CRAIOVA - CUTREMURE

Cutremurele resimţite de populaţia Craiovei în ultimile cinci secole au fost mult mai puţine decât cele produse în mod real. Unele cutremure, cu intensitate mai mică, chiar dacă au fost resimţite uşor, nu au fost consemnate în mărturii scrise şi au fost uitate repede. Foarte multe cuptemure sub 7 Mw sunt deterninate şi datate în prezent, dar nu au avut efecte nefaste. Au rămas reprezentative cele consemnate în următoarea listă :

-  10 octombrie  1446 Cutremur Magnitudine 7,3 Mw – determinare ulterioară.

-  29 august  1471 Este primul mare cutremur vrâncean datat cu mare grad de precizie şi care a afectat toată locuirea românească. Cele anteriore au datări mai puţin precise. Din toate cronicile reiese ca acesta a fost, de departe, cel mai violent cutremur din secolul al XV-lea, seism care a avut loc in vremea domniei lui Stefan cel Mare. Cronicarii români si straini sunt unanimi referindu-se la „marele cutremur din toata Tara Moldovei, Valahia si Ardeal”. Cronicarii notau: „In acelaşi an (6979-1471), luna august, ziua 29, atunci a fost cutremur cumplit...si chiar in toata lumea, pe vremea cand şedea domnul la pranz”- la ora 11 ziua. A fost cutremurul cel mai puternic din sec.al 15-lea, cu o Magnitudine de peste 7 Mw. A provocat mai distrugeri în toate cele trei provincii istorice româneşti. Cutremur menţionat de cronicarul Miron Costin.

- 24  noiembrie  1516  Cutremur Magnitudine 7,2 Mw – determinare ulterioară

-   8  noiembrie 1620  între orele 13-14. Magnitudine între 7-8 Mw

- 8 august 1681 Cutremur mare  pe timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Magnitudine 7-8 Mw.

-  31  mai spre 1 iunie  1701 (calendar vechi)  11 iunie spre 12 iunie  (calendar vechi) între orele 12 şi 2 din noapte, cutremur cu trei şocuri succesive, resimţit mai puternic în Transilvania şi spre Podolia, dar cu multă teamă în restul ţinuturilor române, inclusiv la Craiova. Magnitudine 7 Mw. Resimţit pe arie foarte întinsă. Bariera munţilor nu a apărat transilvania.

-  31  mai  1738  (calendar vechi)  11 iunie  (calendar nou) în jurul orei 11 (în exprimarea vremii „la 5 ceasuri din zi” „pe când dormea vodă Constantin”- adică Constantin Mavrocordat) cutremur devastator. S-a făcut simţit 15 minute (?!) şi a ţinut mai multe zile în şir dar zguduirile nu au fost la fel de puternice (replici). "din cutremur clopotele singure se trageau si omul abia putea sta in picioare" Se aminteşte că s-a resimţit cu efecte grele până la Niş unde era cantonată armata otomană, s-au prăbuşit parţial fortăreţele turceşti de pe Dunăre, la Nicopolis s-au prăbuşit patru moschei. In ţară s-au multe crăpături de pământ şi au răbufnit gaze rău mirositoare. La Bucuresti "palatul domnului (Curtea Veche) s-a crapat in mai multe locuri. A fost cel mai înspăimântător cutremur al sec.al 18-lea. Magnitudine 7,5 Mw. Resimţit înspăimântător pe arie foarte întinsă. Bariera munţilor nu a apărat Transilvania.  

-  26 martie 1790 (calendar vechi) 6 aprilie (calendar nou) în jurul orei 21 (în exprimarea vremii „la două ceasuri din noapte”), cutremur care a adus multe pagube oraşului, biserici şi case căzute. Cutrenurul a avut mare întindere în toate cele trei  principate româneşti, atingând şi Banatul, Ucraina până la Kiev, Crimeea până la Kerson, Podolia şi Constantinopolul. Era ziua de marţi „din săptămâna luminată”. Magnitudine în jur de 7 Mw. Durată mare, de circa 5 minute. S-a resimţit pe arie foarte întinsă

- 14 octombrie 1802 (calendar vechi), sau 26 octombrie 1802 (calendar nou) după aprecierile seismologilor de astăzi (INFP). S-a produs la ora 7 dimineaţa, după o mărturie a vremii, dar astăzi este dată ora de 10,55. Magnitudine 7,9 Mw.

In Bucureşti a durat două minute şi jumătate.

- 05 martie 1812 (calendar vechi) ora 12,30 Cutremur apreciat de INFP vând o               Magnitudine 6,5 Mw

- 13 decembrie 1827, cutremur într-o zi de marţi la ora 4 dimineaţa. Nu este consemnat de  lista INFP (Institutul National de Fizica Pamântului)

- 14 noiembrie 1829, cutremur într-o zi de joi dimineaţa la ora 11, consemnat astăzi pentru data de 26 noiembrie 1829, ora 01,40 (calendarul nou). Magnitudine 7,3 Mw

- 11 ianuarie 1838 (Ghenar) la ora 4 dimineaţa, cu mari prăbuşiri de case şi biserici şi cu mulţi morţi. Consemnat astăzi de INFP pentru data de 23 ianuarie 1838 (calendar nou) ora 18,45. Magnitudine 7,5 Mw. Cu şapte ani înainte, în 1831, cârmuirea Craiovei decisese să nu mai permită construirea în oraş decât a caselor din zidărie, ca măsură specială împotriva deselor incendii. La cutremur tocmai casele cele de zidărie au avut mai mult de suferit. In anul 1837 tocmai se terminase ridicarea turnului „Şcolii Centrale” cu mare satisfacţie pentru oraş. Turnul a fost distrus de cutremur, trebuind să fie recunstruit în anii următori.

- 29 ianuarie 1838 (Ghenar), aceeaşi lună, la ora 12 ziua (cca 11 februarie 1838 calendar nou). A fost vorba propbabil de o replică puternică. Acel cutremur nu este consemnat astăzi în evidenţa INFP (Institut Naţional de Fizica Pământului)

- 31 august  1894 Cutremur puternic pentru sud-estul ţării şi fără urmări majore la Craiova.  Magnitudine 7,1 Mw

- 06 octombrie 1908 ora 21,40 Cutremur consemnat numai de INFP. Magnitudine 7,1 Mw. Cutremur de mare intensitate difuzat din nord-est spre sud-vest, pe o mare suprafata de teren, de la Tr. Severin pana-n Dorohoi. Un ziar a relatat: "Cetatenii fugeau de prin case dezbracati, inchinandu-se. Femeile fugeau prin curti si pe strazi cu copiii in brate, tipand. Ceasornicele s-au oprit. Clopotele de la biserici sunau, sunau si au produs o panica si mai mare". Cutremurul a avut 3 momente explozive la interval de 3 minute. Ultima faza a produs "zguduituri înfricosatoare" si "formidabile bubuituri subterane".  S-au daramat mai ales locuinţele vechi.

- 10 noiembrie 1940 ora 01,39,07. Cutremur consemnat de INFP şi rămas în amintirea ultimei generaţii, cu prăbuşiri de blocuri în Bucureşti şi cu circa 500 de victime şi 300 de răniţi. Magnitudine 7,7 Mw. In anii anteriori mai fuseser[ cutremure moderate în 1929, 1934, 1938, 1939 şi unul mai bine resinţit cu aproape trei săptămâni înainte, la 22 octombrie 1940, ora 8,37, cu magnitudine de 6,2-6,4 pe scara Richter.

- 04 martie 1977 ora 21,21,57 Cutremur puternic resimţit în sudul ţării consemnat de INFP şi rămas în amintirea generaţiei recente ca devastator. S-au raportat 1570 de morţi şi 11.300 de răniţi, şi pagube de 2 miliarde de dolari SUA. Magnitudine 7,4 Mw

- 31 august 1986 ora 00,28,37 Cutremur resimţit de populaţie dar fără pagube de vieţi omeneşti şi nici materiale importante. Magnitudine 7,1 Mw 

- 30.mai 1990 ora 10,40,06 Cutremur consemnat de INFP şi resimţit puternic de populaţie. Fără pagube de vieţi omeneşti sau materiale. Magnitudine 6,9 Mw

- 31 mai 1990 ora 00,17,48, la numai cca 14 ore de cel anterior, probabil o replică puternică. Cutremur consemnat de INFP Magnitudine 6,4 Mw

- 27 octombrie 2004 ora 20,34,36 Cutremur consemnat de INFP. S-a resimţit mai mult la Bucureşti şi la etajele înalte şi de către oamenii mai sensibili aflaţi în repaus. Magnitudine 6 Mw

Principalele zone seismice delimitate prin frecventa de producere a cutremurelor

Desi pe teritoriul Romaniei au fost identificate multe zone epicentrale (practic, pe intregul teritoriu al tarii s-au semnalat seisme de mai mica sau mai mare intensitate), totusi, din punct de vedere al frecventei si al intensitatii seismelor generate, cateva dintre aceste regiuni seismice ies, cu claritate, in evidenta. Aceste zone epicentrale, care determina gradul de seismicitate al tarii, sunt: regiunea Vrancea, zona Fagaras-Campulung, zona Banat (de adâncime), Dobrogea si platforma continentala a Marii Negre, Crisana, Maramures, Podisul Transilvaniei si Campia Romana. Arii epicentrale de importanta locala mai exista in zone din Oltenia, in Bucovina, in diferite regiuni subcarpatice. Nu in ultimul rand, in Romania se mai fac, uneori, simtite, si seisme produse in afara teritoriului actual al tarii, in Ucraina, in Peninsula Balcanica (Serbia, Bulgaria, Grecia, Macedonia), chiar si unele seisme mai violente din Turcia.

