ROMANIA - Primul Război Mondial – Anii de neutralitate şi Hindenburg BBB X

Reprezentant clasic al ofiţerului prusac, Hindenburg a reprezentat împreună cu Ludendorff personalităţile cele mai proeminente ale Germaniei din Primul Război Mondial. Sublocotenent la 19 ani a luat parte, cu Regimentul 3 de gardă prusac la războiul cu Austria, în 1866 şi apoi la războiul franco-prusac din 1870-1871, asistând cu multă emoţie şi mândrie, la 18 ianuarie 1871, la proclamarea Imperiului german în palatul de la Versailles.

Izbucnirea Primului Război Mondial a readus pe bătrânul general, acum în vârstă de 67 de ani, în prima linie, după o lungă viaţă de militar mereu în ascensiune. El a primit sarcina de comandant al Armatei a 8-a, în prima linie germană de pe frontul oriental (rusesc). Astfel a intrat adânc în istoria Germaniei şi a Europei. Alături de el l-a avut, ca şef de stat major, pe generalul-maior Erich Ludendorff, cu 20 de ani mai tânăr.

Victoriile rapide şi spectaculoase de lângă Tannenberg (26-31 august 1914) şi din prima bătălie de la lacurile Mazuriene (9-14 septembrie 1914) asupra armatelor ruse i-au adus nu numai avansarea la gradul de general-colonel şi „Crucea de fier“, clasa I-a, dar şi o popularitate excepţională. La 27 noiembrie acelaşi an, a fost promovat la gradul de feldmareşal şi de comandant al frontului de est. Până în vara lui 1916 Hindenburg şi Ludendorff au înregistrat succese tactice remarcabile, fără a reuşi să zdrobească armata rusă, înainte de a se da lovitura hotărâtoare pe frontul de vest. La 29 august 1916, cei doi au ajuns în fruntea Marelui Cartier General înlocuindu-l pe Falkenhaym.

Primul lor obiectiv imediat a fost rezolvarea gravei crize a intervenţiei României în război. In acest scop, ei au reuşit să impună, sub conducerea nominală a Kaiserului, realizarea unităţii de comandament a Quadruplei Alianţe, exercitând în următorii doi ani, aproape nelimitat, conducerea strategică a forţelor Puterilor Centrale şi aliate lor. Influenţa lor crescând, a condus la subordonarea autorităţilor civile celor militare.

S-a concentrat pe distrugerea cu prioritate a României şi Rusiei, urmând apoi să se îndrepte spre frontul de Vest. Istoria nu a vrut să le fie pe plac.

In „Memoriile“ sale Hindenburg a relatat ideile expuse mai jos, privind intrarea României în război. Toate consideraţiile sunt preluate din aprecierile sale asupra faptelor militare şi politice.

El spunea că situaţia politică a Puterilor Centrale faţă de România a impus, în cursul anului 1915-1916, eforturi necunoscute până atunci. Măsurile militare de prevenire ale pericolului erau insuficiente la intrarea României în război. Hindenburg chiar a insistat pe aprecierea că la preluarea de către el a Marelui Cartier General situaţia militară a Puterilor Centrale era foarte gravă şi a adăugat: „Intr-adevăr, niciodată o putere atât de mică ca România nu avusese ocazia de a juca în istoria omenirii un rol de decizie atât de mare şi într-un moment atât de favorabil. Niciodată până acum două state atât de puternice ca Germania şi Austria nu fuseseră, ca în cazul de faţă, la discreţia desfăşurării de forţe ale unei ţări a cărei populaţie număra abia a 20-a parte din propria lor populaţie“.

Dată fiind situaţia era firesc să considerăm că România avea să intre în luptă pentru a aduce decizia conflagraţiei în favoarea Antantei cu care Puterile Centrale se luptau în zadar de doi ani.

Cert este că frontul român a atras multe forţe inamice de pe alte fronturi şi cu toate înfrângerile armata română a reuşit să păstreze existenţa Regatului Român. Cerbicia română a fost obligată totuşi la un armistiţiu, impus de disoluţia aliatului rus şi apoi la o pace care nu a fost niciodată semnată de Regele Ferdinand.

Armata română, renăscută la sfârşitul lui 1918, s-a alăturat din nou Antantei şi a somat armatele germane să părăsească în 24 de ore teritoriul României. Apoi acea armată bine rodată în război a dat peste cap armata ungară impunându-şi pretenţiile teritoriale în mod strălucit.

In anul 1917, anul dezintegrării Rusiei ţariste şi a armatei sale, i-a adus lui Hindenburg numai succese pe frontul rus unde decizia leninistă era ca să se obţină o pace în orice condiţii. Pacea de la Brest Litovsk a fost condusă din partea sovietică de Troţki şi din prima fază a fost întreruptă brusc tot de el, scandalizat de cererile teritoriale germane inacceptabile. Deşi era sfârşit de toamnă 1917 şi început de iarnă pe ținuturile ruseşti, Hindenburg, Ludendorff şi Kaiserul au hotărât să treacă la un atac generalizat, atac care a condus la mari cuceriri teritoriale germane şi la cedarea fără condiţii a bolşevicilor la o nouă rudă de pace de la Brest Litovsk. Inaintarea germană în finele anului 1917 s-a asemănat mult, ca întindere, cu cea din al Doilea Război Mondial.

Acel sfârşit de an 1917, a găsit Regatul României încă existent şi independent pe restrânsul teritoriu al Moldovei, dar în condiţii grele ale unor tratative de pace impuse cu vârful săbiei.

Pacea nu a fost semnată niciodată de regele Ferdinand, după cum am arătat, şi a fost ratificată numai de Al. Marghiloman în mai 1918. Acel an a marcat înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile, în afară de cel rusesc şi reîntoarcerea României în război în clipele retragerii germane din zona Balcanică, retragere transformată în debandadă. La 11 noiembrie 1918, la Rethondes delegaţia germană a semnat armistiţiul înjositor impus de Antantă, iar Hindenburg a fost însărcinat de Kaizer cu misiunea de a executa clauzele armistiţiului şi cu readucerea armatelor sale pe malul drept al Rhinului.

