CAMP BASTION - ORAŞ AL RĂZBOIULUI

Inaugurat în urmă cu 5 ani. Ridicat de la zero în inima asprului Afganistan. Păzit de 12.000 de soldaţi de elită. Poate adăposti şi găzdui peste 30.000 de oameni. A costat peste 80 milioane USD. Are spital, închisoare, supermarket, precum şi cele mai avansate şi sofisticate arme din lume. Este cea mai mare baza militară din lume de la al doilea Război Mondial încoace. Pregătiţi-vă, deci, pentru o incursiune în Camp Bastion, locul în care strategii militari ai NATO cred că se va decide soarta secolului XXI!

Oraşul Războiului
Undeva în pustietatea duşmănoasă a Afganistanului, în nord-vestul oraşului Lashgar Gah, capitala turbulentei provincii Helmand, tronează mândră şi trufaşă citadela Camp Bastion, mărturie palpabilă a apetenţei speciei Homo sapiens sapiens pentru război, jaf, dominare şi distrugere.
Aici, avioane şi elicoptere militare de ultimă generaţie aterizează neîntrerupt, zi şi noapte, dezlănţuind nori de praf şi nisip răscolit de motoarele lor puternice.
Împrejurimile par smulse intr-un film SF cu acţiunea derulată pe o planetă aridă şi ostilă.

Este doar o simplă impresie. Suntem la noi pe Terra, în (probabil) cea mai periculoasă zonă activă de război. Furnicarul în jurul căruia roiesc oameni şi maşini se numeşte Camp Bastion, un oraş eminamente militarizat, dur, funcţional, marţial, construit din nimic, comandament suprem de unde trupele britanice orchestrează toate operaţiunile împotriva talibanilor şi facţiunilor rivale insurgente afgane. Este un loc unic pe planetă.
Un articol recent publicat în cotidianul britanic The Guardian a prezentat publicului o imagine a acestui nou-născut orăşel, a vieţii în interiorul unei aşezări umane destinate, de la bun-început, ostaşilor.
Camp Bastion are forma unui patrulater, înconjurat de un zid cu lungimea de 40 kilometri, iar aeroportul care îl deserveşte este, uneori, mai aglomerat decât un aeroport civil din Marea Britanie.
Nu se ştie care va fi soarta lui viitoare. Dacă conflictul din Afganistan va înceta în viitorul apropiat, păstorii afgani vor moşteni gratis, cu siguranţă, cel mai modern şi occidental oraş din ţara lor. Dacă nu, este posibil ca umbrele zidurilor sale sumbre şi securizate să se întindă peste Afganistan mult timp de acum încolo. Depinde doar de voinţa zeului Marte...
Construită la începutul anului 2006, uriaşa bază militară Camp Bastion beneficiază de facilităţi pentru mii de soldaţi. Baza este divizată în două mari secţiuni, Bastion 1 şi Bastion 2. Bastion 2 include două tabere mobile de corturi.

Tot în incinta acestui colos militar sunt incluse alte două baze militare ale coaliţiei NATO: Camp Leatherneck, care aparţine americanilor, şi Camp Viking, care deserveşte trupele daneze detaşate în Afganistan. Armata naţională afgană beneficiază şi ea de o bază în interiorul oraşului militarizat ridicat de britanici, anume Camp Shorabak.
Aeroportul său are capacitatea de a găzdui un număr de 600 de de avioane şi elicoptere de toate tipurile, fie ele civile sau militare. Acelaşi aeroport operează zboruri de luptă, recunoaştere, transport. În luna februarie a anului curent, s-a definitivat construcţia unei piste speciale care permite decolarea şi aterizarea oricărui tip de aeronavă din lume, indiferent de dimensiunile acesteia.
Spitalul său este echipat cu toată aparatura avansată disponibilă la acestă oră şi este principalul loc unde sunt transportaţi şi îngrijiţi soldaţii coaliţiei răniţi în confruntările cu gherilele afgane. Cazurile grave sunt, totuşi, evacuate de aici şi transportate direct la Spitalul Queen Elizabeth din Birmingham, Marea Britanie. Politica britanicilor a fost aceea de a nu închide uşa cetăţenilor afgani suferinzi, astfel că, în prezent, etnicii afgani sunt trataţi la spitalul din Camp Bastion indiferent de vârstă şi indiferent de tipul de probleme medicale de care suferă, de la accidente de maşină la naşteri dificile.
Astfel, a devenit cel mai aglomerat, apreciat şi căutat spital NATO din Afganistan.

Fosta bază sovietică
Niciun analist militar britanic nu şi-ar fi imaginat că se va lua decizia construirii unei tabere militare de aceste proporţii în imediata apropiere a teatrelor de operaţiuni militare.
O astfel de decizie contrazicea toate manualele de strategie valabile în prezent în cadrul Her Majesty's Armed Forces. Cu toate acestea, britanicii au decis să se folosească de experienţa altora în regiune, hotărând construirea Camp Bastion pe locul unde înainte fusese o mică bază militară, înconjurată de tranşee, ridicată acolo de sovietici.
"Era, la origine, o răscruce de drumuri, unde păstorii afgani se întâlneau anual pentru comerţ şi reînnodarea legăturilor. Este un punct strategic foate bun, de unde putem supraveghea uşor toată regiunea", declară Clive Walker, ofiţer în cadrul Royal Navy, comandantul în exerciţiu al întregii baze militare.