Consideraţii privind cutremurul din 4 martie 1977

De departe, cea mai importanta dintre regiunile seismogene ale Romaniei este Vrancea; in zona situata la Curbura Carpatilor Orientali se produc cele mai frecvente seisme din Romania, care sunt cutremure cu focar adanc, avand cele mai mari magnitudini si cu efecte distrugatoare manifestate pe arii foarte intinse. Practic, zona Vrancea este responsabila de peste 90% din totalul cutremurelor produse in Romania, eliberand peste 95% din energia seismica. Vrancea este o zona seismica cu activitate aproape permanenta, generand numeroase cutremure mai mult sau mai putin puternice, in fiecare secol. Aceasta activitate seismica este determinata de faptul ca Vrancea se afla la contactul mai multor placi sau sub-placi tectonice, blocuri litosferice a caror dinamica este extrem de complexa.Add to Google BuzzAdaugă la FacebookAdaugă la DeliciousAdaugă în DiggAdaugă la RedditAdaugă la StumbleUponAdaugă la MySpaceAdaugă la Technorati

Vineri, 4 martie 1977. Lună plină. Primăvara bătea la uşă. Apăruseră deja mugurii copacilor. La televizor – filmul bulgăresc Dulce şi Amar. Preşedintele Nicolae Ceauşescu aflat în Nigeria, participa la dineul oficial dat de preşedintele african. Nimic nu prevestea urgia care urma să se abată asupra României…

La ora 21,22 seismul, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, loveşte ţara noastră. Violenţa lui s-a înregistrat atât pe verticală cât şi pe orizontală, în direcţia nord-sud şi est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prăbuşirea straturilor fiind de aproximativ 60°. Toate staţiile seismice de pe glob, aflate pe recepţie, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat şi analizat informaţiile primite în urma cutremurului, fiind cea de la Golden – Colorado (Statele Unite). Energia distructivă eliberată de seism a fost egală cu cea emisă de zece bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei!

Intre 40-55 de secunde de groază!  Pereţii s-au prăbuşit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit! Unii s-au repezit îngroziţi pe scări sau spre ieşiri; alţii au rămas încremeniţi în casă, paralizaţi de teamă. Aceeaşi teamă care i-a îndemnat pe alţii să se arunce de la etaj. S-au înregistrat chiar şi cazuri de femei care au născut înainte de vreme.

Preşedintele Nicolae Ceauşescu a fost informat imediat despre cutremur. Banchetul de gală a fost întrerupt câteva minute mai târziu. Informaţiile care i-au parvenit iniţial, vorbeau despre un cataclism de 10 grade şi despre distrugerea totală a Bucureştiului. Stabilind legătura cu ţara, Preşedintelee Nicolae Ceauşescu a cerut informaţii instituit starea de necesitate pe teritoriul României şi a transmis atribuţii pentru îndeplinirea scopului fundamental, scoaterea oamenilor de sub dărâmături. In 20 de minute Romania a reuşit să se mobilizeze şi a oeganizat scoaterea victimelor de sub dărâmături, fără oprire timp de mai multe zile. A doua zi, la ora 8,15 minute, o aeronavă având la bord familia Ceauşescu şi restul delegaţiei, ateriza pe aeroportul Otopeni. Intervenţia lui a fost capitală în următoarele zile. De altfel din ziua de 5 martie a dat ordin pentru implicarea armatei în operaţiunile de salvare şi de curăţirea terenurilor şi a arterelor de molozul prăbuşit.

A doua zi, 5 martie s-a dat un comunicat pe ţară, prin care se consemnau la în stare gravă de avarie 550 de imobile şi estimarea a 30 de morţi şi 300 de răniţi. Cifrele privind clădirile avariate au crescut galopant în zilele următoare. Datele următoare aveau să oglindească adevărata dimensiune a dezastrului, atât în cele nouă judeţe lovite de seism, cât şi în Craiova şi judeţul său. Statistica finală consemnează că în Dolj au fost avariate peste 40.000 de clădiri din fondul vechi de locuinţe, 537 dintre ele prăbuşindu-se. Numai 28 de blocuri de locuinţe, cu peste patru etaje au suferit avarii mari. Au fost înregistraţi 41 de morţi şi 812 răniţi. O parte din aceste victime s-au înregistrat la Fabrica de Confecţii de pe B-ul 1 Mai (acum b-ul Ion Antonescu), clădire modernă cu patru etaje şi hale ample de lucru . Acolo au murit 10 persoane, iar alte 40 au fost rănite din cauza panicii create şi a aglomerării pe scări, unde au cedat balustradele. Clădirea fabricii, în sine, nu a suferit avarii grave.

In Craiova a fost avariat grav palatul Universităţii, Colegiul Nicolae Bălcescu (Carol I-ul), palatul Palace, Hotel Bucureşti de la intersecţia Str. Unirii cu Str. Grigore Preoteasa (Str. Sf. Dumitru), Muzeul de Artă (Palatul Jean Mihail), Muzeul de Istorie (fosta Şcoală Madona Dudu construită în 1905 dar consolidată între 2008-2009), Biblioteca Judeţeană „Aman”, Liceul „Fraţii Buzeşti”, Facultatea de Mecanică (fostul Liceu Ştefan Velovan), sediul Colegiului de Avocaţi de pe Str. Mihai Vitezul, Tribunalul Judeţean (fosta Casă Glogoveanu), Teatrul de Păpuşi, dar şi alte multe sedii de unităţi de stat cu sedii prin clădiri vechi de dinainte de cel de al doilea război mondial. Au suferit distrugeri grave şi economic iremediabile aproape toate clădirile de pe Calea Unirii, între Piaţa Prefecturii şi Str. Kogălniceanu, aproape toate clădirile de pe Str. Maxim Gorki (Str. Madona Dudu), mulţime de clădiri de pe fostele străzi Lipscani, Lahovari, Buzeşti şi, în general majoritatea clădirilor din vechiul centru comercial al oraşului, dar şi dinspre cartierele exterioare.

Distrugerile s-au resimţit pe tot întinsul oraşului, dar au fost remediate pe parcursul anului 1977-1978. A fost imprimată o asemenea grabă lucrărilor de reparaţii încât majoritatea s-au realizat foarte prost, de mântuială şi cu scopul acoperirii rapide a rănilor vizibile din pereţii şi structurile clădirilor. Dorinţa autorităţilor era să ascundă cât mai repede urmările dezastrului, prntru a satisface dorinţa şefului statului, fără a se gândi pericolul din perspectivă. Metoda folosită curent a fost legarea zidurilor cu tendoane de oţel cu plăci şi piuliţe la capete. Acele tendoane nu vor putea face faţă unor alte eforturi mari din partea zidurilor, în cazul altui seism major.

Cel mai bine au rezistat blocurile de locuinţe construite sub regimul comunist şi, mai ales cele construite din prefabricate din beton (pereţi, tavane, scări, etc)şi în mod deosebit prefabricate spaţiale, adică cele cu încăperi prefabricate integral pe cale industrială. Multe din cele înalte de 8 etaje au suferit „rupturi” de structură la nivelul etajelor doi, sau trei, lăsâne să se vadă fierul beton din armături. Remedierile s-au rezumat la aplicarea unor simple manşoane de beton. Oricum şi multe blocuri mai scunde au avut au avut de suferit, dar la ele reparaţiile s-au rezumat la acoperiri cu o nouă tencuială şi zugrăveală.

De şi la 4.03.1977 s-au produs multe avarii grave şi deteriorări la biserici şi alte lăcaşuri de cult, la ora seismului acestea nu erau, în general, ocupate cu credincioşi. Dar potenţialul de afectare a unor mase mari de persoane există, astfel încât prezintă interes modul de avariere. După cum se ştie, bisericile, prin modul lor de construcţie şi prin volumul lor specific, cu acoperirea deschiderilor cu arcuiri şi bolţi care produc împingeri în pereţi şi cu turnuri înalte care constituie mase importante ce pot intra în vibraţie independentă faţă de restul construcţiei, au constituit întotdeauna o categorie de clădiri care au avut mult de suferit la acţiunea cutremurului.

