In ultimii 500 de ani Rusia şi Turcia au avut nu mai puţin de 12 războaie, dintre care şapte s-au soldat cu victoria ruşilor, trei au fost câştigate de turci, iar în cazul a două războaie victoria a fost indefinibilă.
1.-Ultimul Război Ruso-Turc a avut loc în perioada1914-1918 şi a făcut parte din Primului Război Mondial şi Războiului Civil Rus, a carei victorie a fost indefinibilă. Campania din Caucaz este reprezentată de totalitatea acţiunilor militare dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, la care s-au adăugat mai apoi cele dintre otomani şi Azerbaidjan, Armenia, Dictatura Centrocaspică şi Regatul Unit ca parte a Primului Război Mondial. Această campanie militară s-a extins din Caucaz până în Asia Mică răsăriteană, acţiuni militare fiind înregistrate în oraşe precum Trabzon, Bitlis, Muş şi Van. Acţiunile terestre au fost acompaniate de confruntările dintre flotele Imperiului Rus şi Imperiului Otoman din Marea Neagră .În data de 23 februarie 1917, acţiunile ruşilor au fost oprite datorită Revoluţiei Ruse. Luptele dintre Imperiul Otoman şi Rusia bolşevică s-au încheiat din punct de vedere oficial pe 3 martie 1918, odată cu semnarea tratatului de la Brest-Litovsk.
2.-Cu 37 de ani inainte de războiul menţionat mai sus a avut loc Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 care s-a soldat cu o victorie pentru ruşi şi români şi-a avut originea într-o răspândire a naţionalismului în Peninsula Balcanică şi în dorinţa Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremaţia în Marea Neagră şi încurajând mişcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană. Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia şi Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, şi-au proclamat oficial independenţa faţă de Imperiul Otoman. Statul Bulgar s-a reînfiinţat, iar regiunea Kars a fost anexată Imperiului Rusiei.
La sfârşitul războiului a fost semnat Tratatul de la Paris care conţinea garanţii ale integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franţei şi Austriei; Prestigiul internaţional al Rusiei a fost deteriorat, şi mulţi ani răzbunarea pentru această umilinţă a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei; numai Prusia a rămas în relaţii bune cu Rusia.
La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis
ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobroei și Deltei
Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care
reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din
1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit
de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.
3.-Războiul Ruso-Turc din perioada 1853–1856, a fost parte a Războiului Crimeii, şi s-a soldat cu o victorie pentru turci, adică a imperiului otoman şi a aliaţilor lor occidental. Bătăliile au a avut loc în Peninsula Crimeea, Balcani, Marea Neagră, Marea Baltică. a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanşarea căruia presa şi opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, şi care, în acelaşi timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent. in aceeaşi notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populaţia civilă expusă la curăţire etnică şi abuzuri gen viol; în acelaşi timp, este războiul care a influenţat în mod durabil percepţia ruşilor în ce priveşte Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare, comparabilă poate numai cu invazia şi jefuirea capitalei bizantine de către occidentali în timpul celei de-a IV-a cruciade. Atunci au murit: 17.500 britanici, 90.000 francezi, 35.000 turci, 2.050 sarzi Și 100.000 de ruşi.
Rusia a ieşit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-şi distrugă flota Mării Negre şi fortificaţiile de la Sevastopol. Asediul Sevastopolului a fost cea mai importantă acţiune militară din timpul războiului Crimeii, întinzându-se pe durata unui an, din 1854 până în 1855. În septembrie 1854, trupele aliate (Regatul Unit, Franţa şi Regatul Sardiniei) au debarcat în
Crimeea şi au asediat oraşul şi fortăreaţa Sevastopol, sediul flotei Mării Negre a Imperiului Rus, flotă care părea că ameninţă Marea Mediterană. Înainte de a fi încercuite, forţele terestre ruse au reuşit să se retragă.
4.-Războiul ruso-turc din 1828 – 1829 a fost un conflict militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman izbucnit ca urmare a suspendării Convenţiei de la Akkerman şi închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino. Războiul a fost câştigat de ruşi şi s-a finalizat cu Tratatul de pace de la Adrianopol, în care Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării şi fortăreţele Akhaltsikhe şi Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), şi a hanatelor Erevanului şi Nahicevanului, care fuseseră cedate ţarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte. Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele şi Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerţul cu cereale, animale vii şi lemn.
5.- Războiul ruso-turc dintre 1806-1812.Moldova
şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au
devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi obiecte ale
disputelor diplomatice care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei
jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).
Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior.
In răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1806-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 - cu Suedia; în 1809 - cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.
Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon. Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln. ruble, iar peste un an – deja 157 mln., principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, în 1808 pentru armată se alocă 53 mln., în 1809 – 65 mln., în 1810 – 92 mln., iar în 1811 – 114 mln. ruble.
Pentru a-i convinge pe turci să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.
După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost şi nici nu putea fi factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării
Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.
Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul Externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16(28) august 1806.
Acesta a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. Este strigătoare la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M. Kogălniceanu). Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei. În realitate, sumele au fost mult mai mari. Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi. Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.
de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.
3.-Războiul Ruso-Turc din perioada 1853–1856, a fost parte a Războiului Crimeii, şi s-a soldat cu o victorie pentru turci, adică a imperiului otoman şi a aliaţilor lor occidental. Bătăliile au a avut loc în Peninsula Crimeea, Balcani, Marea Neagră, Marea Baltică. a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, primul conflict la declanşarea căruia presa şi opinia publică occidentală a jucat un rol semnificativ, şi care, în acelaşi timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presă scrisă, jurnalism independent. in aceeaşi notă a premierelor, războiul Crimeii este considerat a fi cel dintâi război total, care a afectat în mod tragic populaţia civilă expusă la curăţire etnică şi abuzuri gen viol; în acelaşi timp, este războiul care a influenţat în mod durabil percepţia ruşilor în ce priveşte Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare, comparabilă poate numai cu invazia şi jefuirea capitalei bizantine de către occidentali în timpul celei de-a IV-a cruciade. Atunci au murit: 17.500 britanici, 90.000 francezi, 35.000 turci, 2.050 sarzi Și 100.000 de ruşi.
Rusia a ieşit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-şi distrugă flota Mării Negre şi fortificaţiile de la Sevastopol. Asediul Sevastopolului a fost cea mai importantă acţiune militară din timpul războiului Crimeii, întinzându-se pe durata unui an, din 1854 până în 1855. În septembrie 1854, trupele aliate (Regatul Unit, Franţa şi Regatul Sardiniei) au debarcat în
Crimeea şi au asediat oraşul şi fortăreaţa Sevastopol, sediul flotei Mării Negre a Imperiului Rus, flotă care părea că ameninţă Marea Mediterană. Înainte de a fi încercuite, forţele terestre ruse au reuşit să se retragă.
4.-Războiul ruso-turc din 1828 – 1829 a fost un conflict militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman izbucnit ca urmare a suspendării Convenţiei de la Akkerman şi închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino. Războiul a fost câştigat de ruşi şi s-a finalizat cu Tratatul de pace de la Adrianopol, în care Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării şi fortăreţele Akhaltsikhe şi Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), şi a hanatelor Erevanului şi Nahicevanului, care fuseseră cedate ţarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte. Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele şi Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerţul cu cereale, animale vii şi lemn.
5.- Războiul ruso-turc dintre 1806-1812.
Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior.
In răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1806-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 - cu Suedia; în 1809 - cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.
Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon. Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln. ruble, iar peste un an – deja 157 mln., principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, în 1808 pentru armată se alocă 53 mln., în 1809 – 65 mln., în 1810 – 92 mln., iar în 1811 – 114 mln. ruble.
Pentru a-i convinge pe turci să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.
După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost şi nici nu putea fi factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării
Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.
Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul Externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16(28) august 1806.
Acesta a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. Este strigătoare la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M. Kogălniceanu). Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei. În realitate, sumele au fost mult mai mari. Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi. Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.
Destinul celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, care a însemnat dezastru pentru Principate, poate fi împărţit în trei perioade:
● I perioadă – de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807). În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Domnul Moldovei Al. Moruzi rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât
autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.
● A II-a perioadă – armistiţiul de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.
● A III-a perioadă – de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812. Pe parcursul acestei perioade, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând cu forţe nu
meric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea - P. V. Ciceagov - a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).
Principatul Moldovei, fiind vasal Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale. Ambele principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane. „Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti – după cum scria M. Kogălniceanu – fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au... jertfit în atâtea rânduri”.
Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe a
jutorul din afară. Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.
6.-Conflictul dintre Imperiul Rus şi Poarta Otomană din 1769-1774 n-a satisfăcut interesele expansioniste ale Rusiei. Pe de altă parte Turcia încalca interesele popoarelor pravoslavnice subjugate, interese, pe care, prin Pacea de la Kuciuc-Kainardji, otomanii se obligaseră să le respecte, iar Rusia să le ocrotească. În aceste împrejurări, la cerinţa guvernului rusesc, a fost încheiată Convenţia ruso-turcă de la Ainalî-Kavak (10.03.1779), care, privitor la Moldova, stabilea:
Contextul politic Țarina Ana a Rusiei a participat cu succes la Războiul pentru Succesiunea Poloniei și l-a impus pe tronul polono-lituanian pe August al III-lea. Ostilitățile au luat sfârșit printr-un acord semnat în 1735, dar acest conflict și rezultatul său a creat tensiune la Constantinopol. Un alt pretendent la tronul polon, Stanisław Leszczyński, fusese susținut și de Franța, care la rândul său era în bune relații cu sultanul Mahmud I-ul.
