EROUL MINOR IONEL POPESCU - PARTIZANII DIN PĂDURILE OLTENIEI 1916-1917 BBB X

      Elevul Ionel Popescu, în vârstă de 16 ani, se alătură, în anul 1917, unei grupări de partizani care acţiona în pădurile Olteniei. Grupare condusă de „haiducul Victor” – Victor Popescu, unchiul său din partea mamei.

Tânăr şi inocent, Ionel câştigă uşor încrederea celor din jur şi reuşeşte să pătrundă frecvent în mijlocul trupelor germane staţionate în zonă, ca să obţină informaţii. După luni de zile de prigoană prin păduri în care face de toate, se deghizează şi-n femeie ca să transmită mai uşor misive, Ionel Popescu se înrolează în armată şi pleacă pe front. La 24 de ani avea deja trei decoraţii. Mult mai târziu, în anii ’40, refuzând să se înscrie în Partidul Comunist, e dat afară din serviciu. E deportat în Bărăgan şi-apoi trimis la închisoare. Şi-apoi moare. Şi-aşa dispare un erou. Necunoscut, nepomenit.

Războiul şi ocupaţia

Istoria oficială, de manual, consemnează că la 23 octombrie 1916 începe prima bătălie de la Tîrgu-Jiu, iar trupele româneşti conduse de generalul Ion Dragalina resping ofensiva trupelor germano-austro-ungare. La 11 noiembrie începe cea de-a doua bătălie de pe râul Jiu. Frontul românesc este rupt, armata germano-austro-ungară ocupă oraşul Târgu-Jiu şi pătrunde în Câmpia Olteniei.

Batalioanele româneşti sunt spulberate, dar ofiţerii, printre care şi un sublocotenent, Victor Popescu, aranjează cum pot retragerea spre Craiova şi organizează cu restul trupelor linii succesive de apărare. În aşteptarea rezervelor ruseşti şi româneşti, sublocotenentul Popescu şi camarazii săi rămaşi în viaţă se ascund în pădurile de stejar din împrejurimi.

Cercetaşii trimişi în recunoaştere raportează, după câteva zile, că germanii controlează întreaga regiune şi că dinspre Craiova spre Târgu-Jiu se scurg coloane de prizonieri români. Nici nu-i de mirare: la 21 noiembrie, germanii ocupaseră deja Craiova. Câteva săptămâni mai târziu, la 3 decembrie 1916, armata română pierde bătălia de pe râul Neajlov şi râul Argeş, denumită „Bătălia pentru Bucureşti”. Casa

Regală, Guvernul şi un milion şi jumătate de civili şi militari se refugiază în Moldova, iar restul ţării rămâne sub ocupaţie germană. Peste puţin timp, însă, în pădurile Olteniei avea
să-nceapă să acţioneze un grup de partizani...

Cum s-a născut gruparea de partizani olteni

Sublocotenent în rezervă, Victor Popescu, simplu învăţător în civilie, a ajuns şef de partizani mai mult dintr-o întâmplare a sorţii, după ce s-a ascuns prin păduri mai multe săptămâni, pentru a nu fi luat prizonier. În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, cea în care administraţia română se retrăgea în Moldova, Victor Popescu e surprins de o patrulă germană, la locuinţa părinţilor din comuna Valea-cu-Apă şi, pentru a scăpa, ucide doi soldaţi nemţi.

Acesta e, de fapt, momentul în care hotărăşte efectiv să organizeze rezistenţa împotriva nemţilor. Primii care se alătură luptei de gherilă sunt cumnatul său Nicolae Popescu, învăţător în satul Covrigi, şi fiul acestuia, Ionel Popescu. Nepotul său, adică, pe-atunci doar un adolescent.

„Aşa vor păţi toţi aceia...”

În gruparea de partizani a unchiului său din partea mamei, Ionel Popescu ajunge după ce părăseşte pensionul Stranolga din Craiova. Tânărul ştie foarte bine limba germană, aşa că e folosit de partizanii lui Victor Popescu pentru a se infiltra în taberele nemţeşti. Mic de statură, cu figură de copil, stabileşte repede relaţii cu plantoanele germane, observă cu atenţie ce trenuri staţionează în gară, când pleacă, ce transportă. Deghizat în femeie, e folosit adesea ca şi curier, pentru a duce informaţii comandamentului condus de generalul Eremia Grigorescu.

În martie 1917, tânărul Ionel Popescu e prins însă de nemţi. Capturarea lui de către poliţia militară de ocupaţie vine în urma unui şiretlic. Nemţii infiltrează ca spion pe Aftangel Toma, călugăr la Mănăstirea Tismana, pe care-l pun să slujească la biserica din Balboşi, comună situată în zona de acţiune a grupului de partizani. Înainte însă ca tânărul partizan să fie transferat la Turnu Severin, camarazii săi din pădure reuşesc să îl elibereze. Şi, ceva mai târziu, în noaptea de 30 spre 31 mai 1917, călugărul spion Aftangel Toma e asasinat de partizani. Care lasă pe trupul său şi un mesaj: „Aşa vor păţi toţi aceia care îşi trădează fraţii şi stau în slujba duşmanului”.