Britanicii au decis să-l numească Bastion, datorită sacilor uriaşi umpluţi cu pământ folosiţi iniţial la delimitarea perimetrului viitoarei baze militare. Sacii cu pricina erau produşi de o companie britanică, pe numele ei Hesco Bastion. Fondatorul companiei, Jumi Handelsen, a murit anul trecut, nu înainte de a face o avere frumuşică, "pe ultima sută de metri", cum se spune, din vânzarea sacilor către armata britanică.
O imagine caracteristică cea a enormelor containere de mărfuri - tip Iso - împrăştiate prin toată baza, containere în care sunt aduse provizii de tot felul, necesare celor ce trăiesc aici.
În loc să importe apa necesară, britanicii au ajuns la concluzia că este mai ieftin să foreze două puţuri în interiorul bazei şi să instaleze o staţie proprie de îmbuteliere a apei. Capacitatea acesteia este de 1 milion de sticle de plastic, umplute săptămânal cu apa pura din pânza freatică situată în subsolul bazei.
Majoritatea alimentelor sosesc însă pe calea aerului. Iar depozitul de alimente din bază este cel mai mare din Afganistan. Circa 27 tone de legume şi fructe sunt consumate săptămânal de militarii şi personalul auxiliar care deserveşte Camp Bastion. Baza a devenit, în timp, atât de mare, încât la ora actuală este echipată cu 8 crematorii, unde sunt arse resturile medicale şi alimentare.
În interiorul său există propriile legi şi reguli de conducere. Bunăoară, există o limită de viteză de 24 km/oră, iar şoferului care a încălcat-o, i se dă amendă, reţinută direct din soldă sau salariu.

Locuitorii nu au parte de o viaţă de noapte impresionantă, cu toate acestea există un restauurant fast food Pizza Hut, precum şi un bar pe nume Heroes, echipat cu un televizor cu ecran gigantic, unde soldaţii se înflăcărează la transmisiile meciurilor de fotbal din Premier League.

În viaţa soldaţilor, are un rol important sala de forţă, culturismul devenind cel mai apreciat mod de petrecere a timpului liber, precum şi o modalitate eficientă de a scăpa de stresul misiunilor de luptă. Sala de forţă are, evident, program non-stop.
Charm - şeful neoficial...
Soldaţii proaspăt sosiţi din ţările de origine, pentru un contract "clasic" de 6 luni de zile, petrec o lună de acomodare şi adaptare în Camp Bastion, înainte de a porni efectiv în misiunile de luptă, recunoaştere sau securitate. Aclimatizarea este şi ea o etapă absolut necesară. Aici, temperaturile ajung la + 55 grade Celsius pe timpul verii şi pot coborî sub -20 grade în lunile cumplite de iarnă afgană.
Camp Bastion este echipat şi cu o canisă, unde circa 20 de câini militari de top lucrează cot la cot cu oamenii în operaţiunile de identificare a încărcăturilor explozive plantate de talibani în jurul bazei şi de-a lungul drumurilor de acces.
Şeful câinilor este un ciobănesc german pe nume Charm, al cărui mârâit arţăgos îi înspăimântă chiar şi soldaţii care cred ca i-au câştigat prietenia cu nenumărate oase şterpelite de la cantină.
Totul se pare că se va schimba, inevitabil, deoarece forţele armate afgane vor intra curând în posesia bazei. La sfârşitul anului 2014, forţele NATO vor trebui să pună capăt operaţiunilor militare împotriva talibanilor. Cel puţin, atunci expiră mandatul NATO în Afganistan.

Până atunci, vieţile soldaţilor continuă, punctate zilnic de aceleaşi coordonate: misiuni în care pot muri oricând sau pot ajunge infirmi, şi nelipsitele escapade la sala de forţă şi pub-ul Heroes, cu ale sale râuri de bere şi meciuri de fotbal, condimentate cu imnurile echipelor britanice.
Numai viitorul ne va spune ce se va alege de cea mai mare bază militară.
În interiorul său vor paşte caprele, sau va deveni un atipic cartier general, fie pentru guverul afgan sprijinit de americani, fie pentru posibilul viitor regim taliban? Depinde doar de cine va lua puterea la Kabul după retragerea coaliţiei "antiteroriste".

APOCALIPSA POSIBILĂ DIN 1983

 

 

Astăzi, subiectul aşa-zisei Apocalipse 2012, varianta mayaşă, inflamează o mulţime de oameni, de la minţi candide, teribilişti fără frontiere şi toată gama de exaltaţi religioşi, până la oameni de ştiinţă în adevărata accepţiune a termenului. Şi unii şi alţii habar nu au de numeroasele ”ocazii” din ultimele decenii, când Terra a fost la un pas de un conflict nuclear fatal până şi pentru euglenele verzi.