După încheierea Războiului de Succesiune, Rusia și-a reorientat spre sud politica externă. În cadrul războiului ruso-persan din 1722–1723, Rusia a obținut unele teritorii persane, dar s-a arătat dispusă să renunțe la pretenții în schimbul unei alianțe antiotomane. Drept casus belli, Rusia a folosit raidurile tătărești în Ucraina și a lansat în primă fază un atac asupra Hanatului Crimeei. Operațiunea s-a soldat cu un eșec. La rândul său, după mai multe operațiuni în 1730–1736, Războiul Turco-Persan s-a încheiat cu pacea de la Bagdad din 1734, dar Persia și-a reactivat beligeranța de această dată alături de Rusia.
Feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich a reechipat și reînzestrat armata rusă. El era dornic să demonstreze rezultatele reformelor sale, dar avea nevoie de timp pentru ca soarta războiului să se întoarcă în favoarea sa.
Campaniile din 1736 Până în 1736, Rusia a avut inițiativa în conflict. Armata Niprului, condusă de Münnich și numărând 62.000 de oameni a atacat cetățile otomane de pe Istmul Perekop în mai 1736. În iunie, a ocupat capitala Crimeei, Bahcisarai și în iulie, cetatea Oceacov. Münnich era pe val și făcea planuri de cucerire a Constantinopolului, ceea ce ar fi asigurat accesul rușilor din Marea Neagră în Marea Mediterană și gonirea otomanilor din Europa, dar nu i-a mai putut surprinde pe tătari în câmp deschis. Münnich își pregătise însă în Ucraina provizii de cereale, completate cu cele confiscate de prin Crimeea, doar pentru circa două luni.
Deși declarația de război era în vigoare, atacul rusesc asupra Crimeei i-a luat prin surprindere pe otomani. Marele vizir Silahdar Seyyid Mehmed pașa a început mobilizarea abia în aprilie, când a primit vestea invaziei rusești. Otomanii veneau în ajutorul tătarilor, care la rândul lor duceau un război de gherilă împotriva armatei ruse, mai puternice și mai moderne. Ei atacau liniile de aprovizionare ale inamicului, dădeau mici lovituri unor detașamente mai izolate, și ardeau câmpurile și casele din calea rușilor. Münnich nu a reușit să-și aprovizioneze corespunzător forțele, și a întâmpinat dificultăți în a înainta pe teren mai accidentat. Mai mult, armata sa a început să sufere de epidemii, și a pierdut mulți oameni din cauza bolilor. În toamnă, a fost obligat să se retragă.
La 19 iunie, o altă armată rusească, Armata Donului condusă de Peter de Lacy, cu 28.000 de oameni, a luat Azovul cu ajutorul flotilei Donului. Turcii s-au apărat cu vigoare, dar asediul a fost scurtat de distrugerea depozitului de muniții al cetății. Comandantul turc a convenit o capitulare condiționată de libera trecere, pe care a primit-o în sunetul fanfarei armatei lui Lacy. În garnizoană trăiau 3.500 de bărbați și 2.500 de femei și copii. In iulie, Lacy a pornit și el către Crimeea, dar a întâmpinat aceleași probleme de logistică pe care le avusese și Münnich și s-a retras la Azov. In anul 1736, efortul rusesc de război a constat în 30.000 de oameni, dintre care 2.000 au murit în lupte.
Pacea persană „Napoleonul Persiei”, cum era numit Nadir Șah, a semnat un acord cu otomanii la Constantinopol la 17 octombrie 1736. Frontierele convenite erau aceleași cu cele stabilite în timpul sultanului Murat al IV-lea cu un secol în urmă. Războiul din Persia mersese bine pentru otomani, dar pacea acordată persanilor era una generoasă. Otomanii nu au regretat însă aceasta, deoarece acum își puteau concentra efortul în nord, contra Rusiei. Ajuns la putere în 1726 în urma unei răscoale din Afganistan, Nadir a fost ales în 1736 șah al Persiei. El a înlăturat vechea dinastie safavidă și a fondat noua dinastie Afsharidă.
Campania din 1737 Ostilitățile s-au reluat în anul următor, Lacy atacând Crimeea pe o altă rută și reușind să provoace pierderi grele tătarilor cu o armată de 40.000 de oameni. Simultam, Münnich a trecut Niprul cu 80.000 de oameni în câmpiile Ucrainei, suprinzând din nou cetatea Oceacov, pe care a cucerit-o în urma unei alte norocoase explozii a depozitului de muniții. Au reapărut apoi însă aceleași probeleme ca în campania din anul precedent; lipsa de provizii și epidemiile l-au forțat să se întoarcă din nou spre nord-est.
Imperiul Otoman și Rusia au întreținut în continuare negocieri de pace. Emisarii Austriei au jucat rol de mediator până la sfârșitul verii lui 1737, deși Austria semnase un acord secret cu rușii încă din ianuarie. Acțiunile rușilor au eșuat, ceea ce i-a făcut pe aceștia să se arate dispuși să împartă prada cu Habsburgii austrieci. Austria dorea să se implice mai mult în Balcani, și în același timp să limiteze influența rusească. Negocierile cu otomanii, purtate în cadrul congresului de la Nemirow, au esuat în august, iar austriecii au intrat în război de partea rușilor. Armatele austriece au atact Niš și Vidin așteptându-se să primească întăriri rusești prin Țara Românească. Austriecii au ocupat Nišul, dar succesele lor au scăzut după aceea. Otomanii au recucerit Nišul în octombrie și Austria a suferit o serie de înfrângeri
Yeğen Mehmed pașa a fost numit mare vizir la 3 decembrie 1737. Armata otomană a început să dea semne de redresare și cursul războiului a început să-i fie favorabil..
Campaniile din 1738
In 1738, războiul s-a desfășurat similar. Lacy a atacat din nou Crimeea, dar nu a mai avut succes. Münnich a pornit spre vest de această dată cu 100.000 de oameni către Nistru, dar din nou a fost forțat să se retragă de foamete, lipsă de provizii, epidemii și de hărțuirea turcilor. În Balcani, armata austriacă nu reușea să se impună în fața otomanilor.
Iarna, s-au încercat noi tratative de pace, care nu au reușit nici de această dată să se materializeze, din două motive. Pe de o parte, după succesele repurtate contra Austriei, turcii și-au mărit pretențiile, și pe de altă parte Münnich reușise să o convingă pe țarină să-i accepte „planul oriental”, acela de a invada Principatele Dunărene, vasale otomanilor, și de a le folosi apoi ca bază pentru atacarea Constantinopolului.
Campaniile din 1739 Münnich și-a dus în 1739 o mare armată pe Prut, ca și Petru cel Mare în Războiul Ruso-Turc din 1711. Ca și înainte, Münnich a înaintat prea mult și legăturile sale cu armata din Rusia au rămas expuse atacurilor turcilor și tătarilor. Otomanii l-au încercuit, dar Münnich nu a descurajat și a lansat un atac în urma căruia a reușit, ca prin minune, să rupă încercuirea. În august, la Stăuceni, el a simulat un atac, după care i-a surprins și i-a distrus pe turci. In plus, Münnich a cucerit Hotinul aproape fără luptă. După ce au căpătat astfel acces la proviziile turcilor, rușii au reușit să ocupe și mare parte din Țara Românească la sfârșitul verii și începutul toamnei lui 1739. Rușii au avut destul de mult succes până când Münnich a primit cu surprindere vestea că austriecii ceruseră pace.
In 1739, generalii otomani și-au concentrat forțele pe Dunăre pe frontul austriac, unde austriecii nu au putut aduna decât un sfert din forțele pe care le aveau otomanii. În luptă deschisă, ei ar fi fost zdrobiți, așa că s-au retras la Belgrad. Armata lui Münnich a rămas astfel între otomani și Marea Neagră fără sprijin din flanc.
Pacea Austria a semnat pacea de la Belgrad la 21 august 1739 renunțând la teritoriile obținute prin pacea de la Passarowitz în 1718, nordul Serbiei, nordul Bosniei și Oltenia.
Din cauza păcii semnate de austrieci, rușii nu au putut profita de succesele lui Münnich, întrucât flancul rămăsese descoperit. In plus, perspectiva unui nou război cu Suedia i-a obligat și pe ruși să accepte pacea. Pacea de la Niš s-a semnat la 3 octombrie 1739. Rușii au obținut o pace puțin mai favorabilă, prin aceea că le rămânea Azovul cucerit la începutul războiului, dar cu condiția de nu-l fortifica. Rușii au suferit cele mai grele pierderi în război, mai ales din cauza epidemiilor. Deși Münnich nu a planificat atent și a făcut planuri prea îndrăznețe, el a avut dreptate în aceea că armata rusă modernizată devenise mai puternică decât cea otomană.
Pacea de la Niš a dus la 30 de ani de pace pentru Imperiul Otoman, timp în care vecinii și inamicii săi au fost ocupați cu alte războaie. La est, Persia lui Nadir Șah a dus mai multe războaie cu vecinii înainte de a fi asasinat. La vest și la nord, Austria și Rusia au fost implicate mai întâi în Războiul de Succesiune Austriacă din 1740–1748 și apoi în Războiul de Șapte Ani din 1756–1763. Pentru puterea Imperiului Otoman, aceasta nu a fost un fenomen favorabil, armata sa rămânând în afara conflictelor europene și nemodernizându-se într-o perioadă în care s-au dezvoltat numeroase inovații, aplicații și tehnici de luptă
8.- Războiul ruso-turc dintre anii 1710-1713 a început cu o campanie în Principatul Moldova din vara anului 1711 a armatei ruse sub conducerea lui Petru I împotriva Imperiului Otoman în timpul războiului general ruso-turc dintre 1710-1713.