La Craiova căzut turla Bisericii Catolice şi a celei Luterane, iar Biserica din strada Brestei s-a prăbuşit. De altfel toate bisericile au suferit stricăciuni mai mari sau mai mici, dar totul a fost acoperit cu tencuială şi corectări de picturi. Rănile au rămas ascunse şi periculoase. Nimeni din conducerea comunistă a oraşului nu s-a preocupat de avariile bisericilor.

DECRET PREZIDENŢIAL

Cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România (…)

În temeiul art. 75, pct. 13 din Constituţia Republicii Socialiste România , preşedintele Republicii Socialiste România, comandantul suprem al Forţelor Armate 

DECRETEAZĂ:

Art. 1 – Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul Republicii Socialiste România.

Art. 2 – Toţi activiştii de partid şi de stat, ai organizaţiilor de masă şi obşteşti sunt mobilizaţi la sediile organelor de partid şi de stat şi în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forţele la acţiunile legate de înlăturarea efectelor cutremurului.

Art. 3 – Toate unităţile forţelor armate, unităţile Ministerului de Interne, formaţiunile gărzilor patriotice, sunt puse în stare de alarmă pentru a acorda ajutorul necesar – cu toate mijloacele materiale şi umane de care dispun – populaţiei şi unităţilor economice şi sociale afectate de cutremur.

Art. 4 – Unităţile Ministerului de Interne şi ale Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor vor lua măsuri urgente pentru punerea imediată în stare de funcţionare a întregii reţele de transport şi telecomunicaţii.(…)

Art. 6 – Ministerele şi consiliile populare vor lua de îndată măsuri pentru asigurarea aprovizionării neîntrerupte a populaţiei cu apă, pâine şi celelalte produse alimentare de primă necesitate.

Art. 9 – Toate unităţile socialiste din zonele afectate de cutremur sunt obligate să ia măsuri imediate pentru salvarea bunurilor, pentru restabilirea în cel mai scurt timp a activităţii şi desfăşurarea normală a procesului de producţie.

Art. 10 – Întreaga populaţie aptă de muncă este obligată să participe la toate acţiunile organizate pentru înlăturarea consecinţelor cutremurului. (…) 

Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii Socialiste România,Comandant Suprem al Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România    

Adevărul este că după sosirea Preşedintelui în ţară totul s-a pus în mişcare în mod alert, disciplinat şi cu elan. Autoritatea lui de dictator a avut un caracter benefic. Hotărârile se executau şi nu se comentau. A supus unui efort susţinut tot aparatul de stat şi de partid, precum şi armata şi trupele de interne.In următorii doi ani toate unităţile economice ale statului au primit sarcina de a răspunde de reabilitarea unor imobile proprietate de stat folosite ca locuinţe. Reparaţiile urmau a se face cu mijloacele proprii ale unităţilor, fără nici o decontare a cheltuielilor din partea statului. De sigur că acţiunea era urmărită de organele locale de partid şi de stat după un program prestabilit, dar aceasta nu a împidicat sustragerile grosolane de materiale şi nici lucrările de proastă calitate în cele mai multe cazuri. Majoritatea lucrărilor de reabilitare şi consolidare s-au executat fără aportul vreunui expert constructor, ci după experienţa muncitorilor trimişi de unităţile răspunzătoare. Toate depzitele de materiale au primit sarcina să conlucreze perfect cu populaţia particularilor în procurarea de materiale, fapt care anterioe se lovea de diverse restricţii. Intreprinderile de  stat au primit permisiunea să vândă materiale disponibile particularilor, alt fapt interzis anterior.

Ar mai fi de adăugat că instituţia asigurărilor de stat, numită prescurtat ADAS nu a acordat decât despăgubiri limitate şi chiar derizorii cetăţenilor cu locuinţe particulare. Spre exemplu, în cazul casei noastre din Str. Valter Mărăcineanu Nr. 1 lucrările de reabilitare au costat circa 49.000 lei, iar ADAS nu a acordat decât 9.000 lei Suma a fost stabilită de un expert constatator înainte de începerea lucrărilor. La suma cheltuită ar trebui să adaug şi sumele ce ar fi trebuit cheltuite cu forţa de muncă pe care am folosit-o gratis şi abuziv prin munitorii de la întreprindere (faptul nu era comentat de nimeni în acea perioadă de necesitate).

Situaţia edilitară din 2010

Sute de clădiri din Craiova sunt vulnerabile în cazul unui cutremur. Indiferent de zona pe care s-ar afla pe harta seismică, un imobil ridicat înainte de anii ’70 nu va rezista unui cutremur de 7 grade pe scara Richter. Mai sigure, din punct de vedere al riscului seismic, sunt locuinţele construite după anii '80. Autorităţile locale craiovene, care ar trebui să ţină o evidenţă a acestor imobile, nu au decât o listă cu cererile proprietarilor care solicită expertizarea şi consolidarea propriilor locuinţe. „Ordonanţa nr. 20/1994 prevede că solicitările privind expertizarea şi consolidarea clădirilor cu un grad seismic ridicat se fac de către proprietari sau administratori. Cererile ajung la primărie, sunt centralizate şi trimise către consiliul judeţean, primesc un aviz din partea Inspectoratului Teritorial în Construcţii (ITC) şi sunt trimise către ministerul de resort, de unde se primeşte finanţarea. Până în prezent, la Primăria Craiova există doar opt astfel de cereri. Şapte vin din partea proprietarilor persoane fizice şi una din partea unei asociaţii de proprietari din cartierul Valea Roşie“, a precizat Cristian Burada, inspector teritorial şef al ITC Craiova.
Numai că din precizările arhitectului - şef al Consiliului Judeţean Dolj, Dan Radu Papp, judeţului nu i-au mai fost alocate de cinci ani fonduri pentru expertizarea şi consolidarea unor astfel de imobile.

Locurile mai rezistente decât casele

De-a lungul timpului, în Craiova au fost consolidate mai multe clădiri de interes public, cum ar fi instituţii de învăţământ, de cultură şi numai două blocuri, 12 şi 13 din Valea Roşie. Printre instituţii ar fi Universitatea din Craiova, Facultatea de Mecanică, Muzeul Olteniei, fostul Teatru de Păpuşi. În municipiu, nici o clădire nu este marcată cu bulină roşie deoarece nu se încadrează în clasa I cu risc seismic ridicat. Clădirile vechi ale municipiului, construite înainte de 1970, se încadrează în clasa a II-a şi a III-a. Numai că acestea sunt de ordinul sutelor, iar autorităţile nu bagă mâna în foc dacă ar mai rămâne în picioare în cazul unui seism de peste 8 grade pe scara Richter. Nimeni nu face presupuneri pentru a nu crea panică, dar măcar ar putea afişa mai mult interes pentru consolidarea acestora. În cazul proprietăţilor private, sarcina de a se îngriji de consolidarea clădirii care prezintă pericol de prăbuşire îi revine numai proprietarului. Puţini dintre craioveni ştiu că statul le acordă facilităţi dacă sunt interesaţi de expertizarea şi consolidarea propriei case. „Persoanele fizice interesate pot obţine credite cu dobânzi mici. Sunt nişte facilităţi pe care proprietarii le pot obţine dacă sunt interesaţi să-şi consolideze imobilul cu un grad ridicat de prăbuşire“Autorităţile dau asigurări că nu există în oraşul nostru clădiri cu un grad ridicat de prăbuşire în cazul în care s-ar produce un cutremur. Acestea şi mai ales blocurile construite de după cutremurul din 1977, când s-a făcut şi o nouă zonare seismică a României, au fost proiectate ca să reziste la un cutremur de peste 8,5 grade pe scara Richter.

Avertizare

Experţi ai ONU au tras un semnal de alarmă: un cutremur precum cel din Italia este posibil să se producă şi în România. Ţara noastră este una dintre cele mai expuse ţări din Europa la dezastrele provocate de un cutremur. Un milion de români ar fi în pericol din cauza clădirilor prost construite sau învechite. De altfel chiar Bucureştiul este considerat drept capitala cu cel mai mare risc seismic din Europa, dar în urma megalopolisului Istanbul.

Pe portalul national de Administraţie Publică se spune acum în 2010 : Un cutremur de intensitatea celui produs in urma cu 30 de ani ar putea produce un dezastru in Dolj. In centrul istoric al municipiului Craiova, 60% din cladiri ar trebui sa poarte bulina rosie. Multe cladiri calamitate dupa cutremurul de la 4 martie sunt si in cartierul Valea Rosie. Situatia acestora este grava, insa raspunderea este pasata intre Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului si Primaria Craiova. Una dintre sutele de cladiri vechi afectate de cutremurul de la 4 martie este cea care adaposteste Colegiul National ''Carol I-ul'', care anul trecut a primit, de la Guvern, pentru consolidare 600.000 de lei.