Atac asupra garnizoanei germane din Târgu-Jiu

Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu-Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.

Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani din pădurile Olteniei.

Arestare

Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.

La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.

După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.

Moarte

E arestat de două ori: octombrie 1957 – ianuarie 1958 şi octombrie 1959 – aprilie 1964. E torturat zile în şir. Securiştii îi rup maxilarul şi îl ţin mai multe zile fără mâncare. Potrivit sentinţei, prin care a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru infracţiuni de uneltire împotriva ordinei sociale, Ionel Popescu a fost arestat „pentru că în perioada anilor 1956-1959, s-a manifestat duşmănos faţă de diferiţi cetăţeni, afirmând că regimul democrat popular se va schimba, desconsiderând realizările acestuia şi căutând să semene neîncredere în rândul cetăţenilor, declarându-se de acord cu activitatea foştilor legionari.

Executarea pedepsei a început la 2 octombrie 1959 şi a expirat la 28 septembrie 1969”. Ionel Popescu e eliberat în baza unui decret de graţiere, foarte grav bolnav, şi moare în spital după şapte săptămâni. Apucase însă să-şi vadă familia – singura bucurie după ani întregi în care durerea i-a fost şi prieten şi duşman.

Historia

A DOUA BĂTĂLIE DE LA JIU 1916 ȘI ERWIN ROMMEL BBB X

      

In urma victoriei de prestigiu obţinută de trupele române în bătălia de la Jiu (14-16.X.1916), trupele austro-maghiaro-germane au fost înfrânte şi obligate să se retragă în dezordine către nord, reuşind, în final, să-şi consolideze dispozitivul de apărare pe aliniamentul general: cu Divizia 6 pe pantele de sud ale muntelui Arcanu, cu Divizia 7 cavalerie germană în zona Buliga, cu Brigada 41 infanterie pe Dealul Stersura şi Poiana lui Mihai Viteazul.

Până la sfârşitul lunii octombrie, ambii adversari s-au ocupat de refacerea capacităţii de luptă a unităţilor; acţiunile de luptă s-au redus doar la schimburi de focuri.

General erou Ioan Dragalina

căzut în bătălia a doua de la Jiu

In această perioadă – generalul (viitorul mareşal) Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei a 9-a Germană, a făcut o importantă manevră de forţe din Zona Sibiu, concentrând o impresionantă grupare de trupe la graniţa de nord a judeţului Gorj – realizând un raport de forţe zdrobitor.

La începutul lunii noiembrie 1916, s-a declanşat în forţă a doua bătălie de pe Jiu, pe mai multe direcţii. În faţa valurilor copleşitoare ale trupelor germano-austro-ungare, cu toată dârzenia opusă, defensiva trupelor române a cedat terenul şi întregul front s-a prăbuşit. Inamicul a pus stăpânire pe gura defileului la Bumbeşti şi printr-o manevră dublu-învăluitoare a pătruns în depresiunea Târgu-Jiului, continuând ofensiva spre Filiaşi.

In cadrul acţiunilor de luptă duse cu înverşunare pe plaiurile gorjene, un rol hotărâtor l-au avut trupele Corpului Alpin – din care făcea parte şi Batalionul Alpin Wurttemberg. La comanda Companiei a doua alpină s-a aflat în toată această perioadă căpitanul (de 25 de ani) Erwin Rommel, despre care în cele ce urmează vă prezentăm un mic fragment semnificativ pentru cei care studiază Bătălia de la Jiu.

Sursa: Cartea „Infanterie greft an” (Infanteria atacă), scrisă de Erwin Rommel şi publicată în anul 1937, lucrare care a stârnit atenţia Fuhrelui Germaniei naziste, Cancelarul Adolf Hitler.

Către sfârşitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, după încheierea luptelor în zonele Dobrogea şi Braşov, şi pus la dispoziţia comandamentului german, care acţiona în zona Lupeni, Petroşani, Vulcan.

Batalionul alpin, după aproximativ 36 de ore de mers, a reuşit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroşani.

Cu puţin înaintea miezului nopţii – mărturiseşte tânărul Rommel -, Compania a 2-a a ajuns în oraşul Petroşani şi s-a odihnit în localul unei şcoli părăsite. La apariţia zorilor, compania era deja urcată în camioane şi se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan, unde se găseau, în apărare, trupele germane.