România îi scăpase din gheare militar şi diplomatic. Ea îşi continua sarcina militară de reîntregire printr-un război de încă un an cu ungurii şi o cucerire de teritoriu până în centrul Europei, la Gyor, inclusiv a Budapestei.

Popularitatea câştigată în război l-a condus pe Hindenburg la demnitatea de preşedinte al Germaniei la vârsta de 78 de ani, între 1925-1934. După război s-a retras la Hanovra de unde plecase încrezător în victorie la 23 august 1914, pentru a reflecta la evenimentele dramatice trăite şi pentru a-şi scrie memoriile: Aus meinen Leben (Din viaţa mea).

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB- X- Aprecieri ale lui David Lloyd George conte de Dwyfor (1863-1945) în anii neutralităţii BBB

Strălucit reprezentant al radicalismului britanic, figură tipică a noului politician britanic de la începutul sec.al 20-lea, energic, inteligent şi versatil, dotat cu o elocinţă cuceritoare, nonconformist în atitudine şi conduită şi necruţător cu adversarii după izbucnirea războiului mondial, în 1914, David Lloyd George a deţinut conducerea guvernului Marii Britanii timp de aproape şase ani, între decembrie 1916 şi octombrie 1922 şi a fost un lider de prim ordin pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris.

Din mai 1915, în plin război mondial, a devenit ministru al Muniţiilor, iar apoi ministru de Război, între 7 iunie şi 5 decembrie 1916. In aceste funcţii Lloyd George a intrat în contact direct cu problemele româneşti din perioada de neutralitate şi cu diverşii trimişi ai guvernului român în străinătate. El s-a alăturat Franţei în efortul de susţinere logistică a României, viitoarea aliată. Spre deosebire de alţi diplomaţi englezi el s-a arătat mult mai încrezător în conduita politică a României, dorind atragerea ei grabnică în coaliţie.

Făcând referire la premierul britanic, generalul Vasile Rudeanu a subliniat în „Memoriile“ sale: „Pentru România şi poporul său, Lloyd George a fost, pe parcursul primului război mondial, un apărător deschis şi hotărât al dreptăţii ce i se cuvenea […] a prevăzut pericolul la care Aliaţii expuneau ţara noastră, împingând-o să intre în război fără ca intervenţia ei să fie bine pregătită. Când au avut loc înfrângerile din toamna lui 1916, el a intervenit cu toată autoritatea ce avea, ca Anglia să ajute refacerea armatei noastre şi, cu loialitatea ce-l caracteriza, nu s-a sfiit să spună că, dacă armata noastră a fost înfrântă, se datora faptului că fusese lăsată singură în faţa armatelor duşmane aliate“. Toate angajamentele Antantei nu fuseseră duse la îndeplinire; ruşii nu trimiseseră cel puţin 50.000 de oameni în Dobrogea (în loc de 200.000 cât ceruse guvernul român) pentru acoperirea în faţa unui atac bulgăresc, generalul Sarvail nu realizase o ofensivă la Salonic menită să reţină forţele bulgare, pe frontul de vest nu se realizase ofensiva promisă pentru a reţine trupele germane, iar ruşii nu declanşaseră ofensiva promisă pe frontul de răsărit de la Baltica la Carpaţi.

Rudeanu a mai adăugat şi că pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, Lloyd George s-a arătat destul de ostil pretenţiilor române şi premierului I.I.C. Brătianu, primul nostru delegat, dar această atitudine îi fusese provocată şi de agresivitatea lui I.I.C. Brătianu.

Inaintea atacului Puterilor Centrale, Lloyd George s-a arătat tulburat de informaţiile privind inferioritatea în armament a armatei române, deşi unii consilieri militari susţineau că nemţii nu pot retrage trupe din frontul de pe Somme şi că în Carpaţi vor începe ninsorile făcând impracticabile trecătorile pentru artileria grea.

Lloyd George nu s-a lăsat liniştit de acele predicţii şi a exprimat o părere capitală „Noi nu putem risca o a doua tragedie sârbă“. După o zi sau două a trimis şefului Statului Major Imperial următoarea notă:

„Am văzut chiar acum o telegramă anunţând declaraţia de război a Bulgariei faţă de România. Este un nou motiv care vine să sporească temerile pe care vi le-am exprimat sâmbătă faţă de ce urmează să se petreacă în Balcani. Vă spuneam că mă tem de faptul că Hindenburg, care a fost totdeauna predispus pentru operaţii militare în Orient, opunându-se tot timpul concentrării trupelor în Vest, să nu-şi îndrepte atenţia spre zdrobirea României, îmi era teamă ca, în cazul în care România va fi puternic atacată, noi să nu avem elaborat un plan de ajutorare cu adevărat eficient. Noi nu putem să riscăm o a doua tragedie sârbă“.

Tot el spunea în propriile „Amintiri“că: „In 1915 am fost preveniţi la timp că germanii aveau intenţia să zdrobească Serbia în cooperare cu bulgarii. In pofida acestei situaţii, când atacul s-a produs noi nu am plătit nici măcar un catâr pentru a veni în ajutor sârbilor prin Salonic. Rezultatul a fost că Serbia a fost făcută bucăţi“.

In nota trimisă şefului Statului Major Imperial, Lloyd George a mai adăugat, pe lângă alte predicţii şi pe aceea că: „Este greu de crezut că armamentul românilor le va permite să reziste mai mult timp unui atac al forţelor germane, austriece şi bulgare, înzestrate cu tunuri grele cu sutele şi obuze puternice în cantităţi enorme. Românii nu au aproape deloc artilerie grea şi rezervele lor de muniţii nu vor fi suficiente, cred, pentru a le permite să susţină până la capăt o bătălie care va dura săptămâni“.