Cu o armată condusă de mareșalul Boris Șeremetev, țarul Petru I s-a dus personal în Moldova. Pe râul Prut, aproape 75 km la sud de Iași, armata rusă de 38 de mii de oameni a fost înconjurată la malul drep de armata turcă în componența căreia erau 120 de oameni și de tătarii din Crimeea care avea o armată de 70 de mii de oameni. Rezistența opusă de ruși l-a impus pe comandantul turc să semneze un tratat de pace, în care armata rusă a scăpat de situația disperată și era obligată să-i dea Imperiului Otoman nu demult cuceritele teritorii în anul 1696 Azov și țărmul Mării Azov. Pe lângă asta Moldova a redevenit vasal al Imperiului Otoman, în timp ce domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir se refugiază la Moscova, Tratatul de la Luțk a fost anulat.
Context Situația politico-militară din anul 1710 era defavorabilă Rusiei din mai multe motive. In primul rând, puterile apusene nu priveau cu ochi buni expansiunea Rusiei către vest. In al doilea rând, aliații rușilor, saxonii și polonezii lui August al II-lea, nu erau direct interesați de un război cu Poarta. Pe de altă parte, armatele rusești erau reținute în diferite regiuni: în Finlanda, pe țărmurile Mării Baltice, în Polonia, Ucraina și la Marea Azov. In altă ordine de idei, otomanii beneficiau de neutralitatea Curții de la Viena, angajată, la acea vreme, în războiul de succesiune la tronul Spaniei.
Conform unui izvor narativ otoman (este vorba despre „Amintirile” lui Hassan Kürdî), declanșarea conflictului ruso-otoman a fost generată, într-o bună măsură, de legăturile țarului cu popoarele creștine din Balcani. Astfel, Petru cel Mare „a făcut înțelegere cu toți ghiaurii greci din Moldova și Țara Românească și de pe malurile Dunării și de la Belgrad și din Bosnia și de pe țărmurile Mării Negre și ale Mării Mediterane și din toate insulele acesteia și din toată Rumelia și Anatolia”. In același timp, Petru „s-a înțeles cu venețienii” pentru ca aceștia din urmă să-i atace pe otomani în Mediterană.
In aceste condiții, otomanii au declanșat un război preventiv, deoarece, conform aceluiași izvor narativ, țarul „în anul următor era neclintit și ferm hotărât să atace pe neașteptate”. La 20 noiembrie 1710, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei, ambasadorul țarului, P.A. Tolstoi, și întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemnițat în închisoarea Edicule.
In același timp, otomanii l-au numit, ca domn al Moldovei, pe Dimitrie Cantemir, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii. Ceremonia de investire ca domn a lui Cantemir a avut loc în prezența sultanului, onoare deosebită, deoarece, de obicei, marele vizir era cel care înmâna însemnele domniei.
Desfășurarea ostilităților Armata rusă s-a pus în mișcare în luna aprilie a anului 1711, pe direcția Kiev – Soroca – Iași. Grosul trupelor, aflate sub comanda directă a țarului, erau precedate de un detașament de cavalerie, comandat de feldmareșalul Șeremetev, detașament alcătuit din 15.000 de oameni.
Planul de acțiune al armatei ruse prevedea, inițial, două etape distincte. Într-o primă fază, armata comandată de Șeremetev trebuia să pătrundă în Moldova, să ajungă la Dunăre și să împiedice trecerea trupelor otomane peste fluviu. În cea de-a doua etapă, ofensiva trebuia continuată peste Dunăre, prin Dobrogea spre Istanbul.
La 19 aprilie 1711, feldmareșalul Șeremetev a plecat de la conacul Mankevici, ajungând la 22 aprilie la Luțk. La 26 aprilie 1711, s-a semnat, la Luțk, tratatul de alianță dintre țarul Petru cel Mare și domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Datorită faptului că a stat la baza declanșării unei acțiuni militare comune, româno-ruse, împotriva Imperiului otoman, acest act a fost considerat, multă vreme, în istoriografia românească, drept primul tratat pe care Țările Române l-au încheiat cu statul rus.
Tratatul de la Luțk conține un preambul și 17 articole. Conform articolului II, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armată oștii ruse. Trupele moldovene urmau să fie întreținute pe cheltuiala vistieriei rusești.
Conform articolelor XII–XV, protecția rusă asupra Moldovei urma să fie menținută și după încheierea păcii, în sensul că Petru nu va lăsa Moldova sub dominația Porții. Dacă, totuși, va fi nevoit să facă acest lucru lui Cantemir trebuia să i se asigure găzduire în Rusia și urma să fie despăgubit pentru palatele de la Istanbul. Articolele XVI-XVII conțin jurămintele lui Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir.
La 27 mai, feldmareșalul Șeremetev a trimis, de la Soroca, o proclamație adresată locuitorilor Moldovei, prin care le cerea să se înroleze în armata rusă, urmând să primească soldă, în funcție de grad.
Pentru refacerea armatei moldovene, Cantemir a primit, din partea țarului, 100 de pungi cu bani. Pentru a constitui o armată de 10 000 de oameni, domnitorul Moldovei a numit 17 polcovnici, plătiți cu câte 100 de ruble pe lună și 117 rotmiștri, plătiți cu câte 30 de ruble pe lună.
La 30 mai, Cantemir a trimis o scrisoare prin care cerea sprijin militar rus, deoarece otomanii aflaseră că trecuse de partea țarului. În sprijinul domnului Moldovei, a fost trimis brigadierul Kropotov, cu un detașament de 3 000 de oameni, și i s-au dat lui Cantemir 10 000 de ruble.
La 1 iunie, detașamentul de cavalerie comandat de Kropotov, alături de polcul moldovenesc condus de Apostol Ghicheciu, a trecut Prutul, iar a doua zi a intrat în Iași.
Dimitrie Cantemir a lansat, la 1 iunie, o proclamație prin care le cerea supușilor săi să se prezinte, în număr cât mai mare, la oaste până la data de 15 iunie.
Cantemir și-a dat seama că trupele otomane vor ajunge la Dunăre înaintea celor moldo-ruse și l-a informat cu privire la acest lucru pe feldmareșalul Șeremetev. Comandantul rus nu a luat însă măsurile necesare pentru a îndeplini porunca țarului, și anume să împiedice oștile otomane să pătrundă în Moldova.
Armata otomană a ajuns la Isaccea la 16 iunie 1711, unde a staționat 14 zile. Principalii comandanți otomani, pe lângă marele vizir Baltacı Mehmed Pașa, erau: Yusuf Aga, comandantul ienicerilor, care avea la dispoziție aproximativ 50 000 de oameni; vizirul Ali pașa care devenise, la începutul anului 1711, conducătorul eyaletului Bosniei; Yörük Hasan pașa comandantul eyaletului Urum; Sirke Osman pașa comandantul eyaletului Karaman etc.
Armata otomană a staționat două săptămâni la Isaccea deoarece acolo s-a realizat joncțiunea cu trupele tătare și cele suedeze, conduse de Carol al XII-lea. La 27 iunie, hanul tătarilor din Crimeea, Devlet Ghirai al II-lea (1708–13), a sosit în tabăra otomană împreună cu armata sa. Marele vizir i-a trimis pe tătari, ca o avangardă, în întâmpinarea armatei ruse. Scopul era acela ca „atacând noaptea tabăra ghiaurului cel blestemat, s-o facă una cu pământul”
In data de 24 iunie, țarul Petru a ajuns la Iași, unde s-a sfătuit cu Dimitrie Cantemir și cu marii boieri moldoveni. Insistența boierului Iordache Ruset, de a nu se instaura în Moldova o dinastie domnitoare, i-a atras acestuia surghiunul la Soroca și, mai apoi, întemnițarea la Kiev.
La 27 iunie 1711, a fost adus, în tabăra otomană de la Isaccea, Nicolae Mavrocordat pe care marele vizir „îmbrăcându-l în caftan l-au făcut bei la Iași”.
După ce otomanii au ajuns la Dunăre, planul de acțiune al armatei ruse a trebuit să fie modificat. Noua strategie prevedea ca forțele principale, sub comanda țarului, să înainteze spre sud, pe malul drept al Prutului până la Fălciu, iar un grup de forțe mai puțin numeros, condus de generalul Rönne să cucerească Brăila și să distrugă podul de la Isaccea.
Trimiterea grupării comandată de generalul Karl Rönne a fost hotărâtă pe data de 27 iunie. Forțele rusești destinate cuceririi Brăilei însumau 12 000 de soldați, având ca sprijin 20 de tunuri, un polc moldovenesc și steagul comandat de Toma Cantacuzino..
Generalul Rönne fusese desemnat să cucereacă Brăila deoarece el fusese singurul general străin care optase, în consiliul de război de la Soroca din 4 iunie, pentru o strategie ofensivă. Obiectivele principale ale generalului Rönne erau ocuparea depozitelor de provizii aflate de-a lungul râului Siret și cucerirea Brăilei. Ca sarcini secundare, erau distrugerea podului construit de otomani la Isaccea și realizarea joncțiunii cu armatele muntene. Reușita acțiunii ar fi izolat armata otomană de eventualele ajutoare sosite de la sud de Dunăre. Acțiunea de cucerie a Brăilei a reprezentat un lucru nou în ceea ce privește strategia militară. Astfel, grosul trupelor rusești juca un rol auxiliar, trebuind să asigure succesul unui corp izolat.
După traversarea râului Siret, generalul Rönne s-a îndreptat spre Focșani. De acolo au fost răspândite manifeste prin care populația era îndemnată să asigure aprovizionarea armatei ruse cu alimente și furaje.
De la Focșani, generalul Rönne s-a îndreptat către mănăstirea Măxineni, unde se credea că există un depozit de provizii al otomanilor. Aceste provizii fuseseră însă evacuate la Urlați. Corpul expediționar rus a pornit apoi în marș forțat spre Brăila la 11 iulie, ajungând după 11 ore la periferiile orașului.
