Intrarea României în război a avut o deosebită însemnatate politică, strategică și morală. In timp ce Kaizerul, deprimat, considera că “totul este pierdut”, generalul Erich Ludendorf, seful Cartierului General al Comandamentului Suprem al armatei germane aprecia, cu amărăciune, în memoriile sale, apărute ulterior: “intrasem într-o luptă titanică fără seamăn […] nu puteam să ne dăm seama atunci cât de greu ne lovea declarația de război a României”. In acelaș timp, “națiunea franceză în întregime”, potrivit expresiei primului ministru al Franței, aplauda decizia României. “N-am uitat și nu vom uita niciodată, va nota, în acest sens, generalul Petain, că România a intrat de partea noastră într-o epocă când războiul era departe de a fi câștigat”. Este un eveniment care va rămâne în istoria eliberării popoarelor (și care) va scurta considerabil durata războiului, aprecia un ziarist. In general, decizia României a produs asupra aliaților “un minunat efect moral”.
In urma ultimatumului Antantei, intrarea în război s-a făcut într-un moment nefavorabil din punct de vedere militar, când balanța militară nu inclina în favoarea Antantei, când forțele Puterilor Centrale, nefiind puternic angajate, aveau libertatea de acțiune și putința de a realiza o superioritate covârșitoare pe frontul român. De pe frontul de vest, au fost trasferate 5 divizii de infanterie și una de cavalerie. Pe frontul românesc au fost utilizate și măcinate peste 30 de divizii ale Puterilor Centrale. Victoriile românești din vara anului 1917 au salvat frontul oriental, au îngăduit transportul neîntrerupt al trupelor americane, care au hotărât victoria pe frontul occidental. Referindu-se la intrarea României în război, primul ministru Brătianu aprecia: "Noi nu am intrat ca niște solicitatori și nepoftiți […] am intrat ca niște aliați doriți și ceruți", atunci când ambasadorul Franței la Petersburg spunea: "dacă România nu intră în război se poate compromite frontul occidental. Am intrat in război atunci când rușii ne spuneau: acum ori niciodata”.
Deși participa la un război imperialist, care viza reîmpărțirea economică și politică a lumii, România a dus un război drept, de eliberare națională.
Planul de campanie al României, judicios întocmit, prevedea executarea unor acțiuni pe două fronturi: ofensiva pe frontul transilvan, unde erau dislocați 420324 de oameni, din totalul de 567847, și apărarea, în prima fază, pe frontul din Dobrogea, în așteptarea concentrării trupelor ruse la sud de linia Cernavodă-Medgidia, și ofensiva în cea de-a doua. Frontului de sud îi erau afectați 142523 oameni.
Când România a intrat în acțiune, la 15/28 august, eforturile Aliaților ajunseseră la limită; acțiunile de pe frontul occidental, de la Verdun și de pe Somme se încheiaseră. Ofensiva de pe frontul italian ajunsese la punctul final. Puterile Centrale și-au putut deplasa o parte din trupe pentru a le opune Rusiei. Ofensiva generalului Brussilov a fost oprită la 17/30 iulie; armata rusă își consumase potențialul uman și cel militar. In Balcani, înainte ca armata generalului Sarrail să fi trecut la ofensivă, armatele bulgare au atacat atingându-și obiectivele propuse. Ofensiva ulterioară a armatei aliate (10 septembrie) s-a sfarșit fără rezultate importante. Declarând război României, la 19 august/1 septembrie 1916, Bulgaria și-a putut concentra toate forțele pe frontul român. In aceste condiții, Puterile Centrale au avut posibilitatea să aducă pe frontul românesc un însemnat număr de unități (18 divizii germane, 14 austro-ungare, 5 bulgare si 3 turcești, în total, 40 de divizii).
Importanța momentului impus de aliați apare cât se poate de limpede; faptul a avut grave consecințe asupra desfășurării operațiilor militare.
*Ofensiva în Transilvania. Aceasta nu a fost susținută nici pe flancuri, de ofensiva rusă în Galiția și nici de frontul din Salonic. Deși desfășurată fără energia necesară, ofensiva română se dezvolta satisfăcător la început. Armatele române au pătruns adânc pe teritoriul provinciei de peste Carpați. Au fost ocupate orașele Sibiu, Brașov, Toplița, Miercurea Ciuc. Ca urmare, însă, a atacului armatelor germano-bulgare din sud, care a provocat pierderea capului de pod de la Turtucaia, ofensiva pe frontul transilvan a fost oprită (26 august/8 septembrie). O parte din trupe au fost deplasate pe frontul din sud. Marele Cartier General a conceput operația de la Flămânda. Printr-o acțiune fulgerătoare, executată prin trecerea unor importante efective peste Dunăre, trupele germano-bulgare din sudul Dobrogei trebuiau încercuite și distruse. Deși o parte din efective trecuseră Dunarea și manevra se desfășura cu succes, operația a trebuit sa fie întreruptă deoarece inamicul, terminând concentrarea forțelor în Transilvania, începuse ofensiva. Forțele aduse pe frontul de sud au fost dirijate, din nou, pe frontul de peste Carpați. Pe frontul din sud s-a organizat numai apărarea.