Lloyd George considera că pe parcursul toamnei 1916 ruşii au făcut un efort de a ajuta pe români dar nu a ştiut că acest ajutor a fost întârziat cu rea intenţie. El a considerat chiar că pentru a salva România, ruşii sfârşiseră prin a-şi epuiza marea lor forţă. Nu avea încă informaţiile despre contradicţiile majore din societatea rusă şi despre începutul disoluţiei acelei armate.

Lloyd George a mai adăugat pe parcurs în „Memoriile“ sale: „Doar atunci când atacul german (asupra României) a luat mari proporţii, Aliaţii s-au grăbit să organizeze expediţii improvizate pentru a salva România. Nu este exagerat să spunem că România putea fi pivotul campaniei. Dacă germanii ar fi eşuat, acesta ar fi fost cel mai mare dezastru pe care noi îl puteam provoca lor. Dar Germania a izbândit şi noi suntem vinovaţi de soarta campaniei. 800.000 de oameni, care constituie excelente elemente de luptă, atunci când sunt bine înarmaţi, au fost pierduţi. Antrepozitele goale ale germanilor au fost umplute cu petrolul şi grâul românesc“.

Căderea României a avut un efect serios asupra creditului Antantei în America. Dacă România ar fi fost ajutată la timp şi ar fi beneficiat de angajamentele Aliaţilor dinainte de intrare în război, atunci victoriile de la Verdun şi înaintarea de pe Somme ar fi produs efectul maxim.

Conform angajamentelor asumate prin Convenţia Militară din 4/17 august 1916, Rusia se obligase să aducă pe frontul din Dobrogea 50.000 de soldaţi. Desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor şi presiunea crescândă la care a fost supusă armata română de Puterile Centrale, au determinat o sporire treptată a aportului rusesc pe frontul român, dar acele efective au sosit cu mare întârziere şi nu au mai putut influenţa rezultatul campaniei din 1916. Abia în luna decembrie, au sosit masiv mari unităţi ruse, contribuind la stabilizarea frontului pe linia Carpaţilor Orientali, Siretului inferior şi Dunării maritime.

Astfel, la sfârşitul lui 1916, forţele ruse din România însumau: 15 corpuri de armată (35 de divizii infanterie) şi 3 corpuri de cavalerie (13 divizii), adică ¼ din totalul efectivelor armatei ruse.

Intârzierea sosirii ruşilor şi lipsa lor de apetit combativ a lăsat să fie pierdută bătălia pentru Bucureşti şi pierderea Dobrogei. De altfel cu mult înainte Statul Major rus avea în plan cedarea Munteniei şi o poziţie ascunsă pentru mărirea Regatului României. După scurgerea a 8 luni armata rusă va trăda datorită bolşevizării, lăsând România singură în faţa Puterilor Centrale, care, la un moment dat, aduseseră pe frontul românesc 38,8% din efectivele lor.

CRAIOVA - IMAGINI BĂTRÂNE 1

În urmă cu mai bine de două secole oraşul de astăzi era numai un sat mare şi binişor populat. Dacă cineva l-ar fi privit de sus ar fi avut parte de un peisaj extrem de pestriţ dominat de verdele grădinilor întinse şi de dârele de praf din lungul drumeagurilor şerpuite la întâmplare. În peisaj se amestecau teribile bordeie construite din lemn şi paianta, cu conace luminate de lumânări fabricate din ceara cea mai mirositoare, conace ale unei boierimi tradiţional balcanică şi a uneia începătoare ce colindase prin Occident şi întoarsă cu frac cu coada până la glezne, pantaloni verzi strânşi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie şi guler scrobit tare ce trecea peste urechi. Totul făcea din aceste personaje noi un fel de brazi de Crăciun, de care, la început lumea râdea în hohote şi îşi dădea coate, dar pe care mai târziu i-au imitat pe toţi cei cu dare de mână, aşa cum se întâmplă când se schimbă moda. Trăiau alături pentru un timp noii filfizoni alături de boierii apelpisiţi şi anacronici.

Mizeria cea mai cumplită – statornicea alături de carnavalurile cele mai deocheate, cârciumi sordide pentru neajutoraţi, în care se bea holerca, şi taverne cu jocuri şi altele mai deocheate unde lăutarii cereau părerea celor mai bine dispuşi:

- Cum să-i zicem boierule, cu perdea sau făr-de?

Imaginea panoramică a uliţelor centrale era înveselită de muzicanţi solitari „la tambură“ şi „forte piano“ după moda capitalei Valahiei Mari, pentru că la Craiova era capitala Valahiei Mici. Gureşii simigii greci îşi lăudau marfa pe sub perdele colorate, pline de praf, iar argintarii ţigani făceau din cositor un metal preţios. În oraşul-sat se purtau, ca şi în alte capitale europene, mănuşi Jacman, zise Sacme, oţet de toaletă care ar corespunde în cremurile noastre unui fel de after shave, praf de dinţi, parfum gardenia, roz de obraz, praf pentru poleitul unghiilor – toate ridicând bugetul unui bărbat la frumoasa sumă de 1300 de galbeni lunar.

Atmosfera era completată cu pitoreşti şandramale în care se ţineau balurile. În ele petreceau cojocarii de subţire, târgoveţii din afară, ba chiar şi boiernaşii scăpătaţi, negustorii şi fete din popor, amăgiţi toţi de lumina şi strălucirile unor petreceri ce îi scoteau din efemeridele zilelor.

În saloanele celor avuţi se jucau: Nucile, Iaşicul, Tura, O para la cinci şi Stus pe despuiate.

