HITLER ȘI DEZVĂLUIRI DESPRE INTERESELE DIN ROMÂNIA

În iunie 1942, în plin război mondial, Adolf Hitler a făcut o vizită neaşteptată în Finlanda. Surpriza a fost totală pentru gazde, care, deşi se aflau în război cu URSS, nu voiau să fie percepute de sovietici ca un aliat vasal al Germaniei naziste. La întâlnirea dintre cele două părţi, un microfon „uitat” deschis de către radioul naţional din Finlanda l-a înregistrat pe Hitler într-o discuţie neprotocolară cu mareşalul Mannerheim. Principalul subiect l-a constituit războiul contra URSS, dar şi importanţa strategică pentru Wehrmacht a României. Trebuie știut că Finlanda a constituit, între sec.al 12 și începutul sec. al 19-lea, apoi a devenit, pentru mai bine de un secol, Mare ducat autonom, în cadrul imperiului țarist. Odată cu revoluția bolșevică din Rusia, Finlanda a găsit momentul să se declare independentă. urmată de un război civil, în care “roșii”, pro-bolșeviici, au fost învinși de „albii” pro-conservatori, cu ajutorul Imperiului German

Hitler - 1942

După o scurtă tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă(1939–1940) și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotriva Germaniei Naziste. 

Mannerheim a urmat Școala de Cavalerie "Nicolae" la Sankt Petersburg (pe atunci Finlanda fiind Mare Ducat sub coroana Rusiei). In ianuarie 1891 a fost transferat din Polonia la garda de cavaleri a Majestății Sale Maria Feodorovna la Sankt Petersburg și a urmat o carieră militară prodigioasă sub regimul rus. Pronanil că amintirile ruse l-au determinat să decidă ca armata finlandeză să nu lupte pe teritoriul risesc bolșevic.

Pretextul folosit de Hitler pentru a merge în Finlanda a fost ziua de naştere a mareşalului şi comandantului suprem al forţelor armate finlandeze, Carl Gustav Mannerheim. Luaţi prin surprindere de vizita lui Hitler, finlandezii au evitat să îi facă o primire oficială Fuhrerului. Liderii finlandezii au ales ca loc pentru discuţii un vagon restaurant ce se afla în apropierea aeroportului militar de la Immola, din sud-estul Finlandei.

Carl Gustaf Mannerheim  - 1942

Conform radioului finlandez, întâlnirea a durat o oră şi a avut două părţi. In prima dintre acestea, care trebuia înregistrată de radio, Hitler a ţinut un scurt discurs şi un toast în onoarea mareşalului Mannerheim. In cea de a doua parte, au avut loc discuţii particulare între Hitler şi Mannerheim. Hitler n-a ştiut însă că şi acestea au fost înregistrate.

Inregistrarea făcută atunci a fost ţinută secretă în arhivele radioului finlandez până în 2004. La acea dată cele două țări aveau un dușman comun, darn u luptau după un plan comun.

Răceala cu care a fost primit Hitler în Finlanda are şi o altă explicaţie. O mare parte din opinia publică finlandeză era reticentă în ceea ce priveşte o eventuală alianţă cu Germania. Finlandezii s-au aşteptat ca Hitler să le propună o ofensivă comună contra URSS-ului, ceea ce încălca flagrant linia adoptată de conducerea finlandeză de a nu lupta pe teritoriul sovietic. De altfel, Finlanda nu voia să piardă capitalul de simpatie internaţională pe care şi-l câştigase în urma atacului sovietic.

De partea cealaltă, prin vizita în Finlanda, Hitler voia probabil să se asigure că Finlanda va continua să lupte contra sovieticilor ţinând pe loc trupe ale Armatei Roşii, care, altfel, puteau fi transferate pentru a lupta contra Germaniei. Este posibil ca Hitler să le fi propus oficialităţilor finlandeze o implicare mai puternică în războiul contra URSS, dar aceştia să fi refuzat. Din înregistrarea radio, care s-a terminat brusc, lipseşte însă o astfel de discuţie.

După marea contraofensivă lansată de forţele ruseşti pe 5 decembrie 1941, pe frontul de Est, trupele germane fuseseră împinse din faţa Moscovei înapoi înspre oraşul Smolensk. Ofensiva rusă a fost oprită cu mari pierderi de către armata germană, în februarie 1942, la doar o sută de kilometri de Smolensk. Armata Roşie a reuşit însă să recucerească oraşul Rostov, punct de mare importanţă strategică.

Incurajat de succesul contraofensivei de iarnă,  Stalin a hotărât lansarea unei noi ofensive asupra poziţiilor germane, la 12 mai 1942, în zona Harkov. Ofensiva rusă s-a concentrat pe zona apărată de  Armata VI-a germană condusă de Friedrich von Paulus. După câteva succese iniţiale, ofensiva a fost oprită de germani, care au contraatacat puternic. Printr-o dublă învăluire în zona Harkov, germanii au încercuit un sfert de milion de soldaţi ruşi. In ciuda încercărilor disperate ale ruşilor de a sparge încercuirea, 200.000 de soldaţi ruşi au căzut prizonieri în mâinile germanilor.

In vara anului 1942, Hitler şi-a schimbat obiectivul pe frontal de est. Cucerirea resurselor petroliere din Caucaz şi ocuparea Stalingradului au devenit ţintele cele mai importante pentru Wehrmacht, în detrimentul ocupării Moscovei.

