ASASIAREA LUI CAESAR

La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A, la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică.

Senatul se întrunea în ziua fatidică, iar senatorii așteptau sosirea lui Caear. Se spune însă că acesta se hotărâse să nu vină din motive de sănătate, dar motivul real ar fi fost soția sa, Calpurnia, care se panicase din cauza unor semne rele.

„Ce spui, Cezar? Oare cineva de statura ta va lua în seamnă visele unei femei și semnele oamenilor fără minte?” Sunt cuvintele lui Decimus Iunius Brutus Albinus către Caesar. Așa l-a făcut să se răzgândească astfel că Caesar a decis, în cele din urmă, să participe la ședința Senatului, chiar și numai pentru a anunța amânarea acesteia pentru o altă dată. El nu știa că mai bine de 60 de uneltitori îl așteptau acolo, cu pumnalele ascunse sub robe. Decimus știa însă acest lucru prea bine, el fiind, în fond, unul dintre liderii conspirației, iar acțiunile sale din acea dimineață aveau să schimbe cursul istoriei.

Majoritatea istoricilor i-a identificat pe Brutus și Cassius drept cei care au pus la cale întreaga conspirație împotriva lui Cezar, tinzând să-l omită pe Decimus Brutus, chiar dacă el este adevărata cheie a poveștii: motivele sale sunt mai clare decât se crede, iar comportamentul său arată cât de bine se organizaseră conspiratorii.

Spre deosebire de Brutus și Cassius, Decimus era omul lui Cezar. În războiul civil dintre Cezar și generalul Pompei (49-45 e.A), Brutus și Cassius l-au sprijinit pe cel din urmă și au schimbat ulterior tabăra. Decimus, în schimb, l-a susținut pe Cezar de la început până la sfârșit. În timpul conflictului, Cezar l-a însărcinat pe Decimus să guverneze Galia în absența sa, iar la sfârșitul războiului, în anul 45 e.A , acesta s-a întors la Roma pentru a fi alături de Cezar.

Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Intre septembrie 45 e.A și martie 44 e.A, Decimus și-a schimbat sentimentele față Caesar. Nu se știe exact de ce, dar probabil că nu a fost o problemă de principii, ci mai degrabă de putere. Scrisorile lui Decimus către Cicero arată un om de acțiune cu un acut simț al onoarei și cu o sete puternică de răzbnunare

Poate elementul care l-a făcut pe Decimus să schimbe tabăra a fost participarea la cele două parade ale victoriei organizate pe străzile Romei în toamna anului 45 e.A. Atunci, Caesar le-a permis, în pofida obiceiurilor, generalilor săi spanioli să sărbătorească, dar nu i-a acordat același privilegiu și lui Decimus pentru victoria sa împotriva unui trib galic.

Sau poate că a fost numirea lui Octavianus (Octavius), nepotul lui Caesar, în funcția de comandant-adjunct în războiul împotriva parților, rivalii Romei din Mediterana de răsărit. Asta în timp ce Decimus era lăsat în urmă, în Galia, pe care trebuia să o guverneze.

Indiferent care i-au fost motivele, odată ce s-a întors împotriva lui Cezar, Decimus a fost indispensabil complotului. Era atât șeful de securitate al conspiratorilor, cât și principalul lor spion. Era singurul complotist din cercul apropiat al victimei, așa că a putut juca rolul de cârtiță, revelându-le asasinilor gândurile lui Caesar. Mai mult, el controla o trupă de gladiatori, care va avea un rol important în ziua asasinatului.

Cezar a rămas la Roma între octombrie 45 e.A și martie 44 e.A. – cea mai îndelungată ședere a sa aici în mulți ani. N-a făcut niciodată public un program clar, dar acțiunile sale dădeau de înțeles că urma să schimbe maniera de guvernare a Romei. Se comporta din ce în ce mai autoritar și și-a luat titlul, nemaiîntâlnit în istoria cetății, de Dictator pe viață. A păstrat magistraturile republicane tradiționale, dar alegerile deveniseră deja simple formalități: puterea de numire în funcții o deținea de fapt Cezar. Consulii, pretorii și senatorii au văzut cum puterea se transfera către secretarii și consilierii lui Cezar, chiar dacă unii abia deveniseră cetățeni romani de drept; unii erau chiar foști sclavi. Cezar nu era rege, dar obținuse o putere echivalentă cu cea a unui monarh.

Pentru criticii săi, favorurile pe care i le făcea lui Octavianus (Octavius) aduceau pericolul fondării unei dinastii.

Unii romani răspundeau la puterea din ce în ce mai mare a lui Cezar cu lingușiri. Ii acordau foarte multe titluri onorifice, numindu-l chiar zeu. Alții, însă, au decis că el trebuia oprit și au hotărât să-l asasineze, spunând că acționează în numele Republicii și al Libertății, și împotriva unei monarhii în devenire. Adevărul era însă că aceștia vedeau în puterea lui Cezar o amenințare directă la propriile lor privilegii.Primele idei cu privire la asasinarea lui Cezar s-au înfiripat din vara anului 45 e.A, dar complotul care va duce la crima din 15 martie s-a încheagat abia în februarie 44 e.A. Cel puțin 60 de oameni s-au alăturat complotului (dintre care se pot identifica, astăzi, doar 20). Potrivit lui Seneca, cei mai mulți dintre complotiști nu erau inamicii lui Caesar (foști aliați ai lui Pompei), ci prieteni și susținători de-ai săi.

Nu se poate spune însă același lucru despre Brutus și Cassius, cei mai cunoscuți dintre complotiști. După Victoria asupra lui Pompeius, Caesar l-a iertat pe Brutus și ulterior chiar l-a răsplătit cu funcții importante. Acesta a fost însă punctul pozitiv culminant al relației dintre cei doi. In vara lui 45 e.A, Brutus a divorțat de soția sa și s-a recăsătorit cu nimeni altcineva decât Porcia, fica marelui dușman al lui Cezar, Cato.

Din iarna anului 44 e.A., opozanții lui Caesar au început să facă apel la Brutus ca să apere tradiția predecesorilor săi, printre care se număra și fondatorul Republicii, Lucius Junius Brutus, cel care veghease asupra expulzării regilor etrusci ai Romei. Astfel, dintr-o combinație de mândrie, principii și, poate, dragoste pentru soția sa, Brutus s-a întors împotriva lui Cezar.

Asasinatul a fost comis în spațiul afectat Senatului din Câmpul lui Marte, aparținând lui Pompeius, marele rival al lui Cezar. Aceasta făcea parte dintr-un complex imens ce includea un teatru, un parc, magazine ș.a. De 15 martie, aici aveau loc jocuri ale gladiatorilor, fapt folosit de Decimus drept scuză pentru a-și trimite trupa de gladiatori în apropiere de Casa Senatului. Însă adevăratul lor scop acolo era de a servi drept forță de securitate în caz că ceva nu mergea conform planlui.

In calitate de general, Caesar beneficia de un apărător apropiat (bodyguard) și chiar de o gardă, dar el a renunțat la acesta când s-a întors la viața de civil în Roma. Dorea să pară mai accesibil și lipsit de frică. În plus, numai senatorii puteau participa la o ședință a Senatului, așa că alaiul de însoțitori ai lui Cezar trebuia să rămână în afara clădirii. Mai mult, Cezar numise personal mai mulți senatori, unii dintre ei militari, iar dacă aceștia ar fi venit în ajutorul său, i-ar fi putut opri pe asasini.

Pentru a preveni acest lucru, asasinii au trebuit să acționeze foarte repede, izolându-și victima înainte de a lovi. Chiar înainte ca Caesar să-și ocupe locul pe scaunul său special și central, câțiva dintre complotiști s-au așezat în spatele lui, în timp ce alții au venit în jurul său pentu a-i distrage atenția. De fapt, ei au format un cordon în jurul lui Caesar. Apoi au pornit la atac. Tillius Cimber, un fost soldat pe care Cezar îl ajutase în trecut, a tras de toga victimei, iar la acest semnal ceilalți au scos cuțitele.

Cezar s-a adresat imediat lui Cimber – „Dar asta e violență!” - și l-a înjurat pe Publius Servilius Casca, care a lovit primul.