Sprijinul trupelor ruse pe frontul din Dobrogea a fost ineficient; până la sfarșitul lunii octombrie, astfel că trupele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul provinciei. La est de Carpați, trupele inamice, după lupte grele, au fost oprite la Oituz. Aici, s-a acoperit de glorie divizia 15 infanterie, supranumită ulterior Divizia de fier. Divizia a avut, în bătălie, drept lozincă: Pe aici nu se trece.
In sudul Transilvaniei, după lupte înverșunate la trecătorile Carpaților (Predeal, Bran, Olt), ca urmare a concentrării superioare inamice la trecătoarea Jiului, rezistența românească a fost înfrântă acolo. Ca urmare a acestui fapt, a fost abandonată și apărarea defileului Oltului. In același timp, o altă grupare inamică a reușit să treacă Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de invazie germana au atacat, concentric, în Muntenia (gruparile K, numite astfel după inițiala numelor comandanților: Kohne, Kraft si Kosch). Impotriva acestora, romanii au desfășurat bătălia de la Argeș-Neajlov, denumită și bătălia pentru Bucuresti, cea mai ampla acțiune angajată în campania anului 1916.
In sudul Transilvaniei, după lupte înverșunate la trecătorile Carpaților (Predeal, Bran, Olt), ca urmare a concentrării superioare inamice la trecătoarea Jiului, rezistența românească a fost înfrântă acolo. Ca urmare a acestui fapt, a fost abandonată și apărarea defileului Oltului. In același timp, o altă grupare inamică a reușit să treacă Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de invazie germana au atacat, concentric, în Muntenia (gruparile K, numite astfel după inițiala numelor comandanților: Kohne, Kraft si Kosch). Impotriva acestora, romanii au desfășurat bătălia de la Argeș-Neajlov, denumită și bătălia pentru Bucuresti, cea mai ampla acțiune angajată în campania anului 1916.
Planul Marelui Cartier General era de a zdrobi forțele inamice înainte ca acelea să fi avut timpul să se unească în cuprinsul unui front continuu. Luptele ofensive au început la 17/30 noiembrie 1916. Insuficiența armamentului și lipsa de unitate în desfășurarea acțiunilor, la care s-a adăugat opoziția comandanților ruși de a participa la bătălie (trupele ruse au declanșat, fără vigoare însă, o ofensivă în nord, pentru a “ușura desfășrarea operațiilor române”) au atras eșuarea planurilor ofensive românești și ocuparea capitalei de către trupele inamice, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916. Trupele române s-au desprins de inamic. Trupele ruse, superioare numeric, s-au retras din Dobrogea. La 23 decembrie 1926/5 ianuarie 1917, ultimele unități au trecut Dunărea la nord de Galați. După lupte grele, la sfârșitul lunii decembrie, ambele tabere își epuizaseră mijloacele de luptă. Frontul a fost stabilizat pe văile Sușiței, Putnei și Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se încheiase.
Rezerva pe care a manifestat-o armata rusă a fost cât se poate de limpede conturată. Incă de la sfârșitul lunii septembrie, generalul Alexeev propusese abandonarea Olteniei și a Munteniei. Trupele ruse au început să patrundă masiv doar după ocuparea Bucureștiului și apropierea inamicului de Moldova. ”Romania se apără pe Siret”, declara generalul Alexeev. Aceste manevre tactice corespundeau liniei politice a cercurilor conducatoare țariste. In toamna anului 1916, acestea puneau serios problema modificarii tratatului politic încheiat cu Romania. Așa cum rezulta din documentele secrete publicate de puterea sovietică în ziarul “Pravda”, în noiembrie 1917, ministrul de război, Polivanov, într-un raport din 7/20 noiembrie 1916, arăta că interesele Rusiei sunt contrare inființării unui stat românesc de 13 milioane de locuitori, realizat prin unirea provinciilor istorice. Evenimentele - consemna demnitarul țarist - au modificat condițiile tratatului; sarcinile sporite care revin forțelor armate ruse impun revizuirea tratatului încheiat cu Romania.