In înregistrarea făcută publică de radioul finlandez, Hitler a făcut o analiză pertinentă a situaţiei de pe întreg frontul. A recunoscut că nu a vrut să fie prins într-un război pe două fronturi Vest şi Est. „Vremea” l-a obligat să atace Franţa în primăvara anului 1940 şi nu în toamna lui 1939, aşa cum ar fi dorit. O altă cauză a întârzierii atacării URSS-ului a fost ... Italia. Greutăţile întâmpinate de aliaţii italieni, atât în Africa, cât şi (în special) în Albania şi Grecia, au obligat de fiecare dată Germania să sară în ajutorul aliatului, ceea ce a dus la o întârziere şi la o scădere a forţei de luptă a Wehrmachtului pe frontul de Est. Hitler a mai afirmat că a subestimat puterea şi înzestrarea armatei sovietice şi că a vrut să atace URSS-ul încă din 1940. Momentul hotărâtor în luarea acestei decizii a fost întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic Molotov din august 1939.

Carl Gustaf Mannerheim

Deosebit de interesante au fost referirile lui Hitler la adresa României. Fuhrer-ul a recunoscut tranşant faptul că nici măcar nu s-ar fi gândit să atace URSS-ul fără petrolul românesc. În lipsa celor  cinci milioane de tone de petrol românesc, Wehrmachtul ar fi fost blocat. Coşmarul cel mai mare a lui Hitler era legat de o posibilă ocupare a României de către URSS în vara anului 1940. Probabil că acesta a fost motivul hotărâtor care a condos la cedarea Basarabiei și Bucovinei către ruși. Insistenţele lui Molotov în legătură cu garanţia pe care o dăduse Germania statului român l-au făcut pe Hitler deosebit de suspicios în legătură cu posibilele intenţii agresive ale lui Stalin la adresa României.

Din nefericire, înregistrarea se opreşte la momentul în care Hitler îi relatează lui Mannerheim răspunsul pe care i l-a dat lui Molotov în privinţa garanţiilor acordate României. 

Transcriptul înregistrării conversaţiei lui Hitler cu Mannerheim -  4 iunie 1940

Hitler: ... Nici noi n-am ştiut chiar foarte exact ce dimensiuni monstruoase avea înarmarea acestui stat (URSS, n.r.)

Mannerheim: Noi nu ne-am imaginat deloc aşa ceva în Războiul de Iarnă. In războiul de iarnă nu ne-am fi închipuit asta, desigur că aveam impresia că sunt bine înarmaţi, dar nu aşa de bine cum erau în realitate. Iar acum nu mai există niciun dubiu asupra intenţiilor lor.

Hitler: E foarte clar. Au cea mai monstruoasă înarmare la care se pot gândii oamenii. Deci dacă mie mi-ar fi spus cineva că un stat poate alinia 35.000 de tancuri, atunci i-aş fi răspuns: "Aţi înnebunit!"

Mannerheim: 35.000?

Hitler: 35.000 de tancuri. Până acum am distrus peste 34.000 de tancuri. Dacă mi-ar fi spus cineva lucrul acesta, i-aş fi zis... "Dumneavoastră" (...) dacă un general de-al meu  mi-ar fi declarat că un stat dispune de 35.000 de tancuri aş fi zis... "Dumneavoastră, Domnul meu, vedeţi totul dublu sau înzecit. Sunteţi nebun, vedeţi stafii!". N-aş fi crezut posibil lucrul acesta. Am găsit fabrici, doar una singură, în Kamiroskaia (?!?) spre exemplu, avea acum doi ani câteva sute (...) habar nu aveam.

Acum se află acolo o fabrică de tancuri, care într-o prima fază avea peste 30.000 de muncitori, iar la terminarea construcţiei peste 60.000 de muncitori, o singură fabrică de tancuri! Am ocupat-o, o fabrică gigantică! Mase de muncitori care însă trebuiau să trăiască ca şi animalele.

Mannerheim În regiunea Donețk?

Hitler: În regiunea Donețk

Mannerheim: Da, dacă ne gândim că au avut libertate să se înarmeze timp de 20 de ani, peste 20 de ani, aproape timp de 25 de ani... şi tot, tot ce au avut au cheltuit pe înarmare, numai pe echipare!

Hitler: Numai! Ii spuneam înainte Domnului Preşedinte (al Finlandei  n.a), că nu mi-aş fi imaginat lucrul acesta înainte, dacă aş fi presimţit asta, atunci mi-ar fi fost şi mai greu, însă decizia (de a atacă URSS, n.a.) aş fi luat-o cu atât mai mult. Pentru că nu aveam altă alternativă. Imi era clar încă din iarna '39/'40 că atacul asupra Rusiei trebuia să vină. Însă eu (...) războiul pe două fronturi, el ar fi  fost o nenorocire, atunci am fi fost distruşi. Astăzi vedem asta mai bine decât puteam atunci. Atunci am fi fost terminaţi. De fapt eu vroiam iniţial, încă din toamna anul 1939 vroiam să realizez campania din vest. Numai permanenta vreme proastă pe care am avut-o ne-a împiedicat. Pentru că toate armele noastre erau ... sunt arme "de vreme bună". Sunt foarte fiabile, sunt foarte bune, sunt însă din păcate arme de vreme bună, am văzut asta şi acum în campania aceasta. Toate armele noastre sunt desigur proiectate pentru vestul Europei, şi noi cu toţii am fost convinşi, asta era părerea noastră încă din vremurile vechi, că iarna nu se poate purta război. Iar tancurile germane nu au fost testate pentru a fi pregătite pentru războiul de iarnă, ci din contra s-au făcut probe pentru a dovedi că iarna nu se poate purta război. Ar fi fost alta situaţie, mă înţelegeţi, în toamna lui 1939 mă aflăm mereu în faţă întrebării, iar eu vroiam doar să atac în orice caz! Şi aveam convingerea că voi fi terminat Franţa în şase săptămâni. Însă când s-a pus întrebarea a venit brusc ploaia. Şi vremea ploioasă durează, iar eu cunosc foarte bine regiunea asta franceză; şi nici eu nu am putut ignora punctele de vedere a multor dintre generalii mei, anume că probabil nu am fi reuşit să avansam cu elan, că nu am fi putut exploata arma tancului, că nu am fi putut exploata nici aviaţia cu pistele improvizate pe câmp din cauza ploii, am fost acolo că soldat timp de patru ani în Marele Război.