Cum am trăit noi cutremurul

In seara sinistrului mă întorceam de la cinematograf împreună cu Carmen, şi Cosmin, care era mititel, de numai şapte ani. Tremuratul brutal al terenului şi al casei s-a produs exact în momentul când intram în camera lui mamare pentru a-I da bună seara şi a ne derula impresiile, după un vechi obicei familial. Zguduiturile au fost atât de violente încât deşi nu mai trăisem un astfel eveniment sinistru ne-am dat imediat seama că trăiam un cutremur. Eu, Carmen şi cosmin ne-am repezit spre ieşirea principală din faţa casei, spre stradă. Vasa trosnea din toate încheeturile şi parcă atmosfera era umplută de un urlet surd. Prin casă cădeau diverse obiecte mici de pe poliţr, rafturi, sau de pe mobile. Unele obiecte zornăitoare se răsturnau prin interiorul bufetelor, sau al vitrinelor. Totul forma însă un singur zgomot de fond. Terifiant era geamătul casei şi al pământului, când am ieşit afară. Cei tineri am ajuns la baza scărilor de afară în câteva secunde, în schimb biata mamare, la cei 82 de ani a rămas mult în urmă şi, uitată, spre ruşinea mea.  La capătul de jos al scării din faţa casi ne găseam la la numai 3 metri de poarta gardului de fier, pe care o închisesem cu cheia la reîntoarcerea de la cinema. Cu mişcări disperate am încerct să o deschid repede, dar din nu ştiu ce motive nu m-a ascultat de la primele încercări de răsucirea cheii (probabil că o închisesem temeinic cu două răsuciri de cheie şi am încercat să o trag după prima răsucire. In acele clipe de groază toata lumea gemea împrejurul nostrum, iar casa părea că-şi va prăbuşi etajul asupra nostră, cuprinşi între ea şi gard. In disperare de cauuză l-am apucat pe Cosmin, l-am ridicat şi am avut intenţia să-l arunc peste gard dincolo de pericolul prăbişirii faţadei peste noi. In aceeaşi clipă Carmen a reuşit să deschidă poarta şi ne-a eliberat spre stradă. Acolo ne-am repezit la câţiva metri, pe trotuar în dreptul gardului de lemn al grădinii de zarzavaturi cu care eram vecini, teren pe care l-am cumpărat după 18 ani. Pe trotuarul nostrum numai zbaterea terenului era înfricoşetoare, în rest nu ne mai ameninţa nimic. Sub privirile noastre casele se chinuiau să reziste la zguduieli, stâlpii de telefoane şi de electricitate  se balansau, iar firele lor se arcuiau nebuneşte, se încolăceau şi vele electrice scoteau flame prin scurtcircuitare. Flamele scoteau sunetele specifice sfârâitoare şi lumini fulgerătoare. Cosmin a început să svâncească de frică, dar l-am apropiat strâns de mine şi l-am asigurat că nu este nici un pericol pentru noi, că trebuie să aşteptăm “puţin”. Mamare s-a târât şi ea până la capătul de sus al scării, neavând posibilitatea să le coboare repede. Ea aştepta soarta cu stoicismul şi cu curajul care o caracterizase toată viaţa. Urletul pământului şi zgomotul tenebrous al oraşului este greu de descries, dar împreună formau un concert înfiorător. Nu aşi fi crezut niciodată că trotuarul îmi va pune la încercare rchilibrul şim că ar putea tremura ca piele unui cal ce caută să aunge muştele.

Zecile de secunde s-au scurs repede, iar pământul s-a potolit. Oraşul a început să-şi schimbe geamătul, lăsându-se dominat de vocile şi strigătele oamenilor ieşiţi de prin case şi blocuri, împreună cu manifestările tuturor animalelor de prin curţi, sau de pe străzi. Extreme de puţine maşini în mişcare, iar bezna a acoperit oraşul şi aşa foarte puţin iluminat pe străzi. Pe la unele ferestre s-au aprins lumini, pe la alttele nu, ci numai lumânări pâlpâitoare.

Noi am intrat repede în casă, necunoscând nimic pe atunci de iminenţa unor replica ale ciutremurelor. La noi nu se întrerupsese lumina, dar casa ni s-a părut stranie cu obiectele răsturnarte, cu televizorul pornit dar fără imagine, cu ecranul fâsâind pe fond de liniuţe şi punctişoare gri. Camerele erau învăluite în praf fin de zugrăveală şi tencuială deranjată. Mult timp casa a pierdut mirodul obişnuit al familiei. Pe mine m-a obsedat luni de zile un iz ca de oţet, greu de descries, un iz menit să-mi amintească că trăiam un alt episode de viaţă, u iz pe care am luptat să-l along prin lucrări rapide de reparaţii şi consolidare.

Imi amintesc că de cum am făcut o plimbare prin camerele de la parter, m-am esprimat cu voce tare că : “ Nu mai avem casă ! ”. Pereţii erau traversaţi de fisuri în diagonală, iar tavanele şimai mult, La parter, în partea de apus a verandei alăturate camerei lui mamare, pe atunci, se produsese o fisură ţerpuitoare spre în sus. La etaj, în camera ce acoperea pe cea a lui mamare, se produsese o fisură mult mai lată, prin care se putea vedea în afară. Sobele din ambele camere fuseseră fisurate, astfel că cea din camera cea mică a trebuit dezafectată în zilele următoare. La subsol, în bucătărie totul se afla la locul lui, în schimb în încăperea de alături, în cămară totul era răvăşit, borcanele căzute de pe rafturi, iar frigiderul răsturnat.

Am încercat imediat să luăm legătura cu mama, care locuia într-un bloc solid de la începutul Str. Dezrobirii. Nu a fost posibil, liniile telefonice erau blocate de traffic şi probabil afectate în multe puncte ale oraşului. Ne-am apucat să strîngem spărturile de prin casă până la miezul nopţii. Mamare şi Cosmin s-au culcat la un momrnt dat, fdar eu şi Carmen am mai stat de veghe trebăluind în haosul produs. Intre timp s-a reluat transmisia TV, care cu reţinere a anunţat producerea dezastrului şi a chemat la calm. La radio comunicatul s-a dat cu ceva timp înainte. Mama a reuşit să ia legătura cu noi, prin telefon după circa o jumătate de oră, tocmai când se pregătea să plece pe jos pe străzile ca de smoală, colindate de oameni speriaţi, dar şi de ţiganii jefuitori prin impuls genetic. De a doua zi lumea umbla tembelă pe străzi pentru a vedea urmele lăsate de cutremur, în general, şi la cunoscuţi, în special

Replici ale cutremurului s-au mai produs, dar nu s-au mai simţit. Oricum, ele erau anunţate cu întârziere prin mijloacele de informare naţionale. De a doua zi am încercat să reînnodăm viaţa normală sub umbra efortului de a reface casa. Ne-a fost greu, dar am învins. A fost prima mare încercare a vieţii noastre, a celor tineri din familie. Pe timpul reparaţiilor, care au durat circa trei luni, am dormit toţi într-o cameră, strcurându-ne printre mobilele aşezate unele peste altele,înatmosferă de praf şi de miros de zidărie sau de sudură. Pe timpul nopţii rau foarte atent la orice zgomot, pentru că mult timp lucrările au lăsat accesul deschis prin ferestre sau uşi. Treaba de la serviciu trebuia să decurgă în condiţii normale, ca şi şcoala lui Cosmin, care şi aia era grav avariată. Cu toată teama care o trăiam, nu puteam să-i întrerupem învăţătura şi poate nici nu eram încă prea conştienţi de pericol. Astăzi nu aş mai recomanda niciunui copil să urmeze clasele primare sau gemnaziale la şcoli vechi de peste 100 de ani reparate pe atunci, precum şcoala “Traian”, “Trişcu”, “Tudor Vladimirescu” şi nici să înveţe la Liceul “Carol I-ul”, fost “Nicolae Bălcescu, sau “S.M.1”. Imi amintesc cu groază cât de avariate erau zidurile acestui liceu la etajul al doilea, câte fisuri largi se produseseră şi cum s-au făcut reparaţii numai prin “consolidare” cu tendoane de oţel beton, cu şuruburi la capete şi plăci de fier strânse de acele şuruburi.  Spre vară totul a intrat în normal aşa că am putut pleca şi mare în concediul scurt, de numai 12 zile, de care beneficiam pe atunci.