Incă din vara anului 1916, unele cercuri conducatoare ruse se orientau spre o pace separată. Chiar dacă nu se admite, așa cum se apreciază în unele scrieri, că intrarea României în război a fost forțată de Rusia într-un moment ales de Berlin și că Sturmer ar fi încheiat un acord secret cu Wilhelm al II-lea pentru împarțirea Românei (fapt care ar explica sabotarea frontului românesc și oprirea inamicului pe Siret).
In pofida eforturilor de a scoate România din război, prin concentrarea intregului efort al Puterilor Centrale pe frontul românesc, “armata română - după aprecierea lui Ludendorf - deși bătută, n-a putut fi nimicită”. Ea s-a retras în ordine, cauzând inamicului grave pierderi, obligându-l sa treacă la defensivă. Grelele sacrificii facute de România în lupta comună (în retragere au fost incendiate și câmpurile petroliere și rafinăriile) nu au fost compensate de sprijinul corespunzător al aliaților. “Noi - observa cu amaraciune I.I.C. Bratianu - raspunzând acelora care, pe drept, considerau convenția militară încheiată de Romania ca lipsită de garanții suficiente - am facut exact ca omul care se duce cu cecul la bancă și o găsește închisă”.
In afara dificultăților create de situația din Moldova, devenită centru al rezistenței românești și zona de refugiu pentru o însemnată parte a populației, în afară de sarcinile sporite, politice și militare, ridicate de necesitatea eliberării teritoriilor ocupate, supuse de inamic unui regim de teroare și unei enorme spolieri, fără margini, Romania era confruntată și cu primejdia ce o reprezentau, pentru interesele sale, cele mai vitale, tratativele de pace separată, care începuseră între ambele tabere, încă de la sfarșitul anului 1916.
Cu toate demersurile întreprinse de regele Ferdinand și de primul ministru de a constitui, după începerea războiului, un guvern de concentrare națională, Partidul Conservator a refuzat propunerea fără să facă însă opoziție tronului. Conservatorii democrați au acceptat propunerea abia în decembrie 1916. Retragerea în Moldova și organizarea teritoriului pentru continuarea rezistenței a ridicat numeroase și grave probleme. Distrugerea sistematică a instalațiilor petroliere, realizată sub conducerea colonelului englez Thomson, a pricinuit pagube care au fost evaluate la 10 milioane lire sterline. In provincia de peste Milcov, alături de refugiații civili din ținuturile ocupate și de armată, de cei circa 20.000 de răniți și bolnavi, de prizonieri, sau de cetățeni aparținând statelor inamice, în jur de 30.000, au fost aduși mii de tineri între 16-19 ani, precum și recruții anilor 1917-1920. Transportul și cazarea au impus grave probleme. Potrivit evaluărilor, populația flotantă, evacuată în Moldova, se ridica la mai mult de un milion și jumătate de suflete. Pe teritoriul provinciei se aflau deasemenea și ostașii ruși.
Cu toate măsurile întreprinse de autorități, condițiile grele provocate de asprimea iernii, de lipsa alimentelor, de insuficiența medicamentelor și a personalului sanitar au provocat populației suferințe incomensurabile și au impus un greu tribut de victime. Potrivit mărturiilor timpului, numai tifosul exantematic a costat 300.000 vieti omenesti. Iasul prezenta un aspect sumbru. Mortalitatea a atins proportii tragice (circa 400-500 oameni zilnic). Un ziar al timpului consemna ca, in Moldova, “tifosul exantematic ne-a costat mai mult decat zece batalii”. Potrivit unei statistici americane, la sfarsitul primei campanii, romanii pierduseră, în total, 500.000 oameni (100.000 morti, 150.000 raniti si 250.000 prizonieri). Cu toate împrejurările neobișnuit de grele, speranța în victoria cauzei naționale a rămas nezdruncinată.
La Iași, la jumătatea lunii decembrie 1916, a putut fi constituit un guvern național, în componența căruia a intrat și Take Ionescu ca ministru fără portofoliu, precum și alți trei conservatori democrați; actul a fost necesar pentru a afirma unitatea de acțiune în momentele grele prin care trecea țara. Paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situației populației din Moldova, efortul s-a concentrat, firesc, asupra problemei agrare; atât regele Ferdinand, cât și guvernul au făcut promisiuni cu privire la împroprietărirea care urma să fie efectuată la sfârșitul războiului, o data cu modificarea legii electorale (ca urmare a modificării Constituției, numărul votanților trebuia sa se ridice, de la 18.000 la 1.200.000). Inscrierea acestei probleme pe ordinea de zi a Parlamentului, deschis la sfârsitul anului 1916, a fost determinată, în egală masură, și de puternicele frământări din rândul țărănimii.
