Academicianul Dinu C. Giurescu a emis în 2009 o
părere amară despre situația economică a României. De atunci s-au scurs patru
ani, care au împins și mai mult țara spre o prăpastie a istoriei sale, cel puțin
egală cu cea fanariotă. Alături de cele spuse de academicianul istoric au
trebuit adăugate și alte date de mizerie
din economia condusă de o pleiadă de afaceriști veroși și de politicieni
veroși din așa-zisele partide democratice.
Dinu C. Giurescu spunea: Dl.
Ministru al Economiei declara în ianuarie (2009), la reuniunea din Braşov a
Partidului Democrat-Liberal: „La Ministerul Economiei am în vedere o
politică de reindustrializare a României şi o politică de asigurare a
securităţii energetice a României…; industria este cea mai importantă
componentă de valoare adăugată brută la creşterea economică, a PIB”
(sublinierea D.C.G.). Domnia Sa are dreptate când reaminteşte aportul
industriei în economie; o face folosind conceptul de reindustrializare.
Un demers corect - după toate probabilităţile. După Lovitura de stat, cu ajutor
străin, din 1989, noii guvernanți au trecut la prădarea țării și la vinderea pe
bază de mită a unui covârșitor de capacități de producție, fabrici, uzine,
complexe agro-zootehnice, a bogățiile subsolului și a unor rețele de
infrastructură vitale ale țării. Noii guvernanți, pe lângă faptul că nu au avut
nicio legătură cu economia reală înainte de 1989, s-au triat dintre cei mai
veroși trădători ai intereselor țării, motivând că jaful lor era justificat de
ura împotriva lui Ceaușescu. Jaful economic la scară mare a devenit o practică
nepedepsită de nicio autoritate sau de nicio lege. Au apărut peste noapte averi
uriașe ale unor nemernici fără școală și fără experiență sau studii economice.
Averile monstruoase realizate prin fraudă directă, sau prin falsuri și “inginerii” financiare tâlhărești nu
au fost niciodată cercetate de conducerea statului, pentru că lupii nu vroiau
și nu puteau să se mănânce între ei, indiferent din ce partid făceau parte
(exista un singur partid, cel al bandiților cu gulere albe și al distrugătorilor
de țară).
Dinu C. Giurescu mai spunea: Un demers care ne
aminteşte de industria existentă până în 1989 este idificator. Atunci,
România era o ţară industrial-agrară. „Industrializarea socialistă”,
aplicată cu rost, dar şi fără rost, a avut ca rezultat construcţia şi punerea
în funcţiune a sute şi sute de fabrici, întreprinderi şi linii de producţie
noi, răspândite în mai toate judeţele ţării. Istoria României în date
(Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) consemnează principalele unităţi ale
feluritelor ramuri, inclusiv acelea ale industriei uşoare şi alimentare, toate
realizate sub regimul socialist, mai ales pe timpul conducerii statului de
către Nicolae Ceaușescu.
Astăzi România importă aproape tot: chibrituri,
săpun, cremă de pantofi, perii de dinţi, conserve de tot felul, cămăşi, haine,
pantofi, aparatură casnică, aparatură electronică, hârtie, birotică de tot
felul, vase de bucătărie, sticlărie, materiale de construcţii şi izolaţii,
carne de pui, carne de porc, roşii, castraveţi, pepeni, mere, pere, căpşuni,
struguri, caise, piersici… România agrară nu-şi mai poate hrăni locuitorii cu
produsele solului şi recurge la importuri din Turcia, Grecia, Spania, Italia,
Franţa, Germania, Ungaria. Combinatul „Comtim” de lângă Timişoara (1.000.000
porci anual) a fost falimentat şi închis în anii ‘90. Presa remarca de curând
costul ridicat al cărnii de porc adusă din import!!! Mai există industria
farmaceutică română? Rămâi mirat când farmaciile îţi vând un medicament
fabricat în România. Măreâe structuri industriale au fost demolate și tăiate pentru valorificarea la fier vechi. Nu răspunde niciun guvern ? Tote structurile industriale distruse erau averea statului. De starea sau conservarea lor trebuia să răspundă guvernele și parlamentele ce s-au succedat. Va veni oare ora pedepsei populare _
De la o ţară industrial-agrară în anii ‘80, România
este astăzi o ţară a tot importatoare, o piaţă de desfacere a produselor aduse
din alte părţi. Are situația unei foste colonii !!!