Generalul Rönne a încercat să evite o vărsare inutilă de sânge și i-a propus lui Daud pașa să predea cetatea. Propunerile sale au fost însă respinse. După două zile de lupte, la 13 iulie 1711, garnizoana turcească a capitulat, după ce, din cei 3 000 de oameni care o compuneau, 700 fuseseră uciși sau răniți. Pierderile armatei ruse, încursul acestei operațiuni, au fost estimate la 100 de morți și 300 de răniți.
Cucerirea Brăilei a avut o însemnătate mare în derularea tratativelor de pace de la Stănilești. Astfel, marele vizir, care aflase de căderea Brăilei înaintea țarului, se simțea amenințat de un eventual atac al generalului Rönne. Acesta a fost unul din motivele pentru care marele vizir a acceptat propunerile de pace ale lui Petru cel Mare, deșiputea obține mult mai mult.
Armatele otomane, ajunse pe malul Prutului, beneficiau și de sprijinul flotei dunărene. Flota avea rolul de a aproviziona oastea cu hrană, furaje și muniții și de a face legătura cu Imperiul.
Retragerea corpului de avangardă, condus de generalul Ianus, fără ordinul țarului a permis otomanilor să treacă Prutul în forță, punând stăpânire pe Fălciu. După ce, la 7 iulie, trupele ruse și moldovene au fost respinse de armata otomană, țarul a fost nevoit să se retragă, armata sa fiind încercuită.
Bătălia de la Stănilești
In primele confruntări ale bătăliei de la Stănilești, otomanii au suferit pierderi grele „deoarece ienicerii au atacat fără să-și facă întărituri”. Astfel, trei agale de sendergeçti „au devenit martiri împreună cu toți oamenii lor”.
In seara de 19 iulie, armata rusă și-a consolidat pozițiile defensive, însă a fost complet înconjurată de forțele otomane. Pe data de 20 iulie 1711, „s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare”. Otomanii nu au reușit însă să cucerească tabăra rusă și „s-au așezat iarăși în șanțuri”.
Pe 21 iulie, rușii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: „la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii au ieșit din tabăra lor și au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Situația logistică a armatei ruse era însă dezastruoasă, deoarece “văzând că tunurile și puștile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia”
Incheierea păcii Văzând că armata rusă a rămas fără provizii și că nu poate scăpa din încercuire, țarul a convocat un consiliu de război, în ziua de 21 iulie, în care s-a hotărât trimiterea de soli pentru încheierea păcii.
In tabăra otomană a fost trimis un „negociator din naștere”, prințul Piotr Șafirov. Spre deosebire de marele vizir, hanul tătar și regele suedez Carol al XII-lea erau adversari ai încheierii păcii. Astfel, hanul era de părere că „acest ghiaur folosește multe șiretenii și viclenii”.
In cele două consilii de război ținute în data de 21 iulie, s-a hotărât că, dacă otomanii nu vor accepta să încheie pace, trupele ruse să mai facă încă o încercare de a ieși din încercuire. Însă, chiar după terminarea celui de al doilea consiliu, în tabăra rusă a sosit P. Șafirov care a adus vestea că marele vizir a acceptat să încheie pacea.
Pacea prevedea ca „țara otomanilor să rămână întreagă”. Este vorba de retrocedarea teritoriilor cucerite de ruși în timpul războiului dintre Poartă și Liga Sfântă. Baltacı Mehmed pașa mai cerea „ca regele Suediei să ajungă în siguranță în țara lui”, să fie predați, ca ostateci, P. Șafirov și feldmareșalul Șeremetev și „înscrisuri de proveniență înaltă”. O altă cerere era predarea lui Dimitrie Cantemir. Solul rus a răspuns însă că „Dimitrie Cantemir a plecat de la noi”.
Țarul a satisfăcut toate cererile otomanilor, însă nu l-a trimis ca ostatic pe feldmareșalul Șeremetev, ci pe fiul acestuia Mihail 90. Drept însoțitor al armatei ruse a fost desemnat Çerkes Mehmed pașa, pentru ca oastea țarului să nu fie atacată în timpul retragerii.
Infrângerea rușilor de la Stănilești s-a datorat mai multor factori. În primul rând, Petru a făcut aproape aceleași greșeli ca și Carol al XII-lea la Poltava: nu a ținut cont de oboseala soldaților după marșurile din nordul Rusiei până la Nistru; nu s-a retras într-o regiune rodnică pentru a se putea reface, atunci când a rămas fără provizii; disproporția dintre cele două armate era foarte mare. După campanie, țarul a concediat 14 generali (printre care și Ianus), 14 colonei, 22 locotenenți colonei și 165 de căpitani, considerați răspunzători de insuccesul campaniei.
Consecințe După retragerea armatei ruse, mulți moldoveni, adăpostiți în păduri, au continuat să lupte. Pentru a-i face pe aceștia să înceteze lupta, marele vizir a eliberat toți prizonierii care nu fuseseră duși încă în afara teritoriului Moldovei.
Deși armata rusă a suferit o înfrângere, campania de la Prut din anul 1711 nu poate fi considerată o catastrofă, din mai multe motive. In primul rând, trupele țarului s-au retras de la Stănilești, cu întregul echipament și armament de care dispuneau, în perfectă ordine. În al doilea rând, făcând o comparație între pierderile suferite de ruși și otomani, reiese un raport de cel puțin 1/5 în defavoarea otomanilor. Astfel, armata rusă a avut aproximativ 3.000 de morți, răniți și prizonieri în întreaga campanie, pe când otomanii au avut circa 16.000 de morți și răniți numai în bătălia de la Stănilești
Urmarea, pe termen scurt, a campaniei de la Prut a fost instaurarea domniilor fanariote în Moldova. Pe termen lung însă, momentul 1711 a fost unul de referință pentru relațiile româno-otomane și româno-ruse. În perioada care a urmat, rușii i-au avut aproape întotdeauna în vedere pe români, încercând să-i desprindă de sub autoritatea Porții, pentru a-i plasa sub propria „protecție”.
9.- Războiul ruso-turc dintre 1686-1700 este o parte a efortului european concertat de oprire a marșului continuu către inima continentului a Imperiului Otoman. Mai largul conflict europeano-otoman este cunoscut ca Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman.
Războiul Ruso-Turc a început după ce Țaratul Rusiei s-a alăturat coaliției europene anti-turce (Imperiul Habsburgic, Uniunea statală polono-lituaniană, Republica Veneția) în 1686, după ce Polonia-Lituania a fost de acord să recunoască incorporarea Kievului și a malului stâng al Niprului în Rusia.
Conflictul ruso-turc a început după ce Rusia s-a alăturat coaliției antiotomane (Austria, Polonia și Veneția) în 1686, în urma acceptului Uniunii Polono-Lituaniene de a accepta recunoașterea anexării Kievului și Ucrainei de pe malul stâng al Niprului de către Rusia
Războiul
De-a lungul conflictului, armata rusă a organizat campaniile din Crimeea din 1687 și 1689, ambele încheiate cu înfrângeri pentru ruși. In ciuda eșecurilor, Rusia a lansat campaniile din Azov în 1695 și 1696 și, după ce a ridicat asediul acestei cetăți în 1695, a reușit să o ocupe în 1696.
Tratatul de pace In contextul pregătirilor de război cu Imperiul Suedez, țarul rus Petru cel Mare a semnat tratatul de la Karlowitz cu otomanii în 1699. Ulterior, prin tratatul de la Constantinopol din 1700, turcii au cedat Rusiei Azovul, cetatea Taganrog, Pavlovsk și Mius și a primit un ambasador rus la Constantinopol, și a asigurat repatrierea tuturor prizonierilor de război. Țarul s-a angajat la rândul său ca supușii săi, cazacii, să nu-i atace pe otomani, în timp ce sultanul s-a angajat la același lucru pentru tătarii crimeeni.
10.- Războiul ruso-turc din 1676-1681, a fost un conflict între Rusia și Imperiul Otoman care a avut drept cauză creșterea agresivității turcilor în a doua jumătate a sec.al 17-lea. După ce a cucerit regiunea Podolia în timpul războiului polono-turc din 1672-1676, otomanii năzuiau să-și extindă controlul asupra întregii Ucraine Apusene, ajutați fiind de vasalul lor, hatmanul Petro Doroșenko. Politica pro-turcă a hatmanului a creat numeroase disensiuni printre cazacii ucraineni. Până în cele din urmă, în 1674, cazacii l-au ales pe Ivan Samoilovici (hatman al Ucrainei Răsăritene) ca singur hatman al întregii Ucraine.
Doroșenko a hotărât să contraatace și, în 1676, armata sa formată din 12.000 de oameni a asediat orașul Cighirin, bazându-se și pe apropierea armatei turco-tătare. Până la urmă, forțele ruso-ucrainene conduse de Samoilovici și Grigori Romodanovski au eliberat Cighirinul și l-au obligat pe Doroșenko să se predea. După ce a lăsat o garnizoană în Cighirin, armatele ruso-ucrainene s-au retras pe malul stâng al Niprului. Sultanul otoman l-a numit pe Iuri Hmelnițki hatman al Ucrainei Apusene. In iulie 1677, sultanul a ordonat armatei sale de 120.000 de oameni de sub comanda Ibrahim Pașa să înainteze către Cighirin.
In iulie 1678, armata turcă (aproximativ 20.000 de oameni) sub conducerea Marelui Vizir Kara Mustafa a asediat încă o dată Cighirin. Armata ruso-ucraineană (120.000 de oameni) a atacat în forță, dar turcii au reușit să ocupe orașul pe 11 august. Armata rusă s-a retras dincolo de Nipru, înfrângând armatele turce urmăritoare.
