CEAUȘESCU ȘI ETNICII GERMANI

Republica Federală Germania plătea, printr-o operașiune secretă, bani României pentru eliberarea vizelor de plecare definitivă din ţară a saşilor din Banat şi din Transilvania. Astfel, au putut emigra peste 230.000 de etnici germani, în perioada 1962-1989. Pe acest fond s-au derulat negocieri secrete cu fosta Securitate și s-a recurs la trocuri cu spioni reținuți de ambele părți. Au existat familii care au depus cereri de emigrare o data la 2-3 ani timp de 20 de ani, fara sa li se aprobe. Sunt drame intregi ascunse de un acord pe care nici Germania si nici Romania nu l-au oficializat niciodata. "Implicarea masiva a Securitatii in activitatea de eliberare a vizelor de iesire definitiva din tara pentru cetatenii romani de etnie germana a debutat in primele luni ale anului 1962.

Legatura intre serviciile secrete ale celor doua state a fost mentinuta, initial, prin agentul de profesie, avocat Șerbanescu Crăciun și avocatul Garlepp Ewald din Stuttgart. Pentru primele persoane de etnie germană repatriate, partea germană a platit pentru fiecare 5-6.000 de marci.

Documentele arată că, în 1969, negocierile au vizat si "compensarea plecării germanilor din Romania si prin alte mijloace decat cele strict financiare". Este vorba despre conexiuni intre firme vest-germane si Combinatul Siderurgic de la Galați, care să introducă in Romania un procedeu nou de obținere a fontei. Pe langa acestea, partea romana a primit pe 7 martie 1969, fara plata, doua autoturisme Mercedes 230 (propuse spre a fi puse la dispozitia conducerii C.S.S.), doua autoturisme Ford Taunus (unul pentru Mihai Pacepa si unul pentru Gheorghe Marcu) si un BMW 2000 (care urma sa fie repartizat Serviciului VII din D.G.I.E.) 

In acelasi an, s-a decis ca sumele primite de la RFG pentru persoanele care emigreaza dupa 15 martie 1970 sa fie urmatoarele: 

• un titrat - 11.000 de marci vest-germane (aproximativ 3.000 de dolari)
• un student - 5.500 de marci vest-germane (aproximativ 1.506 de dolari)  
• un tehnician - 2.900 de marci vest-germane (aproximativ 792 de dolari)
• fara pregatire - 1.800 de marci vest-germane (aproximativ 490 de dolari)

Florian Banu, istoric de la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si unul dintre autorii volumului "Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989)", a declarat ca nu Romania a initiat actiunea aceasta, asa cum s-a tot vehiculat. "Initiativa a venit din exterior. Banii nu intrau in conturi personale, nici ale lui Gheorghiu Dej, nici ale lui Nicolae Ceausescu, ci intrau in conturi ale statului roman si erau folosite pentru necesitatile economiei, in prima etapa, si ulterior pentru plata datoriei externe. Nicidecum nu se poate spune ca Ceausescu i-a vandut pe svabi si pe sasi", adeclarat Florian Banu.  In ce priveste motivele pentru care RFG a depus aceste eforturi pentru a-si readuce cetatenii in tara, printre cele mai importante sunt presiunile pe care le faceau familiile care fusesera despartite de razboi. Potrivit lui Florin Banu, acesta este si momentul in care "autoritatile din RFG au initiat demersuri pe langa toate statele est-europene care aveau minoritati germane". De partea cealaltă a baricadei, Romania a pierdut de pe urma acestei ințelegeri "in primul rand niste cetaățeni care aveau o etica a muncii deosebita. In al doilea rand, regimul de la Bucuresti suferea o lovitură, pentru ca regimul comunist proclamase oficial ca este cel mai bun posibil, ca le asigura toate conditiile cetatenilor sai, ori o emigrare masiva afecta aceasta imagine. Daca aici este asa de bine, de ce oamenii pleacă? Si atunci, firesc ca acest lucru nu era convenabil".  "Dincolo de propaganda si de nivelul evident mai ridicat de viata din RFG, existau si o serie intreaga de lucruri mai putin placute, pana te integrai in societatea germana. Nu era totul chiar atat de roz. In dosare se pastreaza si scrisori interceptate ale unora care au plecat si care le scriau rudelor, iar multi dintre ei recunosteau: este bine, dar ganditi-va de doua ori inainte de a emigra", precizează istoricul nostru.