Preşedintele Nicolae Ceauşescu în momentul cutremurului

Pantelie Tutuleasa era pe atunci regizor si operator la Sahia Film şi făcea parte din delegatia oficială ce-l insoţea pe Nicolae Ceauşescu in Nigeria. El a relatat:

 "Ziua de 4 martie in Nigeria a presupus pentru delegatia Romaniei un program foarte dens, legat de provincia Biafra. Biafra era fost stat secesionist (in perioada 1967-1970) si aici se gaseau cele mai mari rezerve de petrol ale tarii. "Nigeria era bogata in petrol. Noi pe atunci eram singurii din Europa care faceam instalatii de foraj cu posibilitatea de a descoperi zacamant la o adancime de cinci kilometri. Miza mare era petrolul, de-aia s-a dus Ceausescu acolo. In 1977, Romania era foarte cunoscuta in lume. Masurile de politica externa ale Romaniei au culminat cu neparticiparea tarii, in august 1968, la interventia militara din Cehoslovacia. Pentru Occident, Ceausescu a reprezentat atunci posibilitatea unei noi orientari in cadrul sistemului comunist. Aceasta si explica curtea asidua ce i s-a facut din afara in anii '70-'80 si desele lui iesiri in lume.”

Tutulesa a continuat: “La 4 martie 1977, seara, la receptia din capitala Nigeriei, Lagos, in cinstea vizitei delegatiei din Romania, conform programului, s-a inceput cu discursuri de ambele parti. "El a tinut un discurs foarte bun, dar chinuit... De ce? La un moment dat au inceput sa soseasca mesaje care veneau pe telex. Au venit pe toata suprafata discursului. Mai tarziu am aflat ce era cu ele: ora 21:27 - mesajul preciza ca blocul de la Continental este o ruina; ora 21:34 - mesajul preciza ca blocul de la cofetaria Casata s-a prabusit. Si asa mai departe. Discursul lui era de un calm desavarsit. Elena Ceausescu, care statea alaturi de seful statului nigerian, parea trista. Noi nu intelegeam ce se intampla, dar dupa privirea ei am inteles ca se petrece ceva grav acasa", isi aminteste Pantelie Tutuleasa. La inceput, stirile ajunsesera in Nigeria pe cai ocolite, erau confuze, vorbind ba despre un cutremur de gradul 10, ba despre o revolta. Varianta preponderenta era cea despre cutremur”.

“După restabilirea legaturii cu ţara, Nicolae Ceauşescu a cerut un raport sumar al situaţiei din ţară şi a dat primele ordine de acţiune, insoţite de un apel catre populaţie. "Decretul prezidenţial ce trebuia să apară pe prima pagină in Scânteia a doua zi, 5 martie, l-a dictat prin telex din Nigeria." Seara, după discursul ţinut la banchetul oficial, Ceauşescu l-a anunţat în particular, prin intermediul translatorului, pe şeful statului nigerian, Olusegun Obasanjo, ca are probleme acasă şi că trebuie să plece urgent. "Toată lumea era stresată si grabită. Bagajele trebuiau facute in cel mai scurt timp. Liderul nigerian l-a condus pe Nicolae Ceauşescu până la aeroport. Documentele care urmau să fie semnate în cadru oficial au fost parafate în salonul aerogarii aeroportului din Lagos, în mod cu totul excepţional."

Pentru orele următoare, Tutuleasa subliniaza ca traseul pana la aeroport a fost dificil: "Am mers peste 10 kilometri, pe o autostrada suspendata. Un efort pentru o coloana oficiala cu masina blindata in fata. Si toate astea, la 11 noaptea". Atmosfera din avion era tensionata. "Cei care erau chemati de el plecau cu o fata hotarata si se intorceau pamantii. Am inteles ca era foarte suparat si foarte nervos. Nu dormise toata noaptea. Trebuia sa aiba toate stirile de acasa si le avea prin intermediul pilotilor". "Inca de cand am aterizat, la Otopeni, soarele se vedea prin praf. Dimineata zilei de 5 martie era plina de praf de la daramaturi", isi aminteste Tutuleasa. Dupa un zbor in care cei din avion n-au prea vorbit intre ei, aparuse revelatia dezastrului. Instalatiile de control al traficului aerian nu functionau, asa ca aeronava prezidentiala a fost dirijata la sol de o statie instalata pe un camion.  
Era o staţie militară independentă, care încă funcţiona într-o ţară în care timpul se oprise la ora 21:22.

CRAIOVA - LICEUL "FRATII BUZESTI"

Intr-o schiţă din anul 1780 privind delimitarea terenului „Casei Băniei”, la sud se afla „drumul ce coboară la fântâni”. Acel drum era o uliţă mică, prăfoasă sau noroioasă, încadrată de împrejmuirile „Casei Băneşti” spre nord şi ale „locului caselor Paharnicului Fota Vlădoianul”. Ea nu răzbătea la deal, spre răsărit, adică până la actuala Str. Unirii, ci se împiedica de proprietatea Slugerului Costache Pandia, proprietate ce acoperea o suprafaţă întinsă, de la clădirea fostului hotel Geblescu (Bucureşti), la nord, până peste actuala suprafaţă a liceului „Fraţii Buzeşti”, la sud. Ea era mărginită la răsărit de actuala Str. Unirii şi la apus de terenurile „Casei Băniei”.

Mult mai târziu, proprietatea slugerului a fost parcelată şi s-a străpuns „drumul ce coboară la fântâni” până la întâlnirea cu actuala Str. Unirii. Acea uliţă urma să devină o arteră largă spre apus, spre lunca Jiului. Incepând mizer, respectiva uliţă s-a lărgit cu timpul, devenind la sfârşitul sec.al 19-lea bulevardul Convenţiunii, până în 1924.(an în care se amintea de începerea construcţiei la liceul „Fraţii Buzeşti”. Pe harta oraşului din anul 1925 bulevardul se numea deja Alexandru Ştirbei. In anul 1948 numele i-a fost schimbat în B-ul 23 August.

Respectiva arteră îşi avea şi îşi are începutul în str. Unirii, la răsărit, şi se  prelungeşte drept, spre apus, până în lunca Jiului. La mijlocul sec.al 19-lea, şi chiar aproape de începutul lui, nu se mai vorbea de proprietatea Slugerului Costache Pandia. Artera apăruse, se lărgise şi se populase, la pornire din Str. Unirii, cu noi proprietăţi.

Una dintre proprietăţile apărute pe la mijlocul sec.al 19-lea şi existentă până la la sfârşitul său, a fost cea a familiei Haralamb. Casa Haralamb se găsea pe locul actualului liceu „Fraţii Buzeşti”. Avea curte foarte întinsă, atât în faţă, spre B-ul Convenţiunii, cât şi  în spate, spre sud. Curtea cuprindea o biserică de mici dimensiuni cu caracter particular şi cu hramul Sfinţii Impăraţi, atestată în catagrafiile din 1813-1815 şi din 1835. In cea curte se mai găsea consemnat şi un izvor. Acela există şi astăzi (2010), cu o amenajare nouă, pe Str. Mântuleasa (sau Dealu Spirii după 1948). Izvorul se găseşte în partea de jos a străzii, adică spre apus, în apropiere de Str.Abatorului din 1925, ramura de la sud de B-ul Alexandru Ştirbei, ramură de strasdă numită după 1948, Str. Gheorghe Doja. Trebuie amintit că pe Str. Gheorghe Doja se mai află încă un izvor, foarte modest amenajat, la circa 180  de metri spre sud da la intersecţia cu fostul Bd. Convenţiunii (apoi Alexandru Ştirbei, apoi 23 August şi astăzi Ştirbei Vodă). Izvorul este ascuns de latura de sud a unei săli de sport pentru antrenamente. Este posibil ca fântâna din sec.al 19-lea să fi secat şi să răzbată în alt loc de sub acelaşi deal ce urcă spre Str. Unirii.

Curtea Haralamb este descrisă de contemporanii ei ca fiind imensă şi caracterizată drept grădină bine amenajată, cu cişmea şi paraclis, alături de o seamă de acareturi. Sigur că acareturile se găseau plasate undeva spre părţile mărginaşe ale frumoasei grădini.

Paraclisul, sau biserica familiei Haralamb era din cele 29 de biserici ale oraşului care se aflau în Craiova după 1800. Ea servea ca loc de închinăciune numai familiei proprietarului, iar în ultima parte a existenţei a avut hramul Sfântul Nicolae. Ruinele ei   s-au văzut până după anul 1900 pe locul pe care s-a clădit liceul „Fraţii Buzeşti”.

In catagrafiile bisericilor din Craiova de la 1813-1815 şi de la 1835 (18 Ghenar 1835), biserica apare menţionată drept biserica Haralambie, cu hramul Sfinţii Inpăraţi  şi fără număr de familii aparţinătoare unei parohii. Deci în acel timp ea se afla în proprietate strict privată, iar mai târziu a primt şi alt hram, tot după dorinţa proprietarilor. Este posibil să fi avut un hram dublu în a doua parte a existenţei sale, fapt neconsemnat.

In catagrafia anului 1835 este consemnată chiar existenţa unei mahalale Haralambie, dar biserica nu avea parohie. Locuitorii din împrejurimi se închinau la bisericile Sfântul Dumitru sau Mântuleasa. Biserica – paraclis Haralamb este un exemplu de biserică în proprietate particulară care a dispărut odată cu stingerea proprietarilor, sau sărăcirii lor. Pentru slujbele religioase exista atras un preot de la o altă parohie.

