sâmbătă, 11 decembrie 2010

CRAIOVA - VECHIUL CENTRU COMERCIAL

La sfârşitul sec.al 18-lea şi începutul sec.al19-lea centrul comercial al Craiovei era „Târgul”. Acesta începea din apropierea bisericii Sfântul Dumitru şi a „Casei Băniei”, trecea pe lângă spaţiul aglomerat al Pieţei Elca de mai târziu, pe lângă Hanul Hurez (pe traseul actualei Str. Matei Basarab) şi cotea la dreapta, spre răsărit, pe „Uliţa Principală”, sau „Uliţa Podului”. „Târgul” urma „Uliţa Principală” până la terminarea acesteia, la ieşirea din oraş pe acea direcţie.
„Uliţa Principală”, sau „Uliţa Podului” urma traseul actualelor străzi Madona Dudu (Maxim Gorki), Lipscani (30 Decembrie) şi Alexandru Lahovari (România Muncitoare). Zona pieţei Elca de mai târziu constituia un centru nodal al „Târgului”, mai ales la începuturi. „Uliţa Principală” avea cae mai mare importanţă comercială şi cea mai intensă circulaţie. Se mai numea şi „Uliţa Podului” deoarece a fost prima stradă „podită” cu bârne de lemn de esenţă tare. Totodată acesta era cel mai lung şi mai bine întreţinut „pod” al oraşului. Nicolae Iorga a afirmat că la ocuparea Olteniei  de către austrieci, între 1716-1737 (1718-1739), aceia au găsit principalele uliţe deja podite şi au executat numai întreţineri şi complectări.
Deşi nu s-a consemnat expres în informaţii scrise, trebuie să fi mai existat „poduri” şi pe „Uliţa Mare” (viitoarea Str. Unirii), precum şi pe uliţa ce ducea la biserica cea mare Sfântul Dumitru şi la „Casa Băniei” de alături, trecând prin faţa intrării în Hanul Hurez, alăturat „Caselor Domneşti”. Este foarte probabil să fi existat şi alte pavări scurte cu „poduri” pe uliţe laterale desprinse din „Uliţa Principală”., cum ar fi cea dinspre fosta mănăstire Sfântul Ilie, sau lateralele nord-sud din „Răscruciul Mic”, sau străduţa laterală dinspre biserica Sfânta Treime, respectiv spre zona viitoarei Şcoli Centrale.
Una dintre direcţiile laterale care au trăit o dezvoltare rapidă a fost viitoarea „Uliţa Mare”, adică viitoarea Str. Unirii. Intersecţia cu „Uliţa Principală” a primit repede numele de „Răscruciul Mare” pe drept cuvânt. La începuturi din acel „Răscruci Mare” bolţile s-au întins destul de puţin spre sud şi nord. Inceputurile erau înainte de jumătate sec.al 18-lea. Către mijlocul sec.al 19-lea, „Uliţa Mare” îşi merita deja numele, întinzându-se de la „Strada Liceului”, în nord, până la uliţa ce cobora spre biserica Sfântul Dumitru (uliţă care s-a numit un timp tot Uliţa Mare, ca parte a celei adevărate, nord-sud). „Strada Liceului” se numeşte astăzi Str. Popa Şapcă, iar prin 1925 se numea Str. Bibescu. Intre cele două limite amintite „Uliţa Mare” avea caracter preponderent comercial, dar ea se întindea spre nord până în Valea Vlăicii, dar numai cu locuinţe particulare.  Ea se întindea şi spre sud, până în Valea „la cocor”, dincolo de biserica Mântuleasa, fiind mărginită de case boiereşti, sau de simpli târgoveţi.
Porţiunea dinspre sud de „Răscruciul Mare” al Str. Unirii din deceniul al nouălea al sec.al 19-lea, a fost descrisă de distinsul profesor şi om de cultură craiovean, C.D.Fortunescu. Copil fiind a reuşit să surprindă amplasarea comercianţilor din acea parte de oraş.
Intre 1880-1890, „Uliţa Mare”se numea deja Str. Unirii şi sub acest nume apare în memoriile profesorului. Tot drept Str. Unirii a apărut şi, în 1868, în foaia „Mercantilulu”.
Atunci, la sfârşit de secol, din „Răscruciul Mare” spre şoseaua Bechetului, adică spre sud, nu existau decât prăvălii în clădiri cu un singur etaj. Dintre acestea, pe stânga avea băcănie Pârvan Rădulescu, unde era mai târziu (până în deceniul al cincelea al sec. al 20-lea) magazinul Voicu şi Sgândăreanu şi mai spre miazăzi al lui Gancea, cu gang alăturat pornit din stradă. Clădirea şi „gangul” a existat până la demolările din anii 1979-1980, impuse de cutremurul din 1977. Urma apoi prăvălia lui Marin Chiţu, unde puteai găsi obiecte de artă şi orice intervenea la împodobirea unui interior, mărfuri aduse din străinătate. Acest negustor era fratele mai mare al lui Gheoghe Chiţu, cel ce a fost întemeietor de şcoală comercială în Craiova şi apoi ministru al  Instrucţiunii Publice. Imediat după această prăvălie de lux  venea „cafeneaua lui Saraşi”, pe locul unde este acum Hotelul-Restaurant „Minerva”. Aici se aduna protipendada Craiovei la citirea gazetelor şi la „taifas”.
Pornind tot din „Răscruciul Mare”, profesorul C.D.Fortunescu îşi mai amintea, pe partea dreaptă, spre sud, „ceaprazeria” lui Hristache Hristescu, magazinul de încălţăminte al lui Pantelie Şerbănescu, farmacia lui Oswald şi pe cplţul cu Str. Sf. Dumitru, hotelul Teodoru. Clădirea hotelului Teodoru a rezistat până la demolarea sa, la sfârşitul anilor 70, pentru reclădirea Str. Unirii. Sub regimul comunist la parterul clădirii a funcţionat o frizerie şi o coafură, ambele cu intrarea din Str. Unirii, vis-a-vis de vitrinele berăriei „Minerva”.
Coborând spre apus, pe lângă Hotel Teodoru, spre biserica Sf. Dumitru şi vechea „Casă a Băniei”, se ajungea la o ulicioară ce trecea printre cele două monumente istorice. Ulicioara servea numai circulaţiei pietonale şi cobora spre „cele şapte fântâni”, fiind totodată locul cel mai bun de săniuş în timpul iernilor, pentru copii acestor părţi de oraş. In dreapta ulicioarei, adică spre nord, se ridica clopotniţa cu turlă înaltă a bisericii Sfântul Dumitru, care atunci, în deceniul al nouălea al sec.al 19-lea, era o ruină părăsită cu totul. In ruină era şi clopotniţa cea înaltă.
Biserica Sfântul Dumitru avea pe atunci cu totul alt aspect decât cel actual, iar pe acoperişul său crescuse un pom. In anul 1889, biserica şi clopotniţa au fost demolate până la temelie. Noua biserică s-a ridicat pe acelaşi loc de arhitectul francez Andre Lecompte du Nouy, adus în ţară de regele Carol I-ul pentru mai multe lucrări de renovare. Biserica cea nouă s-a înălţat între anii 1893-1897, ca parte de zidărie.
Un desen din acea epocă prezintă biserica cu trei turle, una pe naos şi două pe pronaos. Se mai văd şi resturi ale acoperişurilor turlelor, spre margini, acoperişuri din şindrilă şi resturi de grinzi. Grinzi putrezite se mai vedeau şi pe zidurile exterioare.
Clopotniţa foarte înaltă era plasată în partea de sud-est a bisericii, adică spre actualul hotel „Minerva”. De la baza ei pornea o împrejmuire din scânduri înalte de peste 2 metri, împrejmuire compactă. O latură a gardului mergea spre piaţa Elca, iar alta pornea spre apus, paralel cu axa bisericii, spre abruptul „celor şapte fântâni”. La nivelul solului, clopotniţa era străpunsă de o boltă pentru intrarea rădvanelor sau a căruţelor. Deasupra acului mic tunel se ridica o zidărie solidă tencuită şi cu două etaje înalte. Primul etaj era complet închis de pereţi, iar al doilea era străpuns de nişte ferestre prelungi, de circa 3,5 metri, şi late de 0,7-0,8 metri. Practic erau nişte goluri prelungi în zidărie, rotunjite în partea superioară. Erau câte două pe fiecare latură a clopotniţei. Prin ele se propagau chemările clopotelor şi ale „toacei”. Intrarea boltită de sub clopotniţă a avut probabil porţi grele de lemn, ghintuite cu fier, după obiceiul veacurilor trecute.
De remarcat că într-o schiţă a zonei din 1780, deci cu un veac în urma amintirilor lui C.D.Fortunescu, clopotniţa bisericii era cu totul alta şi amplasată în partea de sud-vest la o distanţă de circa 30-35 de metri, pe marginea taluzului ce cobora spre terenurile joase dinspre lunca Jiului şi spre „cele şapte fântâni”. Aşa cum am mai amintit în alt capitol, o altă clopotniţă provizorie, cu un singur clopot mare, a exostat între anii 1933 şi anii 80 în dreptul „Casei Băniei”, tot pe marginea taluzului vestic, taluz care cobora spre o alee intermediară şi apoi până în fosta Str. Abatorului (Calomfirescu, sau Câmpia Izlaz). Această clopotniţă avea un schelet portant din grinzi de lemn de stejar şi era acoperită cu o turlă de tablă. Ea avea o formă de clepsidră, adică formată din două trunchiuri de piramidă aşezate cu vârfurile spre mijloc. Ultima clopotniţă, construită prin anii 80 se află plastă într-o a patra poziţie, exact în faţa intrării în biserică, la apus, tot pe marginea taluzului de coborâre spre Fostele „şapte fântâni”. Fundaţia acesteia atinge, în partea din spate, aleea mediană a părculeţului Băniei, rebotezat „Grădina Trandafirilor” la trecerea dintre anii 60’ şi 70’ şi amenajat ca atare.
Revenind la amintirile profesorului C.D.Fortunescu, amănutele continuă prin traversarea Str. Sf. Dumitru, spre sud, vis-a-vis de hotel Teodoru şi în diagonală faţă de „cafeneaua lui Saraşi”. Acolo exista pe colţ, la sfârşitul sec. al 19-lea, cofetăria lui Dumitrache Cacalicaenu, cu grădină de vară, în faţă, la drum. Aici, ca şi la Saraşi, existau două mese de biliard. Pe acelaşi loc a fost semnalată, la începutul sec.al 20-lea, sala „Maior Mura”. Aceasta luase locul cofetăriei şi exista în iulie 1916.
Deoarece cofetăria lui Dumitrache Cacaliceanu avea spaţiu pentru mese de biliard, este foarte probabil ca acea clădire să fi devenit mai târziu sala „Maior Mura”, cu suprafaţă suficientă pentru menirea de sală.
Pe locul acela, pe colţul de sud dintre Str. Unirii şi Str. Sf. Dumitru, în linie cu Hotel Teodoru, s-a ridicat Hotel Geblescu în perioada de avânt economic şi edilitar de după primul război mondial. Clădirea există încă în 2010, dar se află în mare pericol datorită efectelor cutremurului din 4 martie 1977, moment după care reparaţiile aplicate lui au fost neprofesioniste şi minore.
Clădirea are un parter cu spaţii comerciale largi spre Str. Unirii, două etaje înalte şi un nivel mansardat. Aşezată pe colţ, ea prezintă o latură mai lungă pe Str. Sf. Dumitru, adică spre vest, cu douăsprezece ferestre la fiecare dintre cele trei nivele de peste parter. Are o latură mai scurtă spre Str. Unirii, adică spre sud, cu trei rânduri a câte şase ferestre la etaje. Intrarea în hotel se afla în Str. Sf. Dumitru, pe la mijlocul laturii aceleia.
Acoperişul mansardat este executat din tablă zincată, iar ferestrele de la nivelul mansardei sunt reliefate cu lucrături speciale din acelaşi material.. Pe colţ acoperişul este completat cu o cupolă semisferică deasupra căreia se ridică un turnuleţ metalic, din tablă galvanizată sau de plumb. Turnuleţul are un balcon hexagonal deasupra căruia se ridică şase semicoloane cu mici capiteluri. Acelea susţin un acoperiş conic cu două ape, unul mai abrupt spre vârf şi altul mai dulce la bază, adică la straşină. Intre semicoloane spaţiul este închis cu sticlă. Cupola cea mare are şi ea în centru o fereastră ornamentală cu ancadrament din zidărie. Mai are şi puţin lateral încă două ferestre mici circulare, încadrate cu modele din tablă de plumb, sau zincată.
Ferestrele de la primul etaj au ancadramente în partea superioară, care le înconjoară ca o potcoavă cu braţele în jos. Ferestrele de la etajul al doilea au ancadramente mai simple, dar ornamente sub fiecare dintre ele şi între ele.
Colţul clădirii este circular, culminând cu cupola amintită. Pe colţ, la etajul întâi, se află un balcon circular şi patru semicoloane. Acestea pornesc de la podeaua balconului şi merg până la partea superioară a etajului doi, sub mansardă. Semicoloanele centrale sunt cu adevărat jumătăţi de coloane din zidărie lipite de perete. Ele încadrează uşa centrală a balconului. Celelalte două semicoloane sunt practic sferturi de coloane, se află la extreme şi sunt despărţite de primele de nişte ferestre ale aceluiaşi balcon circular.
După 1948, Hotelul Geblescu a funcţionat ca Hotel Bucureşti până în 1977. După cutremurul din acel an, hotelul a fost desfiinţat datorită gravelor avarii suferite. Clădirea a fost atribuită sediilor unor anumite întreprinderi care au dorit un loc mai în centrul oraşului. Printre ele s-a găsit şi UFET Dolj (Unitatea Forestieră de Exploatare şi Transport) care anterior avusese un sediu marginal spre Cernele.  
Reamenajarea şi reconsolidarea fostului hotel ar fi costat prea mult o unitate hotelieră, aşa că s-a gândit ca eventualele costuri să fie suportate de întreprinderi productive cu venituri puternice. Cu toate acestea, în cea mai mare parte lucrările de reconsolidare au avut ca scop mai mult acoperirea rănilor cutremurului, nu siguranţa sa de viitor. Cei ce îl populează acum nu ştiu în ce mare pericol se află, asemănător multor altora din clădiri de stat reconsolidate pe atunci la repezeală. (Tare mă tem pentru copiii ce învaţă în Colegiul Carol I-ul, fost Nicolae Bălcescu.).