Locotent Erwin Rommel

După ce a urcat pe Muncel, cota 1800, a continuat înaintarea spre Stersura, o colină din Munţii Vulcan, care se înalţă perpendicular spre nord-est şi nord, unde trupele din contact cu inamicul executau un obstacol (baraj) cu sârmă ghimpată.

O privelişte absolut minunată!

In stâga noastră se aflau şi alte companii din batalionul alpin. De reţinut că, pe plan strategic, românii erau pregătiţi pentru un atac german în forţă dinspre Braşov (Konstadt – în textul original), în direcţia Bucureşti, concentrându-şi grosul forţelor la nord de Ploieşti.

Ei nu ştiau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forţării pătrunderii în Valahia şi avansării spre Bucureşti prin est.

General Erwin Rommel

In primele zile ale lui noiembrie, unităţile Batalionului Alpin au cucerit înălţimea Copiletul cu cota 1384. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne. După respingerea subunităţilor române de pe vârful Gruia Mare, misiunea principală a batalionului nostru consta în a ocupa prin luptă Dealul Leşului, cu un vârf strategic de comandă cu o înălţime de 1.000 m, situat la nord de comuna Stăneşti.

Am fost obligaţi să purtăm lupte deosebit de grele şi să ne străduim să păstrăm poziţiile ocupate.

Românul, mărturiseşte Erwin Rommel, a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligaţi să se retragă numai prin luptă. Am luat puţini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzişurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulţumită de felul cum şi-a îndeplinit misiunea.

După câteva ore de acalmie (pauză), subunităţile române se aşteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acţiune a constituit pentru ele o surpriză totală.

Trebuie amintit că locotentul Erwin Rommel a participat și la luptele din România de după ocuparea Bucureștiului, în 1916 și la luptele de la oituz din vara lui 1917.

General erwin rommel

supranumit "Vulpea Deșertului"

In campania din anul 1916, dusă de trupele austro-germane timp de aproape 3 luni, pe teritoriul judeţului Gorj au căzut eroic: 331 soldaţi germani şi 55 militari austrieci. Toţi au fost înhumaţi în zonele localităţilor unde au murit.

In perioada anilor 1924-1934, au fost deshumaţi şi reînhumaţi în Cimitirul de onoare din Târgu-Jiu.

După terminarea războiului, în satul Rasoviţa – comuna Arcani, a fost ridicată o cruce masivă din lemn, care are o inscripţie în limba germană, săpată cu dalta în lemnul crucii: Gestriete gelliten fur deutsche ehr. Est kennt die nammen nur gott der herr! ( Au suferit, au pătimit pentru onoarea Germaniei. Numele lor îl ştie numai Bunul Dumnezeu!).

Cinstim în aceeaşi măsură şi memoria ostaşilor din alte armate, care îşi dorm somnul de veci pe pământul României.

Feldmareșal  (21 iunie 1942) Erwin Rommel

 Erwin Rommel (n. 15.XI.1891 – d. 14 oct. 1944)

Rommel a fost comandantul general al trupelor germane din Africa. Mai târziu, a fost numit în comanda forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia.

A fost cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wermacht-ului, care s-a opus ordinelor directe, atunci când ele încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Rommel a fost considerat ca făcând parte din grupul de conspiratori care a intenţionat să-l asasineze pe Hitler în încercarea de insurecţie antinazistă, sub numele de cod „Operaţiunea Valkiria”.

In urma eşuării atentatului din 20 iulie 1944, Hitler şi-a dat seama că s-ar fi iscat scandal fără precedent dacă feldmareşalul Rommel, considerat a fi participat la complot, ar fi fost judecat şi condamnat de faimosul „Tribunal al Poporului”.

Hitler a dispus ca lui Rommel să i se permită să-şi ia singur viaţa şi să nu fie acuzat de înaltă trădare. Generalii Burgdorf şi Maisel au fost trimişi de la Berlin să-i prezinte ultimatul din 14 octombrie.

Rommel a cerut câteva minute de gândire. „Pot să iau maşina voastră şi să mă duc în linişte undeva?” – l-a întrebat pe Burgdorf. „Nu sunt sigur că pot să mânuiesc pistolul cum trebuie”. Generalul Burgdorf adusese otravă: „Acţionează în trei secunde”, i-a spus el.

Fără să-şi trădeze emoţia, feldmareşalul şi-a luat apoi adio de la soţie şi fiu.

După ce Rommel a murit, şoferul i-a aranjat, plin de respect, trupul într-o poziţie decentă, şi i-a pus pe cap cascheta.