Ce a devenit industria existentă în anii ‘80?
Câtă a rămas, câtă a dispărut?
Poate că în unele cazuri tehnologia utilizată era
depăşită şi nu mai putea fi valorificată în continuare. In alte cazuri, nu mai
exista piaţă de desfacere - am pierdut-o pe propria noastră mână, mai ales,
pieţele din Federaţia Rusă şi din alte părţi. Dar este aproape sigur că o
bună parte din industrie a fost dată la o parte fără vreo motivaţie reală,
ci numai din perspectiva câştigului strict personal. Răspunsurile vor veni
cândva, dar nu curând.
In prezent, reindustrializarea este la ordinea
zilei. Sau, cel puţin, aşa ni se spune. In realitate este inexistentă.
O refacere a industriei proprii va întâmpina,
foarte probabil, o îndărătnică rezistenţă. Aceea a importatorilor. Aceea a
grupurilor de interese şi a unei părţi a birocraţiei care se vor bate să nu se
schimbe nimic. Se va adăuga dificultatea majoră a găsirii fondurilor necesare.
Reindustrializarea va cere şi un consens al partidelor politice, indiferent de
orientările lor programatice (toate cu nuanțe de stânga). Se va cere imperios
schimbarea politicilor fiscale pentru ca întreprinzătorii, îndeosebi cei mici
şi mijlocii, să se dezvolte şi să dea de lucru oamenilor. Se va solicita voinţă
politică pusă în aplicare timp îndelungat. Dar cine să realizeze ceva pentru
economia României ? Noul guvern Ponta, din decembrie 2012 ? Este un guvern care
a tăiat toate fondurile pentru dezvoltare economică, iar suma infimă alocată
investițiilor merge spre obiective neproductive. Toate acestea constituie
bariere reale. Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură vor fi înlăturate.
Reindustrializarea reprezintă o cale firească de
revenire spre normalitate, de constituire a unei pieţe interne funcţionale
pentru producţie şi consum. Următorii doi-trei ani vor arăta dacă România se va
îndrepta pe acest drum sau dacă va rămâne o piaţă de desfacere a produselor din
import, inclusiv hrana.
3 martie 2009
P.S. Am aflat şi de alte mărfuri importate şi
vândute în pieţe: praz din Spania, usturoi din China şi Spania, varză din
Polonia, morcovi din Israel. Stăm cum nu se poate mai bine!!
*
Pentru informarea opiniei publice şi îndeosebi a
tineretului în vârstă de 18-35 de ani, am extras din volumul Istoria
României în date, Editura Enciclopedică, 2003, unităţile de producţie
industrială puse în funcţie între 1969 (Congresul al X-lea P.C.R.) şi 1989
(până la Congresul al XIV-lea).