Intre timp, Trebonius fusese însărcinat să-l țină de vorbă pe Marcus Antonius la intrarea clădirii. Antonius era un veteran respectat, considerat puternic și periculos, și un om loial lui Caesar. Dacă s-ar fi aflat în sala crimei, ar fi sărit cu siguranță în ajutorul acestuia.

Cu Marcus Antonius ținut departe de locul crimei, Caesar nu a avut cum să se apere. A murit, probabil, în doar câteva minute din cauza rănilor grave suferite. Potrivit surselor, a suferit 23 de lovituri de pumnal.

In pofida asasinatului executat cu precizie, dispariția lui Carsar n-a avut efectul scontat de asasini. Roma a fost cuprinsă din nou de un război civil, iar complotiștii aveau să fie la rândul lor uciși. Mai mult decât atât, Republica în numele căreia au acționat a pierit, fiind înlocuită de o conducere imperială. Asta nu înseamnă însă că complotiștii au fost niște idealiști nesăbuiți, ci doar că abilitățile lor militare, demonstrate în 15 martie, nu erau completate și de o perspicacitate politică, care le-ar fi permis să întrevadă mai bine efectele acțiunii lor.

Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura europeană. 

Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat. El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i-a fost asociat un “magister equitum” (comandant al cavaleriei) care, spre deosebire de magistraturile normale, era într-o poziţie inferioară dictatorului. Aşadar, Caesar, preluând dictatura, nu a încălcat Constituţia romană; gestul anticonstituţional săvârşit de el a fost că s-a declarat dictator perpetu. 

Imediat după ce trupul dictatorului a zăcut fără viaţă, senatorii au părăsit în panică sala de şedinţe şi s-au ascuns care pe unde a nimerit; chiar şi Marcus Antonius, credinciosul şi curajosul partizan al lui Caesar, a cedat sentimentului de frică şi a dispărut fără urme pentru o vreme. Străzile Romei s-au golit, căci şi plebea, deşi dornică de spectacole inedite, s-a retras, neştiind ce “spectacole” aveau să urmeze pe scena romană. Strigătul conjuraţilor de revenire la sistemul pe care dictatorul Caesar îl distrusese a fost un strigăt în pustiu. În scurtă vreme ei au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. A doua zi pe 16 martie în capitala imperiului a sosit Lepidus, comandantul cavaleriei dictatorului Caesar, cu trupe.

La 17 martie a avut loc prima şedinţă a Senatului după asasinare; Cicero, un fanatic adept al Constituţiei tradiţionale, experimentat om politic, a obţinut amnistierea conjuraţilor şi a făcut un apel insistent la concordie; el n-a putut împiedica Senatul să voteze onoruri divine pentru Caesar şi interdicţia de a aduce vreo atingere actelor dictatorului. În Roma şi-a făcut reapariţia Marcus Antonius care, datorită trupelor aduse de Lepidus, domina scena politică. Atunci când la 20 martie au avut loc funeraliile lui Caesar, situaţia conjuraţilor a devenit critică: plebea romană, abil manipulată de Marcus Antonius prin citirea testamentului dictatorului care lăsase bunuri impresionante poporului roman şi chiar şi unora dintre conjuraţi, a incendiat casele acestora. Cât de nefavorabilă era atmosfera pentru asasinii lui Caesar în zilele următoare morţii dictatorului se vede şi dintr-o scrisoare, păstrată în corespondenţa lui Cicero, pe care Decimus Brutus, unul din complotişti, le-a trimis-o lui Iunius Brutus şi lui Cassius în ziua de 17 martie; Decimus Brutus relatează o discuţie pe care a avut-o cu unul din locotenenţii lui Caesar, Hirtius: acesta îl avertizase că populaţia capitalei şi armata erau în efervescenţă, foarte iritate de actul de la idele lui martie pe care-l socoteau criminal şi de neiertat; în consecinţă, Decimus Brutus consideră că participanţii la conjuraţie trebuie să se retragă în insula Rodos sau în alt loc îndepărtat în aşteptarea unor vremuri mai bune. La 18 aprilie acelaşi an Cicero exclamă disperat într-o scrisoare către editorul şi prietenul său Atticus: “O zei binefăcători! Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit! Ne bucurăm de moartea tiranului, dar îi apărăm actele!” Ceva mai târziu, la 3 mai, Cicero formulază în alţi termeni aceeaşi idee “Noi împlinim toată voinţa regală, deşi regele a fost ucis” şi enumeră toate abuzurile noii puteri: falsificări de hotărâri ale Senatului, scutiri de datorii, acordarea de imunităţi în chip arbitrar, acordarea de avantaje materiale. În fapt atentatul de la idele lui martie eşuase. 

Eroarea fundamentală săvârşită de complotişti a fost că ei nu s-au concentrat decât asupra modalităţii prin care urma să fie eliminat fizic Iulius Caesar, socotind că, automat după aceea, sistemul tradiţional îşi va reintra în drepturi. Nu şi-au dat seama că Caesar pusese la punct o structură prin intermediul căreia el exercita actul de guvernare. Caesar a fost asasinat, dar structura a rămas intactă. Conjuraţii n-au pregătit o structură de putere care să contrabalanseze, dacă nu să înlocuiască, sistemul instaurat de Caesar. A crede că lucrurile decurg de la sine este o iluzie periculoasă. Talentul oratoric al lui Cicero nu era suficient pentru distrugerea sistemului pus la punct de dictator.

Surpriza trebuie să fi fost mare pentru asasini când au realizat că senatorii, adică acea categorie care teoretic avea tot interesul să se alăture imediat lui Brutus şi Cassius, n-au luat nici o iniţiativă - mulţi erau partizanii dictatorului; plebea romană era amorfă, dar a devenit violentă, când a aflat prevederile testamentului dictatorului. În acest haos exista o structură care în circumstanţele date reprezenta elementul decisiv, şi anume armata pe care adjunctul lui Caesar, Lepidus, a deplasat-o imediat în capitală.

Nu erorile tactice au determinat eşecul conjuraţilor, ci faptul că nu au pregătit o structură care să preia şi să-şi asume guvernarea. Cum adversarii lor aveau la dispoziţie o asemenea structură, asasinarea lui Caesar a fost din multe puncte de vedere un gest inutil.

v

BRUTUS TRĂDĂTOR ȘI ASASIN

La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A., la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi  aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică. Cassius a fost conducătorul instigatorilor complotului și cel care l-a atras pe Brutus.

Marcus Iunius Brutus Caepio s-a născut în jurul anului 85 a.Hr., ca cel mai vârstnic fiu al unui politician roman cu acelaşi nume, un om care nu s-a făcut niciodată foarte remarcat pe scena publică. Totuși în 78 e.A. tatăl lui Brutus a fost ucis de către Gnaeus Pompeius, un tânăr general care avea să devină faimos. Copilul rămas orfan avea să fie educat de Marcus Porcius Cato, fratele vitreg al mamei sale Servilia, şi apoi adoptat de o altă rudă, Quintus Servilius Caepio, de unde i-a derivat şi numele complet.

Brutus şi pe alţi câţiva cetățeni de vază au fost reclamați de un turnător, numit Vettiuus că organizau în taină un complot pentru a-l ucide pe Pompeius. De fapt complotul nu a existat, iar unul dintre consulii în exerciţiu din acel an, Caius Iulius Caesar, a făcut tot posibilul pentru a-I scăpa de acuzaţii, cu atât mai mult cu cât avea o legătură amoroasă cu mama lui Brutus şi nu dorea să aducă sfârşitul tânărului pe care îl întâlnea adesea când venea în vizită la Servilia.

In următorii doi sau trei ani, Brutus a călătorit împreună cu Cato în Cipru, insulă cucerită de Pompeius şi anexată în 58 e.A. Sev știe că Brutus a reuşit să ajute oraşul Salamina, aflat în criză profundă, dar dobânda se ridica la nu mai puţin de 48%. Brutus s-a întors plin de bogăţii la Roma, unde s-a însurat cu Claudia. In 53 e.A. a fost ales quaestor, o primă magistratură care l-a lansat către cariera politică. Responsabilitatea sa o constituiau taxele din Cilicia, unde era guvernator socrul său, şi a profitat de ocazie folosindu-se de armata de acolo pentru a-şi rezolva treburile în Cipru. Marcus Tullius Cicero, viitorul guvernator al Ciliciei, va condamna acest comportament.