Erau puţine localuri emancipate, deţinute aproape numai de străini. Acelea erau schimbătoare cu vremurile, dar serveau fineţuri de genul licurinilor, salate de târi, zumaricale, zacuscă, raci, sardele ruseşti cu ardei, alături de votcă sau de Grasă de Odobeşti. În aceste localuri cânta câte o voce de pivniţă, adică vreun dascăl decăzut din postul de cântăreţ la vreo biserică.

Lumea era interesată şi de diverse evenimente de peste an, precum Ţeremonia Învierii sau Citirea Sfântului Acatist Cântările evlavioase însoţeau sărutarea oaselor celor morţi, adică dezgroparea după 7 ani şi ungerea lor cu vin şi mir.

Circurile mărunte care apăreau din când în când erau o mare atracţie, cu animalele lor, cu dresurile lor şi cu fete cam dezbrăcate pentru o epocă evlavioasă.

Deşi un sat mare şi fără urmă de sistematizare, Craiova era bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. După anotimpuri era înflorită ca Rumola, bătută de vânturi cu Ringul vienez, troienită ca bulevardul Nevski din Petersburg şi fierbinte ca Toledo.

În lungul şi în latul ei, fără orânduială, aproape fără rost se presărau conace boiereşti şi magherniţe, toate ca nişte case de ţară, curţi şi grădini, morminte şi biserici.

Străzile sau, mai ales, uliţele, erau chinuite şi mişcătoare în silinţele lor de a face din atâtea contraste puţină armonie.

Din Piaţa Elca şi din uliţa Madona Dudu s-au întins pe platoul de răsărit traseele comerciale înghesuite. În afara lor s-au întins cartiere de locuit cu uliţe întortocheate, cu grădini livezi, vii şi chiar câmpuri de cultură cerealieră. În acest fel oraşul avea întindere mare şi aspect rural. Terenul era sănătos şi bun pentru orice construcţie.

Pe terenuri cât o moşie s-au ridicat cu timpul case boiereşti. Erau case încăpătoare şi cu acareturi, cu nimic deosebite de cele pe care le posedau la ţară, căci abia spre mijlocul sec. al 19-lea au început să vină în ţară arhitecţi străini. Constructorii cei vechi ridicau clădiri după obiceiul ţării, aşa cum apucaseră din părinţi. Prin părţile comerciale îşi spuneau cuvântul constructori balcanici cu o arhitectură străină semiorientală simplistă şi meschină.

Clădirile boiereşti erau simple şi armonioase, perfect adaptate climei noastre cu veri fierbinţi şi ierni încărcate de nămeţi.

Casele boiereşti erau înconjurate cu ziduri ca de cetate, cu tinda care apăra iarna de crivăţ, vara de călduri dogoritoare, cu pridvoare şi sacnasii cu zăbrele, unde era mai mare dragul cu stăpânii şi oaspeţii să tragă un somnişor după masă.

Peste ziduri se întindea acoperişul de şindrile, mai înalt decât casa, sub care se cuibăreau rândunelele şi alte păsări. Jos, la nivelul curţii, sau afundate în pământ (cum am spune azi „la demisol“) se afla sufrageria şi canţelaria, unde îşi făcea boierul socotelile. O scară dreaptă de lemn, suia spre pridvor şi sala de sus, împrejurul căreia erau odăile. Sala dădea în pridvor, printr-o săliţă, unde coseau femeile şi se jucau copii la aer când vremea era rea.

În general casele boiereşti erau îndreptate către uliţa principală, indiferent dacă păstrau paralelism sau dacă erau mai aproape sau mai departe de uliţă. Înspre curtea din spate se înşirau odăile copiilor, apoi încăperile slugilor şi logofeţilor. Tot acolo se plasau cămări de merinde sau şoproane, grajduri şi alte acareturi care ajungeau până în fundul curţii bătătorite. De acolo începeau grădinile de flori, de zarzavaturi, livezile de pomi sau viţă de vie.

Casa era aşezată pe pivniţe încăpătoare şi robuste, boltite, sprijinite pe stâlpi groşi, ce e din mijloc zugrăvit cu icoana Sfântului sau Sfintei căreia îi fusese dedicase casa. Aici se păstrau buţile pântecoase cu vin şi ţuică, dar şi provizii consecvente pentru iarnă.

Până târziu, spre vremurile noastre în aceste pivniţe coborau boierii să bea adălmaşul la vreo vânzare, cumpărare, bucurie, înaintare în rang, câştig la judecată sau cu alte ocazii mulţumitoare.

Camerele, numite pe atunci „odaie“, erau de obicei pătrate, totdeauna văruite curat înainte de Sfintele Paşti. Podeaua odăilor era făcută din scânduri groase şi late, bine lustruite. Uneori, în anumite încăperi sau în cerdace şi culoare podeaua se realiza din cărămidă bine sclivisită.

Pe podeaua odăilor se rezumau de zid paturi de lemn, acoperite cu saltele de lână şi cu pene. Peste acelea se întindeau macaturi tot din lână, cu ciucuri pe margini.

Până pe vremea ocupaţiilor ruseşti prin casă nu se prea vedea altă mobilă, în afară de vreo masă în mijlocul odăii, vreun sipet mare sau ladă de zestre, legate în fier sau alamă.

Din acea perioadă au început a fi conduse diverse mobile de la Braşov sau Viena.

Pe vreun scăunel era aşezat sfeşnicul pentru lumânare de seu. Lumânarea de spermanțet a fost născocită abia pe la 1850, iar lumânări de ceară ardeau numai marii boieri ai ţării şi desigur, vodă.

Lângă sfeşnic se găseau „mucările“. Exista în curte un ţigan „mucar“, care strângea cu mare grijă toate mucurile de la lumânări, căci cu ele cocoanele îşi făceau sprâncenele şi boierii îşi negreau mustăţile.