Lunetist finlandez

Şi aşa a venit întârzierea aceasta. Dacă aş fi terminat cu Franţa în anul 1939, altfel ar fi decurs istoria lumii. Aşa a trebuit să aştept până în anul 1940, şi din păcate n-a mers înainte de luna mai, abia  pe 10 mai a fost prima zi frumoasă, pe 10 mai am atacat imediat. Pe 8 mai am dat ordinul pentru atacul din 10 mai. Şi pe urmă a trebuit să realizăm această uriaşa mutare a diviziilor din vest către est. Am avut şi acea sarcină, ocupaţia Norvegiei. Şi în aceeaşi clipă s-a abătut peste noi un, astăzi pot să-i spun aşa liniştit, un foarte mare ghinion, şi anume slăbirea care a rezultat în Italia; prin, în primul rând prin situaţia nord-africană, în al doilea rând prin situaţia din Albania şi Grecia, o nenorocire. A trebuit să ajutăm, asta a însemnat pentru noi brusc din nou o împărţire a aviaţiei, o împărţire a diviziilor noastre de tancuri. Când tocmai eram pe cale să pregătim tancurile aici pentru frontul de est, a trebuit din senin să renunţăm la două divizii, două divizii mari, până la urmă au fost trei, şi să suplinim frecvent colo pierderi foarte mari.  Au fost lupte sângeroase care s-au dat acolo în deşert. Toate astea ne-au lipsit foarte mult în est, şi nu aveam altă alternativă decât decizia care era inevitabilă.

Soldați ruși la excuție în Finlanda

Am avut pe urmă o întâlnire cu Molotov atunci, şi era foarte clar: Molotov a plecat de la întâlnire  decis să înceapă războiul, iar eu m-am despărţit de el cu decizia să i-o iau înainte dacă e posibil. Căci pretenţiile sale aveau că obiectiv final foarte clar stăpânirea Europei.

Pentru noi deja în toamnă lui 1940 s-a pus necontenit întrebarea dacă să provocăm o ruptură. Eu atunci am sfătuit mereu guvernul finlandez să negocieze şi să câştige timp şi să trateze lucrurile diversionist. Pentru că am avut întotdeauna o frică: că Rusia va ataca în mod surprinzător România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiţi în toamnă târzie a lui 1940. Dacă atunci Rusia ar fi ocupat sursele de petrol româneşti, păi atunci Germania ar fi fost pierdută! Cu 60 de divizii  ruseşti treaba s-ar fi făcut. Atunci noi nu aveam în România forţe militare. Guvernul României ni s-a adresat abia mai târziu, iar ceea ce aveau ei (armata romană, n. a.) ar fi fost ceva ridicol. Ăia trebuiau doar să-şi asigure sursele de petrol. Eu nu puteam să mai încep un război au armele noastre în septembrie sau octombrie, păi asta ar fi fost imposibil. Nici mutarea armatei către est nu o aveam încă pregătită. A trebuit mai întâi să punem în ordine armele. Pentru că în cele din urmă am avut desigur şi de suferit sacrificii în campania din vest. Ar fi fost imposibil să pornim înaintea primăverii lui 1941. Iar dacă rusul ar fi ocupat România în toamna lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat. De aceea şi obiectivul meu a fost  de a scurge prin negocieri această perioadă,  am fost puternici să răspundem pretenţiilor de şantaj.  Pretenţiile erau pur şi simplu şantaj gol-goluţ. Era un şantaj, ruşii ştiau că nu avem încotro, că eram legaţi în vest, puteau să obţină de la noi orice prin şantaj (inclusivmutilarea României). Iar abia la vizita lui Molotov am (...)

 Astfel negocierile s-au terminat foarte abrupt. Era vorba de patru puncte. Primul punct, care privea Finlanda, libertatea de a se apăra în faţă ameninţării ruse. Zic eu: " Nu-mi puteţi spune mie că Finlanda v-ar ameninţa!". Molotov: "Finlanda lucrează  împotriva prietenilor Uniunii Sovietice, aceştia sunt urmăriţi fără încetare". O mare putere nu poate permite să-i fie periclitată existenţa de către un stat mic.

 Îi zic: "Păi existenţa Dumneavoastră nu e ameninţată de Finlanda. Nu puteţi să-mi povestiţi mie că existenţa Dumneavoastră ar fi ameninţată de Finlanda". Ba da, ar există şi o ameninţare morală a existenţei unui mare stat, şi ceea ce ar urmări Finlanda ar fi o ameninţare la adresa existenţei morale. Atunci i-am spus că nu vom mai tolera că spectatori pasivi un nou război la Marea Baltică. M-a întrebat care este poziţia noastră în România. Căci noi dădusem garanţia. Dacă garanţia se îndreptă şi împotrivă Rusiei. I-am răspuns atunci că nu cred că se îndreaptă împotrivă lor, deoarece "doar nu aveţi intenţia să atacaţi România". "Nu am auzit niciodată că aţi avea intenţia de a invada România. Aţi spus mereu că Basarabia vă aparţine, dar nu aţi spus niciodată că vreţi să atacaţi România", Da, zicea el, că doreşte să ştie precis dacă această garanţie ... (sfârşitul înregistrării).

 . 