Intre timp, Roma se îndrepta spre o situație internă periculoasă, pentru că cei doi generali dobândeau multă putere: Pompeius controla Roma şi Hispania, iar Caesar câştiga prăzi şi popularitate prin cucerirea Galliei. Statul era ameninţat de izbucnirea unui război civil. Brutus, în schimb, şi-a îndeplinit obligaţiile de comandant militar în Cilicia şi Macedonia, trecând de partea politicienilor conservatori precum Cicero sau Cato, care urmăreau apărarea drepturilor Senatului în faţa generalilor. Războiul între Pompeius și Caesar a izbucnit până la urmă, în ianuarie e..A. Atunci, Brutus şi conservatorii s-au alăturat cauzei lui Pompei, care, însă, a fost învins în august 48 în bătălia de la Pharsalus. După bătălie, Caesar s-a arătat îngăduitor faţă de fiul iubitei sale, făcut prizonier.

 La rândul lui. Brutus i-a devenit recunoscător și prieten lui Caesar, care l-a trimis într-o misiune importantă în răsărit, l-a ridicat la rangul guvernator al Galliei Cisalpine, l-a ales praetor în anul 44 e.A şi i-a promis consulatul pentru anul 41 e.A. Nimeni nu mai primise astfel de onoruri extravagante. In adâncul său, Brutus rămâne însă pe convingeri conservatoare. După ce divorţează de Claudia se însoară cu Porcia, fiica lui Cato, dușmanul înveșunat al lui Caesar. In acelaşi timp îşi onorează socrul în cadrul unui pamflet. In 44 e.A. se văd semnele care anunţă că Caesar nu intenţiona să restaureze republica, proclamându-se dictator pe viaţă. Sursele (senatoriale, ce-i drept), îl acuză că ar fi căutat să devină rege. In acest context, 60 de senatori au pus la cale o conspiraţie ce a avut printre lideri şi pe Brutus. Decimus Brutus şi Cassius sunt şi ei implicaţi, chiar mai puternic. Asasinatul părea uşor de săvârşit, pentru că Caesar, ca şi Sulla, îşi demobilizează garda personală, încrezător că nimeni nu ar fi îndrăznit să provoace alt război civil.

Istoricul Suetonius relatează că Caesar, după întrarea în Senat, a dat la o parte nota prin care cineva dezvăluia complotul şi că l-ar fi ignorat pe Spurinna care îi prezisese nenorocirea. Istoricul ne mai povesteşte că atunci când s-a aşezat, conspiratorii s-au adunat în jurul lui, în frunte cu Tillius Cimber, care s-a prefăcut că vrea să-l întrebe ceva şi în schimb l-a apucat de togă. Când Caesar s-a plâns de violenţă, unul dintre fraţii Casca l-a înjunghiat, urmat de alte atacuri. A căzut cu 23 de răni a căzut.

 Brutus, care a lovit și el, a acţionat sub vălul unor iluzii. Omorârea “tiranului” nu însemna nicidecum că vechile structuri republicane îşi vor reveni pe deplin. Caesar învinsese senatul la Pharsalus şi nu mai exista drum de întoarcere la vechea ordine. In aceeaşi zi, asasinii s-au grăbit să ocupe Capitoliul, unde aveau o sigurantă cel puţin temporară.

Caesar

 După moartea lui Caesar puterea a ajuns în mâinile lui Marcus Antonius, care s-a asigurat de cooperarea lui Lepidus, comandantul trupelor lui Caesar din afara Romei. La apus a intrat în posesia documentelor şi bogăţiilor lui Caesar, putând astfel negocia dintr-o poziţie de putere. Pe 16 martie, a anunţat o şedintă cu Senatul ce avea să aibă loc ziua următoare. Le-a oferit complotiştilor o soluţie de compromis: graţierea în schimbul respectării dorinţelor lui Caesar şi venerării sale ca zeu. Când Piso, socrul lui Caesar, i-a deschide testamentul, Marcus Antonius a găsit acolo resursele pentru a intra în graţiile populaţiei. Grădinile lui Caesar urma să devină parc public, iar fiecare localnic să primească o sumă considerabilă de bani. Pe 20 martie, trupul lui Caesar a fost ars în for, iar zvonul despre distribuţiile pecuniare şi discursul fulminant al lui Marcus Antonius i-a sensibilizat pe cetăţeni. Speriaţi de întorsătura lucrurilor şi forţaţi de presiunea populară, Brutus şi aliaţii săi au părăsit oraşul spre beneficiul căruia susţineau că au luptat.


Moneda reprezentând pe Caesar - fals sec. 16 - Padova

Brutus s-a retras în Creta, o mică insulă și provincie răsăriteană, în calitate de fost praetor. Se apropia sfârșitul carierei sale. In anul 44 e.A, însă, s-a iscat un nou război civil, pentru că a apărut în scenă Ocatavianus (Octavius), fiul adoptiv al lui Caesar, care și-a aliat legiunile VII şi VIII, precum şi două legiuni ale lui Antonius, Martia şi a IV-a Macedonica. Pentru Brutus şi Cassius însemna o nouă şansă. Adunând o armată în est, nutreau speranţa că vor elibera Roma de sub jugul lui Octavianus care îl învinsese pe Marcus Antonius, restaurând puterea senatorială. Oraşe precum Xantus (Xantos), care nu au trecut imediat de partea lui Brutus, au fost sălbatic jefuite. Intre timp, Senatul a fost forțat să ajungă la o înţelegere cu urmaşul lui Caesar.  Acesta a primit consulatul pentru anul 42 e.A. A încheiat un tratat de pace cu Marcus Antonius, care încă mai controla Hispania şi Gallia, dar în 

schimb compromisul cu ucigaşii lui Caesar a fost declarat nul.

In anul 42 e.A, Marcus Antonius şi Octavianus au travesat Adriatica şi s-au confruntat cu armatele adunate de Brutus şi Cassius, reunite la Sardes în asia Mică. In două bătălii de lângă Phillipi, la ţărmul nordic al Mării Egee, cei doi au fost învinşi. Brutus s-a sinucis, după ce aflase că și Cassius procedase la fel. Visul lui de a reda puterile Senatului nu s-a împlinit, iar în curând Republica nu va mai fi decât o amintire.

FEMEI GLADIATOR

In timpurile moderne și chiar înainte, s-a răspândit convingerea că gladiatorii erau numai bărbați. Adevărul este ca au existat și femei gladiator, și nu puține. Doamnele războinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices, sau Gladiatrix la singular, în limba latină. Cu toate ca prima menționare exactă a acestora exista din timpul împăratului Nero (37-68 e.N.), au existat unele documente care sugerează apariția lor cu ani buni înainte de domnia acestuia. O condamnare virulentă a femeilor gladiator din timpul împăraților Flavieni și Traian poate fi gasită în Satira a IV-a scrisă de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptătoare cum că nu ar fi fost decât niște membre ale familiilor nobile și bogate care se aventurau în arenă în cautarea  atenției și a senzațiilor limită, știind de fapt că nici un gladiator n-ar îndrăzni să le rănească datorită originii lor nobile și privilegiate. Impăratul Septimius Severus a interzis prezența femeilor gladiator în arene, undeva în jurul anului 200 e.N. cu toate că există unele dovezi conform cărora femeile gladiator ar fi continuat să lupte în clandestinitate.

In septembrie 2000 London Museum a anunțat o descoperire arheologicã remarcabilã care atrage atenția specialiştilor şi a publicului larg, provocând o serie amplã de dezbateri. Cercetãtorii scot la ivealã mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în secolul I e.N. Spre surprinderea tuturor, rămăşițele apartin unei femei. Istoricii ştiau deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare prima dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.

Se susține de unii autori actuali că această ocupație era privitã drept ceva cu totul excepțional, ceea ce poate foarte adevărat. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în jocurile spectaculoase când participa o femeie gladiator, sau mai multe. La autorii romani se regăsesc aluzii puține, şi totuşi convingătoare. Drept argument se pot aduce câteva edicte imperiale care limiteazau şi chiar interziceau participarea femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã un senatus consutum din anul 11 e.N. Acesta A fost înlocuit 8 ani mai târziu de senatus consultum din Larinum, care a adaugat şi alte pedepse în afara stigmatului de infamie celor de rang ecvestru sau senatorial, care îndrăzneau să participle la lupte din arenă. Edictul a fost înscris pe o tabletã de bronz, Tabula Larinas. Impãratul Septimius Severus a scos în afara legii, în anul 200 e.N, astfel de manifestări care implicau luptele corp la corp dintre femei în arenă. Este improbabil ca legile sã fi fost preventive, ci mai degrabã rezultatul practicilor deja existente, sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate curentã.