ROMA - CASA LIVIEI DE PE PALATIN XXXX

     

Așa cum era normal în virtutea cronologiei, primul împărat care s-a stabilit pe colina Palatin a fost Octavianus cu un timp de a primi supranumele de Augustus. După întoarcerea lui din Sicilia, în anul 36 e.A, a cumpărat mai mute case pe Palatin, printre care cea a oratorului Hortensius și o alta numită a Liviei. Le-a amenajat pentru folosirea atât publică, cât și privată. A construit în apropierea și mai sus de vechile case un templu al lui Apollo, zeul lui protector, care a fost inaugurat în anul 28 e.A. Acel edificiu a fost identificat mai târziu, în mod eronat drept templul lui Jupiter Victor (adică Invingătorul). Aceste edificii au fost săpate mai atent după desoperire, în sec. al 19-lea și în sec.al 20-lea, relevând resturi de pictură de mare calitate, în stilul al doilea pompeian.

Augustus a mai adăugat un portic și biblioteci. Decorația acestui ansamblu amintea de bătălia da la Actium. A mai adăugat, în anul 12 e.A, un mic sanctuar dedicat zeiței Vesta.

Devenit atunci Pontifex Maximus, Augustus a putut să locuiască acasă, fără a fi obligat să se instaleze în domus publica, rezervată acestui mare preot și care se afla în Forum Romanum, nu departe de templul zeiței Vesta.  Transformând astfel destinația casei, el i-a dat atributul de sanctuar, iar el apărea drept un personaj sacru.

In apropiere de acest complex amenajat de Augustus se găsea Cabana lui Romulus întemeietorul, un altar care amintea de acel moment istoric legendar al întemeierii primitivei  Roma Quadrata, dar și alte obiective foarte vechi ce contribuiau la prestigiul Romei.

         Casa Liviei, numită astfel în prezent, a fost locuința modestă a împăratului și a soției sale, utilizată și pentru activități publice. Impăratul a refuzat totdeauna de a-și construi un palat de teama de a nu fi asociat monarhiei, dorind să dea, prin locuinţa sa, imaginenea unui magistrat modest şi pios. Doritor de a apărea ca un nou Romulus, Augustus a rămas foarte ataşat de Palatinul atât de încărcat de legende şi de istorie veche romană, stabilind să locuiască acolo. Aflată în apropierea Forului Roman și de Coloseum (care nu exista), Casa Liviei (a lui Augustus) a fost descoperită sistematic în 2007. Frescele ei murale au fost realizate în jurul anului 30 e.A. Frescele au fost restaurate și astăzi se pot vizita unele săli, precum cabinetul de lucru și Tablinium, care adăpostește frescele cele mai bine conservate . Descoperite la peste două milenii  după ce au fost pictate, decorațiile și picturile Casei Liviei, etalează sfincşi, divinităţi, scene mitologice şi scene egiptene, între altele.

          In casa lui Augustus și a Liviei (Domus), numită ca numai a Liviei, se pot vedea două mici săli (camere) în aripa de vest, care au păstrat picturi murale surprinzătoare create în urmă cu două milenii. In centrul sălii numite “a măștilor de teatru”se prezintă două picturi într-o scenografie complexă. O altă încăpere are un perete ce ilustrează o curte înconjurată de un peristil.

         Casa Liviei, grație unor inscripții pe bucăți de plumb, prezintă părți intacte. Trei încăperi merită o atenție specială datorită frumuseții frescelor, dintre care cele ale sălii pentru masă (tablinium) sunt cel mai bine conservate. In acest spațiu, un zid în excelentă stare, este tratat ca un décor de scenă, cu pilaștri corintici, pilațtri albi cu un stilobat ce pare a se detașa de un zid roșu, suportând un plafon în perspectivă.

Cornișa este decorată cu picturi de sfincși și de divinități. Se văd scene mitologice: Io iubită de Zeus, supravegheată de soția Hera, un mic Eros ține un puternic ciclop sub control.

O a doua încăpere prezintă pe zidurile sale coloane ornate de ghirlande de frunziș și de fructe. O friză prezintă scene egiptene, după gustul epocii.

Gustul rafinat al romanilor pentru pictură murală s-a inspirit larg de la greci.

         Infinita varietate de culori folosite impresionează astăzi și nu trebuie uitat că aceste decorațiuni au fost descoperite după mai mult de două mii de ani de la data pictării. Nu au pierdut nimic din prospețimea lor și există teama ca oxidarea din atmosferă să nu ducă la pierderea cu încetul a strălucirii și luminozității. Pe de altă parte, Augustus s-a inspirit din modelele moștenite din lumea elenistică (adică a regilor ce au urmat lui Alexandru în Grecia și Orientul Mijlociu). Așezând sanctuarul lui Apollo la mijlocul pantei Palatinului, adică bine vizibil de pe colinele înconjurătoare, el a teatralizat locuința proprie, a realizat o punere în scenă demnă de unele palate elenistice. Totodată aparențele au fost salvate: era vorba, înainte de toate, de un sanctuar consacrat lui Apollo,  nu de un loc în onoarea puterii personale a lui Augustus.