Parterul fostului Hotel Geblescu a fost ocupat circa trei decenii de un bufet „Expres”, cu intrarea pe colţ şi cu întindere pe Str. Unirii. Alături, mai la sud, în aceeaşi aripă şi cu faţa spre Str. Mihail Kogălniceanu, s-a aflat şi o populară cofetărie craioveană, numită „Aida”. Vara vitrinele acestei cofetării, vitrine largi şi înalte, se pot deschide lateral pentru ca localul să poată primi aerul proaspăt de afară. După 1990, la foarte puţin timp, cofetăria de stat a fost falimentată şi apoi preluată de un patronat privat. Acum acolo se vând şi multe dulciuri din patrimoniul culinar turcesc.
Reluând succesiunea obiectivelor amintite de C.D.Fortunescu, spre sudul Str. Unirii, obiective existente la sfârşitul sec.al 19-lea, trebuie amintit că la sud de cofetăria lui Dumitreche Cacaliceanu urma biroul cerealiştilor „Fraţii Kohn”. Ceva mai la sud, tot pe partea de apus a străzii se afla un gang descoperit, o mică fundătură. Aceasta s-a păstrat până în 2010. La capătul fundăturii se găsea atelierul fotografului Hahn, iar mai târziu al lui Heiller. Acel atelier a funcţionat foarte multe decenii, trecând şi peste schimbarea de regim din 1948, devenind într-un târziu un atelier fot „de stat”, aparţinător unei cooperative meşteşugăreşti. Şi-a pierdut utilizarea la sfârşitul anilor 70.
Trebuie amintit că între clădirea fostului hotel şi fundătura în discuţie au mai existat şi încă mai există alte patru clădiri. Prima a fost modernizată până în anul 1970 şi are o poziţie retrasă faţă de aliniamentul străzii Unirii. Ea a format Complexul de alimentaţie publică „Periniţa”, cu restaurant şi bar de zi. La început, în perioada de „liberalizare” a lui Ceauşescu, trecând de anul 1970, a avut şi bar de noapte. Ulterior datorită crizei energetice de după anul 1973, dar şi datorită „întăririi moralei socialiste”, barul de noapte s-a desfiinţat. Intre clădirea „Periniţa” şi stradă se află şi în 2010 o grădină de vară cu ceva verdeaţă, cu mese şi umbrele. Aşa era amenajată şi în deceniile lui Ceauşescu. Grădina era folosită pentru servitul berii şi răcoritoarelor pe timp de vară. In anii anteriori crizei alimentare provocate de exporturi exagerate, aici se găseau şi grătare cu mititei, cârnăciori şi frigărui, pentru a merge berea. In ultimii ani de restricţii alimentare impuse de Ceauşescu, grădina s-a transformat în simplă berărie, deşi nici bere nu se prea găsea „la liber”. In plus se puteau bea răcoritoare de proastă calitate, fabricate după reţete „raţionale”. Complexul „Periniţa” a ajuns şi el după 1990 pe mâna unor particulari, care încearcă să-l revigoreze. Grădina amintită este lipită de peretele sudic (calcanul) fostului Hotel Geblescu.
După „Periniţa”, spre sud, urmează alte trei clădiri negustoreşti cu un singur etaj şi lipite strâns între ele. Ultima dintre ele limitează dinspre nord o fundătură lată de circa 4-5 metri.
Intrând în fundătura amintită, dar pavată îngrijit, pe partea dreaptă se întinde până la capăt clădirea  veche amintită ca având şi deschidere la Str. Unirii. Ea are un geamlâc lung de lemn la etaj, după o modă veche a arhitecturii balcanice împrumutate şi la noi. Clădirea a devenit în 1980 sediul Intreprinderii de Transporturi Specializate pentru Agricultură şi Industria Alimentară (ITSAIA), numită mai târziu mai scurt ITSA, deoarece nu a mai servit şi industria alimentară.
Pe partea stângă, spre sud, fundătura este delimitată de o altă clădire negustorească veche, clădire care are şi ea o latură cu magazin către Str. Unirii. Este îngustă la stradă şi prelungită pe latura fundăturii. In ansamblu tot o vechitură fără importanţă arhitecturală, dar scăpată de înnoirile comuniste ce urmau să vină.
Acestă clădire a adăpostit în anii „socialismului multilateral dezvoltat” o covrigărie cu vitrină şi ghişeu spre Str. Unirii. Covrigăria a devenit extrem de populară în ultimile decenii ale socialismului, în anii 70’ şi 80’. Trecătorii erau foarte atraşi de covrigii calzi aşa că deverul era mereu crescut şi de invidiat. Şeful covrigăriei a făcut vâlvă pe la mijlocul anilor 80, deoarece a fost descoperit deţinând o sumă impresionant de mare în bani (circa 2 milioane) şi de aur, deşi trăia modest. Era evreu şi lucra sub aripa socialistă a unei cooperative de consum. Ştia să facă covrigii vandabili şi aproape buni, deşi fura din reţetă ouăle, zahărul, uleiul şi făina destinate reţetei, produse pe care le revindea pe sub mână, profitând de criza alimentară. Avea o clientelă bine formată pentru comerţul lui clandestin, clientelă care nu găsea pe piaţă ouăle, zahărul, sau uleiul necesar. Vigilenţă socialistă l-a demascat pentru speculă. S-a adeverit zicala: Când se scumpeşte viaţa, se ieftinesc conştiinţele !
Tot la sfârşitul sec.al 19-lea, privind spre sud din dreptul cafenelei lui Saraşi, pe partea stângă, adică pe locul a de astăzi al pieţei triunghiulare dintre Str. Unirii şi Str. Kogălniceanu, se afla Hotel Paris. El a dispărut de foarte mult timp, din preajma primului război mondial, lăsând loc piaţetei amintite. In spatele lui s-a clădit mai apoi Cinematograful „Select”, devenit „30 Decembrie” după naţionalizarea din 1948. Sala era orientată spre Str. M. Kogălniceanu şi lăsa spre Str. Unirii un mic colţişor de spaţiu verde, până în piaţeta triunghiulară născută după dispariţia hotelului Paris. Din Str. M. Kogălniceanu se intra în holul cinematografului, care nu avea balcon. Sala avea trei uşi de evacuare în lungul ei paralel cu Str. Unirii. In ultimele două decenii ale vechiului regim, holul cinematografului a fost amenajat în „Agenţie de bilete” deoarece cererea era foarte mare în lipsa unei televiziuni concurente.  
De la această intersecţie spre sud, spre „cocor”, la sfârşitul sec.al 19-lea nu mai erau prăvălii ci multe case boiereşti şi de negustori avuţi. După primul război mondial comerţul s-a extins timid şi în această direcţie, dar nu a depăşit intersecţia Str. Unirii cu B-ul Alexandru Ştirbei (fost Convenţiei). Totodată s-au ridicat câteva clădiri valoroase, dintre care numai una nu rezistat cutremurului din 1977. Se afla pe partea de răsărit a Str. Unirii, plasată exact în dreptul deschiderii bulevardului Alexandru Ştirbei, Avea două etaje şi o faţadă minunat ornamentată într-un stil neoclasic cu influenţe baroce.
Tot la sfârşitul sec.al 19-lea, pe partea răsăriteană a Str. Unirii, dincolo de intersecţia cu B-ul Alexandru Ştirbei (Convenţiei) se deschidea la dreapta (spre răsărit) Str. Regina Elisabeta (mai târziu Str. Bujorului). Pe colţul de sud al intersecţiei dintre Str. Unirii şi Str. Regina Elisabeta se afla fosta casă a lui Barbu Bălcescu, fost primar al Craiovei în anii 1874-1875 şi frate al marelui revoluţionar de la 1848, Nicolae Bălcescu. Casa are un singur etaj, dar nu prezintă nici un interes arhitectonic, sau ornamental. Probabil că a suferit multe reparaţii şi schimbări de destinaţie. In sec.al 20-lea, parterul clădirii a fost utilizat ca spaţiu comercial, care probabil nu ar fi fost acceptat de familia boierească a lui Barbu Bălcescu. După 1990, fostul magazin de stat a intrat repede în posesia unui patron de origine arabă. Noii conducători ai statului şi cei locali înstrăinau cu lejeritate şi pe bază de „mită” toate fostele proprietăţi de stat, cu orice destinaţie. Un jaf general, deşănţat şi imoral !
La mijlocul sec.al 19-lea, înainte de prezentările profesorului C.D.Fortunescu, aspectul zonelor descrise de el arătau mult diferit. Vis-a-vis de viitorul Hotel Minerva, pe colţ cu Str. Sf. Dumitru (Grigore Preoteasa) se afla tot Hotelul Teodoru, dar numit „al lui Hagi Panait Theodoru” şi cu firmă „La Casinul Mercuriu”. Sub hotel se căsea un restaurant şi prăvălia în care bătrânul Aron Zweibel vindea jurnale, tutun şi cărţi vechi. Prăvălioara bătrânului se găsea în partea dinspre „Răscruciul Mare” a clădirii.
Pe atunci sub hotrlul Paris se afla băcănia lui Teodor Tudoran, zărăfia lui Farchy şi o cizmărie. Toate trei aveau intrarea dinspre Str. Unirii (pe atunci numită încă Uliţa Mare). Pe  locul viitorului Hotel Geblescu se întindea un teren viran. Peste acela s-a ridicat cofetăria lui Dumitrache Cacaliceanu, succedată de „Sala Maior Mura” şi apoi de hotel. In spaţiul restrâns din faţa hotelului Paris, de la intersecţia Str. Unirii cu Str. M. Kogălniceanu, se afla atunci po piaţă de carne şi zarzavaturi. In mijlocul piaţetei se găsea o fântână cu ciutură.  Când conducerea oraşului a decis mutarea pescăriilor din zona „Temniţei vechi” din lungul Str.Madona Dudu de astăzi, şi pieţei din lungul „Uliţei Principale”, atunci a dispărut şi piaţa de la hotel Paris. Acea hotărâre s-a luat prin 1874-1875, dar propunerea exista din anul 1868, publicată în foaia „Mercantilulu”. Nici fântâna nu a mai fost semnalată la sfârşitul secolului.
Pe actualul loc al hotelului Minerva, pe colţul de răsărit al intersecţiei Ulţei Mari cu viitoarea Str. M. Kogălniceanu, s-a aflat înainte sau în jurul anului 1850 „racheria” şi băcănia lui  Ganea Bacalu, în casă numai cu parter.. După 1850, în locul acestora se afla „Casinul Minerva”, clădire cu parter şi etaj. La parter avea prăvălii, iar la etaj, în saloane mari şi elegante domnii şi boierii jucau cărţi şi consumau băuturi. „Casinul Minerva” este amintit în presa vremii, în legătură cu două evenimente de seamă din istoria ţării. Primul eveniment a avut loc la 9 februarie 1857 când Adunarea ad-hoc a ţării a votat unirea cu Moldova. Atunci „Casinul Minerva” şi Teatrul Theodorini au strălucit de iluminaţii cu făclii, exprimând bucuria populaţiei. Ziua de 8 februarie 1859 a marcat cel de al doilea eveniment, respectiv aflarea veştii despre dubla alegere a lui A.I.Cuza ca domnitor al celor două ţări române. Cu acea ocazie „toată lumea strânsă în piaţa casinului  Minerva, juca, cânta, striga de bucurie”
In 1860, Nicolae Filimon amintea de „otelul Minerva” în lucrarea sa „Nenorociri ale unui slujnicar”. Le amintea de „răscoala patentarilor şi despre liberalii care fumau şi beau cafele în otelul Minerva”. Rezultă că pe lângă saloanele elegante de la etaj, „casinul” avea şi camere de hotel. In unele consemnări se aminteşte şi de o piaţă din faţa „Casinului Minerva”. Este vorba precis de cea de care s-a amintit a se afla în faţa hotelului Paris, deoarece cele două edificii erau vecine la intersecţia dintre Uliţa Mare şi viitoarea Str. M.Kogălniceanu. Piaţa respectivă a dispărut, aşa cum s-a amintit, în anii 1874-1875.
Clădirea de astăzi a Hotelului – Restaurant – Berărie Minerva s-a ridicat între 1898-1903. Unele săpături au început încă din 1896, iar unele finisări s-au încheiat prin 1905. Trebuie amintit că în 1896, săpându-se la fundaţiile viitorului palat Minerva, arhitecţii Toma Dobrescu şi Dimitrie Nedelcu, au descoperit urme de zidărie veche, presupusă de origine romană. S-au găsit şi nişte catacombe foarte bine păstrate, ampalsate între Minerva şi Biblioteca „Aman”. Se pare totuşi că acestea au origine medievală, pentru-că pe aceste locuri romanii nu au avut o aşezare civilă sau militară.
 Intr-o porţiune a cestor catacombe s-a amenajat „Crama Minerva”, a cărei deschidere a fost anunţată de ziarul „Inainte” la 18 februarie 1972.  Localul a făcut vâlvă la vremea sa. Dar acum nu prea mai este câutet. Atunci era o noutate să intri într-o subterană amenalată, deşi aproape nimeni nu-i ştia trecutul. Intrarea se făcea dinspre Str. 24 Februarie (azi C.S.Nicolăescu Plopşor), via-a-vis de clădirea în care a locuit Elena Farago, în curtea Bibliotecii „Aman”.
Locul „Casinului Minerva” fusese luat până în deceniul al nouălea al sec.al 19-lea de cafeneaua lui Saraşi, după care a dispărut şi aceasta, lăsând un teren ce a intrat în proprietatea Epitropiei Madona Dudu. Este foarte probabil ca Saraşi să fi preluat sediul mai vechi al „Casinului Minerva”, deaorece se aminteşte, în multe izvoare, că dispunea de spaţii mari şi de doiă mese de biliard. Poate fi vorba de fostele saloane de la mijlocul sceolului.
Cert este că spre anul 1890 clădirea atât de populară s-a deteriorat nerecuperabil şi a devenit „teren al Epitropiei Madona Dudu”.
Planurile noului Hotel Minerva le-a întocmit arhitectul Toma Dobrescu, iar construcţia a executat-o arhitectul craiovean Dimitrie Nedelcu, cel care mai construise şi localul cel nou al liceului Carol I-ul (apoi Nicolae Bălcescu). Clădirea „Minerva” urma a include două etaje şi o mansardă ale hotelului, cu intrarea dinspre Str. M.Kogălniceanu, Sala de restaurant, numită „Sala Maură”, care se închiria prntru nunţi şi banchete (ca şi în perioda ultimă a guvernării comuniste, dar ca şi în perioada de după 1990), Berăria, care cuprindea şi  holul de colţ deveni intrare a hotelului sub socialism, Cofetăria cu intrarea dinspre Str. Unirii, în latura de nord a clădirii, Terasa descoperită dintre Berărie şi Cofetărie, unde vara se stătea la mese mici cu blat de marmură, se sorbeau paharele de bere şi se admira forfota de oameni şi de trăsuri de pe Str. Unirii. Terasa avea la sud Berăria şi la nord Cofetăria. Era descoperită prin concepţia primară. In anul 1930 a fost acoperită şi închisă. Spre Str. Unirii acoperişul se aliniază celorlalte vecinătăţi ale faţadei şi are o balustradă de zidărie în stil cu arhitectura întregului edificiu, astfel încât să nu se observe că este un adaos. Spre stradă s-a plasat intrarea principală spre restaurant din „Sala Maură”. In spaţiul închis al fostei terase s-a amenajat de ambele părţi două havuzuri cu apă ce susură, unul la dreapta spre Berărie şi altul la stânga spre Cofetărie. Dincolo de acestea se înaintează printr-un hol prelung cu design maur şi se ajunge la uşa cu patru canaturi şi sticlă mată a sălii maure.