Mai mult, câțiva autori oferã fragmente şi exemple concrete care pomenesc de aceste activitãți masculine întreprinse de femei. Dio Cassius scrie despre un festival pe care Nero l-a ținut în onoarea mamei sale preț de câteva zile, la care şi-au făcut apariția şi gladiatori, femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi senatorial. Aceştia au întreținut atmosfera prin jocuri care includeau vânãtoarea de animale sãlbatice şi luptele sângeroase. Dio Cassius mai descrie un eveniment organizat tot de Nero, în anul 66 e.N, care a adus în prim-plan femei aduse din Etiopia la Puteoli, realizând prin intermediul libertului său, Patrobius, o strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul său povesteşte despre jocurile extravagante la inițiativa împăratului Domitianus, unde iarăşi femeile au avut o participare activă: “In afara curselor obişnuite de care, regizeazã o serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie, un rãzboi maritim în amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori la lumina torțelor, la care iau parte şi femei şi bãrbați”.

Conform tot lui Dio Cassius, Domitianus se pare cã se delecta cu încăierările dintre pitici şi rãzboinice. Interesant este că anticii, ca şi modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase la sfârşitul festivităților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o expunere adiacentã a sexului feminin, ci una dintre atracțiile principale. Alăturarea piticilor şi a gladiatoarelor poate fi consideratã o senzație în materie de arte marțiale, o juxtapunere şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi elogiazã gloria în luptă. Domitianus avea în acest sens o dorințã arzândã pentru noutatea extremã şi ştia că astfel de spectacole atipice incitau mulțimea, oferindu-i şi lui capital politic.

Precaritatea datelor despre gladiatoare ar putea conduce la concluzia că fenomenul era nou şi rar, cu toate acestea, mențiunile nu apar în contexte speciale, prin urmare este foarte probabil ca aceste profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea din sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor, spre exemplu o inscripție în portul Ostia; un ciob ceramic gãsit în Leicester şi un relief din Halicarnassus care ilustreazã douã femei-gladiator. Inscripția de la Ostia vorbeşte despre magistratul local, Hostilianus, care era primul ce permitea luptele feminine: Qui primus om[ni]um ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum dedit. Inscripția dateazã, se pare, din secolul al treilea, dupã edictul lui Septimius Severus. Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia Lucius Gladiator, ceea ce poate însemna cã femeia lupta ca gladiator.

Un relief de marmurã datând din primul sau cel de-al doilea secol era Nouă şi expus la British Museum înfãțişează douã luptătoare îmbrăcate precum gladiatorii, fiecare purtând un subligaculum, gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade, niciuna nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de scenă. Cele două primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit angajamentele în arenă. Existența acestui relief demonstreazã că, cel puțin, în cazul celor douã, luptele între femei erau luate destul de în serios încât sã benficieze de un astfel de monument care sã le comemoreze victoriile.

Dacã ele luptau şi se îmbrăcau precum bãrbații, probabil urmau aceleaşi reguli în arenă, dar şi acelaşi stil de viață, sfidând şi mai tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, dar unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurământul de a se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri, uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape de datorii sau sã dobândească faimă. Mulți o fãceau din rațiuni financiare, întrucât stăpânii cereau mai mult pentru cei care îşi dovedeau calitățile, iar ei profitau la rândul lor de câştigurile din arenă. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte bine plãtiți, cu până la 1000 de aurei. Femeile care păşeau în arenã nu erau toate sclave sau individe de la marginea societății, Tacitus mărturisind că unele personaje din mediile aristocrate o făceau ca să-şi afirme personalitatea şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru că aveau curajul să treacã peste norme, dar le şi condamna pentru îndrãzneala exagerată. Statutul de gladiator era ambiguu, încorporând pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul. Iuvenal în Satirele sale şi-a arătat profundul dezgust fațã de practicarea unei astfel de meserii de către o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagă propria natură de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi indecență.

Viața tipică pentru un gladiator însemna viețuirea într-o şcoală (ludus) condusă de un lanista. Gladiatorii formau o familia si erau antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul unor spade de lemn. Este posibil ca unele femei să fi fost antrenate chiar de tații lor, foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptători, murmillo, thraex, retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armură specifice. Nu luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3 ori. Nici pânã la moarte nu luptau pentru că valorau mult mai mult vii. In seara de dinaintea spectacolului participau la un banchet public (cena libera), care era o formã de a le face publicitate, un dar simbolic al sponsorului (munerarius). Spectacolul începea cu o parade prin amfiteatru, apoi vânătoarea de animale (venation), execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau în jur de 10-13 perechi, o partidă durând cam 10-15 minute. Când unul dintre combatanți obosea sau se rănea, lăsa jos scutul şi semnala capitularea ridicând un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de pubic, putea acorda missio, putea permite uciderea, sau putea elibera pe unul, sau ambii combatanți. Eliberarea se pecetluia prin oferirea unei spade de lemn (rudis).

Excavările de la Great Dover Street, Southwark, pe malul sudic al Tamisei, au relevant câteva morminte, dintre care unul a captat atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi unic pentru că decedatul fusese ars pe un rug elaborat (bustum), indicând statutul important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în formã de bol (tazzae), precum şi opt lămpi. Fragmentele de oase şi artefactele, care probau bogăție, putere şi rafinament, le-au indicat cercetătorilor cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre lãmpi îl reprezintã pe Anubis, echivalentul lui Mercur, asociat jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl reprezintã conurile unei specii de pin native din Italia şi care creştea în Londra romană în jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca mirosurile din arenă. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale, smochine), ca şi fragmentele de sticlă, cuiele de fier, fărâmele de veşmânt, sugerează o ceremonie costisitoare şi elaborată. Situarea în afara cimitirului pledează pentru un personaj aflat în afara normelor societății.

Toate datele conduc către concluzia că ar fi vorba despre o femeie-gladiator, respectată, dar nu respectabilă. S-au ridicat obiecții acestei ipoteze, pentru că nu sunt dovezi cum că vreodată vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi permită o astfel de înmormântare. Lămpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã decedatul a fost un adorator al lui Isis, dar asta nu ar exclude ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum se mai afirmã, “avem de-a face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee intrigantă”. Este de luat în seamă, pentru că dupã cum ne spun şi textele scrise, arena romană nu era exclusiv în apanajul bărbaților; femeile îşi asumau şi ele rolul de rãzboinice, integrându-se într-una dintre cele mai interesante tradiții şi ocupații ale Romei antice – gladiatorul.

VIAȚA ÎN CASTELUL MEDIEVAL

Castelele fortificate erau foarte deficitare în materie de confort. Incăperile, în afara scărilor, erau totuși spaţioase, dar miroseau, de obicei a grajd şi a noroi. Iluminarea era foarte slabă, chiar întunecoasă și sumbră, umiditatea atingea cote ridicate, pentru că aerisirea avea mult de suferit. Asta deoarece construcţia valora mult mai mult ca armă defensivă decât ca reşedinţă umană propriu-zisă. Nu lipseau totuşi covoarele frumos decorate, tapițeriile atârnate pe pereți pentru a anula răceala lor de piatră, Uneori geamurile erau viu colorate şi la acestea se adăugau alte facilitãţi care contribuiau la crearea unei simbolistici interioare care sã arate bogăţia în aceeaşi măsură în care o arăta exteriorul grandios și amenințător al foritificației. 

Amuzamentul principal consta în banchete. Plictisul îşi fãcea repede loc, ţinând cont cã rezidenţii erau în primul rând îngrijoraţi să se afle cât mai puțin despre organizarea interioară a castelului, despre spații, sau circuite și despre pază. In afara castelului, bărbații se mai ocupau de vânătoare, sau antrenamente de luptă, dar în interior atmosfera era destul de monotonă, cu pereții înnegriți de fumul torțelor, sau al opaițelor. Se mai juca șah și unele jocuri pe masă, se cosea, se lucra la gherghef, etc, dar calea esenţială pentru distracţie şi relaxare era mâncatul, organizându-se mereu banchete bogate, cu cantități enorme de carne și băutură,  pe lângã care îşi făceau numărul o pleiadă de menestreli şi bufoni nomazi. Mulți bufoni făceau parte din personalul seniorului, dar menestrelii și actorii ambulanți erau ținuți totdeauna în afara castelului, ca personaje disprețuite.