In 1679-1680, rușii au respins atacurile tătarilor crimeeni și au semnat la Bahcisarai un tratat de pace pe 3 ianuarie 1681, prin care granița ruso-turcă era stabilită pe linia Niprului.
11.- Războiul Ruso-Turc din 1568–1570 (denumit în sursele otomane Expediția din Astrahan) a fost prima ciocnire importantă între Țaratul Rusiei și Imperiul Otoman, ciocniri ce aveau să apară sporadic în următorii 350 de ani. Casus belli a fost Hanatul Astrahanului.
In 1556, Hanatul Astrahanului a fost cucerit de Ivan cel Groaznic, care a construit o nouă cetate pe un deal abrupt de pe malul Volgăi. In 1568, marele vizir Sokollu Mehmet Paşa, care deținea puterea reală în cadrul administrației Imperiului Otoman în timpul sultanului Selim al II-lea, a inițiat prima întâlnire între Imperiul Otoman și viitorul rival din nord. Rezultatul a fost o prefigurare a numeroaselor dezastre ce aveau să vină. La Constantinopol se elaborase un plan de a lega Volga de Don printr-un canal și în vara lui 1569 o armată mare, de 20.000 de turci și 50.000 de tătari sub comanda lui Kasim Paşa a fost trimisă să asedieze Astrahanul și să înceapă lucrările de construcție a canalului, în timp ce o flotă otomană asedia Azovul.
Asediatorii au fost respinși printr-o ieșire a garnizoanei condusă de cneazul Serebianov, guvernatorul militar al Astrahanului; o armată rusească de 30.000 de oameni venită ca întărire a atacat și i-a împrăștiat pe muncitori și pe forța tătărească care îi proteja. Pe drumul de întoarcere până la 70% din restul soldaților au murit de frig în stepe sau în urma atacurilor cerchezilor. Flota otomană a fost distrusă de o furtună.
Imperiul Otoman, deși învins militar, a insistat să obțină liberă trecere pentru pelerinii musulmani și pentru negustorii din Asia Centrală, precum și distrugerea cetății rusești de pe râul Terek.
Lista războaielor ruso-turce
● I perioadă – de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807). În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Domnul Moldovei Al. Moruzi rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât
autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.
● A II-a perioadă – armistiţiul de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.
● A III-a perioadă – de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812. Pe parcursul acestei perioade, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând cu forţe nu
meric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea - P. V. Ciceagov - a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).
Principatul Moldovei, fiind vasal Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale. Ambele principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane. „Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti – după cum scria M. Kogălniceanu – fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au... jertfit în atâtea rânduri”.
Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe a
jutorul din afară. Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.
6.-Conflictul dintre Imperiul Rus şi Poarta Otomană din 1769-1774 n-a satisfăcut interesele expansioniste ale Rusiei. Pe de altă parte Turcia încalca interesele popoarelor pravoslavnice subjugate, interese, pe care, prin Pacea de la Kuciuc-Kainardji, otomanii se obligaseră să le respecte, iar Rusia să le ocrotească. În aceste împrejurări, la cerinţa guvernului rusesc, a fost încheiată Convenţia ruso-turcă de la Ainalî-Kavak (10.03.1779), care, privitor la Moldova, stabilea:
1. Restituirea
pămînturilor ocupate de turci şi incluse în raiaele Benderului şi a Hotinului;
2. Încasarea impozitelor numai în bani şi neadmiterea abuzurilor la perceperea lor;
3. Achitarea haraciului o dată în 2 ani;
4. Recunoaşterea de către Poarta Otomană a dreptului Moldovei de a avea laIstanbul însărcinaţi
oficiali cu afaceri pentru apărarea drepturilor ei...
2. Încasarea impozitelor numai în bani şi neadmiterea abuzurilor la perceperea lor;
3. Achitarea haraciului o dată în 2 ani;
4. Recunoaşterea de către Poarta Otomană a dreptului Moldovei de a avea la
Poarta Otomană a respectat numai
unele din aceste stipulări. Dispreţuind prevederile Tratatului de pace de la
Kuciuc-Kainardji (21.07.1774), ale Convenţiei de la Ainalî-Kavak (10.03.1779),
Poarta Otomană în 1787 a cerut Rusiei în mod ultimativ să cedeze Crimeea, să
înceteze orice demersuri în favoarea Moldovei şi a Valahiei (Munteniei). Rusia
a respins aceste cereri. Turcia a declanşat ostilităţile. Armata rusă condusă
de A. V. Suvorov a respins atacurile turceşti asupra cetăţii Kinburn (pe ţărmul
Mării Negre, regiunea Herson). La început de 1788 a intrat în război contra
Turciei şi Austria ,
dar fără vreun succes. În iulie 1788 ostile ruseşti sub comanda cneazului Gr.
Potiomkin au forţat Nistrul, eliberînd, pe rînd, Hotinul, Iaşul, biruind la
Bîrlad şi Maxineni pe turci, i-a alungat din Galaţi. În rezultatul unor
strălucite operaţiuni militare, armata rusă sub comanda lui A. V. Suvorov a
repurtat biruinţe de mare rezonanţă la Focşani
(21.06.1790). Între timp Austria
, ca de obicei, a încheiat o pace separată cu Turcia (Pacea de la Şiştov),
negociindu-şi păstrarea hotarelor de dinainte de conflict. Înfrîngerile crunte
suferite din partea armatei şi flotei ruseşti au silit Poarta Otomană să ceară
pace. Rusia a acceptat. La 9.01.1792 a fost încheiată Pacea ruso-turcă de la
laşi. Turcia refuză la pretenţiile sale asupra Crimeei, asupra ţărmului nordic
al Mării Negre în general (cu excepţia celui moldovenesc). Se obligă să
respecte întocmai condiţiile Păcii de la Kuciuc-Kainardji referitor la Moldova . Rusia
anexa teritorii întinse între Bug şi Nistru. In urma acestui război hotarele
Imperiului rus au ajuns la Nistru.
7.- Războiul Ruso-Turc din 1735–1739 a fost cauzat de tendințele de expansiune ale rușilor la Marea Neagră precum și de incursiunile tătarilor din Crimea în Ucraina. Acestea au fost aceleași motive care au dus și la alte conflicte în trecut. Contextul politic Țarina Ana a Rusiei a participat cu succes la Războiul pentru Succesiunea Poloniei și l-a impus pe tronul polono-lituanian pe August al III-lea. Ostilitățile au luat sfârșit printr-un acord semnat în 1735, dar acest conflict și rezultatul său a creat tensiune la Constantinopol. Un alt pretendent la tronul polon, Stanisław Leszczyński, fusese susținut și de Franța, care la rândul său era în bune relații cu sultanul Mahmud I-ul.
După încheierea Războiului de Succesiune, Rusia și-a reorientat spre sud politica externă. În cadrul războiului ruso-persan din 1722–1723, Rusia a obținut unele teritorii persane, dar s-a arătat dispusă să renunțe la pretenții în schimbul unei alianțe antiotomane. Drept casus belli, Rusia a folosit raidurile tătărești în Ucraina și a lansat în primă fază un atac asupra Hanatului Crimeei. Operațiunea s-a soldat cu un eșec. La rândul său, după mai multe operațiuni în 1730–1736, Războiul Turco-Persan s-a încheiat cu pacea de la Bagdad din 1734, dar Persia și-a reactivat beligeranța de această dată alături de Rusia.
Feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich a reechipat și reînzestrat armata rusă. El era dornic să demonstreze rezultatele reformelor sale, dar avea nevoie de timp pentru ca soarta războiului să se întoarcă în favoarea sa.
Campaniile din 1736 Până în 1736, Rusia a avut inițiativa în conflict. Armata Niprului, condusă de Münnich și numărând 62.000 de oameni a atacat cetățile otomane de pe Istmul Perekop în mai 1736. În iunie, a ocupat capitala Crimeei, Bahcisarai și în iulie, cetatea Oceacov. Münnich era pe val și făcea planuri de cucerire a Constantinopolului, ceea ce ar fi asigurat accesul rușilor din Marea Neagră în Marea Mediterană și gonirea otomanilor din Europa, dar nu i-a mai putut surprinde pe tătari în câmp deschis. Münnich își pregătise însă în Ucraina provizii de cereale, completate cu cele confiscate de prin Crimeea, doar pentru circa două luni.
Deși declarația de război era în vigoare, atacul rusesc asupra Crimeei i-a luat prin surprindere pe otomani. Marele vizir Silahdar Seyyid Mehmed pașa a început mobilizarea abia în aprilie, când a primit vestea invaziei rusești. Otomanii veneau în ajutorul tătarilor, care la rândul lor duceau un război de gherilă împotriva armatei ruse, mai puternice și mai moderne. Ei atacau liniile de aprovizionare ale inamicului, dădeau mici lovituri unor detașamente mai izolate, și ardeau câmpurile și casele din calea rușilor. Münnich nu a reușit să-și aprovizioneze corespunzător forțele, și a întâmpinat dificultăți în a înainta pe teren mai accidentat. Mai mult, armata sa a început să sufere de epidemii, și a pierdut mulți oameni din cauza bolilor. În toamnă, a fost obligat să se retragă.
La 19 iunie, o altă armată rusească, Armata Donului condusă de Peter de Lacy, cu 28.000 de oameni, a luat Azovul cu ajutorul flotilei Donului. Turcii s-au apărat cu vigoare, dar asediul a fost scurtat de distrugerea depozitului de muniții al cetății. Comandantul turc a convenit o capitulare condiționată de libera trecere, pe care a primit-o în sunetul fanfarei armatei lui Lacy. În garnizoană trăiau 3.500 de bărbați și 2.500 de femei și copii. In iulie, Lacy a pornit și el către Crimeea, dar a întâmpinat aceleași probleme de logistică pe care le avusese și Münnich și s-a retras la Azov. In anul 1736, efortul rusesc de război a constat în 30.000 de oameni, dintre care 2.000 au murit în lupte.