Pe lângă havuzul din dreapta există o intrare în Berărie, intrare cu patru canaturi şi cu sticlă mată în partea de sus, asemănătoare cu uşa de intrare în „Sala Maură”.
Holul cu havuzuri, creat prin închiderea terasei, avea, la început, corespondenţă şi cu Cofetăria din stânga lui. După aceea a fost închisă cu zidărie. Nu exista corespondenţă nici pe timpul când a existat terasa deschisă.
In ultimile decenii ale sec. al 20-lea şi după depăşirea lui, corespondenţa dintre hol şi Berărie a fost întreruptă şi ea prin blocarea uşilor cu patru canaturi. De atunci intrarea în Berărie s-a făcut numai dinspre Str. Unirii print-o uşă metalică grea, cu un sigur canat, plasată de la începuturi între două vitrine mari. Atunci când se putea intra din holul cu havuzuri în Berărie, trebuiau coborâte două scări. Tot aşa, când se intra dinspre stradă în acelaşi hol trebuiau urcate două trepte placate cu marmură albă, cu vinişoare cenuşii. Intregul hol şi havuzurile sunt placate cu marmură albă brăzdată de fire fine cenuşii.
Pe la sfârşitul anilor 60 a început să se pretindă o ţinută elegantă pentru accesul în restaurant. Era obligatorie o haină şi o cravată. Un paznic, cu uniformă de mareşal şi cu galoane, avea rolul de a cenzura ţinuta corespunzătoare a celor ce vroiau să pătrundă. In acea perioadă s-a suspendat şi intrarea în Berărie dinspre holul havuzurilor, fapt ce uşura sarcina „cerberului” de la intrarea în restaurant. Pentru o scurtă perioadă, pătrunderea în „Sala Maură” a fost condiţionată de plata unei taxe de intrare. S-a limitat astfel intrarea chefliilor sau unor „pierde seară”.
Pe Str. M.Kogălniceanu, spre răsărit la cica 100 de metri se afla şi se mai află, „grădina de vară Minerva”, numită la început „Pavilionul de berărie cu terasă”. In acea grădină aveau loc şi reprezentaţii cinematografice de vară până în anul 1916. In seara de 14 august 1916, bunica mea se afla în acea grădină unde lumea se distra iar orchestra cânta liniştit. Doamnele purtau rochii lungi, iar domnii costume de vară cu cravate, papioane, sau lavalire. La un moment dat, spre miezul nopţii orchestra a amuţit brusc lăsând să vorbească un oficial al restaurantului. Acela a cerut linişte pentru un anunţ. Toată lumea avea o presimţire. Vorbitorul a spus: România a declarat război Puterilor centrale. S-a declarat mobilizare generală ! Domnii sunt rugaţi să se prezinte de urgenţă la punctele de mobilizare! Dumnezeu să ne ajute !  Lumea s-a scurs într-o tăcere grea spre casă şi inimile bătea cu putere în toate piepturile. In acel miez de noapte trupele române, aflate la trecători, au trecut Carpaţii în Transilvania. Craiova întreagă urma a trăi clipe grele şi lipsite de linişte în următorii doi ani, alături de toată ţara.
Intrarea în grădina de vară se făcea atunci, ca şi acum, prin Str. M.Kogălniceanu. Ea avea legătură, prin spatele altor clădiri de pe acea stradă, cu partea din spate a restaurantului Minerva, cu „Sala Maură”. Din  anul 1930 şi în prezent grădina de vară este înconjurată cu gard de fier forjat, pe un postament de zidărie betonată. O latură a ei, împreună cu poarta largă de intrare cu două canaturi, se află pe Str. M.Kogălniceanu, spre sud, iar altă latură, cea de răsărit, se întinde pe Str. C.S.Nicolăescu Plopşor (fostă Str. Nouă Nr.1, în 1925, apoi Str.Regina Maria, apoi Str 24 februarie). Acestă stradă nu exista pe harta din 1925 pe lângă „grădina Minerva” şi „Biblioteca Aman”. Pe porţiunea dintre Str. Lipscani şi Str. M.Kogălniceanu ea nu exista atunci. Venea dinspre nord, din Str. A.I.Cuza, prin spatele Prefecturii, trecea prin faţa bisericii Sfântul Ilie şi se oprea în Str. Lipscani ( fostă 30 Decembrie). Porţiunea dintre Str. Lipscani şi Str. M.Kogălniceanu s-a străpuns în anii de după 1925,prin anii 30 şi odată cu apariţia ei s-au recunstruit împrejmuirile „grădinii Minerva” şi a „Bibliotecii Aman”, aşa cum se prezintă şi în zilele noastre (2010).
Sculptura în lemn din „Sala Maură” a fost executată, în 1905, de către directorul „Şcoalei de Arte şi Meserii” (înfiinţată în 1870), Mihail Burlan şi Anghel Chiciu, proaspăt absolvent al acelei şcoli şi viitor sculptor de renume. Un ilustru absolvent al acelei şcoli fusese Constantin Brâncuşi.
In spaţiul Cofetăriei, din latura nordică a palatului Minerva, cofetărie foarte populară până după 1990, a funcţionat între anii 1912-1914 cinematograful „Minerva”, cu intrare prin terasă, adică prin holul havuzurilor de mai târziu, creat în 1930. Acea intrare în spaţiul fostului cinematograf şi apoi cofetărie, a fost obturată odată cu amenajarea holului prin închiderea terasei dinspre Str. Unirii. Pentru acel spaţiu s-a deschis, în schimb, intrarea cu un singur canat şi două vitrine mari dinspre Str. Unirii. Cinematograful a ars în 1914 şi a fost desfiinţat.
Prin anul 1927, în locul actualei cofetării s-a amenajat o cafenea care avea şi mese de biliard. S-a reluat astfel o veche tradiţie a biliardului pe acel loc, tradiţie ce pleca de la „cafeneaua lui Saraşi”.
Palatul Minerva a adăpostit, la începuturile sale, multe manifestări artistice. Astfel, în 1905, s-a organizat în el o primă expoziţie artistică colectivă, cu expozanţi profesionişti şi începători.. In 1924, sculptorul Severin şi apoi Anghel Chiciu şi-au expus lucrările tot aici.
La sfârşitul sec.al 19-lea şi începutul celui al 20-lea, odată cu dezvoltarea economică puternică a oraşului s-au construit în Craiova multe edificii particulare şi publice remarcabile, unele chiar opulente. In arhitectura practicată a fost caracteristic eclectismul ocidental, în special academismul francez.
„Minerva” străluceşte printre edificiile printre edificiile din tezaurul Craiovei, la pragul dintre cele două secole. La proiectarea palatului s-au folosit cu echilibru motive şi linii ale arhitecturii şi decoraţiei maure, îmbinate inspirat cu liniile academismului francez. Arhitectul pateu să fi ocolit cu obstinaţie simetria. Nu se aseamănă etajele, ferestrele şi balcoanele lor, nu seamănă intrările, nu seamănă vitrinele, nu seamănă ornamentaţia între cele patru nivele, nu este egală înălţimea sau lăţimea ferestrelor şi vitrinelor. Varietatea modelelor, a liniilor şi a spaţiilor uimeşte, contrariază, dar reuşeşte să definească un întreg armonios, bogat şi strălucitor.
Sub formă dreptunghiulară alungită, uşa de pe colţul palatului, de la parter, asigura, la început, accesul în Berărie. Ulterior ea a devenit intrarea în hotel. Intrarea dinspre Str. M.Kogălniceanu este mai elegantă, mai largă şi acoperită spre stradă cu o copertină semicirculară din sticlă. Aceasta a devenit ulterior o intrare de serviciu, pentru salariaţii restaurantului şi ai hotelului. Deasupra ei mai stă încă scris „Hotel” prin modelarea tencuielii.
Am amintit că de la începutul sec.al 20-lea la intersecţia dintre Str. Unirii şi Str. M.Kogălniceanu s-a format o piaţetă triunghiulară după demolarea hotelului Paris. Piaţeta avea drept catete străzile Unirii şi M.Kogălniceanu, iar drept diagonală a perimetrului său o stradă ce pornea din Str. M. Kogălniceanu spre sud-vest şi intersecta Str. Unirii ceva mai la sud. Acelaşi contur se păstrează şi astăzi. In această piaţetă s-a amplasat în deceniul al patrulea al sec.al 20-lea, pentru foarte puţin timp, statuia domnitorului unificator A.I.Cuza.
Iniţiativa ridicării acestei statui s-a născut în anul 1909, la cincizeci de ani de la Unire. Ea a fost comandată italianului Raffaelo Romanelli, în două exemplare, unul pentru Craiova şi al doilea pentru Iaşi. A exitat probabil o înţelegere între conducerile celor două oraşe.
Exemplarul craiovean a fost adus în 1912 şi depozitat provizoriu într-o pivniţă. Acolo a rămas mai bine de două decenii. In 1935, s-a decis amplasarea statuii în piaţa hotelului Minerva, piaţă fără deschiderea necesară unui astfel de monument. Era un loc înghesuit, ce nu avea capacitatea de a pune în valoare statuia şi nici importanţa personalităţii reprezentate.
Statuia a fost amplasată cu faţa spre răsărit, adică spre fostul cinematograf „Select” (apoi 30 Decembrie). Se găsea în mijlocul piaţetei, astfel încât să nu împiedice circulaţia vehicolelor pe traseul Str. Unirii şi nici dinspre Str. M.Kogălniceanu, atât spre vest, cât şi pe strada în diagonală spre sud-vest. Strada în diagonală era cea care trecea prin faţa statuii.
După instalare pe un soclu înalt, statuia a fost acoperită cu o pânză legată cu sfori, pentru festivitatea inaugurării. Incet, anii au trecut, aşa că vântul şi ploile au avut timp să rupă pânza destinată inaugurării. In 1939, se prezenta aşa de doi ani şi mai bine. Atunci s-a găsit timpul, în fine, ca statuia să fie dezvelită în cadru festiv. Festivitatea a fost probabil impulsionată şi de faptul că în acel an se împliniseră 80 de ani de la Unirea Principatelor. La un interval de numai un an a fost mutată pe locul cu deschidere din latura nordică a English Park-lui (numit sub regimul comunist „Grădina 1 Mai”), peste drum de frumoasa Bancă a Comerţului. Pe acel loc se află şi astăzi în 2010. Ansamblul arhitectonic înconjurător, în care s-a încadrat statuia domnitorului Cuza, a devenit un simbol al oraşului.
Pe partea stângă a soclului stă scris: „Cuza Vodă a creat Unirea şi în scurta lui domnie de 7 ani a pus fundamentele statului român. A înapoiat domeniului naţional moşiile închinate mănăstirilor greceşti şi a afirmat hotărâtor autocefalia bisericii române. El a împropietărit cu pace 600.000 de familii de săteni şi-a constituit comunele rurale, a eliberat poştele şi telegraful din stăpânirea străinilor. A suprimat privilegiile dec clase şi prin organizarea tribunalelor, curţilor şi înaltei curţi de justiţie şi casaţie a pus bazale dreptăţii egale pentru toţi şi-a organizat puterea militară a statului chemând prin sorţi pe toţi tinerii la apărarea patriei”.
Pe partea stângă a soclului stă scris: „Cuza Vodă a creat şcoalele şi universităţile şi prin obligativitatea învăţământului a dat avântul necesar culturii româneşti. Prin puterea voinţei lui a întemeiat adevărata suveranitate naţională. Pentru că la 2 mai 1864 a rupt Convenţia de la Paris impusă de străini la 1858 a izbutit să facă ca marile puteri să recunoască românilor dreptul de a-şi alcătui ei înşişi şi fără amestecul nimănui aşezămintele politice. Această mare izbândă a făcut posibilă la 1866 libera constituire a statului român”.
In urma proclamării Republicii Populare, adică după 1947, toate defilările impuse de regimul comunist au fost văzute şi de statuia lui Cuza. Se defila „cu o bucurie nestăvilită” de 1 Mai, de 23 August şi de 7 Noiembrie. Tribuna oficială a demnitarilor de partid se instala în faţa Băncii Comerţului, cu faţa la artera A.I.Cuza şi la statuia domnitorului. Manifestanţii, cu steaguri, portretede demnitari şi învăţători comunişti, cu ozinci şi cu care alegorice groteşti, treceau prin faţa tribunei şi a statuii dinspre fostul Palat de Justiţie, spre liceul „Nicolae Bălcescu”, acolo unde coloanele de oameni se dispersau.
Curând după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, nu s-au mai organizat defilări pentru ziua de 7 Noienbrie, iar mai târziu, spre finalul anilor 70, nu s-a mai dfilat nici cu ocazia zilei de 1 Mai. De multe ori Ceauşescu a dispus să fie sărbătorită prin muncă. Defilarea de 23 August s-a păstrat încă un timp, după care s-a dispus ca şi aceasta să aibă loc numai la ani jubiliari, dar nu a mai durat mult. S-a întâmplat ca la ultimele stafel de manifestaţii de bucurie, foarte costisitoare pentru stat, statuia să fie acoperită cu panouri de pânză ondulată, panouri ce constituiau un fundal pentru orchestra din faţa tribunei. Manifestanţii defilau în ton cu muzica ritmică şi patriotică emanată de la cea orchestră a armatei, sau echipată milităteşte. Manifestanţii treceau îngrupuri compacte, reprezentând întreprinderi, instituţii, ocupaţii diverse şi vârste. Defilarea o deschidea armata, după care urmau copii echipaţi în „pionieri”, sau în mici sportivi şi dansatori. Totdeauna câte un grup de copii era desemnat a se repezi spre tribuna oficială cu buchete de flori, unde eru mângâiaţi părinteşte şi sărutaţi de puternicii zilei.