Servitorii din castel primeau tratamentul...animalelor de casã. Iar în evul mediu asta nu era un lucru rãu, pentru cã, de pildã, slugile dormeau în partea din castel unde se afla şi nobilul, unde exista un şemineu. Dormeau pe podea, dar aveau pături. Lor li se aruncau, pe jos, resturile de la masa nobililor. Alţi localnici de condiţie şi mai joasã ocupau ungherele friguroase ale castelului, neprimind nicio atenţie de la stăpâni. Șemineele din sala mare, sau din încăperile seniorilor erau foarte largi, supradimensionate, putând înghiți adevărați bușteni de lemn. La lemn nu se făcea economie.

Punctul vulnerabil al fortificaţiilor a rămas mult timp fântâna. Sigur cã apãrãtorii inventau multe metode de a respinge inamicul, bombardându-l cu tot soiul de substanţe încinse, menţinând impenetrabilitatea fortãreţei, dar dacã fântâna seca sau duşmanul reuşea sã o otrãveascã, restul conta prea puţin. Se contura o înfrângere garantatã cãci la castel fântâna era cãlcâiul lui Achile.

Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale fortificaţiei îl reprezenta absenţa toaletelor. Rezidenţii castelului beneficiau doar de nişte simple găuri în ziduri prin care reziduurile ajungeau în şanţul sau pe pantele care îl înconjurau. Micile ”latrine” ale seniorilor mai erau numite ”garderobe” pentru că utilizatorii nu se debarasau niciodatã de haine din cauza frigului şi insectelor. Mirosurile pestilențiale se răspândeau prin tot castelul, împreună cu cele de la grajduri și din curtea strâmtă plină de noroi și amestec de dejecții animaliere, sau de bucătărie (sânge, organe interne de animale, oase, pene, etc). 

INCEPUTURILE CIVILIZAȚIEI IN ROMÂNIA - PRAVDA

ISTORICII RUSI NU SUNT SINGURII CARE SUSTIN CA CIVILIZATIA EUROPEI A APARUT SI S-A DEZVOLTAT PE TERITORIUL AL CARUI CENTRU ESTE ROMANIA DE AZI. Centre si personalitati universitare si academice din tari europene si SUA sustin acelasi fapt, cu toate ca pana acum niciun academician roman nu a avut curajul sa se exprime asupra acestei probleme a istoriei, desi Nicolae Densuseanu, autorul cartii "Dacia preistorica" este roman neaos. Pana acum, istoricii romani sustin ca N.Densusianu a fost doar un nationalist si atat, ca ar fi inventat preistoria Daciei. Dar Nicolae Densusianu face in cartea sa o multime de trimiteri la documente, indicand documentul si randul care sustine teza sa. Romanii, nimic ! Daca nu sunt de acord, nici macar nu cerceteaza documentele citate de autor. Marea personalitate americana Marija Gimbutas sustine cu tarie si cu documente teza ca arealul centrat de teritoriul Romaniei este locul de unde a pornit civilizatiile ce au urmat. Unele constatari vi le prezint: limba sanscrita, considerata limba arienilor contine peste 1000 de cuvinte romanesti asa cum sunt pronuntate astazi. Ex:apa, suta, vaduva, tata, tarla, cap, par, iubit, a iubi, prispa, etc. Istoricii sustin ca arienii au venit din est, din India si se cheama indo-europeni. Istoricii indieni sustin ca indo-europenii (arienii) au venit din apus din zona carpato-pontica. Noi sustinem ca roman vine de la Roma. In sanscrita cuvantul aria, a ria inseamna popor de pe vai, de pe maluri de rauri, de aici arian, care ne da cuvantul a ara, indicand prelucrarea pamantului de catre arienii primii plugari. Intre arieni se deosebesc triburi cu denumirea raman, riman, rimin, rahman, ramaian, ariman, arimin, arumin, etc. In Pen. Balcanica inca mai exista o populatie care se cheama arman, armin, rumun, arumun. In India gasim cuvintele Bihar, Bihor, Biharia, Buda, Crisna, Crisnan, si o multitudine de denumiri de locuri care, ciudat au denumiri ca in Ardeal. In Vede ( cartile sacre ale credintei hindu), se intalneste expresia a ria delu, care s-ar traduce arienii de pe deal, adica oamenii ce locuiesc pe vaile raurilor de pe deal.Este notoriu ca arienii aveau asezari numai pe vaile raurilor. In istoria romanilor intalnim ca forma de organizare "valea": Valea Tarnavelo, Valea trotusului, Valea Dunarii, Valea Oltului, Valea Jiului, etc., si mai constatam ca mai multe vai formau o tara: Tara Oltului, Tara Barsei, Tara Ouasului, Tara Crisurilor, etc. Cuvantul Tzara  se intalneste in Vede sub forma TER=pamant, teren, teritoriu. Cuvantul batran, stim din DEX ca vine din latinescul veteranus, dar din Vede reiese ca si veteran (vetran) si batran sub forma vatran vin din cuvantul vatra, deci un vel de stramos al vetrei, la arieni vatra fiind un loc sacru in spatiul de locuit. Civilizatia Cucuteni, cu ceramica extraordinara, pe care se afla simboluri ce inca le au romanii ardeleni pe portile de lemn, pe ceramica, semne ce le au romanii pe cusaturile nationale, pe fote, pe ii, pe catrinte, pe camasile barbatesti, are o vechime masurata cu C14 de peste 9000 de ani, mai veche cu peste 2000 de ani de cat inceputurile civilizatiei Sumeriene si Egiptene. Elemente indentice de civilizatie Cucuteni apare si in China la peste 1000 de ani de la inceputurile din vatra Cucuteni. Cuvantul valah are intelesul de valean, om de pe vale, dar si de lucrator, care muncea pentru existenta (conform istoricilor rusi), pe timpul acela de valoare fiind numai cei ce erau razboinici, isi lua prada din jafuri. Poate nu este intamplator ca razboinic in limba rusa inseamna talhar, de mentionat ca limba rusa este foarte aproape de sanscrita. Intre Carpati si India, din preistorie umblau cu turmele popoarele tisagete, tiragete, masagete. Erau popoare barbare de origine getica care umblau dupa teritorii neavand motive ipocrite de glorie sau victorie, ei clamau ca "vor mai multe vaci" (vezi Vedele). Trecand dincolo de Marea Caspica, au coborat in Persia si toti marii regi persani, incepand cu Cirus cel Mare, au trecut Helespontul (Dardanele), au intrat in Dobrogea de azi, s-au lovit crunt cu tiragetii. Regele Darius a reusit sa-l ucida prin viclenie pe regele tiraget Spargagases, dar mama acesteia regina tirageta Tomiris, l-a prins pe Darius si l-a jupuit de viu (ceva normal pentru niste mari posesori de turme, le aveau cu jupuitul pieilor pentru nevoile casei).Sunt multe de spus despre inaintasii nostrii (sigur suntem urmasii lor, sunt prea multe dovezile!). Uitati-va la monumentul de la Adamclisi. Da este un monument roman realizat insa peste un monument mult mai vechi (poate cu milenii!). Metopele monumentului nu sunt romane, sunt mult mai vechi si povestesc despre un alt eveniment intamplat poate cu mii de ani mai inainte.Personajele sculptate pe metope nu-i reprezinta pe romani ci pe alte populatii si in alt anotimp decat cel in care a avut loc razboiul dintre daci (aliati cu sarmatii) si romani. Invingatorii de pe metopele de la Adamclisi sunt getii, dar invinsii nu sunt romanii (romanii nici nu au fost invinsi la Tropheum Traiani, Adamclisi de azi). Da,  suntem urmasii acestor stramosi indepartati si daca nu le vorbim limba in totalitate, macar gramatica limbii romane de azi da dovada ca noi vorbim cea mai veche limba din Europa, mult mai veche decat greaca si latina. Peste tot sunt urmele valahilor, rumunilor si desi au fost puteri interesate de a-i sterge din istorie sau macar de ai diminua, a-i dezbina, a-i stapani, a-i dezmosteni, a-i dezradacina si a-i deznationaliza  pe acesti stravechi tarani (arieni, pelasgi, traci, geto-daci, rumuni, armani, romani, cum vreti sa le ziceti!), iata-i ca sunt inca aici (ca Antena 3 si chiar tipa de sub pielea multor popoare, care vor nu vor, se trag din acesti opincari ce din preistorie pana azi, certareti si carcotasi, uniti la mari dezastre si dezbinati in timp de liniste, muncitori si petrecareti fara pereche, hatri si viforosi (de-i calci pe opinci), care din Muntii Beschizi (goralii), din regiunea autonoma vlaha (vlahii Moraviei) din Cehia si peste Pen. Balcanica (Valahica, balc= vlac=blac=valac), Bulgaria (vlasi, megleno rumuni, Albania (rumuni), Macedonia (rumuni, arumuni), Serbia (timocenii, vlasii, blakii), Croatia (morlacii, biri-biri, histro-rumuni), Bosnia-Hertegovina (rumuni, masivul muntos Rumunia, plin de mucanii balci), Muntenegru (rumuni din muntii Dormitor si Visuri), in Macedonia Greciei (kutzo-vlahi le zic grecii, ce nu-i iubesc deloc, sau armani cum isi zic ei macedonenii, caci macedonenii erau traci, nu erau greci, iar oastea lui Alexandru era din tracii odrisi si nu din greci )  pana in insulele grecesti si chiar in muntii din Algeria (populatia kabila), peste tot acelasi port cu aceleasi cusaturi florale simbolistice si aceleasi vorbe, unii si-au uitat vorbirea dar mai au inca vorbele plugariei si ciobaniei.Cuvantul cioban se zice ca e turcesc, asa zic desteptii nostri in DEX. Dar citind in scriitorul roman (latin) Pliniu cel Tanar, iata ca aflu cum ca romanii cumparau la piata cu precadere "casium ciobanorum" (cas-branza ciobaneasca) de la pastorii furlani (azi Friuli, friulani, care se saluta cu urmatoarele cuvinte "Ce faci?" si raspunde "Bini facu".              