In odăi mirosea a busuioc şi iarbă mare. Ca la tot creştinul, pe peretele de la răsărit se agăţau icoanele, având lângă ele sticluţa cu aiasmă, vreo legătură de busuioc uscat, sau un fir, două de salcie de la Florii. Candela ardea zi şi noapte pe colţul icoanelor, aşa cum se cuvenea.

Aşa arătau, în general,, casele mari şi medii din Craiova, asemănătoare cu cele din toată Muntenia şi chiar din Bucureşti, toate ridicate după puterea averilor şi a poziţiei sociale. Un principiu constructiv se vedea în zidăria foarte groasă, ce pornea de la temelie şi până la acoperiş, fără fundaţii speciale. În rest, pentru celelalte elemente ale construcţiei de esenţă tare acoperea toate nevoile. Chiar şi scările ce coborau spre pivniţă erau mărginite de grinzi groase de lemn tăiat în patru laturi. Lemnul, sub formă de şindrilă, servea şi acoperişului înalt al casei şi al scării de acces spre cerdac.

Sunt foarte interesante şi părerile străinilor apuseni, precum cele lăsate de Sulzer, fost „auditor“ în armata imperială austriacă şi care a străbătut ţara pe la 1780.

„Nimic nu se poate închipui pe lume mai sărăcăcios, mai respingător şi nici nepotrivit ca o locuinţă valahă. Şi nu vorbesc de casele valahilor de rând, sărmane colibe făcute din trestie împletită şi lipită cu pământ, dar şi mai des, numai bordeie unde nu găseşti altceva decât un cuptor pentru încălzit şi o laviţă strâmtă pe care doarme întreaga familie. Dar vreau să spun că şi în casele boierilor cei mai bogaţi, întregul mobilier se compune din sofa sau patul de odihnă, care este atât de înaltă şi de largă încât ia jumătatea odăii şi la care nu poţi ajunge decât suind două trepte, ca la altar, dintr-o masă proastă acoperită cu o pânză ordinară şi care stă într-un colţ, dintr-o sobă informă, făcută din cărămizi tencuite cu var şi poate dintr-o icoană mică, care reprezintă pe Sfânta Fecioară sau pe Sfântul Nicolae, la care adăugăm o bancă de lemn care înconjoară odaia, de-a lungul zidurilor goale şi care este acoperită cu o stofă comună, fără perine.

In asemenea încăperi şi pe asemenea sofale stă, mănâncă, aţipeşte, joacă şi doarme boierul şi soţia lui, deşi fiecare în camere deosebite şi aceasta cât este ziua de lungă, fără interes şi fără ocupaţie şi de abia dacă au destulă albitură sau rufărie în averea lor ca să poată întinde noaptea peste perne într-un colţ al sofalei, un cearceaf pentru dormit.

Ferestrele, în afară, de boierii cei mai bogaţi, sunt făcute, în loc de geamuri, din hârtie sau băşică de porc; podeaua este acoperită cu cărămizi (o generalizare complet greşită), iar sobele, uşile, pervazurile ferestrelor atât de prost îngrijite, încât iarna poţi îngheţa în casele lor, luminile se sting adesea pe mese şi sofale fiind descoperite de vânt. Cauza este uşor de ghicit. Nu au nici ferestre, nici scânduri, nici arhitecţi şi trebuie să se ajute cum pot“.

La începutul secolului al 19-lea, un alt elveţian, Francois Recordon, care fusese mulţi ani secretarul lui Vodă Caragea, a descris, şi el, casele boiereşti în lucrarea Lettres sur la Valachie „… Iar boierii sunt la dânşii acasă stăpâni absoluţi şi deoarece nu scapă nimic din ceea ce poate să întărească autoritatea lor, chiar şi locuinţele lor arată semne după care se poate cunoaşte felul stăpânilor. Casa unui asemenea boier este deci mai întotdeauna izolaţia şi închisă într-o curte spaţioasă şi bine îngrădită, în care se poate intra decât printr-o poartă mare. Fundul acestei curţi este de obicei garnisit cu căsuţe sau numai cu cocioabe, unde sunt bucătăriile, grajdurile, şoproanele şi locuinţele robilor întrebuinţaţi la muncile cele mai grele.

Casa stăpânului n-are niciodată decât un etaj peste rândul de jos; încăperile acesteia sunt îndeobşte foarte joase şi destinate copiilor şi numeroaselor slugi. Scările sunt făcute în afara casei, sub o înaintare a acoperişului şi duc la un fel de cerdac acoperit, sau galerie, al cărui tavan este purtat de stâlpi de lemn foarte prost proporţionaţi. Această galerie, care este înconjurată de o bancă largă, pe care se pun perine, de câte ori vrea cineva să se aşeze, pentru a lua aer sau a se bucura de privelişte, această galerie, zic, comunică cu un gang sau o anticameră, care duce într-o sală mare, lipsită de orice ornament şi ale cărei ferestre alcătuiesc faţa casei care dă de obicei în stradă.

Un fel de pat, de sofa mare, larg de 4,5 picioare, ţine toată latura de sus a sălii, o masă mare, câteva cufere groase, aşezate de-a lungul zidurilor, care sunt cu totul albe, alcătuiesc tot mobilierul acestei încăperi, care slujeşte de obicei de sala de mâncare şi de loc de întrunire, când sunt mulţi musafiri. Această sală şi anticameră, împart casa în două apartamente, dintre care unul este locuit de boier, iar celălalt de boieroaică cu slujnicele ei şi cu copii nevârstnici, cu doicile lor. Toate odăile sunt mobilate cam în acelaşi fel ca sala mare, atâta doar că se văd uneori oglinzi între ferestre, şi că în locul unei singure sofale se văd două, care ţin de obicei jumătatea sălii; sunt întotdeauna aşezate înspre ferestre şi pot cuprinde multă lume; spaţiul care le separă fiind mai ridicat decât podeaua şi acoperit cu un covor, astfel încât este nu numai o treaptă, dar şi un loc pentru a sta aşezat turceşte.