CRAIOVA - ANI DE CUMPANA

Craiova a suferit multe nenorociri în istoria ei, dintre care cele mai multe rămân pierdute şi uitate de posteritate. Unele au fost consemnate documentar, iar altele pot fi deduse din natura unor evenimente istorice. O înşiruire exhaustivă ar fi următoarea:
-  1446 – Cutremur mare cu magnitudine aproximată cu mijloace moderne, la 7,3 Mw.
-  1471 – Cutremur pe data de 29 august. Este primul cutremur vrâncean determinat cu mare grad de precizie. A fust manifestarea seismică cea mai virulentă din sec.al 15 –lea şi a provocat distrugeri în toate ţinuturile de locuire românească. In Ţara Românească domnea Radu al III-lea cel Frumos, iar în Moldova, Ştefan cel Mare.
- 1655 – Craiova a devenit unul din centrele de rezistenţă al răscoalei seimenilor, răscoală care a produs mari distrugeri oraşului, prin arderea de case boiereşti, cărţi religioase şi titluri de proprietate. Vodă Constantin Şerban a înăbuţit răscoala trimiţând o oaste numeroasă împotriva seimenilor de la Craiova.
-  1689 - 1690 – Oltenia  a fost teatru de război între turci şi austrieci.
- 1681 – Cutremur mare la 8 august, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Magnitudine între 7-8 Mw.
- 1701 – Cutremur mare la 11 spre 12 iunie între orele 12-2 noaptea, resimţit cu trei şocuri succesive.
-  1716 – 1718 – Oltenia a fost din nou teatru de război între turci şi austrieci. Imperiul austriac a ocupat ţinutul în 1716 şi a rămas pe loc în baza tratatului de la Passariwtz din 1718. In următorii 21 de ani Oltenia s-a aflat sub o administraţie austriacă riguroasă, sfidătoare şi chiar abuzivă, fapt ce nu a plăcut românilor olteni. Dările erau prea riguros calculate şi încasate, pe când sub vasalitatea turcilor acele dări se puteau tocmi şi chiar micşora prin corupţie. Austriecii au evacuat Oltenia în 1737, fapt consfinţit prin pacea de la Belgrad, din 18 septembrie 1739. Pacea s-a încheiat în urma unui război austro-ruso-turc. De reţinut că austriecii au ocupat Craiova în 1716, cu doi ani înainte de încheierea păcii de la Passarowtz şi au părăsit-o în 1737, cu doi ani înaintea încheierii păcii de la Belgrad. In 1737 turcii au ocupat imediat Craiova, după plecarea austriecilor.  In mod real, austriecii au ocupat Oltenia între 1716-1737, iar legal între 1718-1739.  
- 1738 – Cutremur devastator pentru toate provinciile istorice româneşti, la 31 mai în jurul orei 11 spre prânz.
-  1768-1774 – In războiul ruso-turc dintre acei ani Craiova a fost din nou pustiită. Se atestă repararea Fântânii Obedeanu în anul 1774, la sfârşitul războiului. In acei ani aceasta era una dintre fântânile de la care se căra apa cu sacaua în oraş.
- 1789-1791 – Ocupaţie vremelnică austriacă în război cu Imperiul Otoman. Iarna dintre anii 1789-1790 a fost extrem de grea, iar austriecii au ars toate gardurile, magaziile, grajdurile şi alte acareturi gospodăreşti din lemn. Soldaţii austrieci au fost încartiruiţi câte 10-12 prin casele mai arătoase. Tot în 1789 este consemnată o nouă devastare a Fântânii Obedeanu.
- 1790 - Cutremur în ziua de 26 martie în jurul orei 21 („la două ore din noapte”). Era ziua de marţi „din săptămâna luminată”. Mari pagube la case şi biserici.
- 1795 - Rpidemie de ciumă care a produs în jur de 1000 de decese.
- 1796 - Marele incendiu produs în luna ianuarie datorită panicii cu care populaţia ardea victimele ciumei. Doar ariile locuite de boieri au scăpat deoarece erau înconjurate de grădini. Incendiul a mistuit complet mahalalele înghesuite şi atelierele meşteşugarilor.
- 1799 - Ostaşi turci, uniţi într-o trupă de jaf, proveniţi din supuşii lui Pazvan Oglu, paşa din Vidin, numiţi de locuitori „pazvangii”, au atacat Craiova fără veste şi fără ştirea conducerii centrale. Turcii s-au limitat la jefuirea prăvăliilor din centrul târgului, din piaţa Elca, şi a câtorva case boiereşti de margine şi neapărate. Oraşul a fost cuprins de panică. De remarcat că Pazvant Oglu era bosniac de origine, oştean otoman şi a servit un timp ca mercenar pe domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni.
- 1800 - Turcii pazvangii lui Pazvant Oglu şi cârjalii s-au întors asupra Craiovei, dar de această dată locuitorii i-au întâmpinat înarmaţi. Jefuitorii turci au atacat tot partea comercială a oraşului dar au întâmpinat rezistenţă neaşteptată. Pulberăria oraşului a sărit în aer, producând un incediu greu de stăpânit, incendiu care a distrus, în final, centrul comercial. Totul din acea zonă s-a făcut scrum. Mărturiile spun că fumul şi mirosul greu de la tăbăcării făcea aerul de nerespirat. Turcii nu s-au ales cu nimic, dar craiovenii cu mare pagubă. (relatare a cronicarului Dionisie Ecleziarhul) In toamnă o altă trupă de pradă s-a abătut asupra oraşului, cea a cârjaliilor de la sud de Dunăre. Populaţia s-a refugiat spre nord. Intr-o scrisoare a Paharnicului Brăiloiu către Casa de negoţ Hagi Pop din Sibiu, se arată că turcii au urmărit pe refugiaţi, dar au fost bătuţi. După acel ultim jaf, au scăpat nearse casele Brăiloilor, Glogoveanu, Bengescu, Jianu, Earfara, Geanoglu, Pârşcoveanu, Ştirbei, ale Cîmăraşului Jane dinspre „Târgul de Afară”, case în care se aflau închişi arnăuţi (Târgul de Afară se găsea pe atunci pe la biserica Hagi Enuşi).
- 1801 - Răscoală mahalalelor şi a sărăcimii din preajma Craiovei. Mulți au rămas fără o pâine în urma pieirii atelierelor de tot felul, arse iar agenții lui Samurcaș, un grec pus de vodă, caimacan, nu țineau cont de starea în care ajunseseră țăranii de pe moșia Craiovei și puneau oamenii pe cărbuni aprinși, ca să-i silească să dea visteriei tot ce aveau. Banul Radu Golescu, care ar fi trebuit să conducă oltenia era tot timpul plecat, la Paris sau la București. In jur de 3 000 de țărani și săraci, înarmați cu tot ce aveau la îndemînă, s-au răsculat după ce oamenii lui Samurcaș au biciuit niște copii. Samurcaș a fugit și s-a întors doar după cîteva luni, trimis de domn, dar cu puterile limitate de aceasta dată, pentru că domnia numise ca Ban al Craiovei pe Nicolae Brîncoveanu, cel ce a reprezentat ..o revenire scurtă, în vremi de grea restriște a falnicei institutții medievale..
- 1802 - Invazie de jaf  a supuşilor lui Pazvant Oglu, Paşa de la Vidin în primăvară, prin luna aprilie. Marele Ban Nicolae Brîncoveanu s-a remarcat apărând orașul și alunând turcii. Cârjalii au intrat în Oltenia pe la Cleanov (Mehedinţi) atacând bâlciul de acolo. De teamă lumea avută a Craiovei a plecat în refugiu spre Transilvania. Femeile de naem erau deghizate în ţărănci. Turcii au urmărit pe fugarii olteni până la Râmnic şi Ocnele Mari fără rezultat, după care s-au întors spre Craiova. Au încercat să prade din nou orașul, dar au fost respinși de oastea neoficială şi populară a pandurilor. In fruntea pandurilor s-a aflat, tînărul sluger al boierului Glogoveanu, Tudor Vladimirescu. Acesta a cules laudele tuturor pentru vitejia sa, devenind astfel o personalitate cunoscută, pentru prima dată.
- 1802 – La 14 octombrie 1802 s-a produs un mare cutremur în cursul dimineţii, la ora 7 dupăo mărturie veche şi la 10,55 după calculele actuale. Deşi a avut magnitudine de 7,9 Mw nu s-au semnalat mari distrugeri, probabil pentru faptul că totul fusese deja distrus de raziile turceşti.
- 1806 – Turcii au intrat din nou în Craiova pe timpul războiului cu ruşii (1806-1812), dar s-au retras la venirea trupelor ruseşti. Ruşii au ocupat, la rândul lor, oraşul până în 1812.
- 1806-1812 – Ocupaţia rusească. Pe timpul acelei ocupaţii casele boiereşti au fost transformate în spitale, sau folosite pentru cazarea trupelor.
- 1808 – Turcii au atacat din nou Craiova, profitând de lipsa pandurilor din zonă. Nu au făcut jafuri sau incendii , dar au luat în robie 50-60 de persoane, în majoritate fete pentru haremurile paşalâcului din Vidin.
-  1814 – O nouă epidemie de ciumă.
- 1815 – Turcii din paşalâcul Vidin, aflaţi într-o stare de nesupunere faţă de guvernul central, au atacat din nou Oltenia, dar nu au ajuns la Craiova, ci numai până la Strehaia. Cu toate acestea craiovenii s-au refugiat. Au venit trupe turceşti supuse sultanului ca să apere oraşul. Au stat un an în marginea Craiovei, dar i-au stânjenit şi sărăcit viaţa.
- 1821 – După revoluţia lui Tudor Vladimirescu, turcii au ocupat din nou Craiova, venind de la Vidin împreună cu Caimacanul domnesc care se refugiase acolo. Vidinul se afla la acea dată sub ascultare faţă de sultan. Turcii au stat toată iarna în oraş, timp în care au cerut toate cele necesare, inclusiv cazare. Multe case au ars, printre care cea a lui Tache Bengescu.. In iulie 1822 s-au retras la Vidin, după ce administraţia militară turcă a ţării a fost înlocuită de domnitorul cel nou Grigore al IV-lea Ghica.
- 1829 – Craiova este din nou ocupată de ruşi. Au luat casele boiereşti pentru spitale (casele Gănescu, Glogoveanu, ale Almăjencii, hanul lui Dumba, etc.). Ocupaţia ţaristă a durat în principate, între 1828-1834, perioadă de calmare a vieţii şi de reorganizare şi modernizare într-o serie de domenii.
- 1829-1830 – In Craiova bântuie ciuma adusă de ruşi. S-au adus moaştele Sfântului Grigore Decapolitul de la mănăstirea Bistriţa. La craiova au fost întâmpinate de muzica militară, constituită de curând de Marele Spătar Alecu Ghica.
- 1853 - Ocupaţie a trupelor ruseşti până în 1854 când s-au retras pentru războiul di Crimeea cu puterile europene aliate cu Turcia.
- 1854 – Ocupaţia austriacă, sub comanda lui Coronini,  a înlocuit pe cea rusă până în 1856.
- 1916-1918 – Ocupaţia germană din timpul primului război mondial.