>                Александр Андреев в

> видеостудии Pravda.Ru рассказывает о

>                том, как пропаганда

> сделала из личного врага

> Османской

>                империи господаря

> Валахии Влада Цепеша упыря

> Дракулу.

CASTELE FORTIFICATE - scurt eseu

In Evul Mediu  timpuriu și  de mijloc un castel se construia strict pentru scopuri defensive. Toate accesoriile sale demonstreazã acest aspect: şanţuri, turnuri, metereze, guri de scurgerea păcurii încinse sau altor lichide, deschideri înguste pentru trageri cu săgeţi, etc. Fiecare detaliu tehnic de construcție era menit sã ţinã inamicul la distanţã. Asediul unui castel cerea mari eforturi din partea atacatorilor, având în vedere că numai turnarea de lichide fierbinţi peste ei şi aruncarea ușoară de proiectile diverse și ieftine provocau pagube uriaşe, dincolo de ploaia de săgeți. In plus atacatorii erau puși să lupte pe terenuri cât mai accidentate. De cele mai multe pri cucerirea unui castel fortificat se realiza în urma unui asediu foarte prelungit care provoca predarea prin înfometare.

Castelul bizantin de la Anghelokastro - insula Corfu

Castelul medieval era o construcție masivă și fortificată, care exploata avantajele geografice ale unor înălțimi sau a unor ape. Construcția era înconjurată de ziduri şi şanţuri, având drept scop principal apărarea unei posesiuni seniorale, a unor trecători, sau drumuri comerciale. In majoritatea cazurilor avea și scopul de  a fi locuinţă a familiei seniorului, sau a unor căpetenii militare, aceasta mai ales în prima parte a Evului Mediu. Pentru construirea zidurilor de apărare de-a-lungul istoriei au fost folosite, la începuturi, materiale precum pământ, lemn şi piatră. Toate semințiile și entitățile medievale și-au construit castele fortificate, dar normanzii, urmași ai vikingilor, s-au remarcat prin lucrările lor. Normanzii au invadat, aproape total Insulele Britanice și părți din Italia, Sicilia şi Orientul Mijlociu. Pe unde au trecut sângeroșii normanzi și pe unde au putut stăpâni, au construit castele puternice pentru a-şi apăra teritoriile.

 Castelul Bran - România

Primele castele se numeau motă si erau nişte aşezări protejate împotriva atacurilor de îngrădituri lemnoase şi, pe cât posibil de şanţuri cu apă. Când normanzii invadau un teritoriu puteau construi astfel de castele în numai opt zile. Mota era un dâmb înalt de pământ şi rocă pe care se ridica un turn. Cu timpul normanzii au inlocuit mota cu turnuri de piatră numite donjoane, sau turnuri fortificate.

Primele castele se construiau din lemn. Când normanzii au sosit în Anglia, au ridicat fortificaţii de lemn pe coline, la care atât localnicii din vale cât şi duşmanii ajungeau cu greu din cauza pantelor. Terenul era bine folosit, în schimb împrejmuirile firave cedau repede în fața unui eventual atac hotărât.

Castelul Coca din Spania

Castelul Huniazilor - România

Castelele de piatră, sau castele concentrice, au evoluat într-o diversitate foarte largă. Ele s-au caracterizat prin ridicarea unor ziduri groase și înalte de apărare. Castelele concentrice ocupau suprafețe mai mari, înconjurând, de obicei, o înălțime remarcabilă. Despre acest tip de castel se poate afirma că era sub forma unui castel în interiorul altui castel, sau altor castele. Turnul fortificat era înconjurat de ziduri masive şi câteodată chiar de un şanţ plin cu apă. Acest tip de castel permitea arcaşilor de sus să tragă săgeţi peste capetele arcaşilor de jos, de pe zidurile exterioare. Astfel de castele își permiteau numai capetele încoronate, sau seniori foarte puternici și avuți, dar și organizații militare precum cele ale Ordinelor militaro-religioase constituite pe fondul cruciadelor.
Odată cu perioada cruciadelor castelele de tip european au ajuns și în vestul Asiei, respectiv în Orientul apropiat.

Castelul Mont Saint Michel - din Normandia - Franța

Castelul Saint-Michel, situat in Normandia, este unul dintre cele mai impresionante din Franta. Este chiar considerat o minune a lumii medievale datorita faptului ca este construit pe o insula de stanca. Insula, situata la 5 km de mal in epoca medievala, este inconjurata de apa doar de doua ori pe luna in zilele noastre.  A fost original o manastire benedictina, fiind un loc de atractie pentru pelerinii din toata lumea. Astazi este una dintre cele mai populare atractii din Franta, aflandu-se in patrimoniul UNESCO.

Castelele fortificate erau construite pentru a servi ca apărare şi întărirea dominației asupra unor teritorii din jurul lor, dar ofereau puţin confort pentru cei ce locuiau în ele. De aceea, în anii 1400 mulţi seniori şi doamne şi-au dorit case mai luxoase, astfel că unele castele au fost transformate în măreţe palate.

Castelul Kirenia - Cipru

Cu timpul castelele din Europa şi Asia de Vest și-au schimbat înfățișarea. Unele au căzut în mâna unor inamici, au fost uitate şi au căzut în ruină, în timp ce altele au avut șansa de a fi restaurate. Exemple de castele concentrice sunt: castelul Hrad Rabi din Cehia, castelul Chateau Gaillard din Franţa, castelul Castillo de Coca din Spania, Marksburg din Germania, Castelul Caerphilly din Marea Britanie si castelul Alcazar din Spania, Krak des Chevaliers din Siria. 

Castelul Caerphilly

Castelul Hrad Rabi - Cehia

Castelele fortificate erau construite pentru a servi ca apărare şi întărirea dominației asupra unor teritorii din jurul lor, dar ofereau puţin confort pentru cei ce locuiau în ele. De aceea, în anii 1400 mulţi seniori şi doamne şi-au dorit case mai luxoase, astfel că unele castele au fost transformate în măreţe palate.

Castelul aparţinea unui senior sau era administrat de el în numele regelui. Cei ce locuiau în castel erau familia seniorului, precum şi vechilul său (administratorul castelului), cavaleri, soldaţi, perceptori de taxe, servitori, bucătari, meșteșugari în fier sau lemn şi vânători.