CEAUȘESCU FERM ȘI INSISTENT IN READUCEREA BASARABIEI LA ROMÂNIA

In multe ocazii Nicolae Ceaușescu a dat dovadă de un patriotism ferm. In problema Basarabiei nu a lăsat lucrurile să decurgă fără o opoziție permanentă a despărțirii ei de țară. Atitudinea lui a fost bine conturată și declarată deschis.

Nicolae Ceauşescu dorea nici mai mult, nici mai puţin decât anularea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Oamenii din Basarabia nu au avut posibilitatea să ia o decizie cu privire la soarta lor. Nici în 1940, nici în 1944. Până şi în 1989, din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu era ccă revenirea Basarabiei în graniţele româneşti trebuia să se producă în mod automat pur şi simplu prin anularea Pactului Ribbentrop-Molotov. Fostul dictator al României rămâne un dictator, însă documentele dovedesc faptul că el se gândea la Basarabia şi nu era un comunist dogmatic înfeudat Moscovei, ba chiar dimpotrivă. Românii de aici au supravieţuit fără sprijin din afară – sau cu un sprijin minim

Hrusciov ar fi fost dispus să discute problema Basarabiei

dar a fost înlăturat de la putere

Cel mai spectaculos document ieşit la iveală cu referire la relaţiile dintre România şi Basarabia în perioada comunistă mi se pare a fi stenograma Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din 13 noiembrie 1989. În ea, Nicolae Ceauşescu pune toate cărţile pe masă şi se referă direct la Basarabia ca la un teritoriu românesc ocupat de sovietici.

Nicolae Ceaușescu la Chișinău în 1875

Ceauşescu îşi începe prezentarea, referindu-se la „evenimentele” de la Chişinău din anul 1989 şi spune: „Am atras atenţia tovarăşilor că trebuie să le publicăm în presă” (deşi Ceauşescu dorea şi cerea să fie publicate la Bucureşti detalii despre evenimentele din stânga Prutului, totuşi, presa nu o făcea – semn că ceva nu funcţiona). Apoi urmează fraza-cheie a stenogramei: „Problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, adică de Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc… inclusiv să se soluţioneze în mod corespunzător problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare”. Ceauşescu dorea nici mai mult, nici mai puţin decât anularea Pactului Ribbentrop-Molotov şi unirea Basarabiei cu România – ce alt sens ar putea avea expresia „să se soluţioneze în mod corespunzător”?

Prin anii ’80: la o masă încărcată şedeau alături Petru Lucinschi şi Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu. Tineri şi frumoşi amândoi, zâmbindu-şi unul celuilalt, Nicu Ceauşescu – uşor occidental, cu helancă pe gât şi sacou, perciuni şi părul ceva mai lung în conformitate cu canoanele modei de pe atunci, Petru Lucinschi – tuns scurt, la costum cu cravată, în stilul neutru al activiştilor de prin tot blocul sovietic.

Petru Lucinschi (1993-1996 – preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. 1996-2001 –preşedintele Republicii Moldova) şi Nicu Ceauşescu  august 1975.

                            Brejnev nu a acceptat discuții pe tema Tezaurului și a Basarabiei 

Intenţia lui Ceauşescu de a pune în discuţie chestiunea Basarabiei în termenii reunificării cu România este dincolo de orice îndoială. Cât şi ce ştia Nicolae Ceauşescu despre evenimentele de la Chişinău din cursul anului 1989? Doar arhivele secrete pot răspunde la această întrebare şi cel mai probabil peste mulţi ani de acum înainte. Ce şi cât ştiau sovieticii despre intenţiile lui Ceauşescu? Vezi răspunsul la întrebarea anterioară… Cu o mică remarcă: Gogu Rădulescu a fost suspectat şi urmărit de Securitate ca agent sovietic.

Mai avem în spaţiul public un document cert: stenograma discuţiei dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov din 4 decembrie 1989 - la puţin mai mult de două săptămâni de la decizia lui Ceauşescu de a ridica chestiunea Basarabiei şi cu două săptămâni înainte de izbucnirea Revoluţiei române.

Gorbaciov a respins o discuție pe tema Basarabiei 

și din cauza antipatiei față de Ceaușescu

Textul acestei stenograme nu conţine nicio referire la Basarabia. Este o continuă înfruntare între Ceauşescu şi Gorbaciov pe toate temele posibile, de la cooperarea dintre partidele comuniste (aici Ceauşescu propunea un comitet de iniţiativă pentru pregătirea unei conferinţe generale din care să nu facă parte sovieticii!) până la politica internă şi pacea mondială. Asupra niciunei chestiuni nu s-a căzut de acord. Ceauşescu lansa săgeţi şi acuzaţii mascate, Gorbaciov răspundea ironic. Dar textul stenogramei nu conţine nicio referire la Basarabia – şi greu de crezut că Ceauşescu s-a abţinut asupra acestei chestiuni. Cel mai probabil, a existat un dialog pe această temă, însă doar participanţii (sau martorii, dacă ei au fost) pot confirma. Îndrăznesc să mă gândesc la posibilitatea ca violenţa revoluţiei de la Bucureşti şi execuţia lui Ceauşescu să se datoreze în mare măsură problemei basarabene…

Stenograma Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din 13 noiembrie 1989.

In şedinţa Comitetului Politic Executiv de la 13 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a propus un subiect neobişnuit dezbaterii plenului – “probleme legate de Moldova sovietică”.

Criticat tot mai des de Mihail Gorbaciov pentru faptul că nu era adept al Peres­troicii, secretarul general al PCR încerca să intimideze conducerea sovietică prin readucerea în dezbatere a Pactului Hitler-Stalin din 1939 şi statutului etnicilor români dintre Prut şi Nistru.