Pacea persană „Napoleonul Persiei”, cum era numit Nadir Șah, a semnat un acord cu otomanii la Constantinopol la 17 octombrie 1736. Frontierele convenite erau aceleași cu cele stabilite în timpul sultanului Murat al IV-lea cu un secol în urmă. Războiul din Persia mersese bine pentru otomani, dar pacea acordată persanilor era una generoasă. Otomanii nu au regretat însă aceasta, deoarece acum își puteau concentra efortul în nord, contra Rusiei. Ajuns la putere în 1726 în urma unei răscoale din Afganistan, Nadir a fost ales în 1736 șah al Persiei. El a înlăturat vechea dinastie safavidă și a fondat noua dinastie Afsharidă.
Campania din 1737 Ostilitățile s-au reluat în anul următor, Lacy atacând Crimeea pe o altă rută și reușind să provoace pierderi grele tătarilor cu o armată de 40.000 de oameni. Simultam, Münnich a trecut Niprul cu 80.000 de oameni în câmpiile Ucrainei, suprinzând din nou cetatea Oceacov, pe care a cucerit-o în urma unei alte norocoase explozii a depozitului de muniții. Au reapărut apoi însă aceleași probeleme ca în campania din anul precedent; lipsa de provizii și epidemiile l-au forțat să se întoarcă din nou spre nord-est.
Imperiul Otoman și Rusia au întreținut în continuare negocieri de pace. Emisarii Austriei au jucat rol de mediator până la sfârșitul verii lui 1737, deși Austria semnase un acord secret cu rușii încă din ianuarie. Acțiunile rușilor au eșuat, ceea ce i-a făcut pe aceștia să se arate dispuși să împartă prada cu Habsburgii austrieci. Austria dorea să se implice mai mult în Balcani, și în același timp să limiteze influența rusească. Negocierile cu otomanii, purtate în cadrul congresului de la Nemirow, au esuat în august, iar austriecii au intrat în război de partea rușilor. Armatele austriece au atact Niš și Vidin așteptându-se să primească întăriri rusești prin Țara Românească. Austriecii au ocupat Nišul, dar succesele lor au scăzut după aceea. Otomanii au recucerit Nišul în octombrie și Austria a suferit o serie de înfrângeri
Yeğen Mehmed pașa a fost numit mare vizir la 3 decembrie 1737. Armata otomană a început să dea semne de redresare și cursul războiului a început să-i fie favorabil..
Campaniile din 1738
In 1738, războiul s-a desfășurat similar. Lacy a atacat din nou Crimeea, dar nu a mai avut succes. Münnich a pornit spre vest de această dată cu 100.000 de oameni către Nistru, dar din nou a fost forțat să se retragă de foamete, lipsă de provizii, epidemii și de hărțuirea turcilor. În Balcani, armata austriacă nu reușea să se impună în fața otomanilor.
Iarna, s-au încercat noi tratative de pace, care nu au reușit nici de această dată să se materializeze, din două motive. Pe de o parte, după succesele repurtate contra Austriei, turcii și-au mărit pretențiile, și pe de altă parte Münnich reușise să o convingă pe țarină să-i accepte „planul oriental”, acela de a invada Principatele Dunărene, vasale otomanilor, și de a le folosi apoi ca bază pentru atacarea Constantinopolului.
Campaniile din 1739 Münnich și-a dus în 1739 o mare armată pe Prut, ca și Petru cel Mare în Războiul Ruso-Turc din 1711. Ca și înainte, Münnich a înaintat prea mult și legăturile sale cu armata din Rusia au rămas expuse atacurilor turcilor și tătarilor. Otomanii l-au încercuit, dar Münnich nu a descurajat și a lansat un atac în urma căruia a reușit, ca prin minune, să rupă încercuirea. În august, la Stăuceni, el a simulat un atac, după care i-a surprins și i-a distrus pe turci. In plus, Münnich a cucerit Hotinul aproape fără luptă. După ce au căpătat astfel acces la proviziile turcilor, rușii au reușit să ocupe și mare parte din Țara Românească la sfârșitul verii și începutul toamnei lui 1739. Rușii au avut destul de mult succes până când Münnich a primit cu surprindere vestea că austriecii ceruseră pace.
In 1739, generalii otomani și-au concentrat forțele pe Dunăre pe frontul austriac, unde austriecii nu au putut aduna decât un sfert din forțele pe care le aveau otomanii. În luptă deschisă, ei ar fi fost zdrobiți, așa că s-au retras la Belgrad. Armata lui Münnich a rămas astfel între otomani și Marea Neagră fără sprijin din flanc.
Pacea Austria a semnat pacea de la Belgrad la 21 august 1739 renunțând la teritoriile obținute prin pacea de la Passarowitz în 1718, nordul Serbiei, nordul Bosniei și Oltenia.
Din cauza păcii semnate de austrieci, rușii nu au putut profita de succesele lui Münnich, întrucât flancul rămăsese descoperit. In plus, perspectiva unui nou război cu Suedia i-a obligat și pe ruși să accepte pacea. Pacea de la Niš s-a semnat la 3 octombrie 1739. Rușii au obținut o pace puțin mai favorabilă, prin aceea că le rămânea Azovul cucerit la începutul războiului, dar cu condiția de nu-l fortifica. Rușii au suferit cele mai grele pierderi în război, mai ales din cauza epidemiilor. Deși Münnich nu a planificat atent și a făcut planuri prea îndrăznețe, el a avut dreptate în aceea că armata rusă modernizată devenise mai puternică decât cea otomană.
Pacea de la Niš a dus la 30 de ani de pace pentru Imperiul Otoman, timp în care vecinii și inamicii săi au fost ocupați cu alte războaie. La est, Persia lui Nadir Șah a dus mai multe războaie cu vecinii înainte de a fi asasinat. La vest și la nord, Austria și Rusia au fost implicate mai întâi în Războiul de Succesiune Austriacă din 1740–1748 și apoi în Războiul de Șapte Ani din 1756–1763. Pentru puterea Imperiului Otoman, aceasta nu a fost un fenomen favorabil, armata sa rămânând în afara conflictelor europene și nemodernizându-se într-o perioadă în care s-au dezvoltat numeroase inovații, aplicații și tehnici de luptă
8.- Războiul ruso-turc dintre anii 1710-1713 a început cu o campanie în Principatul Moldova din vara anului 1711 a armatei ruse sub conducerea lui Petru I împotriva Imperiului Otoman în timpul războiului general ruso-turc dintre 1710-1713.
Cu o armată condusă de mareșalul Boris Șeremetev, țarul Petru I s-a dus personal în Moldova. Pe râul Prut, aproape 75 km la sud de Iași, armata rusă de 38 de mii de oameni a fost înconjurată la malul drep de armata turcă în componența căreia erau 120 de oameni și de tătarii din Crimeea care avea o armată de 70 de mii de oameni. Rezistența opusă de ruși l-a impus pe comandantul turc să semneze un tratat de pace, în care armata rusă a scăpat de situația disperată și era obligată să-i dea Imperiului Otoman nu demult cuceritele teritorii în anul 1696 Azov și țărmul Mării Azov. Pe lângă asta Moldova a redevenit vasal al Imperiului Otoman, în timp ce domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir se refugiază la Moscova, Tratatul de la Luțk a fost anulat.
Context Situația politico-militară din anul 1710 era defavorabilă Rusiei din mai multe motive. In primul rând, puterile apusene nu priveau cu ochi buni expansiunea Rusiei către vest. In al doilea rând, aliații rușilor, saxonii și polonezii lui August al II-lea, nu erau direct interesați de un război cu Poarta. Pe de altă parte, armatele rusești erau reținute în diferite regiuni: în Finlanda, pe țărmurile Mării Baltice, în Polonia, Ucraina și la Marea Azov. In altă ordine de idei, otomanii beneficiau de neutralitatea Curții de la Viena, angajată, la acea vreme, în războiul de succesiune la tronul Spaniei.
Conform unui izvor narativ otoman (este vorba despre „Amintirile” lui Hassan Kürdî), declanșarea conflictului ruso-otoman a fost generată, într-o bună măsură, de legăturile țarului cu popoarele creștine din Balcani. Astfel, Petru cel Mare „a făcut înțelegere cu toți ghiaurii greci din Moldova și Țara Românească și de pe malurile Dunării și de la Belgrad și din Bosnia și de pe țărmurile Mării Negre și ale Mării Mediterane și din toate insulele acesteia și din toată Rumelia și Anatolia”. In același timp, Petru „s-a înțeles cu venețienii” pentru ca aceștia din urmă să-i atace pe otomani în Mediterană.
In aceste condiții, otomanii au declanșat un război preventiv, deoarece, conform aceluiași izvor narativ, țarul „în anul următor era neclintit și ferm hotărât să atace pe neașteptate”. La 20 noiembrie 1710, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei, ambasadorul țarului, P.A. Tolstoi, și întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemnițat în închisoarea Edicule.
In același timp, otomanii l-au numit, ca domn al Moldovei, pe Dimitrie Cantemir, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii. Ceremonia de investire ca domn a lui Cantemir a avut loc în prezența sultanului, onoare deosebită, deoarece, de obicei, marele vizir era cel care înmâna însemnele domniei.
Desfășurarea ostilităților Armata rusă s-a pus în mișcare în luna aprilie a anului 1711, pe direcția Kiev – Soroca – Iași. Grosul trupelor, aflate sub comanda directă a țarului, erau precedate de un detașament de cavalerie, comandat de feldmareșalul Șeremetev, detașament alcătuit din 15.000 de oameni.