Prin doua proclamații succesive (23 martie/5 aprilie și 23 aprilie/5 mai 1917) regele Ferdinand a dat asigurări țăranilor. Repunerea în discuția Parlamentului a celor două reforme a fost grăbită și de intervenția grupului de liberali de stânga (N. Lupu, Gr. Iunian, Gr. Trancu-Iași s.a. care au format, apoi, Partidul Muncii). Faptul nu trebuie considerat doar ca o simplă manevră, menită să rezolve o situație dificilă, facută sub presiunea evenimentelor interne; trebuie înteles că desăvârșirea unității, la care românii nu au încetat să nazuiască chiar în aceste momente grele, nu se putea realiza decât în cadrul unui sistem democratic. Acestea nu erau simple promisiuni, de natură să mențină unitatea internă, națională, să îngaduie continuarea luptei; având ca punct de plecare necesitațile interne, care decurgeau din stadiul de dezvoltare al societății românești, reformele reprezentau, totodată, o garanție acordată românilor de pretutindeni, în legatură cu viitoarea formă de organizare a României Mari. “Noi, spunea T. Ionescu în Camera, la 10/28 iunie, legiferam azi pentru o Românie mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine, la România Mare”.
Conservatorii ramași în București (Al. Marghiloman, Th. Rosetti, T. Maiorescu, G. Stirbey), cu excepția grupului lui P.P. Carp, sub presiunea evenimentelor, și ei, au fost constrânși să includă în programul partidului cele doua reforme. După îndelungi dezbateri, în cursul cărora a fost subliniată valoarea națională a actului, proiectul pentru modificarea Constituției a fost votat în Cameră, în vara anului 1917, cu 130 voturi din 144, majoritatea cerută fiind de 94.
Deși nu au existat împrejurările și răgazul aplicării practice a reformelor, declararea acordului asupra principiului acestora deschidea calea transformărilor democratice care trebuiau să însoțească procesul de formare și întărire a statului național unitar, creând cadrul juridic corespunzător. Modificarea Constituției trebuie înțeleasă, deci, în cadrul complex al împrejurărilor din vara anului 1917, dar și ca o consecință a evoluției societaății românești, a necesității trecerii acesteia într-o etapă nouă, superioară.
In prima parte a anului 1917, confruntat cu o gravă criză politică internă, guvernul s-a străduit să pregătească condițiile necesare continuării luptei. Totodată, a desfășurat o largă activitate diplomatică pentru a preveni consecințele, pentru România, ale tratativelor dintre Puteri, cu privire la încheierea unei păci separate.
Activitatea diplomatică a României în lunile primei campanii a fost orientată spre obținerea sprijinului militar și respectarea clauzelor Convenției militare a cărei încălcare determinase răsturnarea întregii tactici și strategii a armatei române. Demersurile în acest sens pe lângă guvernul rus, sprijinite de Franța, au fost insistente și ferme. Aceasta, cu atât mai mult cu cât marele duce Nicolae Nicolaevici reactualiza acum opinia mai veche a generalului Alexeev cu privire la avantajul sporit pentru Rusia, care ar fi decurs din neutralitatea României. Se părea ca ultimatumul anterior, sub presiunea caruia România intrase în război, fusese uitat. Diplomația româna se străduia să convingă cercurile politice ruse că teatrul de război din România reprezenta un punct strategic de valoare pentru întregul front, pentru cel oriental, mai cu seamă. Demersurile diplomatice, variate și complexe, au sprijinit si au completat acțiunile desfășurate pe frontul de luptă. Brătianu însuși, aflat la Petrograd, în ianuarie 1917, unde se desfășura conferința militară a Aliaților (la care România nu fusese invitată), insista să fie ascultat punctul de vedere românesc.
Evenimentele revoluționare din Rusia au influențat adânc situația militară din România. In aprilie 1917, I.C. Bratianu, împreună cu generalul Prezan, se afla, din nou, la Petrograd. Discutiile purtate cu reprezentanții guvernului provizoriu sunt apreciate drept satisfăcătoare. Evoluția situației politice din Rusia și slăbirea capacității de luptă a armatei ruse, înfrângerea Italiei, descompunerea armatei de la Salonic, lipsa legăturii dintre teritoriile din est și din vest și izolarea României au agravat situația țării in primele luni ale anului 1917. La toate acestea, se adauga îngrijorarea legitimă provocată de continuarea tratativelor de încheiere a unei păci separate.