Un astfel de moment a fost anul 1983, când planeta a fost la câteva secunde de un devastator război nuclear. Şi nu în cadrul unui eveniment singular, ci în două, ba chiar trei ocazii diferite.
Să vedem faptele:
În acel an, aparent banal pe scena politică internaţională, s-au derulat probabil unele dintre cele mai periculoase evenimente ale celebrului Război Rece.
Pe baza estimărilor şi analizelor factorilor de risc implicaţi, anul 1983 a reprezentat un moment de cotitură mai important chiar decât mult mai mediatizata criză a rachetelor din Cuba anului 1962.
Culmea este că evenimentele respective s-au derulat într-un anonimat total pentru opinia publică mondială, adevărul despre dramatismul acelor clipe ieşind la suprafaţă câţiva ani mai târziu.
Anul 1983 a adus printre altele o sporire fără precedent a neînţelegerilor şi tensiunilor dintre cele două mari puteri ale lumii de atunci, Statele Unite, respectiv Uniunea Sovietică.
La începutul anului în cauză, analiştii militari ai Pentagonului, alături de şefii reţelelor de spionaj din CIA, descoperiseră o realitate cu adevărat îngrijorătoare pentru poziţia de lider militar al planetei deţinută de SUA. Aflaţi până atunci în urma americanilor în domeniul tehnologiilor militare, sovieticii nu doar că recuperaseră din decalaj, dar chiar depăşiseră Statele Unite la capitolul armelor nucleare. Peste 11.000 de focoase nucleare erau gata să distrugă nu doar America, ci întreaga omenire. Cei doi lideri de atunci, Iuri Andropov (şef al KGB şi adevăratul conducător al URSS-ului, în colaborare cu Dmitri Ustinov, ministrul sovietic al Apărării) şi Ronald Reagan, erau extrem de convinşi că un război nimicitor era iminent.
Andropov credea că Statele Unite vor ataca URSS-ul; prin urmare, liderul de la Kremlin se gândea foarte serios la avantajul strategic al unei prime lovituri nucleare care să demoralizeze total Washingtonul. Sovieticii dezvoltaseră în această direcţie aşa-numita Operaţiune RYAN, un atac devastator cu rachete nucleare asupra marilor baze militare de pe teritoriul SUA.
În paralel, Ronald Reagan şi strategul grupului Bilderberg, Zbigniew Brzezinski, derulaseră un plan de falimentare a economiei sovietice prin provocarea de cheltuieli uriaşe sovieticilor obligaţi să investească masiv în industria militară de apărare.
În acelaşi tensionat an 1983, Ronald Reagan a demarat aşa numitul Plan SDI, mult mai cunoscut sub denumirea de Programul Războiul Stelelor. Programul cu pricina, care nu a devenit niciodată funcţional (deşi gurile rele spun că actualul Scut Antirachetă, destinat chipurile să protejeze Europa de rachetele Iranului, dar orientat spre Rusia, nu este altceva decât definitivarea Programului Războiul Stelelor din anii 80), ar fi trebuit să intercepteze şi să distrugă orice rachetă sovietică, cu încărcătură nucleară, care ar fi fost lansată spre SUA.
Provocator, Ronald Reagan decide şi amplasarea de rachete Pershing II în toate bazele NATO din Europa. Pe acest fond mai mult decât periculos, două evenimente singulare, desfăşurate în anul de mare risc 1983, aveau să amplifice tensiunile deja existente până aproape de limita dezastrului nuclear.
Povestea zborului 007

Evenimentul care a zguduit echilibrul mondial are la bază o tragică încurcătură cu implicaţii în lumea spionajului dintre cele două mari puteri.
În ce constau faptele, pe scurt:
Spaţiul aerian sovietic din Extremul Orient era frecvent încălcat de avioane de spionaj americane, care adunau orice informaţii despre bazele militare sovietice din arhipelagul Kurile. Sovieticii ştiau acest lucru şi pândeau orice moment în care să doboare sau să captureze un astfel de avion de spionaj american.
Atunci s-a produs tragedia zborului sud-coreean 007, tragedie speculată din plin de CIA şi agenţiile de presă occidentale, care au ştiut să profite de propriile provocări la adresa sovieticilor. Ţinta fusese de fapt atinsă, lovitura de imagine dată Kremlinului era una perfectă, iar strategii americani jubilau. Lumea occidentală era oripilată, iar mass media din ţările NATO emitea comunicate extrem de virulente la adresa Moscovei.
Pe data de 1 septembrie 1983, aeronava 007 aparţinând companiei Korean Airlines (KAL), zbura de la New York spre Seul, cu o aterizare pentru realimentare în oraşul Anchorage din Alaska. În apropiere de destinaţie, pe când intrase în spaţiul aerian sovietic şi zbura deja deasupra peninsulei Kamceatka, avionul sud-coreean de pasageri a avut ghinionul să treacă pe lângă un avion de spionaj american, care ieşea în grabă din spaţiul aerian sovietic. Pe urmele avionului-spion erau însă 4 avioane de interceptare şi vânătoare de tip Suhoi-15 şi Mig-29. Pe radarele acestora a apărut doar avionul de pasageri coreean, aeronava americană dispărând la timp, iar pe culoarul acesteia de zbor instalându-se avionul coreean ai cărui echipaj şi pasageri habar nu aveau de urmărirea din ceruri. Conform conversaţiilor radio rămase înregistrate între piloţii de vânătoare sovietici şi Centrul de Control din Kamceatka, piloţii au interceptat rapid zborul KLA 007 şi au încercat în zadar să contacteze şi să identifice aeronava de pasageri, neprimind niciun răspuns în urma somaţiilor repetate. Convinşi că au în vizor un avion de spionaj fără pilot, sovieticii au decis distrugerea acestuia înainte ca avionul să ajungă în SUA cu eventuale date noi.
Maiorul Ghenadi Osipovici a primit ordinul de a trage o singură rachetă, iar aeronava KAL 007 a fost spulberată instantaneu deasupra Mării Japoniei. Toţi cei 269 de oameni aflaţi la bordul aeronavei şi-au pierdut vieţile.