Biserica avea un plan patrulater rotunjit la altar. Uşa de la intrarea dinspre vest avea un singur canat şi o lăţime de circa un metru. Executată din lemn masiv şi cu balamale puternice din fier forjat, este singurul element constructiv care poate da indicaţii asupra mărimii edificiului privind o imagine redusă a lui. Comparând uşa, prin înălţimea şi lăţimea ei, cu zidurile şi cu acoperişul, se pot aprecia unele dimensiuni, studiind o fotografie din publicaţia „Oltenia – documente, cercetări, culegeri. Cartea III Nr. 1-12  1942”. Rezultă o lăţime de circa 6-7 metri şi o lungime de 10-14 metri, inclusiv partea rotunjită a altarului. Inălţimea până sub straşină apare de circa 6 metri, iar acoperişul cu ape către cele patru laturi apare cu o înălţime de circa 3,4-4 metri. Acoprişul era confecţionat din şindrilă, cu o straşină nu prea largă. Apele acoperişului par a avea o înclinaţie destul de mare, pentru a face să curgă uşor apa ploilor şi să alunece zăpada abundentă. Deasupra uşii, la circa 0,5 metri, se observă o placă de piatră aşezată de-a latul, prinsă în zidărie Trebuie să fi fost pisania (poate că odată va fi găsită în vreo zidărie, sub o fundaţie, sau sub un pavaj).

Deasupra acelei plăci zidăria avea o nişă mare dreptunghiulară, înaltă cât uşa, dar mai lată decât ea. Nişa a folosit probabil pentru vreo pictură în frescă, deşi în fotografia amintită nu se poate distinge nimic. Poate fi chiar o deschidere de fereastră închisă cu un oblon. Acela putea fi folosit pentru aerisire şi lumină pe timp frumos.

In stânga nişei de pe faţadă, în jumătatea de sus a bisericii, se afla o pictură care reprezenta doi sfinţi în poziţie verticală, între care se găsea o cruce mai înaltă decât statura lor. Se observă că în stânga crucii se afla un sfânt, iar în dreapta o sfântă. Concluzia de netăgăduit este că pictura reprezenta pe Sfinţii Impăraţi, Constantin şi Elena.

In dreapta nişei de pe faţadă se afla o altă pictură, de aceeaşi înălţime ca cea din stânga. Aceasta reprezenta un singur sfânt bărbat. Este posibil să fi reprezentat pe Sfântul Nicolae, ceea ce ar explica dublul hram al bisericii. Cele două picturi de hram pot fi apreciate, din fotografie, ca având circa 16-1,8 metri. In fotografie se observă foarte puţin latura de nord a lăcaşului, aşa că nu se poate deduce existenţa unor ferestre laterale.

Biserica-paraclis Haralamb este una din cele două biserici craiovene vechi, dispărute între anii 1835 şi 1900. cea de a doua fiind biserica Sfântul Nicolae Gănescu, numită popular şi Episcopia, demolată în anul 1884 şi pe locul căreia s-a ridicat curând Palatul de Justiţie.

Cel mai cunoscut reprezentant al familiei Haralamb este logofătul şi colonelul Dumitru Haralamb, care era în a doua jumătate a sec. al 19-lea ginerele Generalului Gheorghe Magheru. I-a devenit ginere prin a doua căsătorie, când a luat de soţie pe Alexandrina Magheru. Această fiică a fost aceea care şi-a determinat tatăl să participe la evenimentele politice din 1848, alături de revoluţionari. Alexandrina Haralamb (1825-1877 s-a evidenţiat ca o femeie de elită, ca o intelectuală a timpului.

Colonelul Dumitru Haralamb era tatăl, din prima căsătorie, al generalului N. Haralamb, locotenent domnesc în 1866. Colonelul haralamb nu a permis căsătoria unui de credinţă „unit” (greco-catolic) în bisericuţa din romantica lui grădină. Considera că acela nu este un creştin curat. Deşi într-un articol al lui M Theodorian-Carada, din „Arhivele Olteniei”, se aprecia că ar fi dat dovadă de habodnicism, trebuie apreciat colonelul. El ăşi respecta credinţa şi proprietatea asupra bisericii.

Este consemnat că grădina imensă a casei Haralamb acoperea locul liceului „Fraţii Buzeşti”, întinzându-se până în vale spre băile populare. Băile de care se vorbea trebuie să fi existat la începutul sce.al 20-lea, cam la nivelul Str. Abatorului (Gheoghe Doja), în zona ştrandului „Tineretului”, numit aşa după 1948, dar construit între cele două războaie mondiale. Această precizare întăreşte faptul că „cişmeaua” (izvorul) din grădina Haralamb putea fi oricare din cele descrise ca apropiate de Str. Abatorului. (Gheorghe Doja).

La 1 noiembrie 1882 s-a născut o nouă instituţie de învăţământ, sub numele de „Gimnaziul real”. Dezvoltatea economică şi socială alertă de după înfăptuirea Unirii Principatelor şi după cucerirea independenţei, în a doua jumătate a sec.al 19-lea, au determinat, printre multe altele, dezvoltarea învăţământului de toate gradele. S-a simţit nevoia racordării învăţământului la nevoile societăţii, prin predarea unor cunoştinţe tot mai legate de viaţa economică, de necesităţile progresului. După 1877, s-a insistat tot mai mult pentru un învăţământ cât mai practic, pentru dezvoltarea reţelei gimnaziale reale, reţea ce luase naştere după reforma învăţământului din 1864, sub Vodă Cuza.

La 6 septembrie 1882, Consiliul General de Instrucţiune, din care făceau parte şi B.P Haşdeu, A:D.Xenopol, Ion Creangă şi profesorul I.Bombăcilă de la liceul din Craiova, a discutat programele din 1874 şi din 1879 ale gimnaziilor reale, ţn prezenţa ministrului P:S:Aurelian, economist de prestigiu cu vederi înaintate. Acesta şi-a exprimat opinia de a se trece la crearea de şcoli reale, pe măsura prevederilor din bugetul anului respectiv.

Raportul prezentat în şedinţă stabilea scopul şi orientarea gimnaziilor reale, planul lor de învăţământ şi programele pe obiecte. Se sublinia şi necesitatea pregătirii profesorilor pentru acest tip de şcoli şi îmbunătăţirea manualelor.

Ca urmare, la 8 octombrie 1882, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice anunţa pe directorul Liceului din Craiova, Gheorghe P.Constantinescu, despre înfiinţarea „Gimnaziului real” din Craiova şi numirea ca director a profesorului de matematică Grigore Căzănescu. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 noiembrie 1882, în cadru festiv, în sala cea mare a „Liceului” celui mai vechi al Craiovei, a avut loc deschiderea cursurilor „Gimnaziului real”, la orele 8 a.m.

In primul an, Gimnaziul a funcţionat într-o sală de clasă a liceului Carol I-ul. Aici nu a stat până le finele anului şcolar 1882-1883,  de la 1 aprilie 1883, s-a mutat în casa Ioniţă Cernătescu, din Str. Severinului Nr. 6, casă care are spatele în Str. Sineasca (azi George Enescu). Acea locaţie a folosit-o până la 1 aprilie 1889. Casa avea o mare vechime, fiind construită pe la începutul sec.al 19-lea. Casa Ioniţă Cernătescu s-a aflat, şi se mai află, pe secţiunea de coborâre a fostei Str. Severinului, din punctul în care se desparte de Str. Amaradia (în faţa actualei Şcoli de surdo-muţi), cam pe la mijlocul pantei. Era plasată pe partea dreaptă a străzii, în adâncimea curţii şi cu spatele ieşit pe troturul de început al Str.Sineasca (George Enescu). Strada care urca din Valea Vlăicii până la punctul de începere al Str. Severinului, se numea Str. Smârdan, în prima parte a sec.al 20-lea.

Ion (Ioniţă) Cernătescu s-a aflat în 1871 pe baricadele Comunei din Paris, fiind student la medicină acolo. A pătruns cu mulţimea isterizată în sala tronului lui Napoleon al III-lea şi a participat la vandalizarea palatului. El a participat la smulgerea catifelei de pe tron. Inapoiat în ţară, a început să propage ideile socialiste în oraşul natal. Este înmormântat în cimitirul Sineasca, unde pe monumentul funerar este consemnată activitatea sa revoluţionară.

Gimnaziul real s-a mutat după 1 aprilie 1889, până la 1 aprilie 1895, în Str. Barbu Catargiu, în casa Olteanu.  Str. Barbu Catargiu corespundea actualei Str. Brestei, începând de la capătul Grădiniţei Mihai Bravu spre ieşirea din oraş. Astăzi Str. Brestei porneşte din Valea Vlăicii şi continuă pe lângă Grădiniţa Mihai Bravu până la ieşirea din oraş. Pe atunci porţiunea de la Vlăicii până la intersecţia cu Str. Iancu Jianu se numea Str. Popa Farcaş, iar porţiunea de la intersecţia cu Str. Iancu Jianu până la terminarea Grădiniţei Mihai Bravu se numea Str. Traian.