CRAIOVA - TEATRUL CRAIOVEAN

           Primul local pentru un teatru naţional craiovean s-a amenajat cu mijloace modeste, în 1854, pe actuala Str. MihaiViteazul, la începutul acesteia dinspre centru, pe latura de nord, imediat după proprietăţile şi localul cel vechi al şcolii de fete Lazaro-Otetelişanu. Locul a devenit ulterior clădirea unri mari tipografii, dezafectată după 1990, ca mai toată industria română. Teatrul se afla peste drum de curtea din spate a Şcolii Centrale, viitorul Liceu de Băieţi Carol I-ul. Teatru s-a aflat atunci sub conducerea lui Theodor Theodorini (care o fi fost numele lui real?), actor de mare talent şi pasiune.
       In 1855, la sfârşitul anului, mai precis la sărbătorirea Anului Nou 1956, edificiul a ars în întregime. Pe atunci încălzirea localului se făcea cu sobe cu lemne, iar iluminatul se baza pe lumânări.
Un nou teatru a fost ridicat şi inaugurat imediat, în mai 1856, pe Str. Justiţiei, în mahalaua Episcopia, imediat la apus de intersecţia cu Str. Romul de astăzi (nu chiar pe colţ). Intr-o jalbă către Consiliul de Miniştri, Theodor Theodorini arăta că după incendiul care a mistuit vechiul teatru, a fost ridicat un altul “ca prin miracol”, cu ajutorul câtorva orăşeni de inimă. Teatrul cel nou era construit din “paente de didu” (dud).
Acest local, ridicat tot din materiale uşoare şi ieftine, a fost refăcut după trei decenii din iniţiativa fiicei primului director, actriţa şi solista de renume, cu stagiu în străinătate, Elena Theodorini. Ea a întreprins refacerea fostului local între anii 1886-1888. A păstrat structurile vechi de lemn, dar l-a înfrumuseţat şi l-a dotat cu noi mijloace tehnice necesare acelei vremi. Au fost lăudate în presa vremii locurile commode, pluşul lojelor, ornamentaţia elegantă, coloanele stucate, imitând marmura închisă sau albă, cu vine de aur. Clădirii de pe vremea lui Theodor Theodorini i s-au făcut îmbunătăţiri importante, dar mai ales cele ce aveau rolul de a frapa pe spectatori şi mai puţin s-a dat atenţie lucrărilor de rezistenţă.
Stagiunea de după renovare, în noul local, a început la 15 ianuarie 1888, iar teatrul a primit ulterior numele de Theodorini. In ianuarie 1891 primarul Ulysse Boldescu a angajat pe Ion Bajenaru, tenor din perioada de început a Operei româneşti, ca preşedinte al Comitetutului tetral, la proaspătul teatru craiovean. Numirea s-a făcut probabil cu acordul Elenei Theodorini, cea care avea meritele principale în revigorarea teatrului şi a trupei celei noi.
 La 24 august 1927, teatrul Theodorini îşi trăise traiul şi a dispărut într-un incendiu devastator. Specialiştii vremii spuneau că este ”o minune ” arhitectonică fără fundament (fundaţie), susţinută de nişte coloane de tinichea umplute cu moloz, închisă ca o cuşcă fără ventilaţie, cu un sistem de încălzire vetust, cu lemne, înghesuită între două-trei dughene. Inginerii care au văzut teatrul înainte de a lua foc s-au mirat cum de a putut dăinui atâta timp.  
După cum am spus, teatrul Theodorini nu era amplsat chiar pe colţul de vest al Str. Romul (actuale) cu Str. Justiţiei. Pe acel colţ se afla „o dugheană”, după care urma spre apus faţada teatrului şi intrarea sa oficială. Clădirea sa, văzută de sus avea forma litrei L, cu latura mica în partea de sus. Acea latură era perpendiculară pe Str. Romul. In acest fel clădirea teatrului ocolea dugheana de pe colţ. Prin latura cea mică a clădirii, cea care atingea Str. Romul, se intra în spatele scenei. Intrarea din Str. Romul era intrarea artiştilor, iar cea din Str.Justiţiei era destinată numai spectatorilor.
După incendiu repetiţiile actorilor s-au desfăşurat în „mizerabilul salon” din cârciuma lui Paşa cel Mic (nu ştiu unde s-a aflat), iar birourile şi administraţia s-au adăpostit provizoriu în Palatul Administrativ (Prefectura).
            In primul an de după incendiu trupa de teatru a jucat în sala „Belle Vue”, cel mai spaţios local pentru teatru, întruniri şi conferinţe. Sala a căzut şi ea pradă focului în prima parte a anului 1929. Trupa s-a văzut nevoită să joace ulterior în sala necorespunzătoare şi sărăcăcioasă a cinematografului „Modern” din Str. Regele Ioaniţiu (Str. Dezrobirii de astăzi). Sala era mică, incomodă, mai mult baracă de lemn uscat, supusă unui veşnic pericol de incendiu. Totuşi pentru ea s-au cheltuit trei milioane de lei pentru amenajare. Exista ridicat teatrul liceului „Carol I-ul”, dar pentru terminare mai trebuiau încă sume de milioane. La 24 mai 1931 a avut loc în sala Teatrului Naţional de atunci, cea din Str. Regele Ioaniţiu, sărbătorirea lui Nicolae Iorga, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani. Iorga era un mare prieten al Craiovei şi era tratat ca atare de intelectualitatea şi administraţia oraşului.  
Sala de teatru a Liceului „Carol I-ul” s-a dat în folosinţă în anul 1933. Ea avea 700 de locuri şi urma a deveni sediul cel nou și elegant al Teatrului Naţional Craiova pentru următoarele patru decenii.
La un interval de timp după incendiu, resturile teatrului şi ”dugheana” alăturată spre colţul dintre Str. Romul și Str. Justiției, au fost demolate. După cel de al doilea război mondial, pe la începutul anilor 50 din sec. al 20-lea, pe locul teatrului şi al dughenei amintite, adică exact pe colţul dintre Str.Justiţiei şi Str. Romul se afla o groapă mare şi adâncă cu plan dreptunghiular. Avea latura mare pe str. Justiţiei şi pe cea scurtă pe Str. Romul. Groapa avea forma unui trunchi de piramidă cu vârful în jos. Se prea poate ca ea să fi fost săpată înainte de război pentru ridicarea unei alte clădiri înalte, demnă de centrul oraşului şi pe măsura celei dinspre spus, care adăpostea Cinematograful „Scala”, clădire de 4 etaje.
La începutul anilor 50 din sec.al 20-lea groapa ”teatrului” a intrat în atenţia noilor guvernanţi, pentru că urâţea zona centrală. A fost taluzată la 45 grade şi acoperită cu gazon. Pe fundul ei dreptunghiular s-a împrăştiat nisip şi pietriş fin, astfel ca suprafaţa să devină loc de joacă pentru copii, în timp ce părinţii, sau alţii stăteau pe câteva bănci de lemn aşezate pe margini. Groapa era destul de adâncă, probabil de 5-6 metri, aşa că pe la mijlocul taluzurilor marginale s-a amenajat o alee intermediară de promenadă, dotată şi ea cu bănci de odihnă. Două, trei scări de beton  asigurau accesul spre aleea intermediară şi spre terenul de pe fundul gropii, unde ajungeau mai des copii. Efortul de amenajare  geometrică a gropii şi acoperirea taluzurilor cu gazon nu s-a dovedit prea atrăgător pentru plimbăreţi. Copiii i-au arătat un oarecare interes, ca oricărei locaţii noi.
Oamenii mai în vârstă coborau foarte rar ca să se odihnească pe bănci şi apoi oftau la urcare. In acele timpuri „ieşirea pe centru”, adică plimbarea, era atractivă craiovenilor, pentru a putea vedea cât mai multă lume cunoscută sau nu. Cei ce se aşezau pe băncile de sub nivelul străzii pierdeau spectacolul atât de incitant al lumii ce se plimba, mai ales în prag de seară şi pierdeau „noutăţile” mărunte. Era vorba de o lume pestriţă  care se simţea satisfăcută de mici cancanuri, sau de observaţii răutăcioase. Spre înserare, băncile din groapă deveneau atractive pentru unele perechi de îndrăgostiţi.
Prin anul 1954 groapa a devenit şantier de mare importanţă. Acolo s-a înălţat un bloc masiv cu reale trăsături sovietice, dar nu ostentative. Popular s-a numit blocul ”Romarta” deoarece la parterul său s-au înşirat o serie de magazine elegante purtând această firmă mult apreciată şi la Bucureşti. In acele magazine s-au adus mărfurile vremii de cea mai bună calitate şi la cele mai piperate preţuri. Devenise curând un motiv de mândrie şi de laudă ca cineva să fi cumpărat un anumit produs de la „Romarta”.
Blocul „Romarta” a fost unul dintre primele construite în Craiova după război şi a avut darul de a completa armonios centrul dominat de splendida Prefectură, devenită sediul guvernării politice comuniste, numită de democraţie-populară.
Cu maxim doi ani înainte se mai construise un grup de trei blocuri cu câte două etaje pe Calea Bucureşti, vis-a-vis de Piaţa Nouă, la est de intersecţia cu Str. Vasile Conta. Blocurile erau sărăcăcioase şi neinspirate, oricum stinghere în ambianţa generală a oraşului. Se încercase înfrumuseţarea lor cu câte două mici logii circulare pe fiecare faţadă, urmând.înălţimea etajelor, una deasupra alteia..Colonetele logiilor nu aveau nici un farmec, iar ferestrele blocurilor erau prea înguste, ca şi camerele din interior . Cei ce au primit repartiţie să locuiască în ele erau persoane apropiate Partidului şi se mândreau cu statutul lor „de oameni de bloc”. Printre „politruci” au fost strecuraţi în acele blocuri şi câţiva oameni ai muncii „verificaţi”, pentru a completa „tabloul democratic” al acelor vremuri de teroare comunist-stalinistă. Blocurile au rezistat până în 2017 şi continuă să urâţească zona. Acum pot fi privite de la înălţimea noului Teatru Naţional peste frumoasa grădină în pantă amenajată în lateralul şi în spatele său, din Str.A.I.Cuza spre Calea Bucureşti. Acele imitații de blocuri au faţadele  prost întreţinute.
Revenind la blocul „Romarta”, pot aprecia că a fost dat în folosinţă în anul 1957, când am intrat în Liceul Elena Cuza (pe atunci Şcoala Medie Nr.3). Imediat, prin 1956, pe partea răsăriteană a Băncii Comerţului, devenită şi ea sediu al puterii politice, s-a ridicat blocul „Romarta copiilor”, bloc tot cu patru etaje, numit oficial „blocul de 156 de apartamente”. Acesta se armoniza stilistic, slab prosovietic, cu blocul „Romarta”, aşa că ambele încadrau bine vechea  şi somptuoasa Bancă a Comerţului. In acei ani 50 ai sec. al 20-lea acel ansamblu crea motive de mândrie noului regim politic, aşa că defilările „oamenilor muncii” aveau loc prin faţa tribunei aşezate între cele două blocuri, cu spatele la Banca Comerţului şi cu faţa spre Statuia lui A.I.Cuza din marginea grădiniţei English Park.
Pe atunci „oamenii muncii” îşi exprimau foarte des bucuria de a fi apucat pe drumul socialismului, aşa că defilau de 1 Mai, de 23 August şi 7 Noiembrie. Jurnaliştii făceau poze cu lumea „în delirul fericirii” şi cu noile blocuri din centrul oraşului, blocurile „Romarta”.
După dezastrul din 1927, trupa de teatru craioveană şi-a îndeplinit misiunea culturală, ani de zile, în diverse localuri improvizate, sau, în cea mai mare parte, închiriate. Prin anul 1940, Liceului Carol I-ul i s-a construit o sala de festivităţi somptuoasă, odată cu lucrările de înălţare cu încă un etaj. Circa trei decenii Teatrul Naţional a funcţionat în acea sală modernă şi mare. Acolo am văzut cu mamare primele piese de teatru, printre care  Fântâna Blanduziei şi Vlaicu Vodă prin anii 50’ ai secolului trecut.
In 1969 a început ridicarea unui local propriu a Teatrului Naţional din Craiova, lucrare cuprinsă în planul socialist de dezvoltare urbanistică şi culturală. Noul teatru s-a ridicat la apus de Universitate (Palatul de Justişie), în imediata apropiere, pe locul fostei „pieţe noi”, sau ”Marşeu”, a cărei demolare şi mutare începuse cu doi ani înainte pe amplasamentul dintre Calea Bucureşti şi Str. Vasile Alecsandri.
            La 21 aprilie 1973 s-a inaugurat noul Teatru Naţional, proiectat de arhitectul  Alexandru Iotzu, fiul celui care a terminat Banca Comerţului, a ridicat Casa Albă şi Palatul „Ramuri” de pe actuala Str. Popa Şapcă (fostă cândva Str. Liceului). In construcţia noului teatru a fost încorporată marmură albă de Ruşchiţa şi cafenie de Gura Văii.
Imediat după incendiul şi distrugerea vechiului teatru Theodorini, în august 1927, cercurile intelectuale şi conducătoare ale oraşului şi-au pus problema ridicării unui nou locaş al Thaliei. La numai un an, în 1928, s-a hotărât construirea unui nou local complex, care să cuprindă atât Teatrul Naţional cât şi Palatul Municipal (Administrativ). Se hotărâse chiar amplasarea acelui complex edilitar, pe terenul unde se ridica cu ani în urmă „vechea Primărie”. Era vorba de Primăria care existase în spatele actualului părculeţ English Park, pe partea lui de sud. Teatrul urma să aibă ieşirea în Str. I.C. Brătianu (azi Str. Olteţ), iar Palatul Municipal în Str. Justiţiei. Complexul edilitar urma să ocupe exact un  punct central al oraşului, spaţiul de azi al grădiniţei English Park.
           Marea construcţie ar fi trebuit să se afle exact în faţa Băncii Comerţului şi să dea un aspect tradiţionalist şi de prestanţă  a centrului. Pentru acest proiect fondurile trebuiau asigurate de la bugetul statului, deoarece era inclus Palatul Municipal.
Tot în 1928, Societatea ”Prietenii Ştiinţei” colecta fonduri şi donaţii pentru construirea unui „Palat Cultural”. Pentru această acţiune, care n-a fost finalizată, se vindeau nişte aşa-zise „pietricele ale palatului”. In legătură cu această iniţiativă s-a pus şi problema, de actualitate atunci, de construirea unui nou teatru, independent, sau încorporat viitorului Palat Cultural. Existau, deci, în paralel două grupări influente care se ocupau de construirea viitorului teatru: gruparea administrativă şi de conducere a oraşului şi gruparea intelectuală din societatea”Prietenii Ştiinţei”.
Anii de zbucium ai trupei craiovene se scurgeau unul după altul. Se căutau mereu noi şi noi soluţii de rezolvarea lipsei unui sediu sigur şi corespunzător pentru teatru. Un nou pas s-a făcut cu hotărâre în anul 1939. Atunci, prin decizia Nr. 200 din 18 aprilie 1939 a Rezidentului regal al ţinutului Olt (pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea) s-a hotărât luarea de măsuri  pentru construirea unui Palat al Teatrului Naţional în Craiova. In acest scop s-a constituit o comisie la nivelul conducerii oraşului. Locul pe care urma să fie ridicat noul Teatru Naţional  era acela al halelor din Piaţa Nouă (Marşeu), lângă Palatul de Justiţie, deci exact pe locul în care a început construcţia după 30 de ani, în 1969. S-a constituit atunci un colectiv de arhitecţi, care din mai multe proiecte l-au ales pe al arhitectului Constantin Iotzu ( cel care ridicase Casa Albă, Palatul ”Ramuri” şi terminase Banca Comerţului). După următorii 30 de ani, a fost adoptat şi pus în operă proiectul fiului său, Alexandru Iotzu, proiect modernist.
Această familie de arhitecţi a fost predestinată edificării noului local al teatrului Naţional craiovean. Primul proiect cel al lui Constantin Iotzu nu s-a putut pune în operă deoarece la scurt timp a isbucnit cel de al doilea război mondial (1 sept. 1939).
Anul 1887 a marcat aprinderea primelor becuri electrice ale Craiovei, ân localul modernizat al Teatrului Theodorini.