Reacţia americanilor a fost exagerată şi ruşinos de ipocrită. Departamentul de Stat de la Washington a sugerat chiar că "sovieticii ştiau că aeronava era una civilă, plină de pasageri, şi cu toate acestea au tras în plin". Ronald Reagan merge mai departe şi afirmă că este vorba de "un masacru, nu un accident" şi că "sovieticii s-au întors împotriva lumii şi împotriva tuturor preceptelor morale care guvernează relaţiile interumane de pretutindeni".
Astăzi, în ciuda retoricii înfierbântate de pe atunci dintre sovietici şi americani, majoritatea analiştilor politici şi a istoricilor susţin că incidentul s-a datorat unei confuzii tragice. Este foarte posibil ca avionul spion american să fi zburat în imediata apropiere a aeronavei coreene, atât timp cât era în interiorul spaţiului aerian sovietic şi să se fi detaşat când a depăşit limita graniţei aeriene
Stanislav Petrov - omul care a salvat Terra

V-aţi gândit vreodată că noi toţi, indiferent de rasă, vârstă, sex, ideologie, religie, trebuie să-i fim profund recunoscători unui simplu locotenent-colonel din Aviaţia Militară a Uniunii Sovietice de pe atunci?
Este vorba de Stanislav Yevgrafovici Petrov, astăzi un respectabil ofiţer în rezervă în cadrul Armatei Rusiei.
Omul care ne-a salvat pe toţi, de la bacterii la miliardele de oameni, se afla la datorie pe data de 26 septembrie 1983, în buncărul secret Serpukov-15, una din bazele Forţelor Strategice de Rachete, situate în apropierea Moscovei.
Situaţia relaţiilor americano-sovietice se deteriorase îngrijorător. Cu doar trei saptămîni înainte, aviaţia militară sovietică distrusese aeronava sud-coreeană 007, la bordul căreia se afla şi un important oficial american, congressman-ul Larry McDonald.
Buncărul Serpukov-15 făcea parte din sistemul de averizare timpurie prin sateliţi, pentru detectarea rachetelor balistice intercontinentale via SUA - aşa-numitul sistem de avertizare Oko, de care liderii de la Kremlin erau foarte mândri.
Responsabilităţile lui Petrov constau în observarea reţelei de avertisment prin satelit şi anunţarea de urgenţă a superiorilor săi despre iminenţa oricărui atac nuclear asupra Uniunii Sovietice. Dacă avertismentele erau interceptate de sistemul de apărare, strategia sovieticilor consta în declanşarea imediată a unui contraatac nuclear cu toate rachetele disponibile. Scenariul - nebunesc, dar real - fusese de fapt aprobat în prealabil de ambele tabere şi specificat în Doctrina Comună de Distrugere Reciprocă, adoptată atât de sovietici, cât şi de americani, în speranţa intimidării reciproce.
Cu alte cuvinte, "Abţineţi-vă şi voi, că ne abţinem şi noi. Altfel murim cu toţii ca proştii într-un conflict în care nu vor exista nici supravieţuitori, darmite învingători sau învinşi"...
Imediat după lăsarea serii, computerele din buncăr au detectat un atac cu rachete intercontinentale lansat asupra Uniunii Sovietice dinspre Statele Unite.
Sistemul informa despre 5 asemenea rachete, care se îndreptau în mare viteză spre URSS. Îndoctrinat în sute de ore de propagandă comunistă împotriva duşmanului american şi planurilor imperialiste de dominare a lumii, locotenent-colonelul Petrov ar fi trebuit să reacţioneze mecanic şi conform regulamentului foarte strict.
Dar nu a fost aşa.
Factorul uman şi dorinţa de pace inerentă unei fiinţe umane normale s-au dovedit (din fericire pentru toată lumea) mai puternice decât idelogiile politice şi militare cu care Kremlinul spăla creierele agenţilor săi secreţi.
Eroul întregii omeniri nu a crezut computerul şi bine a făcut.
A ignorat voit alarma sistemului Oko, fiind convins, în sinea sa, că "iminentul atac american" nu putea consta într-o salvă de doar 5 rachete, în condiţiile în care cele două super-puteri deţineau mii de rachete cu focoase nucleare. Petrov şi-a adus aminte şi de conversaţiile în care câţiva savanţi sovietici puneau la îndoială acurateţea sistemului de alarmă prin satelit. Imediat după semnalul cu privire la cele 5 rachete, computerele au mai identificat alte 4 rachete recent lansate. Petrov era acum sigur că sistemul era defect, în ciuda faptului că nu avea nicio metodă cu care să-şi verifice suspiciunea. Sistemul de radare terestre al Uniunii Sovietice nu detectase nicio rachetă.
Emoţiile şi încordarea trăite de acest om, disperat să găsească o urmă de sânge rece în propriile vene, erau la apogeu. Următoarele 10 minute au fost cele mai grele din viaţa sa. Petrov asuda litri de transpiraţie, urmărind dacă traiectoria rachetelor se va abate spre Moscova.
Din fericire, ecranele nu au arătat nicio lumină; nicio explozie de 150 de ori mai puternică decât cea de la Hiroshima nu a zguduit împrejurimile. În schimb, sirenele şi semnalele de agresiune nucleară au încetat, iar luminile de alarmă s-au stins de la sine.
Alerta fusese falsă, sistemul avea o defecţiune majoră. Ceea ce păreau a fi 9 rachete care aduceau Apocalipsa pe aripile lor era, de fapt, reflexia neobişnuită a luminii solare pe norii de mare altitudine - fenomen optic interpretat de satelitul Molnia drept rachete în plin zbor.