Planul de acțiune al armatei ruse prevedea, inițial, două etape distincte. Într-o primă fază, armata comandată de Șeremetev trebuia să pătrundă în Moldova, să ajungă la Dunăre și să împiedice trecerea trupelor otomane peste fluviu. În cea de-a doua etapă, ofensiva trebuia continuată peste Dunăre, prin Dobrogea spre Istanbul.
La 19 aprilie 1711, feldmareșalul Șeremetev a plecat de la conacul Mankevici, ajungând la 22 aprilie la Luțk. La 26 aprilie 1711, s-a semnat, la Luțk, tratatul de alianță dintre țarul Petru cel Mare și domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Datorită faptului că a stat la baza declanșării unei acțiuni militare comune, româno-ruse, împotriva Imperiului otoman, acest act a fost considerat, multă vreme, în istoriografia românească, drept primul tratat pe care Țările Române l-au încheiat cu statul rus.
Tratatul de la Luțk conține un preambul și 17 articole. Conform articolului II, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armată oștii ruse. Trupele moldovene urmau să fie întreținute pe cheltuiala vistieriei rusești.
Conform articolelor XII–XV, protecția rusă asupra Moldovei urma să fie menținută și după încheierea păcii, în sensul că Petru nu va lăsa Moldova sub dominația Porții. Dacă, totuși, va fi nevoit să facă acest lucru lui Cantemir trebuia să i se asigure găzduire în Rusia și urma să fie despăgubit pentru palatele de la Istanbul. Articolele XVI-XVII conțin jurămintele lui Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir.
La 27 mai, feldmareșalul Șeremetev a trimis, de la Soroca, o proclamație adresată locuitorilor Moldovei, prin care le cerea să se înroleze în armata rusă, urmând să primească soldă, în funcție de grad.
Pentru refacerea armatei moldovene, Cantemir a primit, din partea țarului, 100 de pungi cu bani. Pentru a constitui o armată de 10 000 de oameni, domnitorul Moldovei a numit 17 polcovnici, plătiți cu câte 100 de ruble pe lună și 117 rotmiștri, plătiți cu câte 30 de ruble pe lună.
La 30 mai, Cantemir a trimis o scrisoare prin care cerea sprijin militar rus, deoarece otomanii aflaseră că trecuse de partea țarului. În sprijinul domnului Moldovei, a fost trimis brigadierul Kropotov, cu un detașament de 3 000 de oameni, și i s-au dat lui Cantemir 10 000 de ruble.
La 1 iunie, detașamentul de cavalerie comandat de Kropotov, alături de polcul moldovenesc condus de Apostol Ghicheciu, a trecut Prutul, iar a doua zi a intrat în Iași.
Dimitrie Cantemir a lansat, la 1 iunie, o proclamație prin care le cerea supușilor săi să se prezinte, în număr cât mai mare, la oaste până la data de 15 iunie.
Cantemir și-a dat seama că trupele otomane vor ajunge la Dunăre înaintea celor moldo-ruse și l-a informat cu privire la acest lucru pe feldmareșalul Șeremetev. Comandantul rus nu a luat însă măsurile necesare pentru a îndeplini porunca țarului, și anume să împiedice oștile otomane să pătrundă în Moldova.
Armata otomană a ajuns la Isaccea la 16 iunie 1711, unde a staționat 14 zile. Principalii comandanți otomani, pe lângă marele vizir Baltacı Mehmed Pașa, erau: Yusuf Aga, comandantul ienicerilor, care avea la dispoziție aproximativ 50 000 de oameni; vizirul Ali pașa care devenise, la începutul anului 1711, conducătorul eyaletului Bosniei; Yörük Hasan pașa comandantul eyaletului Urum; Sirke Osman pașa comandantul eyaletului Karaman etc.
Armata otomană a staționat două săptămâni la Isaccea deoarece acolo s-a realizat joncțiunea cu trupele tătare și cele suedeze, conduse de Carol al XII-lea. La 27 iunie, hanul tătarilor din Crimeea, Devlet Ghirai al II-lea (1708–13), a sosit în tabăra otomană împreună cu armata sa. Marele vizir i-a trimis pe tătari, ca o avangardă, în întâmpinarea armatei ruse. Scopul era acela ca „atacând noaptea tabăra ghiaurului cel blestemat, s-o facă una cu pământul”
In data de 24 iunie, țarul Petru a ajuns la Iași, unde s-a sfătuit cu Dimitrie Cantemir și cu marii boieri moldoveni. Insistența boierului Iordache Ruset, de a nu se instaura în Moldova o dinastie domnitoare, i-a atras acestuia surghiunul la Soroca și, mai apoi, întemnițarea la Kiev.
La 27 iunie 1711, a fost adus, în tabăra otomană de la Isaccea, Nicolae Mavrocordat pe care marele vizir „îmbrăcându-l în caftan l-au făcut bei la Iași”.
După ce otomanii au ajuns la Dunăre, planul de acțiune al armatei ruse a trebuit să fie modificat. Noua strategie prevedea ca forțele principale, sub comanda țarului, să înainteze spre sud, pe malul drept al Prutului până la Fălciu, iar un grup de forțe mai puțin numeros, condus de generalul Rönne să cucerească Brăila și să distrugă podul de la Isaccea.
Trimiterea grupării comandată de generalul Karl Rönne a fost hotărâtă pe data de 27 iunie. Forțele rusești destinate cuceririi Brăilei însumau 12 000 de soldați, având ca sprijin 20 de tunuri, un polc moldovenesc și steagul comandat de Toma Cantacuzino..
Generalul Rönne fusese desemnat să cucereacă Brăila deoarece el fusese singurul general străin care optase, în consiliul de război de la Soroca din 4 iunie, pentru o strategie ofensivă. Obiectivele principale ale generalului Rönne erau ocuparea depozitelor de provizii aflate de-a lungul râului Siret și cucerirea Brăilei. Ca sarcini secundare, erau distrugerea podului construit de otomani la Isaccea și realizarea joncțiunii cu armatele muntene. Reușita acțiunii ar fi izolat armata otomană de eventualele ajutoare sosite de la sud de Dunăre. Acțiunea de cucerie a Brăilei a reprezentat un lucru nou în ceea ce privește strategia militară. Astfel, grosul trupelor rusești juca un rol auxiliar, trebuind să asigure succesul unui corp izolat.
După traversarea râului Siret, generalul Rönne s-a îndreptat spre Focșani. De acolo au fost răspândite manifeste prin care populația era îndemnată să asigure aprovizionarea armatei ruse cu alimente și furaje.
De la Focșani, generalul Rönne s-a îndreptat către mănăstirea Măxineni, unde se credea că există un depozit de provizii al otomanilor. Aceste provizii fuseseră însă evacuate la Urlați. Corpul expediționar rus a pornit apoi în marș forțat spre Brăila la 11 iulie, ajungând după 11 ore la periferiile orașului.
Generalul Rönne a încercat să evite o vărsare inutilă de sânge și i-a propus lui Daud pașa să predea cetatea. Propunerile sale au fost însă respinse. După două zile de lupte, la 13 iulie 1711, garnizoana turcească a capitulat, după ce, din cei 3 000 de oameni care o compuneau, 700 fuseseră uciși sau răniți. Pierderile armatei ruse, încursul acestei operațiuni, au fost estimate la 100 de morți și 300 de răniți.
Cucerirea Brăilei a avut o însemnătate mare în derularea tratativelor de pace de la Stănilești. Astfel, marele vizir, care aflase de căderea Brăilei înaintea țarului, se simțea amenințat de un eventual atac al generalului Rönne. Acesta a fost unul din motivele pentru care marele vizir a acceptat propunerile de pace ale lui Petru cel Mare, deșiputea obține mult mai mult.
Armatele otomane, ajunse pe malul Prutului, beneficiau și de sprijinul flotei dunărene. Flota avea rolul de a aproviziona oastea cu hrană, furaje și muniții și de a face legătura cu Imperiul.
Retragerea corpului de avangardă, condus de generalul Ianus, fără ordinul țarului a permis otomanilor să treacă Prutul în forță, punând stăpânire pe Fălciu. După ce, la 7 iulie, trupele ruse și moldovene au fost respinse de armata otomană, țarul a fost nevoit să se retragă, armata sa fiind încercuită.
Bătălia de la Stănilești
In primele confruntări ale bătăliei de la Stănilești, otomanii au suferit pierderi grele „deoarece ienicerii au atacat fără să-și facă întărituri”. Astfel, trei agale de sendergeçti „au devenit martiri împreună cu toți oamenii lor”.
In seara de 19 iulie, armata rusă și-a consolidat pozițiile defensive, însă a fost complet înconjurată de forțele otomane. Pe data de 20 iulie 1711, „s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare”. Otomanii nu au reușit însă să cucerească tabăra rusă și „s-au așezat iarăși în șanțuri”.
Pe 21 iulie, rușii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: „la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii au ieșit din tabăra lor și au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Situația logistică a armatei ruse era însă dezastruoasă, deoarece “văzând că tunurile și puștile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia”
Incheierea păcii Văzând că armata rusă a rămas fără provizii și că nu poate scăpa din încercuire, țarul a convocat un consiliu de război, în ziua de 21 iulie, în care s-a hotărât trimiterea de soli pentru încheierea păcii.
In tabăra otomană a fost trimis un „negociator din naștere”, prințul Piotr Șafirov. Spre deosebire de marele vizir, hanul tătar și regele suedez Carol al XII-lea erau adversari ai încheierii păcii. Astfel, hanul era de părere că „acest ghiaur folosește multe șiretenii și viclenii”.
In cele două consilii de război ținute în data de 21 iulie, s-a hotărât că, dacă otomanii nu vor accepta să încheie pace, trupele ruse să mai facă încă o încercare de a ieși din încercuire. Însă, chiar după terminarea celui de al doilea consiliu, în tabăra rusă a sosit P. Șafirov care a adus vestea că marele vizir a acceptat să încheie pacea.
