sâmbătă, 25 iunie 2016

BĂTĂLIA DE LA STĂNILEȘTI (1770)




Cea de a doua bătălie de la Stănilești a avut loc pe 17 iunie 1770 în timpul războiului ruso-turc din 1768 - 1774 în valea Prutului, pe teritoriul Principatului Moldovei (în prezent România). Armata rusă de până la 38.000 de soldați, sub conducerea generalului Rumianțev a învins forțele superioare turco-tătare (70 de mii de oameni), sub comanda hanului Kaplan Ghirai.
Desfășurare 
Conform planului pus în aplicare de către Rumianțev, armata rusă a fost împărțită în mai multe grupuri, care au atacat simultan cu toate efectivele trupele lui Kaplan Ghirai. Ofensiva rușilor a pus în pericol tabără turco-tătară și i-a forțat pe aceștia să se retragă spre râul Larga (unde ulterior s-a dat bătălia de la Larga), pierzând 400 de soldați. Armata rusă a pierdut în același timp doar 46 de soldați.

BĂTĂLIA DE LA STĂNILEȘTI (1711)


Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711) a fost o confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească; ultima angajare antiotomană a Moldovei, domnul Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) participând de partea ruşilor.
Prin tratatul de la Luck [Luţk] (13 aprilie 1711), Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici.

Petru cel Mare


La 30 iunie/11 iulie 1711, ţarul pleca din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe era în favoarea turcilor. Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci (tunuri). Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”. În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine.
Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra rusească este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare. Lupta începe pe 7/18 iulie 1711, când turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără.
Portret în prima ediție a operei Descriptio Moldaviae (1716)
Dimitrie Cantemir
Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit.
Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.


CAMPANIILE RUSE DE LA AZOV (1695-1696)


Campaniile din Azov ale țarului Petru cel Mare din 1695-1696 au fost două acțiuni militare din timpul războiul ruso-turc, 1686-1700 conduse de țarul Petru cel Mare, care au avut ca scop capturarea fortăreței otomane Azov. Fortăreața, apărată de o garnizoană de 7.000 de soldați, bloca accesul Rusiei la Marea Azov și la Marea Neagră.
Prima campanie din Azov 
Prima campanie din Azov a început în primăvara anului 1695. Petru cel Mare a ordonat armatei sale (31.000 și 170 de tunuri) să înainteze către fortăreața Azov. Armata era formată din cele mai bune regimente ale armatei regulate și din unități ale cazacilor de pe Don. Armata era împărțită în trei mari unități avându-i comandanți pe Franz Lefort, Patrick Gordon și Avtonom Golovin. O altă armată, mult mai numeroasă (120.000 de oameni), compusă în principal din unități de cavalerie, strelți și cazaci ucrainieni, aflată sub comanda lui Boris Șeremetev, s-a îndreptat către cursul inferior al râului Nipru cu scopul de a abate atanția armatei Hanatului Crimeii de la atacul principal. Între 27 iunie și 5 iulie, rușii au blocat orice acces terestru spre Azov. După două atacuri eșuate pe 5 august și pe 25 septembrie, asediul a fost ridicat.
A doua campanie din Azov 
La sfârșitul anului 1695, rușii au început preparativele pentru a doua campanie din Azov. Până în primăvara anului următor, rușii au reușit să construiască Flotila Azovului. Cavaleria de sub comanda lui Șeremetev (aproximativ 70.000 de militari) a fost trimisă din nou spre zona cursului inferior al Niprului. Pe 23 aprilie 1696, forța principală de atac (75.000 de oameni) de sub comanda lui Alexei Șein a început înaintarea către Azov pe pământ și pe apă (pe râurile Voronej și Don). Țarul Petru I și flota sa de galere s-a îndreptat către Azov pe 3 mai. Pe 27 mai, marina imperială rusă sub comanda lui Lefort a blocat fortăreață Azov dinspre mare. Pe 14 iunie, flota turcă a intervenit în sprijinul garnizoanei asediate pe 14 iunie, dar s-a retras după ce a pierdut două corăbii în luptă. După efectuarea unor bombardamente masive de pe mare și de pe uscat și după cucerirea zidurilor exterioare ale fortăreței pe 17 iulie de către cazacii ucrainieni și cei de pe Don, garnizoana turcă s-a predat pe 19 iulie.
Urmări 
Campaniile din Azov au demonstrat importanța flotei maritime de război și a marcat începutul procesului prin care Rusia s-a transformat într-o putere navală. Succesele din această ultimă campanie militară au întărit pozițiile Rusiei în timpul congresului de la Karlowitz din 1698-1699 și a ajutat la semnarea unui tratat de pace favorabil țarului în 1700, la Constantinopol. Cum s-a dovedit că Azovul nu îndeplinea condițiile necesare pentru găzduirea unei flote militare, țarul a hotărât pe 27 iulie 1696 înființarea unui port militar la capul Tagan-Rog . Pe 12 septembrie 1698 a fost fondat Taganrogul, prima bază militară a marinei ruse.
In ciuda faptului că această campanie a fost un succes, Petru cel Mare a înțeles că obiectivele sale nu erau îndeplinite în întregime până când nu cucerea întreaga Peninsulă Crimeea, accesul la Marea Neagră fiind îngrădit de prezența forțelor turco-tătare din zonă.
Crearea marinei imperiale ruse (52 de vase pentru început), încadrarea ei cu personal de specialitate (de navigație, luptă, reparație/construcție) a fost aprobată prin hotărârea din 20 octombrie 1696 a Dumei boierești. Aceasta era singura măsură posibilă pentru ca Rusia (imperiul Rus din 1721) să poată rezista presiunilor Imperiului Otoman. Data de 20 octombrie este de aceea considerată ca zi de naștere a marinei ruse.