In primul deceniu, avocatul Ewald Garlepp a fost cel care a gestionat aceasta situatie. Treptat, catre 1969-1970, se pare ca pierdut increderea germanilor si a fost inlocuit cu un alt avocat, Heinz-Gunther Husch, care a preluat acest canal pana in 1989. In realitate și avocații germani nu erau numai simpli avocați, ci lucrau cu aprobarea Ministerului de Externe german și Serviciilor secrete.  

Avocatul Heinz Hüsch a reprezentat, o perioadă mai lungă statul german în acțiunea secretă care viza repatrierea etnicilor germani (1970-1989). "Era un specialist care se ocupa de problemele sensibile. Nu doar din Romania, ci si din alte areale geografice. Germania, ca orice stat serios, avea oameni care puteau sa gestioneze niste chestiuni spinoase, cum era si aceasta, si acesti oameni faceau o adevarata naveta pe mapamond, mergand acolo unde interesele Germaniei o reclamau". In ultii ani, Hüsch avea mandat din partea cancelarului Helmut Kohl pentru a negocia cu reprezentanţii statului român repatrierea saşilor din România. Treaba lui era să folosească banii ca să cumpere libertatea pentru cât mai mulţi etnici germani din România. "Am fost un negociator secret", a mărturisit el, adăugând că nu a fost contactat niciodată direct de cei care voiau să emigreze.

In ceea ce priveste declaratia generalului de securitate Mihai Pacepa, care il cita pe Ceausescu spunand: "petrolul, evreii si germanii sunt marfurile noastre cele mai bune la export", totul este "propagandistică", sustine Florian Banu. "Generalul Pacepa in general a excelat cu afirmatii gratuite, afirmatii denigratoare la adresa Romaniei, la comanda, scrise in 1987, in contextul de atunci, cand regimul de la Bucuresti era supus unui adevarat bombardament mediatic pentru discreditarea lui totală și pregătirea evenimentelor din 1989"

Heinz Günther Hüsch s-a lăudat că : "A fost, într-adevăr, o măsură unică şi extrem de umanitară să oferi libertate oamenilor care trăiau fără libertate şi în nevoi. Ca să fiu mai drastic, i-am ajutat să se elibereze din punct de vedere politic".Hüsch a susținut că nu negocia nume, ci numere: câţi saşi pot emigra anual şi ce sume urmează să se plătească pentru aceştia. În perioada martie-decembrie 1970, de exemplu, s-a negociat plecarea a 4.000 de persoane. În următorii doi ani s-a mai discutat despre repatrierea a încă 12.000 de saşi.

La început, preţul a fost diferit, în funcţie de pregătirea persoanei repatriate, şi pornea de la 1.800 de mărci pentru cei cu studii medii, ca să ajungă până la 7.000 de mărci pentru cei cu studii superioare finalizate. Din 1988, s-a instituit un preţ unic, de 8.950 de mărci, pentru fiecare persoană repatriată, indiferent de studiile pe care le avea.

Banii obţinuţi astfel de Ceauşescu se aflau sub cea mai strictă supraveghere. Valuta ajungea într-un cont al Băncii Române de Comerţ Exterior care avea un regim special. Ceauşescu nu putea umbla la acest cont, iar sumele puteau fi extrase numai prin hotărârea Consiliului de Miniştri. Atitudine ce nu s-a mai regăsit la conducătorii României după  asasinarea lui. Documentele desecretizate au dovedit că cea mai mare parte din bani au fost folosiţi pentru plata datoriei externe a României.

CEAUȘESCU - EVREII DIN ROMÂNIA ȘI SUA

Documente oficiale declasificate recent de Departamentul de Stat american certifică felul în care România comunistă a obţinut, în 1975, clauza naţiunii celei mai favorizate: printr- o serie de concesii făcute Washington-ului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii. 