Pentru Stanislav Yevgrafovici Petrov au urmat luni îndelungate de anchete, chestionări, cercetări.
Iniţial a fost lăudat de superiori pentru gestul său salvator. Dar nu a primit niciun premiu sau apreciere publică (ca şi cum o astfel de recompensă s-ar fi putut ridica vreodată la valoarea gestului său şi a sângelui rece de care a dat dovadă). Din contră, a fost tras rapid pe linie moartă, trimis în rezervă şi pensionat în linişte.
Evenimenul era unul extrem de ruşinos pentru liderii de la Kremlin. Sistemul lor de avertizare viciat arăta vulnerabilitatea sovieticilor şi-i făcea şi mai nervoşi.
Nici americanii nu s-au dovedit mai breji, în ciuda auto-reclamei şi războiului de imagine dus de Washington cu fonduri nelimitate. Deloc mai inteligenţi sau mai precauţi, americanii şi aliaţii lor din NATO au declanşat, în acelaşi an 1983, un mare exerciţiu comun sub numele de cod Able Archer, exerciţiu care simula un conflict minor degenerat într-o confruntare nucleară. Aceasta fără să aibă habar că sovieticii le interceptaseră toate planurile şi comunicaţiile.
Prostia liderilor NATO era şi ea la cote maxime. Pe data de 8 noiembrie, comandamentul NATO simula atacul nuclear apăsând pe temutul buton roşu, semnal pentru încheierea simulării Able Archer. Nu aveau nici cea mai mică idee că Flota de Război sovietică din Marea Baltică şi submarinele nucleare se pregăteau de ripostă. Din fericire, incidentul Petrov adusese mai multă înţelepciune la Kremlin. Nervii au rezistat iarăşi.
KGB-ul a transmis celor din CIA că omenirea fusese din nou aproape de Marele Sfârşit, iar raportul Agenţiei Americane de Informaţii a fost citit în aceeaşi seară de Ronald Reagan.
Preşedintele american a fost atât de şocat şi speriat, încât a demarat imediat negocierile care au dus, într-un final, la sfârşitul Războiului Rece.
Cât despre Petrov, astăzi este un pensionar care îşi duce liniştit existenţa în oraşul Friazino din Rusia.
Nici americanii nu au fost mai darnici cu omul care a salvat lumea. O asociaţie cetăţenească din San Francisco i-a înmânat, în anul 2004, un premiu onorific, precum şi suma de... 1.000 $.
Fără să fim ironici, oare acesta este preţul planetei noastre?
Era să uit: trimiteţi din când în când şi un gând bun către acest om, despre a cărui existenţă şi importanţă puţini ştiu. Măcar atât.
La urma urmei, îi suntem cu toţii, cumva, datori...

CEAUŞESCU SI ROMANIA - AUGUST 1968

La 20 august 1968, trupe sovietice si ale altor patru state membre ale Tratatului de la Varsovia: R.D.G, Polonia, Ungaria si Bulgaria, au patruns in Cehoslovacia, pentru a pune capat procesului de reforme initiat de noua conducere cehoslovaca in frunte cu Alexander Dubcek.

Corespondentul Agerpres la Praga a fost printre primii care a anuntat intrarea trupelor sovietice in capitala cehoslovaca. Romania nu numai ca nu a participat la aceasta invazie, dar a si condamnat-o prompt, in termeni vehemeti. In dimineata zilei de 21 august, in fata sediului C.C. al fostului P.C.R. s-a adunat o multime impresionanta. Era prima data cand la o asemenea manifestare participau nu numai cei convocati in mod obisnuit, ci si oameni de diferite convingeri, veniti din proprie initiativa, animati de un singur gand - acela de a-si exprima pozitia intr-un moment de o gravitate deosebita. Nicolae Ceausescu a rostit o cuvantare in care a calificat patrunderea trupelor celor cinci state socialiste in Cehoslovacia drept "o mare greseala si o primejdie grava", declarand "ca nu exista nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipa numai, ideea interventiei militare in treburile interne ale unui stat socialist fratesc".



La 20 august 1968 a ieşit primul autoturism produs în Romania
Dacia 1100

 Participantii directi si martorii la acest eveniment confirma adeziunea fara rezerve a populatiei la pozitia exprimata de conducerea de atunci, inclusiv la hotararea de a opune rezistenta armata in cazul unei actiuni similare impotriva Romaniei. Este un lucru incontestabil ca se luase in calcul eventualitatea unei confruntari armate, lucru demonstrat atat de decizia de a se trece la infiintarea garzilor patriotice, cat si de intalnirea avuta cu liderul iugoslav, Tito, la Varset (24 august), pentru discutarea eventualitatii unei retrageri a armatei romane in Jugoslavia. In legatura cu pozitia adoptata de Romania in august 1968 au fost avansate diferite ipoteze, inclusiv ca in acel moment Ceausescu se gandea la pozitia lui. Un singur lucru este cert: ca si alte dati in istoria sa, poporul roman a dovedit o atitudine demna, curajoasa. Istoria trebuie asumata asa cum a fost, cu luminile si umbrele sale. Tot atat de cert este ca fostul lider roman a folosit prestigiul incontestabil castigat pe plan intern si internatonal, pentru a-si intari pozitia personala, accentuand cultivarea cultului delirant al personalitatii, indepartandu-se de nevoile reale ale unui popor care atunci i-a fost alaturi. Decembrie 1989 a consemnat ultimul act al unei evolutii devenite inexorabila. Pentru evocarea evenimentelor din august 1968, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Romane a organizat, cu catva timp in urma, o conferinta cu tema "Romania si Primavara de la Praga", care a reunit istorici si participanti nemijlociti la acest eveniment, precum si ambasadorii Cehiei si Slovaciei la Bucuresti.