A. Unităţi industriale: fabrici,
întreprinderi, uzine, secţii. Astfel:
1969
Piese de schimb şi reparaţii de utilaj chimic
(Găeşti)
1970
Fibre artificiale (Săvineşti); laminorul de 6
ţoli (Uzina de ţevi - Roman); laminorul de benzi la rece (Combinatul siderurgic
- Galaţi)
1971
Laminor de benzi la cald (idem)
1972
Carton şi confecţii de carton (Drobeta Turnu
Severin); anilină (Făgăraş)
1973
„Electro-Argeş” (Curtea de Argeş); alumină
(Tulcea); amoniac (Slobozia); Combinatul metalurgic (Târgovişte); aparataj
electric auto (Sf. Gheorghe)
1974
Prefabricate din beton (Timişoara); plăci aglomerate
din lemn (Bistriţa); rulmenţi (Alexandria); lianţi şi azbociment (Fieni); plăci
aglomerate din lemn (Miercurea Ciuc)
1975
RIFIL (Săvineşti); aparataj electrotehnic de
joasă tensiune (Botoşani); produse din beton celular autoclavizat (Adjud); uree
(Săvineşti); utilaj chimic (Borzeşti); tractorul cu încărcător hidraulic
(Craiova); linie de ciment (Fieni); linie de var (Fieni); mecanisme şi
transmisii (Reşiţa); locomotive Diesel electrice de 4000 CP (Craiova)
1976
Hidrofugarea uleiurilor provenite din ţiţei
naftenic
1977
Feroaliaje (Tulcea); îngrăşăminte chimice (Arad)
1978
Aglomerate, la Combinatul siderurgic Galaţi;
Hidromecanica II (Braşov); amoniac şi acid azotic (Tg. Mureş); mase plastice
pentru construcţii (Bistriţa); aparate de măsurat şi control (Vaslui-Rediu)
1979
Ciment (Taşca-Bicaz); ţevi sudate (Zimnicea);
noua rafinărie de petrol de la Borzeşti; instalaţii pentru producerea de
normal-parafine (Piteşti); maşini unelte, accesorii şi scule (Baia Mare);
Rafinăria Midia-Năvodari; sârmă şi produse din sârmă (Buzău); faianţă (Baia
Mare); mase plastice (Sf. Gheorghe); amoniac (Făgăraş)
1980
Panouri electropneumatice (Bacău); aparate de
măsură şi control (Suceava); produse sodice (Giurgiu); furnalul 3 (Călan,
întreprinderea Victoria); acumulatori pentru autoturisme (Bistriţa)
1981
Materiale refractare (Turda); complexul de
cracare catalitică pentru producerea de benzină, motorină şi gaze asociate
(Piteşti); piese grele turnate din oţel (Lugoj); linia automatizată de turnare
a pieselor complexe din utilaje de aluminium (23 August, Bucureşti); oxigen şi
azot (Combinatul de îngrăşăminte chimice, Arad); primul laminor la Combinatul
siderurgic Călăraşi; turnătoria de oţel la Combinatul de utilaj greu din Iaşi;
piese turnate şi forjate din oţel (Bistriţa); ţevi inoxidabile şi oţeluri
aliate la Uzinele „Republica” (Bucureşti); linia de fabricare a tuburilor de
sticlă magnezia (Târgovişte); fibre sintetice (Câmpulung Muscel); utilaj minier
(Tg. Jiu); piese turnate (Slatina); clorură de amoniu (Borzeşti); fenolacetonă
(Brazi)
1982
Fabricarea în serie a strungurilor „Carusel” cu
comandă numerică (Uzina mecanică Roman); materiale refractare (Brăila);
producerea formolului şi acetonei (Brazi); laminor de benzi electrotehnice
(Combinatul de oţeluri superioare, Târgovişte); prima autobasculantă Diesel
electrică de 110 tone (Întreprinderea mecanică Mârşa, Avrig); prelucrarea
cherestelei din lemn de plop (Cernavodă); instalaţia de separare
electromagnetică a metalelor rare din nisipuri (Electroputere, Craiova);
instalaţia de alchilamină (Râmnicu Vâlcea); izolatori de medie şi înaltă
tensiune (la Electro-mecanica, Turda); celuloză chimică (Brăila); oţeluri
speciale (Cristuru Secuiesc).