CRAIOVA - BALDOVIN



Baldovin – istorie truncheată

-         Primul act în care apare consemnat Baldivin  - Logofătul este redactat în limba latină la 27 decembrie 1391 pentru Stanciu, egumen în Ţara Făgăraşului.
-         Baldovin a devenit al doilea Logofăt în divanul lui Mircea cel Bătrân, după un Filos
-         Baldovin logofătul a fost ctitor al unei mănăstiri Snagov, atestată în 1408 (dispărută şi a nu se confunda cu ce existentă şi datorată lui Neagoe Basaeab
-         Una dintre cele mai vechi familii boierești este cea a Goleștilor. Primul boier din neam a fost Baldovin Parcalabul. Numele Golescu a început sa fie purtat pe la începutul secolului al XVII-lea, de o descendenta de-a lui Baldovin, Visa. Descendenta a lui Baldovin, Visa Golescu a fost si proprietara mosiei de la GolestiAceasta s-a căsătorit cu un cunoscut boier muntean, Stroe Leurdeanu, cel care a ridicat conacul de la Golesti, Lui Stroe i-a placut atât de mult la Golesti, încât, din banii lui, a construit acolo un conac. Visa i-a dat fiului ei numele de Radu Golescu. Conaculde la Golești a fost locul unde au trait multi dintre urmașii lor. Averea Golestilor a fost sporita considerabil de banul Radu, testamentul acestuia fiind o marturie ca a stiut sa pastreze si sa inmulteasca avutul familiei.
-         Strămoșul familiei este jupan Baldovin Pârcalabul, stăpânul moșiei Golești din Muscel, care a trait intre 1450-1500. Numele Golescu a inceput sa apara pe la inceputul secolului al XVII-lea. Descendenta a lui Baldovin, Visa Golescu a fost si proprietara moșiei de la Golești. Ea a fost căsătorită cu Stroe Leurdeanu, un cunoscut boier muntean. De altfel, cei din neamul Goleștilor s-au amestecat, prin c[s[torii, de-a lungul existentei lor cu tot felul de familii, unele dintre acestea boieresti. Lui Stroe i-a placut atat de mult la Golești, incat, din banii lui, a construit acolo un conac. Visa i-a dat fiului ei numele de Radu Golescu. Deși neamul s-a intrerupt deseori pe linie masculina, femeile au păstrat numele Golescu pentru urmasii lor, lucru întâlnit și la alți descendenți de viță nobilă.
-         Ajuns mare ban al Țării Românesti, despre Radu Golescu (nascut in 1746, nepotul primului Radu din neam) se poate spune ca a fost un abil "businessman" si om politic, profitand din plin de relatiile pe care le avea, luand, cand avea ocazia, si din pamantul taranilor. A fost insa si un "aprețuitor al învătăturii", cum zice Ion Heliade Rădulescu. S-a îngrijit de educația copiilor lui, aducându-le cei mai buni dascăli din Țara Românească. Radu a avut trei baieți (Nicolae, Iordache, Dinicu) si o fata.
-         Mihalache Baldovin – Intre alegătorii doljeni  în 1862 în aricolul „Alegători direcţi de oraş” (Arhivele Olteniei Nr. 25-26, pag 221-227. Proprietar de casă,han, grădină în Craiova şi moşia Bolcinul (probabil sat Belcin de astăzi), capital 6.000 de galbeni.
-         Marin Baldovin – In „Arhodologia Olteniei între 1820-1830” se găseşte amintită casa răposatului Marin Baldovin biv Logofăt za vistierie.
-         Matei Baldovin – In „Arhodologia Olteniei între 1820-1830” se găseşte Matei Baldovin treti Logofăt în judeţul Vâlcea.