In cadrul discuţiei, Ceauşescu a făcut un istoric al convorbirilor sale cu li­derii de la Kremlin pe tema Basarabiei, din care reieşea că Gorbaciov era la fel de “refractar” ca şi Hruş­ciov sau Brejnev.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem în Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba despre probleme legate de Moldova sovie­tică.

Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare.
De altfel, în timpul lui Hruşciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide – şi s-au întâlit -, dar au intervenit probleme cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965 în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, problema aurului şi a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparţine poporului român şi că va fi restituit atunci când în România va fi pu­terea muncitorilor şi ţăranilor.

Am întrebat, sunt şi ste­no­gra­mele, dacă consideră că în Ro­mânia nu este încă puterea muncitorilor şi a ţăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Sealeapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să se analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat “albii”.

● Tov. Elena Ceauşescu: Albii erau tot acolo.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă interesează cine l-a luat.

● Tov. Elena Ceauşescu: Să ne dea de la ei.

● Tov Nicolae Ceauşescu: Pe noi nu ne interesează asta.
În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu albii. Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie.

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.

Trebuie oricum să ridicăm pro­blema populaţiei din Republica Mol­dovenească, în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asi­gure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei însuşi (sic!) spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România.

Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le pu­blică şi să avem lunile următoare o discuţie specială pe această pro­blemă.

De altfel în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu pro­blemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recu­noaştem în mod deschis, că Basarabia este a lor.

● Tov. Elena Ceauşescu: Asta nu se poate niciodată.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul ro­mân, este un nonsens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod cores­punzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.

Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.

Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă.

Dacă sunteţi de altă părere, vă rog spuneţi?

● Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine cum aţi propus.

● Tov. Manea Mănescu: Asta este realitatea şi nu se poate altfel.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci sun­teţi de acord?

(Toţi tovarăşii sunt de accord).

Aici nu este vorba despre existenţa unei naţionalităţi, sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba despre o parte a Ro­mâ­niei, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm şi noi. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică.

I-am spus şi lui Matei şi lui Olteanu, pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se pune că Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru.

Un asemenea punct este şi în legătră cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică ma­nifesta anumite interese, adică îm­părţirea Poloniei.
În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus “ne-am înţeles numai atât”.

● Tov. Ion Stoian: Toate acestea sunt în stenogramele lui Hitler.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Este un protocol semnat de ministrul Afa­cerilor Externe de atunci al Ro­mâ­niei.

● Tov. Elena Ceauşescu: Şi ne-au luat şi Insula Şerpilor.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Acestea ar fi unele probleme interne ale României, pe care trebuie să le avem în vedere.

In legătură cu Raportul, în conti­nuare, este prezentată poziţia Ro­mâ­niei în problemele inter­na­ţio­na­le, în care reluăm problema distru­gerii armelor nucleare şi am introdus aici că ţările europene trebuie să realizeze un acord pentru înfăp­tui­rea până în 1995 a distrugerii ar­melor nucleare din Europa, având în vedere că folosirea lor ar duce la distrugerea întregii Europe, în cadrul măsurilor generale de distrugere a armelor nucleare.

——

1968 - ANUL UNEI POSIBILE INVADĂRI A ROMÂNIEI DE URSS ȘI ȚĂRI SOCIALISTE

Invadarea ţării noastre de către trupele Pactului de la Varşovia era programată, conform arhivelor NATO, pentru ziua de 22 noiembrie 1968. Fusesem înconjuraţi, în toamna acelui an, de peste 40 de divizii sovietice, maghiare, bulgare şi poloneze. România nu-şi mobilizează totuşi armata, pentru a se apăra. Am fost cu 

adevărat în pericol? Controversele asupra acelui moment se menţin şi azi.

Se împlinesc 45 de ani de la momentul în care, în noaptea de 20 spre 21

august 1968, se producea un fapt care a zguduit întreaga Europă, dacă nu

cumva şi lumea - Cehoslovacia invadată de trupele Pactului de la Varşovia,

în frunte cu Uniunea Sovietică. A doua zi, aproape de orele prânzului, un

alt episod al istoriei, la fel de amplu, are loc în Bucureşti. Conducătorul

statului, Nicolae Ceauşescu, rosteşte un discurs considerat, pe de-o parte,

vârful carierei sale politice, iar pe de altă parte un act de curaj prin

care România deschidea o fisură în angrenajul blocului comunist din Europa

de Est. Motiv pentru care liderul de la Bucureşti va fi apreciat, în anii

următori, de Occident.

Arhivele româneşti şi ale NATO vorbesc. Cele ruseşti încă tac.

A rămas până azi o controversă a istoriei, legată de acelaşi an 1968, anume

că ţara noastră s-a aflat în pericol de-a fi invadată. Nu e român, dintre

cei care au trăit acele vremuri, care să nu-şi amintească de zilele când la

tot pasul se vorbea de război, şi mai ales că vin ruşii peste noi. Am fi

avut oare soarta Cehoslovaciei? Ceea ce se ştie cu precizie este că Pactul

de Varşovia a concentrat în jurul României, în toamna lui '68, zeci de

divizii din toate categoriile de arme. Puteam fi atacaţi din aer, de pe

uscat şi dinspre Marea Neagră. Trupe ostile erau şi la vest, şi la sud, dar

mai ales în nord şi est. Arhivele arată că invadarea României era programată

pentru ziua de 22 noiembrie 1968. Deşi părea să fie pregătită de război

împotriva României, Uniunea Sovietică n-a apăsat totuşi pe trăgaci. Dacă

documentele militare ale României şi NATO s-au deschis deja, cu privire la

acel moment, în schimb, arată istoricii români, seifurile ruseşti cu datele

anului 1968 rămân în continuare sub lacăt. Poate că tocmai la Moscova există

răspunsul la întrebarea - de ce nu ne-a atacat URSS în 1968? Teama ruşilor

faţă de reacţia Occidentului nu pare un răspuns plauzibil, aşa cum se vede

în prăfuitele dosare care au fost de curând scoase la lumină.

