curând o personalitate tragică și eroică, care s-a ridicat la nivelul celor mai sus menționați, dar al cărui nume nu este cu adevărat respectat, nu este înscris pe bulevarde sau străzi, nu a dat numele unor instituții sau școli, nu este amintit în cărțile de istorie ca un erou al neamului său. Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc.

Mareșalul și trădătorul Mihai I în vizită pe front

Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: Trăiască România!

Nu a acceptat niciodată să-și trădeze aliații, deși prevedea căderea lor

Mareșalul Ion Antonescu și Hitler

Dintre aliați, Hitler avea încrederea cea mai mare în Antonescu

deși nu și în capacitatea și dotarea armatei.

Mareșalul  Ion Antonescu primind bastonul din mâna lui Hitler

Ion Antonescu a fost un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României.. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, Mareșalul Ion Antonescu a intrat în istoria noastră ca o personalitate militară  de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial, ca șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.

Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română, la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului, când unii membri ai guvernului se gândeau să își dea demisia, de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași, generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice. Atunci puțini au știut că acele planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci, pe nume Ion Antonescu. Acele planuri, puse în aplicare, au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, trupe trădătoare, care în unele cazuri au fost umilite, dezarmate și izgonite uneori prin luptă. Fără acea acțiune și a coeziunii armatei române ostilă, bolșevismului, unirea cu Basarabia, din 23 martie 1918, ar fi fost practic imposibilă.

In 1919, în războiul româno-ungar, condos de generalul Mărdărescu, a fost respins atacul bolșevic ungar peste Tisa și s-a trecut la contraatac. După zdrobirea ungurilor bolșevizați de la est de Tisa, s-a trecut marele râu pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trececeau voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului și hotărâți să ocupe Budapesta. In acele momente a existat un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand l-a observat pe Antonescu stând modest de o parte. S-a dus la el, l-a îmbrățișat și i-a pus pe piept propria decorație, ordinul Mihai Viteazul, spunându-i că acest rezultat military este datorat lui. Regele aflase că planurile contraatacului românesc de pe Tisa erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, iar vremurile veneau tot mai grele în Europa. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următoarei conflagrații europene, care urma să devină un război mondial. Carol al II-lea l-a închis în mănăstirea Arnota din nordul Olteniei, dar în 1940, după raporturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, regele trufaș și corrupt l-a chemat pe Ion Antonescu ca singur salvator și ca om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Printr-un exercițiu de imaginație, se poate aprecia ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi avut la cârmă atunci un politician.

Din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea și de când a obținut puterea în stat, au început polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui a fost analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii au susținut că deciziile mareșalului au avut ca scop și efect interesul României, iar alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și de o dezbatere serioasă, atât asupra măsurilor bune, cât și asupra greșelilor strategico-politice. Dar nimeni nu a aruncat vreo umbră de îndoială asupra meritelor sale, a integrității, a respectului său privind cuvântul dat, a intrasigenței împotriva profitorilor și a corupției.

La 1 iunie 2013, s-au împlinit 67 de ani de la executarea sa. Românii ar fi trebuit să-ți amintintească că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria.

Un fost deținut politic sub communism a relatat despre modul cum au fost formate pe teritoriul sovietic diviziile Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan, din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au acceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestor divizii, rușii le-au pus să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri din divizia Tudor Vladimirescu care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând Trăiască România! Au fost cu adevărat eroi, dar nimeni nu i-a onorat post-mortem, sau nu le-a propagate numele. Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor și înălțător.

Rămâne un lucru cu totul adevărat, acela că în fața plutonului de execuție, Mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!. După prima salvă nu a murit, ci s-a ridicat într-un genuchi și le-a cerut clăilor să tragă mai bine.  In afara locului de execuție de la câteva sute de metri de închisoarea Jilava, soldații români și-au scos căștile și unii nu s-au putut abține să verse licrimi.