GOLEȘTII

BANUL RADU
Ajuns mare ban al Tarii Romanesti, despre Radu Golescu (nascut in 1746, nepotul primului Radu din neam) se poate spune ca a fost un abil "businessman" si om politic, profitand din plin de relatiile pe care le avea, luand, cand avea ocazia, si din pamantul taranilor. A fost insa si un "apretuitor al invataturii", cum zice Ion Heliade Radulescu. S-a ingrijit de educatia copiilor lui, aducandu-le cei mai buni dascali din Tara Romaneasca. Radu a avut trei baieti (Nicolae, Iordache, Dinicu) si o fata.
TESTAMENTUL. La 2 februarie 1815, Radu și-a întocmit testamentul. Cu "mare blestem" a lasat ca nimeni sa nu modifice cele stabilite de el prin testament, "ca eu din cele parintesti nimic n-am prăpădit, ci încă am adăogat, încât poci zice ca le-am îndoit".
Ce a lăsat moștenitorilor: 3.000 de taleri in sprijinul unor mici boieri ruinați; 1.800 de taleri pentru măritatul unor fete; 3.950 de taleri pentru eliberarea din închisoare a unor condamnați. Celor săraci le-a construit o casă cu șase camere la intrarea in conacul de la Golești. Pentru întreținerea lor, a dăruit veniturile obținute din exploatarea unui pod peste râul Argeș, de care se va îngriji unul dintre fiii lui, Constantin (Dinicu). Din veniturile lui a mai dăruit pentru trei mori.
A lăsat venituri importante pentru întreținerea unor camere pentru bolnavi.
Fiecarui copil i-a lăsat moștenire numeroase moșii, prin Dâmbovița, Gorj, Vâlcea, București, zona Craiovei.
Nicolae a primit moșia Ghimpați, din județul Dâmbovița, moșiile Bălcești, Roșia (judetul Gorj), Coliba Omului (Vâlcea) și toate cele ce le-a cumpărat în dreapta Oltului, la Craiova; sticlăria din județul Dâmbovița și trei prăvălii cu două etaje în București.
Lui Gheorghe (Iordache) i-a dat mosiile Tampa si Udeni (Muscel), Tufanca (Vlasca), via si casele din Dealul Bucurestilor, hanul de pe Podul Calicilor, locul de pe Dambovita in Bucuresti si casele construite pe locul de zestre al sotiei sale, tot in Bucuresti.
Constantin (Dinicu, fiul cel mic, la care a tinut cel mai mult) s-a ales cu mosiile de la Golești, Ștefănești si Ciocănești, din județul Argeș, cu case si dependințe, moșiile Berivoiești, Beliții Domnești, Valea Bunii din județul Muscel, o moșie in județul Teleorman, hanul de la Curtea Veche.
Fiica lui, Ana, a primit un spor de zestre.
De asemenea, pentru toti a dispus impartirea unor bunuri mobile.
Averea lui mai includea, pe langa mosii, o sticlarie, mori si paduri, pravalii si hanuri.
ZIDITORII. In evoluția arhitecturii feudale românesti, conacul familiei Golescu marchează etapa ce anunta vestitele palate brâncovenești. Pe lespedea de piatra din beci si pe ancadramentul a doua ferestre sunt înscrise numele meșterului Stoica si al proprietarilor, Stroe Leurdeanu si Visa Golescu. In 1656, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei a descris pentru prima data conacul de la Golești, numindu-l "măreț si impunător palat". Dupa sase ani de la ridicarea conacului, Stroe Leurdeanu a ctitorit o biserica peste drum, unde au fost înmormântați Dinicu, Iordache, soțiile lor, Zoe și Mărioara, si câțiva dintre urmașii lor. Tot pe moșia de la Golești a fost ridicat, in vremea banului Radu, un cămin pentru săraci. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Radu Golescu a început o ampla reconstrucție a conacului, extinzând clădirea principala si ridicând un etaj din paianta, cu doua camere, la care se ajungea pe o scara interioara. Din corespondenta familiei, s-a putut reconstitui conacul asa cum a fost el pe vremea lui Dinicu si a lui Iordache, apoi a urmașilor lor. Acesta are sase camere, o camera de oaspeți, dormitoare si o camera orientala, unde bărbații, întinși pe sofa, trăgând din narghilea, isi pierdeau vremea într-o dulce lenevie. Singura incapere ce mai păstrează caracteristicile construcției inițiale este camera de lucru a fraților Golești. Aici sunt tot felul de obiecte ce au aparținut celor patru frați: trusa de birou, un scaun cu inițialele NG (Nicolae Golescu), punga de tutun, cărți de vizită. La etaj erau camerele copiilor. După revoluția pașoptistă, la conac trăiau vreo 30 de persoane din neamul Goleștilor. In 1866, printul Carol I, devenit ulterior primul rege al Romaniei, a poposit la conacul din Golești.
URMASII. Dinspre partea lui Dinicu, neamul s-a stins, dar continua prin urmașii lui Iordache. Unul dintre aceștia, Rada Teodoru, stră-strănepoata lui Iordache, locuiește la Paris, dar nu vrea sa-i scape nimic din ceea ce se întâmpla in Romania. Toata viata a calatorit in lumea larga. A fost casatorita, dar nu a avut copii.
"O buna perioada de timp, conacul de la Golești a fost lasat in paragina. In anii 42-43, arhitectul Horia Teodoru a început refacerea clădirii, interioarelor și a curții, potrivit descrierilor existente in documentele lăsate de Golești. De-a lungul vremii, la conac au fost realizate si filme, printre care «Tudor» (în foișorul de la intrare și-a petrecut Tudor Vladimirescu ultimele trei zile de libertate), «Trandafirul galben», «Trenul vieții»" 


Satul Slănic (Muscel)este menţionat la data de 24 iulie 1525 într-un document emis de cancelaria voievodului Radu de la Afumaţi.  Aceasta corespunde cu un secol mai târziu decât satele Aninoasa şi Rugeni. În Slănic din documente rezultă ca proprietar pe Baldovin pârcălabul , unul dintre înaintaşii boierilor de la Goleştii Muscelului.
De menţionat este faptul că după moartea pârcălabului, voievodul întăreşte jupaniţei (soţiei) acestuia, Maria şi fiului ei Ivaşco, mai multe sate. De specificat este faptul că jupaniţa Maria când şi-a împărţit averea urmaşilor a dat nepoatei sale Maria, fiica lui Stan, „zestre la Slănic partea lui Lalu şi partea lui Drăghici”nemaifiind menţionat Doiciu.[16]  Jupâniţa Maria s-a călugărit, având numele de Magdalina iar în  data de 29 august 1526  a lăsat averea (ocinele şi ţiganii) fiului său Ivaşco cât şi nepoatelor sale Maria,Calea şi Velica. Cu această ocazie „Aicea să se ştie zestrea Calii, însă Slănicul cu tot hotarul pe unde iaste”.
Prin documentul din data de 24 iulie 1525, jupaniţa Maria, văduva pârcălabului Baldovin, a dat nepoatei sale Maria „zestre la Slănic partea lui Lalu şi partea lui Drăghici”, care erau moştenite atât văduva cât şi Ivaşco de la pârcălab. În data de 30 ianuarie 1577, voievodul Alexandru al II-lea îi întăreşte lui Ivaşco proprietăţi în Slănicul de aceste propietăţi poseda prin moştenire, cumpărătură şi zestre de la soţie. În perioada 1525 – 1577 mulţi locuitori din Slănicul de Jos s-au vândut boierilor Golescu.