Ţara noastră exclusă de ruşi de la operaţiunile contra Cehoslovaciei

De multe ori s-a spus la noi, mai degrabă ca o legendă răspândită în rândul

publicului, că România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, în

1968. Lucrurile au stat atunci în cu totul alt mod, arată profesorul

universitar Petre Otu, doctor în Istorie, preşedintele Comisiei Române de

Istorie Militară, director adjunct al Institutului de Studii Politice de

Apărare şi Istorie Militară. "România a fost exclusă de la toate pregătirile

pentru invadarea Cehoslovaciei", subliniază expertul.

Relaţii tot mai reci între Bucureşti şi Moscova

Motivul acestei situaţii este legat de faptul că Bucureştiul şi Moscova nu

mai erau pe aceeaşi lungime de undă. Relaţiile între cele două capitale se

răciseră încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Cel mai bun exemplu este al

aşa-numitului plan Valev, apărut în 1964, prin care s-ar fi dat fiecărei

ţări comuniste o anumită atribuţie, în plan economic. România se opune

categoric destinului care i se pregătise, acela de a se ocupa doar de

agricultură. Planul nu va mai fi pus în aplicare. Bucureştiul are, şi din

punct de vedere militar, o altă viziune, faţă de voinţa Moscovei, în ceea ce

priveşte reorganizarea Pactului de la Varşovia. Noi solicitam, de pildă,

principiul rotaţiei în cadrul alianţei, astfel încât statele membre să aibă

dreptul, pe rând, la comanda Pactului.

Rebelul din blocul estic

România se implică tot mai puţin, şi pe plan politic, în relaţiile cu

aliaţii din est, după 1965. Delegaţia noastră se retrage, în februarie 1968,

de la reuniunea pregătitoare a Conferinţei Comuniste Internaţionale, după

ce, în 1967, boicotasem Conferinţa Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti de

la Karlovy Vary. Ca să nu mai spunem că Bucureştiul nu semnează, în martie

1968, un tratat de cooperare între ţările socialiste, la Sofia. Românii nu

sunt invitaţi la reuniunile statelor socialiste care au loc în primăvara şi

vara lui 1968, la Dresda, Varşovia şi Bratislava.

Mica Antantă. A încercat România să iasă din Pactul de la Varşovia?

Moscova este iritată de încercarea lui Ceauşescu de-a se apropia foarte mult

de Cehoslovacia şi Iugoslavia, încât Leonid Breşnev, liderul sovietic de la

acea vreme, vorbeşte despre "cârdăşia dunăreană". Deşi pe acest plan nu e

încă nimic sigur, se pare că Ceauşescu ar fi încercat refacerea "Micii

Antante", organizaţie care existase, în perioada 1921-1938, între România,

Iugoslavia şi Cehoslovacia. Trebuie subliniat totuşi că nu există, cel puţin

până în prezent, documente care să ateste că Ceauşescu ar fi avut intenţia

să scoată România din Pactul de la Varşovia.

Vizita lui Ceauşescu la Praga, cu câteva zile înainte de ocuparea Cehoslovaciei

Este cunoscut, în schimb, că liderul de la Bucureşti face o vizită în

Cehoslovacia, între 15-17 august 1968, la câteva zile după ce la Praga se

aflase Iosip Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei. Se mai ştie şi că

Cehoslovacia n-a vrut să se apropie de România, cel puţin până în iulie

1968, Bucureştiul fiind considerat un rebel în cadrul alianţei roşii.

Relaţiile se schimbă după aceea, astfel că România şi Cehoslovacia

reînnoiesc, cu ocazia vizitei lui Ceauşescu la Praga, Tratatul de prietenie,

colaborare şi asistenţă mutuală.

Scurgere de informaţii către România din partea unui ofiţer polonez

România este totuşi informată despre intenţiile Pactului de la Varşovia faţă

de Cehoslovacia. Nu vorbim însă de canalele oficiale de comunicare. Un

ofiţer polonez trimite informaţia autorităţilor de la Bucureşti. El dorea în

acest fel să-şi exprime recunoştinţa faţă de ţara noastră. Se ştie că în

timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Polonia trece prin cumplite

momente ale istoriei sale, peste 100.000 de familii din acea ţară s-au

refugiat în România. Şi familia acestui ofiţer îşi găsise liniştea pe

teritoriul nostru. Aşa se explică gestul polonezului. Atunci când se află în

vizită la Praga, Ceauşescu spune liderului Cehoslovac, Alexander Dubcek, ce

se pregăteşte împotriva ţării sale. Se pare că reacţia gazdei a fost de

neîncredere. Conform mărturiilor, la întoarcerea în Bucureşti, Ceauşescu ar

fi exclamat la adresa lui Dubcek - "nu înţelege ce i se întâmplă!".

Ţara noastră nu-şi mobilizează armata.

Se pune ]ntrebarea dac[ existat cu adevărat pericolul invaziei

Un element foarte important pe care istoricul Petre Otu îl scoate în

evidenţă este că România nu ia măsuri pentru mobilizarea Armatei în toamna

anului 1968. Singura mişcare pe care o facem atunci, din punct de vedere

strategic, este să concentrăm trei divizii în partea de est a ţării. Armata

română fusese organizată, încă din anii '50, după necesităţile Pactului de

la Varşovia. Militarii noştri erau masaţi pe trei direcţii, două în sudul

ţării şi una în sud-est. Rolul nostru era să contracarăm atacuri venite din

flancul sudic al NATO, dinspre Italia, Grecia sau Turcia, în caz de război

cu Occidentul.