Castelul avea un nivel inferior subteran, parter şi primul etaj. Printre încăperile castelului se numără: închisoarea şi depozitul aflate la nivelul inferior (subsol); sala mare, capela, atelierul şi bucătăria aflate la parter; şi solarul şi dormitorul seniorului aflate la primul etaj. In sala mare își petrecea timpul și castelana, adică soţia seniorului care în timp ce acesta era plecat prelua atribuţiile şi administra castelul. Solarul este o încăpere mare unde era cald vara şi rece iarna, când trebuie încălzită de un şemineu mare și când se întindeau pe pereți imense tapișerii . Solarul era salonul privat al familiei. Castelul mai putea avea și mai mult de un singur etaj precum și diverse tuneluri ce puteau servi la fugă sau la legături cu exteriorul pet imp de asediu.

Sala mare sau inima castelului, era cea mai mare încăpere a castelului şi locul unde se desfăşurau majoritatea activităţilor. Aceste săli nu serveau doar ca loc pentru distracţii, banchete şi muzică, dar şi ca loc de întâlnire între senior şi cavaleri, pentru planuri și discuții despre bătăliile viitoare. Sala mare era folosită totodată şi pentru judecarea trădătorilor. In prezent, în castele ce mai există şi astăzi, sala mare poate servi ca loc de prezentare a unor mici muzee cu armuri şi arme vechi.

Sala mare din castelul Huniazilor sau Corvinilor - România

Castelul Krak des Chevaliers -  Siria (a avut de suferit în timpul războiului civil început în 2011 și

încă neterminat în 2016) - un exemplu de castel medieval de tip european.

Castelul Krak des Chevaliers - Siria - cetate devenită bastion al cruciaților după ce a fost cucerită de

la musulmani și reamanajată după principii europene.

Atacul sau asediul, presupunea încercuirea cu armata a unui castel sau oraş fortificat pentru a-l cuceri. De exemplu, pentru a captura un castel, soldaţii inamici împresurau zidurile şi împiedicau aprovizionarea cu alimente şi apă a castelului. Scopul asediului era să forţeze predarea castelului, înainte ca acesta să fie prea avariat. Dacă nu reuşeau acest lucru, atacatorii se căţărau pe ziduri cu scări destul de lungi, sau săpau sub ele ca să se prăbuşească singure.

Pentru cucerirea castelului erau folosite mai multe tipuri de catapulte pentru a arunca proiectile înspre ziduri sau peste creneluri. Trebuchetul era o catapultă care folosea o contra greutate. Mangonelul era o catapultă care azvârlea pietre dintr-o cupă aflată la capătul braţului acesteia. Turnurile de asediu erau poreclite clopotniţe deoarece arătau precum clopotniţa unei biserici. Asaltul hotărâtor era un atac final disperat cu o ploaie de săgeţi, catapulte gigant, berbeci şi turnuri de asediu. Un castel medieval european nu putea fi atacat cu turnuri de asalt de tip antic pentru că erau înconjurate de terenuri în pantă, sau șanțuri uscate sau cu apă.

Fiind construite în scopul apărării, castelele aveau la dispoziţie rezerve de apă şi hrană, astfel că garnizoanele puteau rezista mai multe luni sub asediu. Garnizoana era formată dintr-un grup, relative puțin numeros, de soldaţi rămaşi să apere castelul. Pericolele proveneau de la punctele slabe ale fortificației, de la trădători şi de la foamete sau boli.

Hersele, adică grilaje din fier şi lemn, erau coborâte pentru a captura inamicii în turnul de poartă. Acolo, ei erau primiţi cu o ploaie de săgeţi lansate din arcuri sau arbalete și cu lovituri de lance. Prin gurile de foc, deschideri în tavan, erau aruncate asupra atacatorilor bolovani, păcură, ulei încins, apă fiartă sau nisip încins.

KD-35 ȘI IRONIA LUI HRUȘCIOV

„Tractorul vostru este un tractor de aur”. Aceasta a fost opinia ironică, exprimată la 8 iulie 1953 de Nikita Hruşciov în faţa delegaţiei conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej, privind produsul principal realizat de inginerii şi muncitorii români la Uzina de Tractoare „Ernst Thälmann” din oraşul Stalin. Pe atunci Brașovul se mai numea încă slugarnic Orașul Stalin.

Inspirându-se de la tractoarele americane „McCormick-Deering TD-18” (produse în perioada 1938-1949 la Melrose Park, statul Illinois şi, o parte, asamblate în URSS, în timpul celui de-al doilea război mondial) şi „Caterpillar Sixty” (redenumit „Stalineţ S-60”, acesta a fost fabricat sub licenţă la Celiabinsk, în perioada 1933-1941), proiectanţii uzinei de tractoare de la Lipeţk (R.S.F.S. Rusă) şi cei din Institutul de Cercetări „NITI” (URSS) au creat tractorul „Kiroveţ KD-35”, în perioada 1946-1949, în scopul utilizării sale în agricultură. Proiectul a ajuns şi la uzina de tractoare din Minsk, unde a avut loc lansarea în producţie de serie (4 noiembrie 1950). După doar nouă luni, fabricarea acelui model a încetat la Minsk, în locul său fiind realizat tractorul forestier KT-12A, conceput la o uzină din Kirovsk (R.S.S. Ucraineană). „Kiroveţ KD-35” a fost produs în continuare la fabrica din Lipeţk, până în anul 1958.

Conform sfatului dat de Iosif Stalin lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (Moscova, 3 aprilie 1946), de a se produce în România doar tractoare pe şenile de tipul „McCormick-Deering”, autorităţile sovietice au acordat celor de la Bucureşti licenţa de fabricaţie a modelului „Kiroveţ KD-35”. Acea decizie a fost anunţată de Anastas Mikoian, ministrul Comerţului Exterior al URSS, în cursul conferinţei de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (Moscova, 7-9 ianuarie 1949). Totodată, s-a făcut recomandarea ca modelul KD-35 să fie realizate la fosta uzină IAR din Braşov doar pentru onorarea cererilor de pe piaţa românească – în condiţiile în care sovieticii au avut iniţiativa creării acelei fabrici pe locul fostei uzine de avioane IAR şi au utilizat planurile de construcţii ale unei fabrici din URSS.

Deşi autorităţile de la Bucureşti au încercat la începutul anilor ’50 să crească numărul de mijloace mecanizate în agricultură, acestea au fost insuficiente. În plus, toate tractoarele produse la Braşov erau prea uşoare pentru a lucra în zonele cu pământ greu. De aceea, în timpul vizitei pe care a efectuat-o în Uniunea Sovietică (14-29 ianuarie 1953), Gheorghe Apostol a comandat 150 de tractoare universale (probabil „Stalineţ S-80”), maşini de recoltat legume şi cartofi, cultivatoare, două garnituri de prăşitoare, zece maşini de recoltat bumbac, semănători şi câteva maşini de săpat şanţuri pentru irigaţii.

O altă problemă care afecta fabrica de tractoare de la Braşov era preţul mare al produselor obţinute. Situaţia a fost menţionată de Miron Constatinescu în şedinţa din 4 octombrie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „După cum s-a arătat, tractorul IAR este un tractor bun, dar este scump. Aici am putea să mai reducem preţul şi cred că în 1-2 ani trebuie să producem masiv aceste tractoare şi să le înlocuim pe cele vechi, eventual vom putea produce şi piesele de schimb în serie. Se pune o problemă, dacă nu ar fi de văzut de a continua paralel cu producerea tractoarelor cu şenile [„Kiroveţ KD-35”], dacă n-ar fi cazul ca o parte a fabricii IAR să continue să producă tractoare IAR. Din URSS ne vine o fabricăcomplect (sic!) nouă, aceasta să facă tractoare noi, o parte poate să se adapteze. [...] Cred, totuşi, că problema care se pune trebuie studiată, pentru că noi, în 1951, vom avea cca. 5000 tractoare tip IAR, noi, totuşi, trebuie să fim buni gospodari ca în 1951, când va începe fabricarea tractoarelor sovietice, să nu considerăm tractoarele existente IAR fier vechi”.