Casele boierilor valahi sunt toate din cărămidă şi ar fi astfel foarte tari, dacă ar fi avut grija să le facă temelii adânci, într-un pământ potrivit. Unele sunt acoperite cu olane sau cu fier vopsit, dar cele mai multe cu şindrilă, care ţine vreo 20 de ani deşi este foarte ordinar lucrată, ca şi cheresteaua şi toate lucrările de lemnărie; de aceea vara, încăperile sunt pline de praf, care intră prin crăpăturile uşilor şi ferestrelor care trebuie lipite iarna.

Casele boierilor valahi, care au fost zidite de vreo 10 ani (în jurul anului 1820), nu au mai fost făcute toate după planul tradiţional; sunt totuşi foarte încăpătoare şi foarte potrivite ceea ce, ţinând seama şi de frumuseţea lor nouă, atât pe dinafară cât şi lăuntrică, face ca unele pot merita numele de desăvârşite palate“.

La vreo 20 de ani după Recordon, casa unui boier mare a fost descrisă de Alphone Royer în Aventures de Voyage, lucrare publicată în 1837: „Recunosc că n-am fost puţin mirat intrând pentru prima oară în salonul unuia din cei mai însemnaţi boieri… Acest salon era mobilat franţuzeşte şi după cel mai bun gust. Fotolii din lemn de paltin încrustat, perdele din mătase de Lyon, frumoase bronzuri aurite pe un cămin de marmură, în mijlocul camerei o masă de lucru acoperită cu jurnale de la Paris şi de la Londra; romane noi şi care nu veneau de la atelierele de ieftină imitaţie din Bruxelles sau Geneva, albume, gravuri, caricaturi, desene de modă şi, împrejurul mesei, 5-6 doamne brodând şi conversând, îmbrăcate în rochii încântătoare, ieşite de la cele mai bune case din Paris; acesta era spectacolul ce-mi oferea una din laturile salonului.

În partea cealaltă, un divan turcesc se întindea în unghiul peretelui; pe acest divan, în faţa căruia era aşezată o masă de joc, doi bărbaţi cu barba lungă, îmbrăcaţi cu caftane şi cu picioarele aduse sub dânşii, jucau whist cu doi parteneri care arătau la fel numai că erau aşezaţi în nişte fotolii, poziţie luată nu cumva de voie bună, ci de nevoie de a se aşeza tus-patru faţă în faţă.

Din când în când, un fecior aducea ciubucuri aprinse şi cafele, iar dincolo, pe o tavă de argint, pahare de cristal cu apă, şi dulceţuri“.

Intre ultimele două descrieri se scurseseră 15 ani, dar se deschisese brusc fereastra spre Apus.

Saloanele boierilor craioveni pe la 1830 arătau ca şi cele din Bucureşti, demonstrând contrastul dintre Orient şi Occident care s-a văzut atunci în oraşele şi pe străzile noastre şi care începuse a fi simţit şi în sufletele oamenilor.

Cutremurele, focul, oamenii şi timpul au năruit treptat bătrânele case de altă dată. De altfel nu au fost multe, dar reprezentative.

Odată pieirea lor, a zidurilor groase de aproape un metru, au dispărut şi dulapurile amenajate în mari nişe practicate în adâncimea acelor ziduri şi închise cu uşi de lemn sau de sticlă. Au dispărut nişele din ziduri ce serveau la aşezarea unor obiecte, a unor urcioare cu apă, a unor sfeşnice şi a câte şi mai câte.

Aici mai late, acolo mai strâmte, uliţele şerpuiau agale, noroioase şi prăfoase, printre îngrăditurile proprietăţilor, printre ziduri de cărămidă sau, mai adesea, printre uluci înalte de stejar, ascuţite la vârf şi cu parmalâcuri, uneori cioplite cu meşteşug. Din loc în loc se deschidea câte o poartă cu canaturi, învelită cu straşină de şindrilă, ca s-o apere de ploaie.

Cu timpul, în zona centrală, de-a lungul curţilor acelea mari au început să se furişeze, sfioase mai întâi, apoi mai numeroase şi mai dese, sugrumând vechile case boiereşti de mare şi mic rang, străbunicele galantarelor de mai târziu. „În ele se înşirau într-o neorânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate, cizme şi opinci, oale şi ulcioare. Iar în faţa tarabei te izbeai adeseori de putina de păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cizmele, plătind câte o leţcaie două turceşti“ (Ion Ghica - Scrisori).

Războiul stăpânirii împotriva tarabelor care încălecau strada a început încă din ultimii ani ai sec. al 18-lea şi a continuat mereu zeci de ani dinspre centru spre periferii.

Tarabele au fost înlocuite treptat cu magazine destul de strâmte şi mizere în case de negustori, iar casele boiereşti au fugit spre întinderile umbroase şi întinse de la magazine de oraş, departe de lumea pestriţă a „târgului“ zgomotos. Noile magazine aveau în faţă un mare oblon care se lăsa dimineaţa spre centru străzii şi se sprijinea pe două picioare şi pe balamalele din zid. Seara era ridicat şi legat cu lanţuri şi lacăte. În cazul magazinelor de meşteşugari, lăsarea în jos a oblonului dădea posibilitatea să se vadă truditorii din interior. Oblonul lăsat spre stradă folosea drept o masă de expunere a mărfurilor.

Ulițele principale negustoreşti din centrul oraşului au început a fi podite cu scânduri de lemn în jurul anului 1800. Soluţia era firească pentru un oraş lipsit cu totul de piatră şi înconjurat de codri nesfârşiţi.

Din codrii veneau „podinele“, nişte scânduri groase şi late. Ele erau aşezate una lângă alta peste stradă şi bătute în cuie de grinzile groase şi grele ce mărgineau strada de ambele părţi şi munţii „urşi“.