 

Securitatea lăsată fără armamentul de înaltă precizie

Pare mai degrabă o legendă faptul că Securitatea ar fi continuat lupta în

munţi, după eventuala ocupare a României. Nu poţi explica altfel ceea ce

spune azi un fost ofiţer din Comandamentul de Tehnică Operativă şi

Transmisiuni din cadrul Departamentului Securităţii Statului - trupelor din

această structură li se oferă armament de mai slabă calitate, în schimbul

pistoalelor de mare precizie pe care le avuseseră până atunci, spune

locotenent-colonelul Dumitru Prichici. Asta se întâmplă cu doar câteva

săptămâni înainte ca sovieticii şi aliaţii lor să intre în Cehoslovacia. La

antrenamentele uzuale pe care le fac, ofiţerii de Securitate constată cu

stupoare că noile pistoale n-au niciun fel de precizie, ci mai degrabă

prezintă grave probleme tehnice. Interlocutorul meu recunoaşte că fuseseră

puse la punct planuri de redislocare a unităţilor de Securitate în zonele

montane, în cazul unei agresiuni externe. "Totul fusese programat în

amănunt, unităţi întregi urmau să se retragă în munţi, trupele de Securitate

făcuseră exerciţii în zonele montane", adaugă colonelul Prichici. Atunci te

poţi întreba de ce Securitatea e practic dezarmată, tocmai în momentul în

care ţara avea nevoie de fiecare soldat al său, pentru a se apăra? Un mister

încă nedezlegat până acum.

O tradiţie a României monarhice resuscitată de Ceauşescu – Gărzile Patriotice

Se produce la noi, în schimb, altă mobilizare. Sunt reînfiinţate gărzile

patriotice. Acestea nu erau totuşi "invenţia" comunismului, apărând prima

oară în perioada monarhiei, mai precis în 1940. Gărzile patriotice fuseseră

desfiinţate în 1958. Iată însă că după exact zece ani Ceauşescu reînnoadă

această tradiţie, tipică regimului "burghezo-moşieresc". Sub noua lor formă,

din 1968, gărzile patriotice se aflau sub directa subordonare a Partidului

Comunist, mai precis a Comitetului Central. Câteva mii de oameni "ai muncii"

se înrolează în aceste gărzi, primind arme. Noua structură va fi prezentată

oficial pe 23 august 1968, cu ocazia Zilei Naţionale a României. Gărzile

patriotice participă la defilare. "Pericolul invaziei sovietice în România,

în anul 1968, este o idee încă discutată. Unii susţin că acest pericol a

existat. Eu nu împărtăşesc această viziune. Era puţin probabil ca, imediat

după invadarea Cehoslovaciei, Uniunea Sovietică să procedeze la fel şi în

privinţa României. Ar fi fost catastrofal pentru imaginea URSS în faţa

întregii lumi".

Primul istoric român în arhivele NATO

Specialistul recunoaşte, în schimb, că în toamna anului 1968 se strânsese un

adevărat cleşte de foc în jurul României. Arhivele noastre confirmă

dramatismul acelor momente. Mi se indică o sursă foarte importantă de

informaţii, culese de un alt istoric, Liana Radu, despre care ulterior am

aflat că nu s-ar mai afla în ţară. Este primul istoric român care pătrunde

în arhivele NATO, descoperind documente de o copleşitoare valoare în

legătură cu ce s-a întâmplat cu 45 de ani în urmă. "A reuşit acest lucru

datorită tenacităţii sale", e caracterizarea pe care profesorul Mihai

Retegan, de la Universitatea din Bucureşti, o face la adresa Lianei Radu. Cu

atât mai mult cu cât tânăra l-a avut pe profesorul Retegan drept coordonator

al lucrării ei de Doctorat, în care se regăsesc, între altele, şi datele

referitoare la cumplitul an 1968. Evidenţiez sprijinul acordat de revista

"Magazin istoric", în paginile căreia Liana Radu şi-a publicat, în 2009 şi

2010, rezultatele cercetărilor sale. "Pericolul a existat cu adevărat pentru

România, în toamna anului 1968, iar arhivele dovedesc acest lucru",

concluzionează profesorul Mihai Retegan. Voi relata, în continuare, cele mai

importante momente ale unui trecut despre care copiii noştri încă nu învaţă

la şcoală. 

22 noiembrie - ziua cea mai lungă pentru România, în 1968

Să ne întoarcem cu aproape o jumătate de secol în urmă. Mai precis în

noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1968, când Bucureştiul primeşte o telegramă

de la Ministerul de Externe al Marii Britanii. România e anunţată de

iminenţa atacului la care va fi supusă din partea trupelor Pactului de la

Varşovia. Era precizată şi ora - patru dimineaţa. Important de spus că

ministrul de Externe de la Londra vizitase deja România, în zilele de 8 şi 9

septembrie, acelaşi an, fiind primit de Nicolae Ceauşescu. Liderul român a

fost informat în detaliu despre concentrările de trupe din apropierea

graniţelor noastre, în condiţiile în care NATO începuse deja strângerea de

informaţii referitoare la acest aspect, implicate în această operaţiune

fiind serviciile speciale franceze, britanice, daneze, olandeze şi greceşti.

Peste 40 de divizii ne-au înconjurat ţara

Moscova a mobilizat o imensă armată care înconjurase România. Numai trupele

sovietice numărau aproape 20 de divizii, dintre care trei pentru desant

aerian. La acestea se adăugau 21 de divizii asigurate de Polonia, Ungaria şi

Bulgaria. Fusese pus la punct şi atacul dinspre Marea Neagră, trei divizii

sovietice şi bulgare asigurând desantul amfibiu. Forţele terestre erau

sprijinite de 890 de avioane ruseşti şi 1.265 de aeronave ale celorlalte

trei ţări care urmau să participe la măcelărirea României

.