Păreri rostite:

 Un moment astral
Eu cred, in primul rand, ca ne-am confruntat atunci cu totii, cei care am trait acele vremuri, in 1968, cu un moment aproape astral. Reverberatiile au fost simtite in Republica Cehoslovaca, de cehi si de slovaci, dar ele au fost resimtite de toti cei care erau supusi regimului si sistemului sovietic si, in acelasi timp, a fost si un semnal - asa cum spunea domnul ambasador al Slovaciei - catre ceilalti, cei din Occident, care nici astazi nu stiu prea multe despre noi si care atunci stiau si mai putin. Acest moment a fost un moment astral si, pe de alta parte, a fost un moment in care, in fond, s-au despartit apele, in care eliberarea a trecut la ordinea zilei. Ce ar fi fost daca Uniunea Sovietica nu ar fi intervenit, daca procesele ar fi continuat in Cehoslovacia si, evident, peste tot, inclusiv la noi? Istoria ar fi luat poate o alta directie si 1989 s-ar fi mutat in 1968! Nu a fost asa. Oricum, 1968 ramane ca un moment absolut exceptional. ... Vara anului 1968 a fost si un moment unic al nostru, al romanilor, un moment de solidaritate si fratietate. Nu pot uita cum au reactionat atunci romanii la invadarea Cehoslovaciei si la potentiala primejdie ca lucrul sa se repete si in ceea ce privea Romania. Oamenii erau cu totii dispusi la orice jertfa, mergand pana la sacrificiul suprem.

Acad. Dan Berindei,
Presedintele Sectiei de stiinte istorice si arheologice
a Academiei Romane

Presedintele Johnson ar fi spus: "nu dezlegati cainii razboiului"
In memoriile lui Johnson, ca si in cele ale lui Anatoli Dobranin, nu gasim nici o referire la discursul rostit de presedintele SUA, in localitatea Antonio, discurs in care ar fi dat un avertisment voalat Uniunii Sovietice in privinta "cainilor razboiului" (dogs of war), pe care ea ar fi putut sa-i trimita impotriva Romaniei. In memoriile lui Dobranin acesta relateaza ca, la 20 august, a transmis lui Johnson o comunicare din partea guvernului sovietic destinata guvernului american, in care explica de ce Uniunea Sovietica este "constransa", impreuna cu partenerii ei din Pactul de la Varsovia sa salveze regimul din Cehoslovacia, amenintat de reactiunea interna si externa. Presedintele Johnson a ramas foarte linistit. El era preocupat, in acel moment, de vizita pe care urma sa o intreprinda in Uniunea Sovietica in viitorul apropiat. Chestiunea invadarii Cehoslovaciei l-a lasat indiferent. ...Nu aceeasi a fost reactia la Departamentul de Stat, care a inteles imediat ca evenimentul era de o considerabila gravitate. Departamentul de Stat a exercitat presiuni pentru a-l convinge pe Johnson ca este necesara o atitudine ferma si, de altminteri, in Congres s-a manifestat un curent viguros, ca Statele Unite, chiar daca nu interveneau si nu intentionau sa intervina sau sa faca din invazia Cehoslovaciei un motiv de confruntare cu Uniunea Sovietica, sa condamne totusi invazia, intrucat prestigiul lor ar fi fost grav afectat. La 23 august - relateaza Anatoli Dobranin - Dean Rusk, secretarul de Stat al SUA, l-a intrebat pe neasteptate daca acum urmeaza randul Romaniei. Este prima data - la 23 august 1968 - cand se pune problema posibilei invadari a Romaniei. Intre timp, americanii primisera informatii ca au loc miscari de trupe sovietice la frontiera Romaniei si circulau zvonuri ca Uniunea Sovietica va invada Romania si ca face presiuni pentru schimbarea lui Nicolae Ceausescu din postul de secretar general al Partidului. Americanii se temeau nu numai de o posibila invadare a Romaniei, dar si de o actiune in Berlinul Occidental, destinata sa deruteze Occidentul si sa abata atentia de la situatia din Cehoslovacia. La 28 august, in cursul unei noi intrevederi, Dean Rusk i-a comunicat lui Dobranin ca guvernul american avea informatii despre concentrari de trupe sovietice la frontiera cu Romania precum si alte indicii despre o invazie iminenta. "In numele intregii omeniri - a spus Rusk - va rugam sa nu faceti aceasta, caci urmarile sunt greu de prevazut. Noi nadajduim, de asemenea, ca nu vor fi intreprinse acum nici un fel de masuri sau incercari in privinta Berlinului Occidental, ceea ce ar putea provoca o criza internationala de proportii, criza pe care vrem prin toate mijloacele sa o evitam. Toate acestea ar fi catastrofale pentru relatiile sovieto-americane si pentru intreaga lume". In urma acestui avertisment, la 31 august, Dobranin i-a comunicat lui Rusk ca informatiile privind intentiile URSS de a invada Romania si de a intreprinde actiuni in Berlinul Occidental erau lipsite de temei.