In anii socialismului  lui Ceașescu circulau, pe ascuns, informaţii legate de emigrări autorizate și preferențiale. Acele informații, speculate după 1990 numai de unii istorici mai liberi în atitudine, sau de presă, au fost confirmate oficial pentru prima dată de arhivele americane. In esență, cele care se referă la primirea de avantaje economice din partea Statelor Unite se referă la faptul că ele aveau la bază schimbul eliberării din România a mii de pesoane, în majoritate covârșitoare de altă etnie decât cea română.

In perioada 1974-1975, aproape fiecare discuţie la nivel înalt între Ceauşescu şi liderii americani ajungea la acest schimb, de poziții, Clauza contra evrei. Era o perioadă în care Statele Unite cultivau public legăturile cu dictatorul român, inclusiv prin vizitele oficiale şi îndelung pregătite la Bucureşti ale preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford. 
Problema evreilor a fost abordată direct de preşedintele Ford, într-o întâlnire cu Ceauşescu desfăşurată în Biroul Oval al Casei Albe. în iunie 1975.

„Noi vrem să dăm României Clauza. Vrem să vă dăm credite şi beneficii comerciale. Dar trebuie să fiu foarte direct şi să vă spun: Congresul vă va adresa întrebări dificile. Pe congresmeni îi interesează foarte mult emigrarea evreilor în Israel şi Statele Unite“. 
Răspunsul lui Ceauşescu a fost la fel de franc: „In ceea ce priveşte Statele Unite, nu este nicio problemă. Mai există, încă, nişte cazuri umanitare. Le vom rezolva şi pe acestea, aşa cum le-am rezolvat şi pe altele. In ceea ce priveşte Israelul, nu mai sunt prea mulţi cetăţeni români de naţionalitate evreiască. In acest moment, mai sunt 2.000 de cereri aprobate. Dar, din cauza războiului din zonă, mulţi au renunţat, sau şi-au amânat pleca rea. De aceea, aceasta nu mai este o problemă majoră. Vom încerca să rezolvăm şi cazurile rămase încă nerezolvate favorabil“. 

 In august 1975, când Președintele American, Ford, a venit în România, problema evreilor  nu a mai fost discutată. Cei doi preşedinţi au vorbit, în schimb, despre avantajele economice pe care România le dorea de la SUA: credite cu dobândă preferenţială şi încurajarea investiţiilor private ale firmelor americane.

Kissinger a fost „maestru de ceremonii“. Indiferent dacă era vorba despre emigranţi sau despre economie, omul din spatele tuturor negocierilor era de fiecare dată acelaşi, indiferent dacă la preşedinţia SUA era Nixon, Ford sau Lyndon Johnson: Henry Kissinger, a fost legendarul diplomat care a supravieţuit schimbărilor din administraţia americană.
Celebru pentru pragmatismul aplicat în relaţiile internaţionale, Kissinger apare în stenogramele Departamentului de Stat ca un personaj dispus să tranzacţioneze favorurile acordate de capitaliştii americani către socialiştii români, dar de fiecare dată contra unui preţ. 
In vizita sa la Bucureşti din noiembrie 1974, Kissinger i-a adus lui Ceauşescu două veşti bune şi o condiţie. In primul rând, îl asigura că relaţiile România-SUA rămân în picioare şi sub noua administraţie Ford, care a urmat la conducerea SUA după prăbuşirea lui Nixon în urma scandalului Watergate. In ceea ce priveşte clauza naţiunii celei mai favorizate, diplomatul american era, de asemenea, optimist: „Sperăm că legislaţia va trece în două sau trei săptămâni. Imediat ce va fi aprobată, România va primi clauza“. 

Exista, însă, ceea ce chiar Kissinger numea „o mică problemă“: amendamentul Jackson - Vanik, respectiv condiţia de a fi exceptate de la acordarea clauzei ţările care nu permiteau libera circulaţie a persoanelor. „Vom accepta orice gest prin care România se conformează amendamentului“, îi spunea Kissinger lui Ceauşescu.

Secretarul de stat american a simţit nevoia să apese şi mai mult pe subiect: „Nu cred că emigrarea evreilor ar fi o problemă majoră, dar ceva simbolic cu privire la cei cu dublă cetăţenie şi familiile de americani ar elimina orice dubiu în această privinţă. Intenţia noastră este să acordăm clauza României la câteva săptămâni după aprobarea legislaţiei şi înaintea oricărei alte ţări din Europa de Est“.