Prea slabi în faţa duşmanilor

Era clar că ţara noastră n-avea nicio şansă în faţa iadului care i se

pregătea. Am fi fost copleşiţi nu doar de numărul imens de soldaţi, dar mai

ales de atacul venit din mai multe direcţii, în acelaşi timp. Singura

noastră graniţă liniştită era numai cu Iugoslavia. Un document, ce-i drept

mai vechi, din 1952, al NATO, arăta că România avea o capacitate militară

insignifiantă - 260.000 de militari din diverse categorii de arme, la care

se adăugau 26.000 de grăniceri şi 30.000 de soldaţi din trupele de

Securitate. Cât priveşte dotarea cu tehnică militară, aceasta era în mare

parte de origine sovietică, rămasă la nivelul celui de-al Doilea Război

Mondial. România era tratată ca o ţară de rang inferior în planurile

strategice ale Moscovei, în cazul unui război între Est şi Vest.

Avertismentul NATO dat ruşilor

Declasificate abia după anul 2000, documentele NATO referitoare la anul 1968

arată că Alianţa Nord-Atlantică s-a poziţionat, într-o oarecare măsură, de

partea României, ţară expusă, culmea, atacului propriilor "fraţi" din Pactul

de la Varşovia. Cel mai important moment se petrece în 16 noiembrie, cu

numai şase zile înainte de atacul pe care Moscova îl pregătise împotriva

ţării noastre. Atunci se desfăşoară Reuniunea Comitetului Militar NATO, de

unde rezultă un avertisment, mai degrabă voalat, transmis URSS - "Alianţa

solicită Uniunii Sovietice, în interesul păcii mondiale, să se abţină de la

folosirea forţei şi de la amestecul în afacerile interne ale altor state. În

mod clar, orice intervenţie sovietică, directă sau indirectă, afectând

situaţia din Europa sau din Mediterana, va crea o criză internaţională cu

grave consecinţe".

Occidentul evită intervenţia armată

Se poate pune totuşi întrebarea dacă NATO ar fi intrat în război cu Uniunea

Sovietică pentru apărarea României. Răspunsul poate fi găsit în discuţiile

care s-au purtat în dimineaţa zilei de 22 noiembrie, cu ocazia unei şedinţe

de urgenţă a Comitetului Militar al alianţei occidentale, la care participă

- foarte interesant - şi un reprezentant al Franţei. Să nu uităm că această

ţară părăsise NATO încă din 1966, urmând să revină în acest cadru abia în

1995. Reuniunea are pe ordinea de zi un singur punct - "ameninţarea militară

sovietică la adresa României". Concluzia a fost că situaţia din Europa de

Est nu reprezintă un risc major pentru ţările occidentale. Ca urmare,

membrii Comitetului Militar exclud posibilitatea ca NATO să ia măsuri

războinice din cauza a ceea ce se întâmplă dincolo de "cortina de fier", iar

Consiliul Nord-Atlantic va decide, în zilele următoare, că Occidentul nu se

va angaja în acţiuni militare contra URSS, decât în situaţia în care s-ar fi

încălcat linia între Est şi Vest. Aşa se explică şi prudenţa Vestului faţă

de intervenţia militară a Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia.

Marea Britanie îşi sporeşte prezenţa militară în Mediterană

Un element care nu poate fi trecut cu vederea este modul în care a gândit

atunci Marea Britanie, guvernul de la Londra având o cu totul altă atitudine

faţă de criza din Est. Asta se vede dintr-un articol publicat cu câţiva ani

în urmă de Martin Bright în "The Observer". Englezii intră în alertă încă

din ziua de 6 septembrie 1968, obţinând informaţii despre mişcările de trupe

ale Pactului de la Varşovia. Londra ţine permanent legătura cu Bucureştiul.

Dar teama cea mai mare a britanicilor era legată nu de faptul că România ar

putea fi ocupată, ci mai ales de ceea ce s-ar fi putut întâmpla după aceea -

invadarea Iugoslaviei, considerată la acea vreme "inima strategică a

Europei". Londra face un pas neagreat atunci de NATO - consolidarea

prezenţei militare engleze în Mediterana, sub paravanul unor exerciţii.

Decizia Moscovei de-a nu ataca România - moment crucial al secolului trecut

Concluzia pe care o trage istoricul britanic Ben Pimlott este că în 1968

omenirea a trăit un moment de cotitură al secolului al XX-lea, iar asta mai

ales datorită deciziei URSS de-a nu ataca România. Specialistul crede că

această hotărâre ar putea fi considerata "mai importantă decât decizia de-a nu zdrobi

Solidaritatea din Polonia"’

Washingtonul întreabă Moscova dacă atacă România. Ruşii răspund - doar

zvonuri

Se poate spune şi altfel - Moscova a preferat "să nu dezlege câinii

războiului", după cum avertizase, pe 30 august 1968, preşedintele SUA,

Lyndon Johnson, expresie intrată în istorie. Era aceeaşi zi în care

ambasadorul URSS la Washington, Anatoli Dobrînin, este întrebat direct de

secretarul de stat Dean Rusk - "aveţi un temei în baza căruia ne-aţi putea

da asigurări că nu se intenţionează o acţiune împotriva României?". Rusul

s-a fâstâcit pe moment, fiind luat prin surprindere într-o chestiune la care

nu avea un răspuns oficial. Abia a doua zi vine clarificarea pentru

americani = Doar zvonuri!