Din aprilie 1895 şi până în aprilie 1902, Gimnaziul real s-a mutat în casa doamnei Maria Otetelişanu, din Str. Sf. Mina (din 1948 devenită Comuna din Paris şi din 1990 Str. Constantin Lecca). Casa există şi în 2010 în dreptul intersecţiei cu Str. Beethoven şi este folosită drept „Casa de fete”, instituţie de învăţământ special. Pe timpul guvernării comuniste aparţinea de Ministerul Muncii ca şi restul  „şcolilor speciale” de copii cu deficienţe.”Casa de Fete” avea caracter de instituţie de ocrotire socială.

Din 1902 şi până în 1914 Gimnaziul real s-a mutat în „Casa Băniei”. Pe atunci nu se deschisese Str. Matei Basarab, care să unească B-ul Alexandru Ştirbei (23 August şi din 1990 Ştirbei Vodă) cu Str. Madona Dudu, trecând pe lângă „Casa Băniei”, biserica Sfântul Dumitru şi pe lângă capătul de apus al pieţii Elca.

După 1914, Gimnaziul real s-a mutat ţn casa Athanasescu din Str. Negru Vodă Nr. 2 (în 1989 Str. Oneşti şi în 1990 Str. C:D:Fortunescu) „o locuinţă particulară de om înstărit cu iatacuri turceşti mici şi întunecoase, cu dormitoare, cu magazii şi grajduri de zid pentru vehicole şi animale de tracţiune. Acesta este localul, fireşte amenajat, în care a funcţionat liceul nostru şi totuşi s-a învăţat carte…se învingeau lipsurile, pe de o parte cu sufletul profesorilor, iar pe de alta cu dorinţa susţinută a elevilor”. (Anuarul Liceului „Fraţii Buzeşti” Craiova pe anii şcolari 1929-1930  la 1940-1941 – din cuvântul lui Fanu Duţulescu la pensionarea I.Ionescu – Argetoaia).

Degradarea acelui local fusese grăbită în timpul ocupaţiei germane dintre 1916-1918, când a fost transformat în spital militar. Incepând cu luna noiembrie 1916, localul a trecut sub administrarea germană, iar Gimnaziul n-a mai funcţionat până în 1918.

In ultimele decenii acel local din fosta Str. Negru Vodă (în 1989 Str. Oneşti şi din 1990 Str. C:D:Fortunescu) a fost ocupat de comanda „Grupului de Pompieri” Dolj, aparţinătoare de Ministerul de Interne. Se află la începutul străzii, pornind din intersecţia cu Str. Buzeşti (intersecţie aflată peste drum de curtea sediului Mitropoliei Olteniei), pe partea dreaptă (sud). Intrarea în curtea acestui edificiu se află la circa 30 de metri de intersecţia amintită, cu faţa spre Str. Buzeşti, respectiv cu faţa la curtea sediului Mitropoliei Olteniei. In acea curte se află o pitorească bisericuţă din lemn adusă acolo, ca simbol de către Mitropolie prin anii 70’. Fostul local de şcoală şi curtea au suferit, desigur, multe transformări, dictate de necesităţile pompierilor.

Condiţiile grele pentru desfăşurarea activităţilor de învăţământ din localul de pe fosta Str. Negru Vodă, cât şi numărul mare de elevi, de peste 500, au impus construirea unui local propriu, lucru realizat prin stăruinţa cadrelor didactice şi sacrificiile materiale ale părinţilor. De altfel, după ocupaţia germană localul „Athanasescu” avusese de suferit „multe stricăciuni”. Printre altele acoperişul de tablă de cupru a fost luat de nemţi şi înlocuit cu unul „rudimentar cu tablă de calitate proastă, din care pricină camerele au devenit şi insalubre, pe lângă celelalte neajunsuri”.

Problema construirii  noului local a fost preluată de „Comitetul şcolar”, care, în adunarea generală extraordinară, din 16 aprilie 1923, a hotărât colectarea de fonduri pentru acest scop. La propunerea şcolii, Ministerul Instrucţiunii a mai aprobat ca „pe desupra acestor taxe (500 lei pentru fiecare elev din clasele bugetare, 1200 lei pentru elevii din clasele extrabugetare, curs inferior şi 1400 lei pentru elevii din cursul superior) ….a se mai percepe o taxă pentru construcţie de circa 500 lei pentru cursul inferior şi 800 lei pentru cursul superior. In anul şcolar 1923-1024 „preocuparea de căpetenie a Comitetului Şcolar a fost găsirea modalităţilor necesare pentru ajungerea la idealul urmărit de toţi, ca şcoala noastră să îşi aibă localul ei propriu” (Anuarul Gimnaziului „Fraţii Buzeşti” 1923-1924).

In anul 1924, Ministerul Instrucţiunii a oferit „un prim fond de construcţie…în sună de 2.260.000 lei, Comitetul Şcolar contribuind cu 1.000.000 lei, sumă destul de însemnată pentru puterile sale, depusă la Banca Comerţului Craiova”.

Comitetul Şcolar fusese înfiinţat în 1919, având ca preşedinte pe fostul director, Grigore Căzănescu. Comitetul rezolva o serie de probleme materiale, hotăra unele taxe şi stabilea măsuri pentru bunul mers al şcolii. Pe timpul trecerii la un local propriu al şcolii, mari merite a avut directorul Ion Ionescu Argetoaia.

La 16 noiembrie 1924, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Dr. Constantin Angelescu, a pus în cadru festiv piatra de temelie şi a iscălit actul de fundaţie al noului local al şcolii, într-o zonă pitorească a oraşului. Ceremonialul s-a desfăşurat la ora 3 p.m. în prezenţa tuturor autorităţilor din oraş şi a unui numeros public. Se vedea realizându-se un vechi deziderat al cadrelor didactice de pe timpul când Gimnaziul funcţiona în „Casa Băniei”. Constuctori şi antreprenori au fost societăţile „Edilitatea” şi „F.Bulfon”, iar arhitecţi M. Mihalcea şi N. Stănescu.

Prin mutarea în noul local, în 1927, deşi acesta a fost finalizat în 1929, s-au creat condiţii incomparabil mai bune de învăţătură, localul fiind ridicat în”excelente condiţii de soliditate, confort şi estetică”. In 1929 s-au încheiat lucrările de construcţie pentru care existaseră fonduri. Spre sud, înspre Str.Mântuleasa, a rămas o aripă neterminată, având numai temelia ridicată şi acoperită cu planşeu de beton, fiind folosită un timp drept pivniţă. Sălile de clasă aveau parchet şi erau încălzite cu sobe de teracotă. Calorifere s-au instalat numai pe coridoare şi în dormitoarele de la etajul al doilea. Chiar dacă o „aripă” a clădirii a rămas neterminată, iar sala de sport netencuită la interior, restul clădirii era mozaicat la exterior, ca şi în prezent. Liceul se afirma drept una dintre clădirile reprezentative ale Craiovei. Holurile mari, sălile de clasă spaţioase, pe trei nivele, sala de bibliotecă laboratorul de „naturale” şi cele de fizică şi chimie, au impus respect elevilor încă de la început. La intrare erau întâmpinaţi cu deviza „Fiat Lux”.

La etajul al doilea, la capătul culoarului aripii de nord, cea paralelă cu B-ul Alexandru Ştirbei, a locuit multă vreme directorul şcolii, pentru a putea fi gata în orice moment să rezolve evenimentele instituţiei. Aşa a început munca sa de apostolat directorul Ion Ionescu Argetoaia, director până în 1940, când a ieşit la pensie.

Tot la etajul al doilea se afla muzeul de ştiinţe naturale (laboratorul), bogat înzestrat, laboratoarele de fizică şi chimie, care erau dotate cu aparate şi substanţe chimice pentru experienţe.

La etajul întâi, în aripa de nord, s-a aflat mult timp cabinetul de psihotehnie (psihologie) al profesorului Ştefan Duţulescu, cel care ţinea dosarele elevilor şi grafice. Alături se afla sala inspectorilor, iar în sala mare din centrul clădirii, biblioteca. In aripa de sud (partea terminată) şi la parter, funcţionau clasele de elevi. La subsol se afla atât bucătăria, cât şi sala de mese. Subsolul părţii neterminate era folosit ca pivniţă de depozitare. Liceul a fost terminat definitiv după cel de al doilea război mondial, atât partea de clase, cât şi sala de sport.