1983
Plăci aglomerate din lemn (Palas-Constanţa);
laminorul de ţevi de 20 ţoli (Întreprinderea de ţevi, Roman); sulfură de carbon
(Brăila); instalaţia de alchilare cu acid fluorhidric (Teleajen); instalaţia de
producere a cauciucului polibutadienic (Brazi); polipropilenă (Teleajen);
combinele autopropulsate de recoltat porumb (Întreprinderea de autocamioane
Braşov); instalaţia mobilă de sudat şine de cale ferată (Braşov);
întreprinderea de biosinteze (Calafat); instalaţia de foraj multifuncţional
(Ploieşti)
1984
Rulmenţi (Bârlad); „Mecanica” Vaslui; amidon şi
glucoză (Calafat); locomotiva Diesel electrică de 1100 CP (23 August,
Bucureşti); prelucrarea maselor plastice (Tulcea); uzina cocsochimică (Reşiţa);
nutreţuri combinate (Zalău); ciment Medgidia II; fibre sintetice (Caransebeş)
1985
Tramvaie cu comandă multiplă (Timişoara);
troleibuze (Iaşi)
1987
Utilaj tehnologic (Bistriţa); ferite (Urziceni);
„Electrotimiş” (Timişoara); ţevi (Slatina); utilaj minier (Satu Mare);
Combinatul metalurgic (Tulcea)
1988
Uzina de prelucrare a minereurilor de cupru
(Zlatna)
Nu au fost incluse în această enumerare:
construcţiile de nave maritime, hidrocentralele, deschiderea de noi mine,
metroul bucureştean, platformele de foraj maritim, instalaţiile de foraj
minier, Canalul Dunăre-Marea Neagră, extinderile la uzinele sau întreprinderile
existente, şantierele de irigaţii; construcţiile de locuinţe; noua amenajare a
cursului Dâmboviţei (Bucureşti).
*
B. Unităţi de producţie din industria
uşoară şi alimentară, intrate în producţie între 1969-1989, în ordinea
cronologică a punerii lor în funcţiune:
1969
Fabricile de: zahăr (Buzău); articole de
sticlărie (Bucureşti)
1971
Filatura de bumbac (Slobozia)
1972
Produse lactate (Tg. Jiu)
1974
Sticlărie pentru articole de menaj (Bistriţa);
Filatura de bumbac (Alexandria); porţelan pentru menaj (Curtea de Argeş)
1975
Textile (Năsăud); malţ (Reghin); mobilă (Curtea
de Argeş); mobilă modulată (Arad)
1976
Ţesătorie de bumbac (Baia Mare)
1977
Relon V (Săvineşti); tricotaje (Focşani)
1978
Confecţii (Scorniceşti); vase emailate
(Sighişoara); ţesături din in (Paşcani); zahăr (Paşcani); mobilă din panouri
înobilate; mobilă corp (ambele la Bistriţa)
1979
Confecţii (Sighetu Marmaţiei); bumbac cordat (Tg.
Lăpuş); confecţii (Vulcan); vase emailate (Focşani)
1980
Confecţii (Săveni, jud. Botoşani); mobilă
(Bălceşti, jud. Vâlcea); filatură de bumbac cordat (Negreşti, jud. Vaslui)
1981
Mobilă (Pucioasa); filatură de bumbac (Murgeni,
jud. Vaslui); fire artificiale (Viscofil, Bucureşti); mătase („Victoria” din
Iaşi); filatura de bumbac (Abrud); tricotaje (Panciu, jud. Vrancea); ulei de in
şi soia (Ţăndărei); zahăr (Ianca)
1982
Tricotaje (Nehoiu, jud. Buzău); mobilă stil
(Nehoiu, jud. Buzău); filatură de bumbac (Flămânzi, jud. Botoşani); scaune
pliante (Câmpina); conserve şi semiconserve din peşte (Constanţa); bere
(Bragadiru, Bucureşti); mătase (Brăila); zahăr (Arad)
1983
mobilă (Tg. Mureş); textile neţesute (Râmnicu
Vâlcea)
1984
Mobilă (Tecuci); industrializarea sfeclei de
zahăr (Timişoara); furnire estetice (Comăneşti)
1987
Confecţii (Curtea de Argeş)
*
Ce a mai rămas astăzi din toate aceste unităţi de
producţie?
NOTĂ : Enumerările distinsului academician sunt
departe de a se aropia de cruda realitate. Pe desupra, România se găsește și pe
panta unei decadențe morale și spirituale de neimaginat.