Pacea prevedea ca „țara otomanilor să rămână întreagă”. Este vorba de retrocedarea teritoriilor cucerite de ruși în timpul războiului dintre Poartă și Liga Sfântă. Baltacı Mehmed pașa mai cerea „ca regele Suediei să ajungă în siguranță în țara lui”, să fie predați, ca ostateci, P. Șafirov și feldmareșalul Șeremetev și „înscrisuri de proveniență înaltă”. O altă cerere era predarea lui Dimitrie Cantemir. Solul rus a răspuns însă că „Dimitrie Cantemir a plecat de la noi”.
Țarul a satisfăcut toate cererile otomanilor, însă nu l-a trimis ca ostatic pe feldmareșalul Șeremetev, ci pe fiul acestuia Mihail 90. Drept însoțitor al armatei ruse a fost desemnat Çerkes Mehmed pașa, pentru ca oastea țarului să nu fie atacată în timpul retragerii.
Infrângerea rușilor de la Stănilești s-a datorat mai multor factori. În primul rând, Petru a făcut aproape aceleași greșeli ca și Carol al XII-lea la Poltava: nu a ținut cont de oboseala soldaților după marșurile din nordul Rusiei până la Nistru; nu s-a retras într-o regiune rodnică pentru a se putea reface, atunci când a rămas fără provizii; disproporția dintre cele două armate era foarte mare. După campanie, țarul a concediat 14 generali (printre care și Ianus), 14 colonei, 22 locotenenți colonei și 165 de căpitani, considerați răspunzători de insuccesul campaniei.
Consecințe După retragerea armatei ruse, mulți moldoveni, adăpostiți în păduri, au continuat să lupte. Pentru a-i face pe aceștia să înceteze lupta, marele vizir a eliberat toți prizonierii care nu fuseseră duși încă în afara teritoriului Moldovei.
Deși armata rusă a suferit o înfrângere, campania de la Prut din anul 1711 nu poate fi considerată o catastrofă, din mai multe motive. In primul rând, trupele țarului s-au retras de la Stănilești, cu întregul echipament și armament de care dispuneau, în perfectă ordine. În al doilea rând, făcând o comparație între pierderile suferite de ruși și otomani, reiese un raport de cel puțin 1/5 în defavoarea otomanilor. Astfel, armata rusă a avut aproximativ 3.000 de morți, răniți și prizonieri în întreaga campanie, pe când otomanii au avut circa 16.000 de morți și răniți numai în bătălia de la Stănilești
Urmarea, pe termen scurt, a campaniei de la Prut a fost instaurarea domniilor fanariote în Moldova. Pe termen lung însă, momentul 1711 a fost unul de referință pentru relațiile româno-otomane și româno-ruse. În perioada care a urmat, rușii i-au avut aproape întotdeauna în vedere pe români, încercând să-i desprindă de sub autoritatea Porții, pentru a-i plasa sub propria „protecție”.
9.- Războiul ruso-turc dintre 1686-1700 este o parte a efortului european concertat de oprire a marșului continuu către inima continentului a Imperiului Otoman. Mai largul conflict europeano-otoman este cunoscut ca Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman.
Războiul Ruso-Turc a început după ce Țaratul Rusiei s-a alăturat coaliției europene anti-turce (Imperiul Habsburgic, Uniunea statală polono-lituaniană, Republica Veneția) în 1686, după ce Polonia-Lituania a fost de acord să recunoască incorporarea Kievului și a malului stâng al Niprului în Rusia.
Conflictul ruso-turc a început după ce Rusia s-a alăturat coaliției antiotomane (Austria, Polonia și Veneția) în 1686, în urma acceptului Uniunii Polono-Lituaniene de a accepta recunoașterea anexării Kievului și Ucrainei de pe malul stâng al Niprului de către Rusia
Războiul
De-a lungul conflictului, armata rusă a organizat campaniile din Crimeea din 1687 și 1689, ambele încheiate cu înfrângeri pentru ruși. In ciuda eșecurilor, Rusia a lansat campaniile din Azov în 1695 și 1696 și, după ce a ridicat asediul acestei cetăți în 1695, a reușit să o ocupe în 1696.
Tratatul de pace In contextul pregătirilor de război cu Imperiul Suedez, țarul rus Petru cel Mare a semnat tratatul de la Karlowitz cu otomanii în 1699. Ulterior, prin tratatul de la Constantinopol din 1700, turcii au cedat Rusiei Azovul, cetatea Taganrog, Pavlovsk și Mius și a primit un ambasador rus la Constantinopol, și a asigurat repatrierea tuturor prizonierilor de război. Țarul s-a angajat la rândul său ca supușii săi, cazacii, să nu-i atace pe otomani, în timp ce sultanul s-a angajat la același lucru pentru tătarii crimeeni.
10.- Războiul ruso-turc din 1676-1681, a fost un conflict între Rusia și Imperiul Otoman care a avut drept cauză creșterea agresivității turcilor în a doua jumătate a sec.al 17-lea. După ce a cucerit regiunea Podolia în timpul războiului polono-turc din 1672-1676, otomanii năzuiau să-și extindă controlul asupra întregii Ucraine Apusene, ajutați fiind de vasalul lor, hatmanul Petro Doroșenko. Politica pro-turcă a hatmanului a creat numeroase disensiuni printre cazacii ucraineni. Până în cele din urmă, în 1674, cazacii l-au ales pe Ivan Samoilovici (hatman al Ucrainei Răsăritene) ca singur hatman al întregii Ucraine.
Doroșenko a hotărât să contraatace și, în 1676, armata sa formată din 12.000 de oameni a asediat orașul Cighirin, bazându-se și pe apropierea armatei turco-tătare. Până la urmă, forțele ruso-ucrainene conduse de Samoilovici și Grigori Romodanovski au eliberat Cighirinul și l-au obligat pe Doroșenko să se predea. După ce a lăsat o garnizoană în Cighirin, armatele ruso-ucrainene s-au retras pe malul stâng al Niprului. Sultanul otoman l-a numit pe Iuri Hmelnițki hatman al Ucrainei Apusene. In iulie 1677, sultanul a ordonat armatei sale de 120.000 de oameni de sub comanda Ibrahim Pașa să înainteze către Cighirin.
In iulie 1678, armata turcă (aproximativ 20.000 de oameni) sub conducerea Marelui Vizir Kara Mustafa a asediat încă o dată Cighirin. Armata ruso-ucraineană (120.000 de oameni) a atacat în forță, dar turcii au reușit să ocupe orașul pe 11 august. Armata rusă s-a retras dincolo de Nipru, înfrângând armatele turce urmăritoare.
In 1679-1680, rușii au respins atacurile tătarilor crimeeni și au semnat la Bahcisarai un tratat de pace pe 3 ianuarie 1681, prin care granița ruso-turcă era stabilită pe linia Niprului.
11.- Războiul Ruso-Turc din 1568–1570 (denumit în sursele otomane Expediția din Astrahan) a fost prima ciocnire importantă între Țaratul Rusiei și Imperiul Otoman, ciocniri ce aveau să apară sporadic în următorii 350 de ani. Casus belli a fost Hanatul Astrahanului.
In 1556, Hanatul Astrahanului a fost cucerit de Ivan cel Groaznic, care a construit o nouă cetate pe un deal abrupt de pe malul Volgăi. In 1568, marele vizir Sokollu Mehmet Paşa, care deținea puterea reală în cadrul administrației Imperiului Otoman în timpul sultanului Selim al II-lea, a inițiat prima întâlnire între Imperiul Otoman și viitorul rival din nord. Rezultatul a fost o prefigurare a numeroaselor dezastre ce aveau să vină. La Constantinopol se elaborase un plan de a lega Volga de Don printr-un canal și în vara lui 1569 o armată mare, de 20.000 de turci și 50.000 de tătari sub comanda lui Kasim Paşa a fost trimisă să asedieze Astrahanul și să înceapă lucrările de construcție a canalului, în timp ce o flotă otomană asedia Azovul.
Asediatorii au fost respinși printr-o ieșire a garnizoanei condusă de cneazul Serebianov, guvernatorul militar al Astrahanului; o armată rusească de 30.000 de oameni venită ca întărire a atacat și i-a împrăștiat pe muncitori și pe forța tătărească care îi proteja. Pe drumul de întoarcere până la 70% din restul soldaților au murit de frig în stepe sau în urma atacurilor cerchezilor. Flota otomană a fost distrusă de o furtună.
Imperiul Otoman, deși învins militar, a insistat să obțină liberă trecere pentru pelerinii musulmani și pentru negustorii din Asia Centrală, precum și distrugerea cetății rusești de pe râul Terek.
Lista războaielor ruso-turce
·
Războiul
Ruso-Turc (1568–1570), victorie pentru ruși
·
Războiul
Ruso-Turc (1676–1681), victorie indecisă
·
Războiul
Ruso-Turc (1686–1700), victorie pentru ruși
·
Războiul
Ruso-Turc (1735–1739), victorie pentru turci
·
Războiul
Ruso-Turc (1768–1774), victorie pentru ruși
·
Războiul
Ruso-Turc (1787–1792), victorie pentru ruși
·
Războiul
Ruso-Turc (1806–1812), victorie pentru ruși
·
Războiul
Ruso-Turc (1828–1829), victorie pentru ruși
·
Războiul Ruso-Turc
(1853–1856) (parte a Războiului Crimeii),
victorie pentru turci
·
Războiul
Ruso-Turc (1877-1878), victorie pentru ruși și români
· Războiul
Ruso-Turc (1914–1918) (parte
a Primului Război
Mondial și Războiului
Civil Rus), victorie indecisă