In decembrie 1916, după căderea Bucureștiului, Puterile Centrale, mai mult pentru a ameliora poziția morală a Germaniei, au propus tratative de pace, prin intermediul SUA, tratative respinse de Aliați. Conferința interaliată de la Roma, dând curs notei lansate de președintele Wilson, formula, doar în termeni generali, la 10 ianuarie 1917, condițiile păcii, care au fost respinse, însă, de Puterile Centrale. Formula președintelui american, “a păcii fără victorie, fără învinși și fără învingători”, nu a avut darul sa liniștească. Convenția secretă încheiată între Franța și Rusia, în februarie 1917, nesocotea sau chiar contravenea angajamentelor luate față de statele mici din răsăritul Europei.
După o nouă inițiativă de pace din vara anului 1917, formulată de papa Benedict XV, care urmarea menținerea Imperiului austro-ungar, inițiativă care urma sondajelor făcute, la Paris, de Sixte și Xavier de Bourbon, cumnații împăratului Carol al IV-lea, în numele acestuia, spre sfârșitul anului 1917, în Elvetia, au avut loc discuții între reprezentanții Franței și ai Angliei pe de o parte, și cei ai Dublei Monarhii, pe de alta. Din desfășurarea acelora se desprinde faptul că puterile Antantei erau receptive atunci la formula menținerii în continuare a Imperiului. In Anglia, chiar începuse să se formeze un curent de opinie în acest sens. Practic, faptul presupunea renunțarea la îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatele de alianță. Dupa izbucnirea revoluției ruse și intrarea S.U.A. în război, Austro-Ungaria și-a intensificat eforturile de a încheia o așa-zisă pace cinstită, care trebuia să garanteze existența Monarhiei.
In cuprinsul discuțiilor diplomatice dintre cele două tabere, sau dintre partenerii Puterilor Centrale, soarta României era mereu pusă în balanță. In intențiile Germaniei și ale Austro-Ungariei, aceasta urma să fie împarțită între Rusia, Austro-Ungaria și Bulgaria; statul român trebuia să rămână la gurile Dunării, asemenea statului liliputan Monaco, având întinderea acestuia.
Fie că aveau drept obiectiv menținerea Austro-Ungariei, fie că vizau împărțirea României, aceste tratative și planuri, cu ecou în presa vremii, au creat serioase motive de îngrijorare. In vara anului 1917, cu prilejul conferinței Aliaților, primul ministru francez, Ribot, a propus adoptarea unei declarații menite să împrăștie suspiciunile cu privire la pacea separată și la menținerea Imperiului habsburgic. Au fost date asigurări - primite cu satisfacție în România, cu privire la finalitatea luptei comune.
Cercurile politice românești mai erau îngrijorate și de faptul că, intrând în război, S.U.A. nu a aderat la tratatul de la Londra, din 5 septembrie 1914, care, între altele, interzicea încheierea unei păci separate. Partenerii la război erau considerați doar asociați și nu aliați. De asemenea, S.U.A. nu declarase razboi Bulgariei, cu care intreținea relatii diplomatice normale.
La 4 decembrie 1917, în fața Congresului, președintele Wilson declara că, intrând în război împotriva Austro-Ungariei, Statele Unite nu înțeleg sa “micșoreze ori să restructureze” Imperiul. De asemenea, în discursul rostit la 8 ianuarie 1918, în care erau expuse “cele 14 puncte”, expresie a bazei pe care fusese stabilit acordul cu aliații, președintele american a pledat în favoarea autonomiei naționale și nu pentru autodeterminarea popoarelor din Austro-Ungaria.
Incercările de a încheia pace separată, atât cele de acum, cât și din perioada care a urmat, au eşuat. Ele au vădit limpede, însă, valoarea garanțiilor acordate statelor mici de Marile Puteri. Incercările au eșuat ca urmare a disensiunilor dintre Puterile aliate, sau adverse. Pacea separată, însă, a fost împiedicată, în primul rând, așa cum, pe drept, s-a apreciat, din noua faza a luptei de eliberare națională a popoarelor asuprite. Considerând planurile de împarțire și de desființare a României, marile victorii repurtate de armata română în vara anului 1917 “au avut o importanță capitală” făcând să eșueze toate aceste planuri. Au fost apărate independența și suveranitatea națională, teritoriul care a mai rămas, s-a asigurat continuitatea statală. Aceste lupte, dincolo de importanta lor națională, au avut, în egală măsura, o deosebită valoare morală, o mare pondere în desfășurarea ulterioară a războiului, au contribuit la sfârşitul victorios al acestuia.