Lucrurile au decurs așa cum au stability tacit cei doi diplomați. In perioada imediat următoare, România a primit Clauza, iar mulțime de familii evreiești, sau parțial evreiști, adică mixte, au putut părăsi țara pe direcția Israel, sau spre alte centre ale lumii. Pentru mulți dintre acei evrei, plecarea în Israel a fost numai o “Trambulină” spre lumea liberă. 

ROMA - STATUIA "PIETA" XXXX

Pietà este o sculptură creată în 1499 de către titanul Renașterii, Michelangelo Buonarroti.

In prezent, această capodoperă de o valoare inestimabilă se află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este singura lucrare semnată de Michelangelo. Semnătura poate fi văzută pe centura care încinge pe diagonală pieptul Fecioarei.
Statuia a fost realizată pentru cardinalul francez Jean de Billheres, care fusese repartizat la Roma. Statuia a avut destinația de monument funerar al cardinalului, dar a fost mutată în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică, în sec.al 17-lea, unde se găsește actualmente.
Această faimoasă operă de artă o întruchipează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul lui Iisus după crucificare. Această temă este de origine nordică, populară pe atunci în Franța, însă nu și în Italia. Interpretarea dată de Michelangelo lui Pietà este unică. Este o lucrare de o deosebită importanță întrucât împletește idealurile de frumusețe renascentiste cu cele naturaliste.

Pentru prima dată, statuia Pietà a fost găzduită la capela Santa Petronilla, un mausoleu roman aflat lângă transeptul sudic al bazilicii antice a Sfântului Petru, mausoleu pe care cardinalul îl alesese drept capela unde vor avea loc funeraliile sale. Capela a fost demolată de către arhitectul Donato Bramante în timpul reclădirii bazilicii.
Conform spuselor lui Giorgio Vasari, la scurtă vreme după instalarea statuii Pietà în capelă, Michelangelo a auzit unele remarci cum că ar fi lucrarea unui alt sculptor, Cristoforo Solari, nu a sa. De supărare, Michelangelo a sculptat MICHAELA[N]GELUS BONAROTUS FLORENTIN[US] FACIEBA[T] (Michelangelo Buonarroti, din Florența, a facut-o) pe centura de pe pieptul Fecioarei Maria. A fost singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Mai târziu și-a regretat gestul, considerându-l o aroganță și a jurat că nu-și va mai semna niciodată vreo lucrare.

De-a lungul timpului, Pietà a suferit mai multe deteriorări. Patru degete de la mâna stângă a Fecioarei au fost sparte în timpul unei mutări. Au fost restaurate în 1736 de către Giuseppe Lirioni, iar unii savanți sunt de părere că restauratorul și-a permis să aducă modificări, realizâd poziția mâinii mai puțin "emfatică".
Cea mai mare distrugere a suferit-o la 21 mai 1972, în Duminica Rusaliilor, când un geolog dezaxat mintal, cu numele unguresc de Laszlo Toth, a intrat în capelă și a atacat sculptura cu un ciocan geologic strigând "Eu sunt Iisus Hristos". Martorii au luat bucățile de marmură care au sărit. Mai târziu, unele dintre acestea au fost returnate, însă multe dintre ele nu, printre care și nasul Fecioarei, care a trebuit să fie reconstruit dintr-un bucată tăiată din spatele statuii.
După atac, capodopera a fost minuțios restaurată și înapoiată bazilicii Sfântul Petru, imediat după intrare pe partea dreaptă, între Sfânta Ușă și altarul Sfântului Sebastian, așa cum s-a  amintit, iar acum este protejată de un geam blindat.
O copie a statuii Pieta, realizată de sculptorul Toth Istvan, a fost amplasată, în 1906, fața Bisericii romano-catolice din Oradea, de pe actuala str. Republicii. Lucrarea a fost renovată în 1959, dar la 22 mai 1961, a fost mutată în curtea Bisericii romano-catolice, în locul ei fiind amplasat bustul lui Alexandru Moghioroș, statuie îndepărtată și ea după Revolta (nu revoluție) Română din 1989.