CRAIOVA - INVATAMANT SUPERIOR

In Proclamaţia de la Islaz din 1848 a fost exprimat visul vechi al oltenilor de înfiinţarea unei Universităţi. Dezideratul a fost cuprins în Proclamaţie de Nicolae Bălcescu şi citit de Ion Heliade Rădulescu.
Dorinţa intelectualilor olteni de infiinţare a unei instituţii de învăţământ superior sau a unei Universităţi la Craiova, nu numai că s-a afirmat permanent, dar a şi fost susţinută continuu după 1848, de către diverse personalităţi, grupuri de elită, sau societăţi particulare. In pragul primului război mondial un grup de intelectuali craioveni au iniţiat un aeticol apărut în revista “Viaţă Nouă”, articol intitulat “ O mişcare pentru înfiinţarea Academiei Comeeciale la Craiova este necesară”. Articolul a avut darul de a menţine trează dorinţa elevării învăţământului craiovean.
O activitate susţinută pe aceeaşi linie a animat societatea “Prietenii Ştiinţei”. Aceasta, încurajată de dr. C. Anghelescu ministrul Instrucţiunii Publice, a cerut printr-o petiţie, concepută la 26 noiembrie 1925, către Ministerul Instrucţiunii Publice, de a iniţia Universităţii de la Craiova. Demersul a fost reluat în 1928 ceându-se măcar un “Institut Superior de Agricultură şi unul Comercial. Unele păreri se menţineau tot în favoarea unei cereri de înfiinţare a unei Universităţi. Petiţia respectivă a fost semnată de preşedintele societăţii, Charles Laugier şi de secretarul ei general, Dem D.Stoenescu. De această dată ministrul a răspuns favorabil apelului apelului.
Acţiunea s-a redeschis în anul 1929 când la chemarea societăţii “Prietenii Ştiinţei” a avut loc o consfătuire la nivelul oraşului în sala de recepţii a Palatului Administrativ. (Craiova găzduia numai o filială a societăţii “Prietenii Ştiinţei”). Consfătuirea a adoptat o moţiune privind înfiinţarea unei Universităţi, dar şi de această dată s-a vorbit de o soluţie parţială, adică de înfiinţarea a cel puţin a unei facultăţi de litere, sau de drept şi de o Academie Comercială. Cererea a fost adresată Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Guvernului şi Parlamentului. La consfătuire a participat o mulţime neaşteptat de mare de craioveni, ea fiind , ea fiind prezidată de I.Bianu, Preşedintele Academiei Romîne şi de Gheorghe Ţiţeoca Vicepreşedintele Academiei Romîne.
In 1941, I. Bianu a semnat un memoriu prin care se solicita întemeierea “unui aşezământ de grad universitar” şi a unei “Eforii universitare” la Craiova.
Acţiunile au culminat, în 1943, cu o suită de consfătuiri publice la Tr. Severin, Tg. Jlu, Rm. Vâlcea, Caracal, Craiova şi Slatina, care au avut ca scop obţinerea acordurilor pentru înfiinţarea unei Academii Comerciale, a unei Facultăţi de agricultură şi a unei Facultăţi de medicnă în Craiova.
 Pe  5 septembrie 1943, “Asociaţia Generală a Oltenilor” a organizat, la sala Dalles din Bucureşti, o conferinţă cu subiectul “Şcoli de grad universitar pentru Craiova”. Conferinţa a condus-o Dr. Doc. M. Cănciulescu, care a întocmit ulterior şi un “Memoriu” ce susţinea întemeierea la Craiova a celui de al patrulea învăţământ medical superior.
Un alt eveniment de importanţă l-a constituit “marea adunare cetăţenească” din ziua de 27 decembrie 1944, ţinută în sala Apollo (cinema) din Craiova, unde s-a adoptat o moţiune prin care se cerea înfiinţarea “Universităţii oltene”, cu o Facultate de Medicină, o Politehnică cu secţii de construcţii, electrotehnică şi agronomie şi o Academie Comercială.
După 101 ani de la Proclamaţia de la Islaz, demersurile de întemeiere a unei instituţii universitare  la Craiova s-au materializat prin “Legea 138 pentru înfiinţarea şi organizarea universităţii din Craiova şi a Eforiei ei”, publicată în Monitorul Oficial al Regatului Rpmâniei, la 25 aprilie 1947. Legea prevedea crearea Universităţii din Craiova, cu patru facultăţi : - medicină umană, - medicină veterinară, - ştiinţe economice comerciale şi cooperatiste şi - agronomie. In pofida prevederilor legii, anul universitar 1947-1948 a început cursurile numai la Facultatea de Agronomie – specializarea ”Imbunătăţiri funciare şi geniu rural”. Primul examen de admitere s-a dat în toamna anului 1947, iar primul decan al facultăţii, numit prin Legea 138 din 1947 a fost Prof. univ. Pompiliu Nicolau, professor la Institutul Politehnic Timişoara.
La 17 aprilie 1948, pe parcursul primului an universitar, s-a hotărât trecerea la specilizarea pură de “Agronomie”, cea de îbunătăţiri funciare fiind nutată la Bucureşti, cu cea mai mare parte din studenţi. Se poate susţine că învăţământul superior din Craiova şi-a deschis porţile exact la 101 de ani după Proclamaţia de la Islaz.
De la început sarcina asigurării condiţiilor administrative de susţinerea procesului de învăţământ a revenit „Euforiei” universităţii. Ea s-a preocupat şi de asigurarea unui prim cămin studenţesc cu 120 de locuri în hotelul „Minerva” şi a unei cantine în subsolul localului acordat din fostul liceu „Regina Elisabeta”. pe Str. Libertăţii Nr. 27, cantină în care puteau lua masa 100 de studenţi. Efortul organizării era mare pentru acea perioadă de lipsuri şi dezorganizare de după război, pe fondul unor convulsii sociale şi politice.
Prin reforma învăţământului din 1948, în luna august a aceluiaşi an s-a creat Institutul Agronomic cu două facultăţi: - Agronomia şi - Maşini agricole, devenită ulterior Mecanizarea Agriculturii.
Institutul şi-a început activitatea în localul fostului liceu de fete “Regina Elisabeta”, clădire amplă, cu parter şi două etaje, având faţada îndreptată spre „Grădina Mihai Bravu”. La data ocupării luceului acela încă nu fusese tencuit pe exterior, deoarece între momentul construcţiei şi al finisării exterioare intervenise cel de al doilea război mondial. Intre clădirea Institutului şi “Grădina Mihai Bravu” se mai interpune un scuar larg, adică între Str. Libertăţii şi Str. Mihai Viteazul. In centrul scuarului s-a ridicat, în anul 1960, pe un soclu înalt, o statuie din bronz a lui Tudor Vladimirescu, statuie executată de sculptoriţa locală Cosăceanu-Lavrillier. Statuia nu este o reuşită prin proprţii. Pe soclu se află inscripţia : “Tudor Vladimirescu 1770-1821. patria este norodul nu tagma jefuitorilor” La un timp după înfiinţare institutul preluase numele de Institutul Agronomic “Tudor Vladimirescu”.
Institutul Agronomic a progresat în primul deceniu pe toate planurile, atât pe linia organizării învăţământului, cât şi a bazei materiale şi a administraţiei. In paralel a crescut mereu numărul studenţilor, de la 362, în anul 1948-1949, la 1088, în anul 1957-1958.
Latura practică a procesului de învăţământ se desfăşura în “Gospodăria didactică” care a primit la început o suprafaţă de 302 hectare teren la Coţofeni, 20 km distanţă de oraş, completată, în 1956, cu încă 879 hectare la Şimnic, 3 km distanţă. Astfel a luat naştere “Gospodăria didactică Şimnic-Coţofeni” spre sfârşitul anului 1956, loc de desfăşurare al lucrărilor practice pentru studenţi şi cadre didactice.
            Baza de cercetare a institutului, a fost asigurată între 1948-1962 de  centrele experimentale de la Tâmbureşti şi Rânca (Gorj), aceste centre constituind arii suplimentare ale deprinderii aptitudinilor practice şi de cercetare. Suportul aplicativ al învăţământului a fost completat în anul 1953 cu “Grădina botanică” organizată în Craiova prin eforturile decanului Buia.
In 1951 s-a creat al doilea institut de învăţământ superior, “Institutul de Maşini şi Aparate Electrice. In primul an institutul a funcţionat numai cu Facultatea de Electrotehnică. Din anul universitar 1953-1954, institutul a funcţionat cu încă o secţie, “Electrificarea Industriei, Agriculturii şi Transporturilor”. Incepând cu anul 1956 şi până în 1958 a funcţionat sub numele de “Institutul Tehnic”, doar cu Facultatea de Electrotehnică, ce avea două secţii de specializare, secţia de maşini şi aparate electrice şi cea de electrificare industrială şi rurală La sfârşitul anului universitar 1956-1957 institutul craiovean a fost subordonat Institutului Politehnic Bucureşti. In anul 1958 s-a desfiinţat, iar studenţii au fost arondaţi altor centre universitare, în principal Institutului Politehnic Bucureşti.
Incepând cu anul universitar 1962-1963, din “Institutul Agronomic” s-a desprins facultatea de Mecanizarea Agriculturii. Studenţii acesteia au fost împărţiţi pe criterii geografice ale provenienţii. Cea mai mare parte au urmat facultatea la “Institutul Politehnic Timişoara”, iar restul la “Institutul Politehnic Bucureşti”. Ambele institute au înfiinţat câte o facultate de Mecanizarea Agriculturii. In locul “Facultăţii de Mecanizarea Agriculturii” s-a înfiinţat în acelaşi an Facultatea de Horticultură. Mulţi studenţi din primii ani de studii la Mecanizare nu au avrut să părăsească Craiova şi s-au transferat la facultatea de Agronomie au la cea de Horticultură nou înfiinţată. Pentru transfer au susţinut ulterior examene de diferenţă. In anul universitar 1962-1963. Facultatea de Horticultură a funcţionat numai cu doi ani de studii. In anul întâi s-a intrat prin examen de admitere, iar al doilea a cuprins studenţi transferaţi de la Agronomia craioveană, de la Mecanizarea Agriculturii şi a unor studenţi de la Facultatea de horticultură din “Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu” Bucureşti.
La 1 octombrie 1959, prin Ordinul Nr. 329 din 21 septembrie emis de Ministerul Invăţământului şi Culturii s-a înfiinţat “Institutul Pedagogic de 3 ani”, care până în anul următor, 1960, a funcţionat cu trei facultăţi: - Filologie, - Chimie-Ştiinţe naturale şi cunoştiiţe agricole teoretice şi practice, - Matematică-Fizică şi cunoştinţe industriale teoretice şi practice. Incepând cu anul universitar 1960-1961 Institutul Pedagogic s-a reorganizat funcţionând cu patru facultăţi : 1.-Filologie (cu două secţii: -Limba şi literature română, şi -Limba română şi Limba rusă); 2.-Matematică (cu secţia matematică); 3.-Fizică-Chimie (cu secţia Fizică-Chimie şi cunoştinţe industriale teoretice şi practice); 4.-Ştiinţe naturale (cu secţia Ştiinţe naturale şi cunoştinţe practice) . Odată cu anul universitar 1961-1962 s-a adăugat Facultatea de Istorie-Geografie (cu secţia de Istorie-Geografie). Această organizare a institutului s-a păstrat până în 1966, când s-au desfiinţat institutele şi s-a înfiinţat Universitatea Craiova. Dacă în anul 1959-1960 institutl avusese 269 de studenţi, în anul 1965-1966 numărulacestora a ajuns la 1542.
Institutul Pedagogic de 3 ani a funcţionat de la început în fostul local al”Şcolii normale de băieţi “Ştefan Velovan”, la care s-au adăugat ulterior clădiri noi şi cămine. In anii 70’ acolo s-a stabilit facultatea de mecanică (Tehnologia Construcţiilor de Maşini). Clădirea fostei şcoli „Ştefan Velovan” s-a deteriorat mult în ultimele două decenii aşa că în 2010 are un aspect de părăsire şi dezinteres. Unele semne exterioare par a spune că vor începe lucrări de reabilitare.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 894 din 27 august 1965 a luat naştere Universitatea din Craiova. Universitatea şi-a început activitatea la 1 octombrie 1966 cu şapte facultăţi :- Matematică, - Chimie, - Filologie, - Ştiinţe Economice (cu trei secţii, cea de economia industriei, construcţiilor şi transporturilor, cea de contabilitate şi cea de economia agriculturii), - Electrotehnică, - Agronomie, - Horticultură. La acestea se adăugau două facultăţi ale fostului Institut Pedagogic de 3 ani, care şi-au continuat activitatea : - Istorie-Geografie şi – Ştiinţe naturale. In anii următori la Facultatea de ştiinţe economice s-au adăugat secţiile de -finanţe şi –finanţe-contabilitate.
In luna ianuarie 1970 s-a înfiinţat Facultatea de Medicină prin decretul Consiliului de Stat, iar la 4 februarie s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniştri care prevedea sprijinul ce trebuia acordat de Institutul de Medicină şi farmacie Bucureşti. Cursurile noii facultăţi s-au deschis la 1 octombrie 1970 cu profilul de Medicină Generală.
In anul 1974 facultăţile de Matematică şi Chimie s-au unit într-una singură, Facultatea de Ştiinţe ale Naturii, iar din cele opt secţii ale facultăţilor de Matematică şi Fizică-Chimie în cadrul facultăţii Facultăţii de Ştiinţe ale Naturii au mai rămas doar patru : - Matematică; - Informatică; -Fizică; - Tehnologie chimică şi anorganică, cărora li s-a afăugat cea nou înfiinţată de Chimie organică.
Invăţământul superior umanist din Craiova s-a dezvoltat din Institutul Pedagogic de 3 ani.Noua Facultate de Filologie cu durata de 5 ani şi-a început cursurile în anul universitar 1966-1967, cu specializările: -Română-Franceză şi –Română-Italiană. In anii următori s-au înfiinţat pe rând noi specializări (în 1974-1975 Română-Latină, în 1975-1976 , Franceză-Romînă, Franceză-Rusă, Franceză-Engleză, în 1977, Franceză-Latină).
In temeiul Decretului Prezidenţial din 1974, Facultatea de Istorie-Geografie de trei ani a trecut ca seţie de Istorie-Geografie în cadrul Facultăţii de Filologie, devenită astfel Facultatea de Filologie şi Istorie.
Invăţământul superior ethnic ce existase între anii 1951-1958 a fost continuat din 1966 de Facultatea de Electrotehnică cu secţiile: - electrotehnică-maşini şi aparate electri şi – automatică. Acest profil s-a diversificat începând cu 1972 prin adăugarea secţiei de construcţii civile şi industriale. A culminat însă în anul 1978 când facultatea avea 6 secţii: - electrotehnică, - automatică şi calculatoare, - electromecanică, - maşini şi aparate electrice, - reţele electrice şi – centrale electrice. Domeniul tehnic a fost completat în 1977 cu Facultatea de Mecanică (cu secţiile  - Tehnologia Construcţiilor de Maşini, - Maşini unelte, - Construcţii civile, şi – Utilaje pentru industria materialelor de construcţii).
Universitatea din Craiova a reuşit în perioada 1966-1989 să-şi formeze o structură academică cu trăsături specifice şi originale, integrand administrativ şi funcţional specializări multiple într-o instituţie unitară.
In anul 1984, universitatea din Craiova avea opt facultăţi cu peste 20 de specualizări. Avea aproape 10.000 de studenţi, dintre care 1300 studenţi străini şi circa 700 de cadre didactice. Studenţii străini proveneau, în majoritare din ţările arabe ale Orientului Apropiat şi din Grecia.
Localurile aparţinătoare Universităţii sunt dispersate pe întinsul oraşului. Sediul central are adresa Str. A.I.Cuza nr.13, în fostul Palar de Justiţie. In 1989 adresele facultăţilor necuprinse în sediul central, erau : - Facultatea de Electrotehnică, Str. Lăpuşului nr.9, - Facultatea de Mecanică, Calea Bucureşti nr.165, - Facultăţile de Agronomie şi Horticultură, Str. Libertăţii nr.27, - Facultatea de Medicină, Str. Petru Rareş nr.4 şi B-ul 1 Mai nr.60.
La 1 octombrie 1989 Universitatea din Craiova avea următoarea structură a facultăţilor şi specializărilor:
-Facultatea de Ştiinţele Naturii cu specializările: -Matematică, -Informatică, -Fizică
-Facultaea de Filologie şi Istorie cu specializările: -Limba şi literature română cu o limbă străină (engleză, franceză, rusă), -Limba franceză-Limba Română cu o a doua limbă străină (engleză, rusă, latină).
-Facultatea de Ştiinţe Economice cu specializările: - Economia Industriei, Construcţiilor şi Transporturilor, - Finanţe-Contabilitate, - Contabilitate şi economie agrară.
-Facultatea de Medicină cu specialitatea Medicină Generală
-Facultatea de Electrotehnică cu specializările: - Electrotehnică, - Automatizări şi Caslculatoare, - Rlrctromecanică, - Maşini şi Aparate Electrice (subingineri), - Centrale Termoelectrice (subingineri).
-Facultatea de Mecanică cu specializările: - Tehnologia Construcţiilor de Maşini, - Maşini unelte, - Utilaje pentru industria materialelor de construcţii (subingineri), - Construcţii civile, industriale şi agricole (subingineri).
-Facultatea de Agricultură cu specializările – Agricultură şi - Horticultură  

In perioada postcomunistă Universitatea şi-a restructurat şi dezvoltat opţiunile atât pe plan de învăţământ, cât şi pe planul extinderii preocupărilor pentru diversificarea învăţământului postuniversitar prin master şi doctorat, sau prin învăţământ de scurtă durată şi în alte limbi.
Prima schimbare notabilă în structura universităţii s-a înregistrat pe data de 1 decembrie 1991 când s-a înfiinţat Facultatea de Drept (careiniţial a funcţionat în cadrul Facultăţii de Filologie şi Istorie). In anul următor, 1992, a luat naştere Facultatea de Teologie, iar după trei ani, în 1995, s-a adăugat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Ulterior, prin HG nr.194 din 7 februarie 2000 s-a legitimate funcţionarea a încă două facultăţi.. Din Facultatea de Filologie şi Istorie s-a născut facultăţile de Litere, de Istorie, de Filozofie şi Geografie, ultimele două fiind noi. Aceeaşi procedură juridică s-a aplicat şi Facultăţii de Ştiinţe Naturale ale cărei specializări au fost regrupate, rezultând Facultatea de Fizică şi Facultatea de Chimie. Din anul 1991 s-a încercat şi un învăţământ de calificare prin două Colegii dar a fost abandonat curând
Prin Legea Nr. 119 din 5 iunie 1998 s-a constituit separat “Universitatea de Medicină şi Farmacie” (UMF) din Craiova. Din acel moment ea a avut în structură patru facultăţi de specialitate: - Facultatea de Medicină, - Facultatea de Medicină Dentară, - Facultatea de Farmacie, - Facultatea de Moaşe şi Asistenţă Medicală.
După acest noian de transformări, scindări şi regrupări, uneori deconcertant, a rezultat următoarea componenţă universitară, de 17 unităţi, la nivelul anului 2010:
-         Facultatea de Litere
-         Facultatea de Matematică-Informatică
-         Facultatea de Chimie
-         Facultatea de Fizică
-         Facultatea de Istorie, Filozofie,Geografie
-         Facultatea de Teologie Ortodoxă
-         Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
-         Facultatea de Agricultură
-         Facultatea de Horticultură
-         Facultatea de Drept şi Stiinţe Admnistrative “Nicolae Titulescu”
-         Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
-         Facultatea de Electrotehnică
-         Facultatea de Mecanică
-         Facultatea de Inginerie în Electromecanică, Mediu şi Informatică Industrială
-         Facultatea de Automatică, Calculatoare şi Electronică
-         Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice din Drobeta Turnu Severin
-         Centrul universitar Drobeta Turnu Severin
In total Universitatea asigură pregătire în 131 domenii, din care 62 domenii
studii universitare, 49 domenii de master şi 20 domenii de doctorat.

Este grav că după 1990 promovarea cadrelor universitare nu s-a realizat după principii de competenţă clare, ci după criterii subiective, susţinute de foarte multe ori pe calea corupţiei băneşti. Fenomenul s-a extins şi în domeniul absolvirii examenelor de către studenţi şi chiar la absolvire, la obţinerea licenţelor. Deşi obiceiul mituirii profesorilor nu era nou în ţară şi în Craiova, el a explodat după cucerirea libertăţii din democraţia capitalistă rău înţeleasă. Vuiet mare a făcut mita din facultăţile de drept şi ştiinţe economice.
Probabil că odată cu schimbarea generaţiior de stdenţi şi de profesori această racilă majoră a învăţământului superior să dispară şi să conducă la un învăţământ mai performant şi mai respăectat pe plan intern şi extern.