Pe sub scânduri se scurgeau apele cerului şi mizeriile oamenilor. Acolo se usca vara noroiul şi putrezeau şobolanii. Peste poduri săltau butuci şi caleşti prin hopurile dintre scânduri, hopuri care, cu timpul, se adânceau şi se lăţeau. Hurducăiala era spre binele rinichilor şi a altor măruntaie.

Pietonii trebuiau să fie şi ei cu băgare de seamă căci după ploaie mâzga acoperea „podinele“ şi le făceau alunecoase. Se întâmpla adesea ca sub povara echipajelor şi a căruţelor, câte o scândură putredă sau rău strânsă în piroane să se lase deodată în jos, înecând pe trecător în praf şi noroi, după anotimp sau vreme.

Nu era rar să vezi cum aceste scânduri prost fixate aruncă pe trecători în aer şi căzând iar jos, îi stropea cu o ploaie de noroi negricios şi urât mirositor.

De buna stare a podurilor din zona centrală se îngrijeau „podinarii“, slujbaşi de seamă care purtau nişte haine lungi galbene şi topoare în mână. Înlocuirea bârnelor se făcea spre marea bucurie a copiilor mahalalei care, seara, se jucau „de-a focul, cu putregaiurile fosforescente“.

După „podurile“ de lemn cârmuirea a început, după 1830, pavarea cu piatră rotundă iar mult mai târziu, după războiul de Independenţă, cu piatră cubică plătită scump în străinătate, bazalt.

Nici peste aceste pavaje de piatră curăţenia străzii s-a arătat prea ???????.

În vremile de demult luminatul uliţelor îl făceau luna şi stelele. Poate, pe ici pe acolo, pe la poarta unui boier se ridica seara o lumânare miloagă de seu licărea miloagă şi fumurie. În bezna nopţilor fără lună, boierii străbăteau uliţele la lumina „masalalelor“. Dinaintea caleştii alergau masalagii ţigani. Purtau în spinare un fel de grătar de fier, masalaua, înfipt într-o prăjină, iar de gât o traistă cu topuri de zdrenţe muiate în păcură. Zdrenţele se aprindeau una după alta în grătar. Ţiganii alergau cât îi ţineau picioarele şi butca venea după ei, săltând şi trosnind, într-un iad de lumină roşie şi fum negru.

În timpul zilei masalagii adunau zdrenţele azvârlite prin oraş şi mergeau să le înmoaie în păcură într-un loc de pe la margine de oraş – unde erau îngrămădite buţile cu păcură aduse de la Ocna Slănicului, căci nu era voie, de teama focului, a se aduce păcură în oraş. Negustorii care aveau butoaie cu păcură pentru osiile carelor şi căruţelor se aflau şi ei la margine de oraş.

Pentru boierii cu demnităţi mari ţiganii masalagii erau ţigani domneşti şi se aflau sub administraţia armaşului şi vornicului de temniţe. In întunericul care învăluia Craiova odată cu venirea nopţii când nici în vise nu se spera la un iluminat public, unii boieri îşi puneau la poartă felinare, făcute din piele de oaie sau de capră, uscată şi întinsă bine, în care ardeau lumânări de seu. Ulterior, în locul vechilor felinare destul de chioare s-au aşezat „poponeţi“ un fel de şomoioage de cârpă muiată în păcură, prinse pe un par înalt. Poponeţele aveau mai jos „cenace“, nişte străchini de pământ, ca să ferească focul. Apoi, cu timpul, sticla a înlocuit pielea de oaie, iar uleiul de rapiţă a înlocuit lumânarea.

Felinarele, sau „poponeţii“, se mai aşezau la intrările hanurilor, iar mai târziu la hoteluri şi mari restaurante. Lumea a progresat şi spre 1900 au apărut ici acolo, iluminaţii electrice.

Apa a fost totdeauna în ultimele două secole neîndestulătoare şi de proastă calitate în Craiova.

Sacagii erau a-tot-cuprinzători pentru populaţia medie şi săracă. Abia după 1900 s-a putut materializa o reţea de apă potabilă din surse curate din afara oraşului, dar niciodată aceasta nu a fost îndestulătoare.

Abia din anii apropiaţi de 2000 s-a putut renunţa la întreruperile zilnice de furnizarea apei. S-a suplimentat debitul apei aduse de la munte (de la Izvarna) printr-o nouă conductă, dar a scăzut catastrofal şi consumul industrial pe fondul imploziei economiei româneşti catastrofale.

Cele câteva izvoare de pe întinsul Craiovei erau şi ele exploatate de locuitorii dimprejur, dar condiţii cu totul neigienice şi fără îndepărtarea animalelor. Sacagii aduceau apa pe străzi de la izvoare din afara oraşului, precum Fântâna Obedeanu, dar butoaiele erau curăţate rudimentar cu piatră acră.

Pe ???? de noapte se poate vorbi numai în anii ce au premers Războiului de Independenţă.

Uliţele oraşului erau ca şi pustii noaptea, afară de cele două ce se intersectau în Răscruciul Mare (azi între calea Unirii şi str. Madona Dudu şi Lipscani).

În urmă cu două secole lumea de jos şi de pe jos n-avea nici gânduri şi nici locuri de plimbare. Îşi vedea ziua de treburi şi seara, de cum se întuneca, se întorcea acasă. Iar în trăsură până prin jurul anului 1800 nu ieşeau decât marii boieri, vizitatorii sau agenţii străini şi boieroaicele când îşi făceau vizite (de unde şi numele de „vizitiu“ ce a început a se da pe atunci „bicigaşilor“).Boierii şi boieroaicele înhămau la trăsură numai doi cai, căci numai Vodă înhăma 4 sau 6 la zile mari. Craiova copia în totul obiceiurile şi noutăţile din capitală.

Boierii obişnuiau, încă, să iasă călare. Străinul Sulzer care a trăit un timp în ţară a lăsat şi în acest domeniu însemnări acre de bârfitor.