Florin Constantiniu,
Membru corespondent
al Academiei Romane

Sovieticii stiau ca la noi nu vor fi primiti cu flori
Personal, eram membru al Comitetului Politic Central al Partidului, membru al Comitetului Politic Executiv, membru al Prezidiului Permanent si secretar al Comitetului Central, care raspundeam de problemele ideologice si cele internationale. In virtutea acestor calitati, am avut o legatura extrem de stransa cu evenimentele din Cehoslovacia... Acum, in legatura cu declaratia lui Johnson trebuie sa spun ca - din cate imi amintesc - noi am avut in vedere existenta acestei declaratii. Gandirea noastra, in acea perioada, a fost, bineinteles, atunci cand s-a pus problema luarii unei hotarari, o pozitie ferma de aparare a hotarelor Tarii Romanesti. Ne-am gandit la posibilitatile de efectuare a acestei actiuni de aparare. Si ne-am gandit, in primul rand, la aliati, trebuie sa va spun ca aliatii cei mai apropiati au fost alaturi de noi, dar au fost alaturi de noi pana la apararea patriei lor. Sunt publicate convorbiri ale lui Ceausescu si Tito. Eu, personal, am fost la Tito in aceasta perioada. In esenta, Iugoslavia a exprimat urmatoarea pozitie: "Va sprijinim politic, moral, chiar suntem gata sa acceptam ca voi, conducerea romaneasca, sa vina pe teritoriul nostru, insa fara armament, nici macar arme albe". Este o pozitie pe care noi am inteles-o, era vorba de independenta Iugoslaviei. O insemnatate deosebita a avut pozitia chineza. Se stie ca din proprie initiativa Ciu En-lai a venit la Ambasada R.P.R. din Pekin si s-a pronuntat public in apararea Romaniei. Noi am apreciat cum se cuvine aceasta declaratie istorica. Dar am luat in considerare si declaratia lui Mao, facuta in aceeasi perioada, dupa care "focul nu se stinge cu apa de departe". Nu este vorba numai de declaratia lui Johnson exista un sir de declaratii ale diplomatiei engleze. Daca SUA, Anglia ar fi vrut sa impiedice penetrarea trupelor sovietice in tarile socialiste, o faceau in primul rand fata de Cehoslovacia. Dar a existat o predominanta, o mentinere in actualitate a hotararilor de impartire a lumii de dupa al doilea razboi mondial. Adica, trebuie sa vorbim absolut pe sleau. Daca Statele Unite, daca Anglia ar fi dorit sa renunte la acele intelegeri, atunci nu permiteau interventia sovietica in Cehoslovacia... Noi am avut o analiza destul de pertinenta asupra atitudinii pe care a avut-o conducerea cehoslovaca inainte de invazie. Si noi am transmis-o intr-o anumita forma conducerii cehoslovace. Doua momente ne-au atras noua atentia in acea noapte in Prezidiul Permanent. Primul moment: noi nu am aprobat, nu am considerat justa pozitia conducerii Partidului Comunist Cehoslovac de a accepta epurarea organelor de conducere de elementele care se pronuntau fatis si puternic pentru reforma. Este fapt istoric ca, inainte de aceste evenimente, partizanii reformei au fost inlaturati din conducerea ceha. Al doilea moment: noi am fost informati ca atunci cand s-au facut referiri la posibilitatea intrarii trupelor sovietice in Cehoslovacia, Svododa sau Dubcek ar fi spus: "Sa vina, ca ii primim cu flori". Noi am considerat, de asemenea, ca aceasta pozitie a conducerii cehe nu a fost o pozitie care sa favorizeze impiedicarea interventiei. Atunci hotararea noastra din Prezidiul Permanent, care a fost pusa in aplicare in dimineata acelei zile, a fost sintetic exprimata in felul urmator: "Daca forte straine vor ataca sau vor patrunde pe teritoriul Romaniei, noi, romanii, ii vom primi cu foc". Aceasta pozitie a fost exprimata public in cuvantarea pe care a rostit-o Nicolae Ceausescu. ...Dupa parerea mea este important urmatorul lucru: faptul ca noi am anuntat public ca Romania se va opune la o interventie militara a fost factorul hotarator care a impiedicat URSS sa deschida un nou teatru de razboi, cu inca o tara socialista. Pentru ca atunci cand stiau ca vor fi primiti cu flori, nu aveau de ce sa se teama. Un nou conflict armat in acelasi Tratat punea Uniunea Sovietica intr-o situatie politica nefavorabila pe plan international.