Foarte încrezător în oferta făcută de autorităţile de la Moscova, Chivu Stoica a intervenit naiv în expunerea lui Miron Constantinescu, afirmând astfel: „Tractoarele acelea sunt mai ieftine decât cele actuale. Ies tractoare mai simple şi mai ieftine. În 5 ani ajungem la preţul sovietic. Tractoarele noastre sunt scumpe pentru că importăm piese. Deci, trecem la fabricarea tractoarelor sovietice pentru că sunt mai ieftine şi mai bune. O să avem şi piese pentru că o să fabricăm şi piese de schimb”.

In momentul în care a făcut comentariul respectiv, Chivu Stoica nu ştia sau nu a ţinut cont de faptul că tractorul KD-35 nu se fabrica în serie în URSS. Acesta era doar un proiect în curs de finalizare la uzina de tractoare de la Lipeţk şi costul de întreţinere tehnică a unui KD-35 urma să fie mai mare decât cel pentru tractoarele pe roţi IAR-22 şi IAR-23.

Trei ani mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat la o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (12 iulie 1952) faptul că tractoarele KD-35 asamblate la Braşov erau mult mai scumpe decât cele realizate la Lipeţk şi era necesară o analiză a preţului de fabricaţie pentru a hotărâ dacă produsul respectiv putea să fie exportat în anul 1953, cu aprobarea autorităţilor sovietice (circa 1000 de exemplare). Una dintre ţările în care urmau să ajungă tractoarele româneşti era Ungaria, însă autorităţile de la Budapesta au respins propunerea celor de la Bucureşti în iunie 1953.

La aceeaşi reuniune din 12 iulie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a amintit despre proiectul de construire a unei fabrici de automobile în Moldova şi apoi a propus transformarea unei uzine existente la Roman (jud. Neamţ) în fabrică de piese de schimb pentru tractoare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins ideea şi a hotărât ca piesele de schimb să se realizeze în centrele mecanice din întreaga ţară ale Staţiunilor de Mecanizare şi Tractoare – deşi dotarea tehnică a unor astfel de centre era foarte slabă şi, în mod implicit, se ridica preţul de cost al produselor, iar calitatea lor era îndoielnică.

Din păcate, rezultatele obţinute după şedinţa respectivă nu au fost deloc bune şi, la reuniunea din 7 martie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (după doar două zile de la decesul lui Iosif Stalin), Gheorghe Gheorghiu-Dej a criticat modul defectuos de utilizare a maşinilor agricole în România, în anul 1952, astfel: „Până acum, S.M.T.-urile şi centrele mecanice au fost conduse după cum ştiţi [:] unele mai bine, altele mai prost. Dar ceea ce este tocmai necesar să subliniem, este faptul că la Gostaturi foarte mulţi bani s-au irosit. Pe de o parte, a dat investiţii mari în maşini şi tractoare, pe de altă parte, aceste cheltuieli[sunt] departe de a fi dat rezultatele aşteptate.

Maşinile nefiind conduse de oameni competenţi, reparaţiile nefiind făcute de oameni calificaţi, oameni care să cunoască temeinic profesia respectivă, a dus acolo că abia 50% din capacitatea tractoarelor au fost folosite în anul 1953 (sic!) şi în unele părţi chiar sub 50%.

Vă puteţi închipui ce randament poate să fie acesta şi ce rezultat practic a avut faptul că 50% din această forţă mecanică nu a lucrat sau a lucrat pe jumătate.

Tot din datele [de] care dispunem putem spune că la noi se consumă de 2, de 3 sau chiar de 4 ori [mai multe] piese de schimb decât scrie norma.

Acest lucru se întâmplă pentru că acei care conduc maşina nu o cunoaşte (sic!), nu este preocupat, nu este un mecanic priceput, care numai după ureche să-şi dea seama dacă funcţionează bine tractorul sau nu (subl.n.)”.

Deoarece reprezentanţii sovietici din societatea „Sovromtractor” (înfiinţată la 1 noiembrie 1948) nu au avut interesul să ascundă liderilor de la Moscova faptul că asamblarea tractoarelor „Kiroveţ KD-35” la Braşov nu era rentabilă economic (Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut în 1953 că preţul produsului românesc era de trei ori mai mare decât cel existent pentru acelaşi produs realizat la Lipeţk), iar autorităţile române au dorit să fie analizate rezultatele obţinute de toate societăţile mixte „Sovrom”, sovieticii au fost de acord cu desfiinţarea a nouă dintre acestea, inclusiv a „Sovromtractor”. Primele discuţii în acest sens au avut loc la Moscova, în timp ce o delegaţie română participa la o reuniune a Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (25 februarie – 3 martie 1953) şi rezultatul a fost anunţat la şedinţa din 7 martie 1953 a Biroului Politic de către Miron Constantinescu.

In consecinţă, România a fost obligată să răscumpere treptat toate cotele de participare deţinute de Uniunea Sovietică la acele societăţi, în condiţii dezavantajoase, deoarece întreprinderile româneşti care făceau parte din acestea fuseseră subevaluate de către specialiştii sovietici, în momentele înfiinţării „Sovrombanc”, „Societăţii de Transporturi Aeriene Româno-Sovietică «TARS»”, „Sovrompetrol”, „Sovromasigurare”, „Sovromtransport”, „Sovromgaz”, „Sovromlemn”, „Sovromfilm”, „Sovromcărbune”, „Sovromtractor” (Oraşul Stalin), „Sovromconstrucţii”, „Sovrommetal” (Reşiţa), „Sovromnaval”, „Sovromutilajpetrolier”, „Sovromchim” (Ucea) şi „Sovromquarţit”.

Pentru acea răscumpărare, autorităţile de la Moscova au solicitat 9584,2 milioane de lei, sumă considerată enormă la Bucureşti. După negocierile desfăşurate în perioada 1955-1956, aceasta a fost redusă până la nivelul de 5281,6 milioane lei (cu 44,8 % mai puţin faţă de suma calculată iniţial de sovietici).

In concluzie, la 3 aprilie 1946, Gh. Gheorghiu-Dej a fost sfătuit de I.V. Stalin să se gândească la fabricarea unui model de tractor pe şenile în România. Propunerea respectivă avea un substrat electoral, sovieticii fiind interesaţi ca Partidul Comunist Român să câştige simpatizanţi în rândul muncitorilor care au asamblat diferite avioane de luptă la I.A.R. Braşov în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Planul lui I.V. Stalin a avut, probabil, atât un obiectiv pe termen scurt (câştigarea alegerilor parlamentare de către P.C.R., în toamna anului 1946), cât şi un obiectiv pe termen lung (stabilirea unor legături economice mai strânse sovieto-române, sub conducerea autorităţilor de la Moscova).

Şapte ani mai târziu, sovieticii au constatat că la Braşov se fabrica un model de tractor sovietic pe şenile care avea un preţ de cost de trei ori mai mare decât în URSS. În consecinţă, Nikita Hruşciov a spus ironic lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că „Tractorul vostru este un tractor de aur”, iar autorităţile de la Moscova au hotărât să vândă României, printre altele, cota de participare a URSS la „Sovromtractor” (Oraşul Stalin).


Tractoare KD-35 în stocul fabricii

Ce anume s-a mai întâmplat în România, în perioada 1946-1953? Lideri politici importanţi, care s-ar fi putut opune planurilor sovietice, au ajuns în închisorile din România şi au decedat. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu şi ceilalţi membri ai conducerii P.C.R./P.M.R. au instituit un regim de teroare în satele din România, obligându-i pe ţărani să-şi vândă produsele agricole la preţuri ridicol de mici şi forţându-i să se înscrie în cooperativele agricole de producţie. Totodată, în presa comunistă din România se prezentau triumfalist tractoarele de la Braşov, deşi la vârful partidului se cunoştea foarte bine faptul că producerea de tractoare KD-35 era falimentară. Este adevărat că muncitorii de la Braşov aveau nevoie de timp pentru a învăţa disciplina tehnologică de fabricaţie, însă acest lucru nu justifică deloc represiunea la care au fost supuşi liderii unor partide şi diferiţi cetăţenii nemulţumiţi de măsurile politice şi economice dictate de sovietici şi aplicate de conducerea P.C.R./P.M.R.

Deoarece dictatura proletariatului în România se îndrepta rapid spre faliment, Nikita Hruşciov a înţeles pericolul şi a comunicat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ce trebuie să facă pentru a evita colapsul economic al ţării pe care o conducea cu acordul autorităţilor de la Moscova.