Boierii merg călare înconjuraţi de o droaie de slugi care alergau pe jos. Fac asta chiar când merg de la o casă la alta, căci n-ar face drumul pe jos chiar cât ar fi timpul de frumos şi strada cât mai uscată, iar casa unde se duc este vecină cu casa lor, sau numai peste drum.

Când descăleca boierul, una din slugi îi trăgea cizmele roşii, croite după modelul unguresc, dar mai largi şi mai greoaie, căci erau purtate peste şalvari. Sluga îi pune apoi în picioare, peste ciorapii cusuţi (meşii) o pereche de papuci. Boierul valah încăleca cu scări scurte la şa şi cu picioarele în triunghi. Dar portul şalvarilor largi şi caftanul greoi îl făcea caraghios pentru străinii din apus.

Cam după 1780 boierii cei mari s-au obişnuit cu butcile pe care le aduceau din Transilvania şi chiar de la Viena. Le foloseau fără a şterge de pe ele blazoanele foştilor proprietari.

Se pare că boierii noştri s-au obişnuit atât de repede cu plăcerea de a alerga tolăniţi în butcă, căci după cele spuse de Sulzer, Vodă Alexandru Moruzi, speriat de sumele de bani ce ieşeau din ţară numai pentru trăsuri, a dat „straşnic poruncă vameşilor, vătafilor şi căpitanilor de margine să oprească intrarea de butci şi de casete în ţară, sub pedeapsă de spânzurătoare“. Dar pe atunci domniile erau scurte iar românii învăţaţi să-şi râdă de lege şi să cumpere tăcerea slujbaşilor.

Cu timpul de butci au început să se folosească şi unii negustori prosperi şi doamnele lor, fapt ce a supărat mult lumea boierească. Dar timpul nu putea fi ţinut în loc şi nici obiceiurile.

Străzile străbunilor noştri craioveni ca şi cele din alte oraşe mai însemnate din restul ţării, se târau printre case rare şi joase, nesupuse nici unei alinieri, cu curţi mari şi grădini de nu se puteau cuprinde cu ochiul. Pavajul era pe ici pe acolo numai din bârne, iar canalul era şanţul de margine sau de sub bârne. Nici altă lumină nu era, decât luna, stelele şi unele rare opaiţe pe la porţi de oameni mari. La răspântii puţuri cu apă ca la ţară, apă proastă pentru sănătate, aşa cum s-a dovedit mai târziu.

Dar în casele simple răspândite prin grădini trăiau oameni cu frica lui Dumnezeu. Pe lângă multele biserici, nu era curte mai mare, care să nu-şi aibă paraclisul său, nu era casă în care săracul să nu-şi găsească o pâine şi la fiecare strajă a oraşului era câte o cruce ca să poată creştinul, care pornea sau venea de la drum, să se închine şi să zică: „Doamne ajută“.

Era o viaţă tihnită cu obiceiuri moştenite toate de la părinţi, cu ritmul zilei şi al anului hotărât dinainte, cu petreceri puţine, cu necazuri îndurate cu răbdare, cu datinile aşezate odată pentru totdeauna. Pe atunci nu se spunea „aşa este moda“, că, „aşa făceau bătrânii“.

Începea anul, prin curţile troienite urau colindătorii, flăcăii ce trosneau din bice, urla buhaiul, se juca vasilica şi brezaia. Când se înnopta, cete ciudate înaintau purtând un chivot luminat în jurul căruia sclipea poleiala şi arme şi podoabe. Pe uşă intra Irod cu vicleimul: „Cum să zicem boierule, cu perdea sau fără?“

Venea Boboteaza. Se adunau toate icoanele făcătoare de minuni la locul sfeştaniei. După aruncarea simbolică a crucii, drept credincioşii luau cu ei acasă sticluţe cu „agheasmă mare“, ca să fie în casă în caz de boală, pentru sleitul puţurilor sau pentru curăţatul vreunui vas spurcat, Doamne fereşte. Preoţii mergeau prin oraş cu „botezul“ şi duceau lângă căldăruşă un vas mai micuţ, cu ţâţâna subţire, burduharul plin cu apă de trandafiri, cu care se stropeau cei botezaţi.

La întâi de martie, venea vremea Mărţişorului. Apoi sărbătoarea sărbătorilor: Paştele. Marţea din săptămâna mare se lucra puţin, miercurea mai deloc. Joi oamenii se spovedesc, iar la cele 12 Evanghelii fetele mergeau cu un şiret de ibrişin, la care făceau un nod după fiecare Evanghelie. Era considerat leac pentru toate bolile. În Vinerea Mare, se duc toţi credincioşii să aprindă candelă la cimitir şi să ia agheasmă mai ales de la una din bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii. Sâmbăta se grijeau, iar noaptea stăteau până târziu şi ascultau Sfânta slujbă, după care se întorceau acasă cu lumânarea aprinsă. Făceau, cu flacăra ei cruci în faţa icoanelor, la toate colţurile casei şi, apoi, o stingeau în faţa Maicii Precistei, ca să o aprindă iarăşi la primejdie de foc sau de trăsnet. Pe urmă, oamenii se aşezau la ouă roşii şi ciorbă de pui cu fidea „urându-şi Hristos a înviat!“

La 1 mai se sărbătorea, la iarbă verde, sosirea Primăverii în oftatul lăutarilor, în cântecul cucului şi a privighetorii.

De Sfinţii Constantin şi Elena se cinstea hramul Ţării Româneşti. Sfinţii erau consideraţi patroni religioşi şi protectori ai ţării, reprezentanţi ca atare în simbolurile heraldice de pe steagurile epocii.

Şi aşa se scurgea anul după rosturi moştenite de la străbuni, până ce venea iar Crăciunul, cu steaua şi vicleimul şi cu copii care cântau prin curţi: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“