Paul Niculescu-Mizil

Prefigurare a inceputului sfarsitului pentru dictatura comunista din RomaniaAs vrea sa precizez ca pentru mine, cel putin, acest fenomen care l-am trait noi, acest vis cum am spus eu, s-a prefigurat si ca inceputul sfarsitului dictaturii comuniste. Fiindca atunci ne-am dat seama ca este posibil si altceva, ca si aici stapanii nostri pot incerca sentimente de frica, impletite cu un simtamant patriotic. Eu cred ca adunarea din Piata Revolutiei a fost primul act din ceea ce s-a petrecut in 1989. ...Cu siguranta ca momentul din august a fost de maxima incarcatura emotiva si poate nu si-a gasit pereche decat in acea duminica de 22 iunie 1941 (trecerea Prutului de catre armata romana pentru dezrobirea Basarabiei - n.r.), cand s-a anuntat stirea pe postul de radio si cand - eram la Craiova - in mai putin de cateva ore tot orasul a fost invadat, a fost acoperit de miile de tarani. Noi ne-am raliat, poporul intreg, revolutiei poporului cehoslovac, revolutie care a fost o fuziune a tot ceea ce a putut sa dea mai bun acest popor. Noi aici nu am avut ceva similar, noi nu am avut o campanie in acest sens; or, promptitudinea cu care poporul roman a raspuns este uluitoare.

Prof. dr.
Radu Ciuceanu,
Directorul INST

Care era starea de spirit a romanilor
In ceea ce priveste documentele ce ne stau la dispozitie am o oarecare nedumerire. In perioada imediat premergatoare celui de-al doilea razboi mondial, in anii razboiului si un timp dupa aceea, la Serviciile de informatii interne se gaseau diferite rapoarte si sinteze, zilnice, saptamanale, lunare si chiar anuale referitoare la starea de spirit a populatiei civile, a militarilor, a minoritarilor etc. Din 1948-1949 aceste rapoarte dispar, ori nu se mai intocmeau de organele specializate, ori nu se dau in cercetare. Este extrem de greu sa vorbesti despre societate si sa nu-i cunosti preocuparile. Ar fi foarte interesant de stiut daca in anul 1968 organele de partid au elaborat, au intocmit, pe baza a ceea ce stiau ele, sinteze ale starii de spirit ale romanilor in acel moment. Ar fi extrem de interesant. Cum priveau oamenii obisnuiti evenimentele din Cehoslovacia? Care erau tendintele din societatea romaneasca? Apoi, un alt moment: august 1986, Bucuresti. Sunt cateva elemente, intalniri, mica discutie care a avut loc la Ceausescu in zorii zilei, apoi intalnirea din Biroul Politic, sedinta C.C. Unele documente le avem, de pilda, stenograma discutiilor din Biroul Politic, din dimineata zilei de 21 august. Dar un lucru esential, singurul care poate dovedi greutatea actiunii romanesti, nu poate fi cercetat: este vorba de reactia militara, de felul in care a fost ea conceputa si realizata. Cred o data mai mult ca cercetarea de catre istorici a reactiei militare a statului roman, amenintat cu invazia, poate lamuri foarte multe lucruri...

Prof. univ. dr. Mihai Retegan

"Cel mai entuziast şi înaltator episod in istoria relaţiilor noastre"Pentru relatiile cehoslovaco-romane si mai ales pentru relatiile slovaco-romane, atitudinea Romaniei inseamna probabil cel mai entuziast si inaltator episod in istoria relatiilor noastre. Spun aceasta, stiind ca in secolul XX am avut si alte perioade foarte importante, de exemplu sfarsitul razboiului, 1944-1945, perioada in care, pentru eliberarea Slovaciei, a luptat si armata romana si aproape 13.000 de fii romani au cazut si sunt inmormantati in Slovacia. Cel mai mare cimitir al ostasilor romani in Europa este la Zvolen, in Slovacia. Dar, chiar stiind aceasta cred ca prin atmosfera relatiilor, totusi, evenimentele din 1968-1969 au fost probabil mai importante, mai intens traite de populatie. Imi dau seama cate riscuri imi asum formuland atat de categoric lucrul acesta, pentru ca, intr-adevar, trebuie sa abordam aceasta tema cu multa delicatete si intelegerea nuantelor. Este clar ca nu totul a fost motivat de telurile nobile de democratizare ale societatii, de umanizarea societatii si cred ca evolutia dupa 1969 confirma ca, de fapt, a fost inasprit regimul comunist si in tara noastra, si in Romania, din pacate. Chiar daca conducatorii vorbeau in unison cu poporul atunci, probabil intelegeau lucrurile putin altfel.

Jan Soth,
Ambasadorul Republicii Slovace
la Bucuresti

O istorie vie a relatiilor bilaterale"Primavara de la Praga" continua sa ramana pentru noi o istorie vie, pentru ca printre noi sau in randurile noastre se afla multi care fixeaza acest moment. Printre acestia se numara si persoane din generatia mea. De asemenea, este un moment foarte important, pentru ca cei 20 de ani care au urmat au fost marcati de consecintele si de implicatiile acestui moment. Aceasta pentru ca evenimentele care s-au produs in Cehoslovacia, in anul 1989, au o legatura directa cu evenimentele din 1968 sau cu "Primavara de la Praga". ... De asemenea, "Primavara de la Praga" este o istorie vie din punctul nostru de vedere, avand in vedere relatiile bilaterale romano-cehe si romano-slovace. Pentru ca pozitia Romaniei fata de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia a fost si ramane un element pozitiv si traditional in relatiile bilaterale ceho-romane si slovaco-romane... ... Eu cred ca "Primavara de la Praga" ridica intrebarea "in ce masura tarile mici si mijlocii au posibilitatea sa reziste, sa faca fata unei interventii externe?". Este foarte interesant de vazut care a fost motivatia partii romane de a nu participa la coalitia trupelor Tratatului de la Varsovia.

Radek Pech,
Ambasadorul Republicii Cehe la Bucuresti