După 1935 internatul nu se mai afla la etajul al doilea din aripa de nord. El se amenajase în „Casa Manolescu”, aflată tot pe acelaşi bulevard, dar mai sus, spre Str. Unirii, spre Poşta Centrală. In aceeaşi direcţie, imediat după liceu se afla o clădire frumoasă, boierească, cu grilaj de fier forjat bogat. In acea clădire s-a instalat după 1948 postul de „Radio Craiova”. Clădirea următoare spre Poşta Centrală era cea care servea ca internat, internatul „Manolescu”.

După reocuparea sediului său, în anul 1949, internatul liceului s-a plasat în Str. Ion Hera Nr. 4, în clădirea fostului „Institut Javet”, până pe la începutul anilor 60’. Starea proastă a clădirii şi pericolul permanent de incendiu de la sobele din dormitoare, a determinat conducerea să mute, pentru un timp, elevii de la internat, în localul liceului, în două foste clase de la etajul doi. Sala de mese şi bucătăria s-au aflat din nou la subsol, ca în timpurile de început.

In deceniul următor s-a repartizat liceului un nou local pentru internat, în clădirea din Piaţa Veche, Str. Krasnoff Ne. 10, atât pentru cazare, cât şi pentru masă.Periplul internatului s-a terminat la 15 septembrie 1980, când s-a dat în folosinţă noul internat modern din curtea liceului.

După terminarea lucrărilor, în 1929, suma totală cheltuită pentru construirea liceului s-a ridicat la 16.000.000 lei. In „Arhivele Olteniei” Nr. 47-48 există un articol care face o comparaţie critică între costul acestui liceu impunător şi costul adăugirii a încă unui etaj-al doilea-la liceul Carol I-ul. Lucrarea de supraetajare a celui din urmă costase 42.000.000 şei, iar realizarea, în sine, a lucrărilor era necorespunzătoare din punct de vedere al materialelor folosite. Faptul s-a reliefat cu ocazia cutremurului din 1977, când acel etaj a suferit grave deteriorări.

După 1948 Liceul „Fraţii Buzeşti” a cunoscut o dezvoltare nouă. S-a extins spaţiul de şcolarizare cu încă 8 săli de clasă (peste fundaţiile vechi din 1929), localul ajungând să aibă, în 1989, 40 de săli de clasă şi laboratoare, trei laboratoare de fizică, două de chimie, un laborator fonic, un cabinet de economie politică şi filozofie, un cabinet de istorie, un laborator de electrotehnică şi unul de mecanică, un cabinet de matematică şi un cabinet de limba română.

Incepând cu 15 septembrie 1980, s-a dar în folosinţă un nou local pentru internat şi o cantină, în curtea liceului. Internatul era o clădire modernă, cu trei nivele (două etaje) şi o capacitate de 308 locuri, cuprinse în 24 de dormitoare cu câte 14 paturi, două infirmerii, patru săli de meditaţie şi anexe. Clădirea cantinei cuprindea, în afară de bucătărie şi sală de mase, biroul administrativ, spălătorie, călcătorie, diverse anexe şi magazii pentru depozitarea alimentelor. Cantina avea o capacitate de 100 de elevi pe serie, respectiv 300 de locuri. Internatul şi cantina se aflau pe latura de răsărit a curţii liceului pe un teren mai ridicat decât platforma curţii, înspre Str. Unirii. Ele se află în dreptul anexei noi, terminate după război - numită curent „aripa nouă”. Din curte se urcă nişte trepte spre cele două obiective. Internatul este plasat spre sud de acea scară, iar cantina spre nord, adică spre B-ul 23 August (apoi Ştirbei Vodă după 1990).

In partea de sud-est a curţii liceului se află ridicată din anii 70’ clădirea cu parter şi etaj a „atelierelor-şcoală”. Această clădire are latura cea mică orientată spre apus, adică spre Str. Matei Basarab, însă în adâncimea curţii, departe de stradă.

Intrarea oficială, „de gală” a liceului este plasată scenografic pe colţul edificiului, la intersecţia dintre B-ul Ştirbei Vodă şi Str. Matei Basarab. Până la ea se deschide o scară lată şi înaltă, cu multe trepte. Este intrarea profesorilor şi alte persoane în afara elevilor. Pe această scară se obişnuieşte să se facă fotografiile de grup ale absolvenţilor împreună cu profesorii şi conducerea liceului.

Intrarea principală a elevilor este cea dinspre B-ul Ştirbei Vodă de astăzi, fiind plsată în capătul de răsărit a aripii de nord a edificiului. Se intră într-un gang ce conduce spre curte. Din gang se deschide spre dreapta o uşă ce conduce în culoarul de la parter, uşă cu două canaturi, ridicată cu câteva trepte mai sus decât pavimentul gangului. Gangul este închis spre bulevard de o poartă de fier forjat cu două canaturi mari. O altă intrare în curtea liceului se găseşte în Str. Matei Basarab, imediat după terminarea sălii de sport. Acolo o poartă este pentru accesul elevilor, iar alta pentru vehicule. De la aceasta se urcă o pantă pentru a ajunge la nivelul curţii, unde s-au amenajat terenuri de tenis, baschet şi handbal asfaltate în anii 80’. Str. Matei Basarab, care uneşte Str. Mântuleasa cu Str. Madona Dudu, trecând pe la răsărit de „Casa Bănie” şi biserica Sfântul Dumitru, dar şi pe la apus de Piaţa Veche, s-a „tăiat” în anul 1934. Latura de sud a liceului şi sala lui de sport se află în lungul Str. Matei Basarab, spre Str. Mîntuleasa. In continuarea sălii de sport continuă curtea liceului, spre Str. Mântuleasa, pe o lungime de circa 100 de metri.

Gimnaziul real a început cursurile, în 1882, cu numai 62 de elevi. Prima promoţie a ieşit în anul şcolar 1885-1886, cu un număr de 11 absolvenţi. Programa şcolară, de la începuturi, era extrem de grea, trebuind să se asimileze disciplinele a 7 ani de la liceu în numai 4 ani. In Gimnaziu nu s-au predat limbile latină şi greacă în rest programa se asemăna cu cea a liceului.

In 1901-1902 s-a aplicat legea învăţământului, numită „Legea Haret”, după numele ministrului, Spiru Haret, prin care gimnaziile reale s-au identificat cu clasele de curs inferior al liceului. S-au aplicat, în continuare, programele de la liceu „curs inferior”.

Şcoala acesta a funcţionat 20 de ani cu numirea de „Gimnaziu real”, între 1882-1883 şi 1901-1902. Alţi 20 de ani a funcţionat ca gimnaziu curs inferior de liceu, între 1901-1902 şi 1921-1922. In aceşti ultimi 20 de ani gimnaziul real devenise gimnaziu clasic, prin introducerea limbilor clasice în planul de învăţământ, fără alte modificări de fond.

La 9 ianuarie 1910 a primit numele de Gimnaziul „Fraţii Buzeşti”, ca binemeritată amintire a marilor războinici ai lui Mihai Vitezul. Numele a fost cerut de corpul profesoral şi este singura şcoală din ţară care îl poartă. Transformările de după Marea Unire, din 1918, noile nevoi de oameni educaţi şi creşterea numărului de elevi, au determinat, în 1922, transformarea gimnaziului în liceu, unitate şcolară de prestigiu în Oltenia şi în ţară.

Un rol deosebit în viaţa şcolii, din perioada interbelică, ca şi la edificarea localului cel nou, l-a avut Ion Ionescu Argetoaia, profesor de ştiinţe ale naturii şi director până în 1940. Intr-o anumită perioadă, el făcea săptămânal un drum la Timişoara, unde susţinea cursuri universitare. Ataşamentul acestui dascăl faţă de şcoala „sa” a mers până la faptul că executa şi reparaţii mărunte la instalaţia electrică, tocărie şi altele.

Evenimentele celui de al doilea război mondial au afectat şi liceul „Fraţii Buzeşti”. La 8 februarie 1941, localul a fost rechiziţionat pentru comandamentul trupelor germane, iar la 27 aprilie 1941 pentru un spital german şi ocupat în întregime până la 15 mai 1942, când a fost evacuat. Sala de sport a fost transformată în magazie şi ocupată cu diverse obiecte de inventar şi material didactic. Cursurile s-au ţinut la Şcoala comercială „Gheoghe Chiţu”, după amiaza. După scurgerea a doi ani, la 13 aprilie 1944, liceul a fost transformat din nou în spital militar de către autorităţile române. Ca şi mai înainte, cursurile s-a ţinut tot după amiaza, cu ore de 40 de minute, la Liceul Comercial de băieţi „Gheoghe Chiţu”, între orele 13,30 şi 17,30, în clase suprapopulate. Această situaţie s-a menţinut până în toamna anului 1949, când cursurile au fost reluate în propriul local. In ultimul timp, el fusese rechiziţionat pentru armata sovietică (Declaraţia Prof. Univ. Dr. I.D.Lăudat – Universitatea Iaşi, fost director al liceului „Fraţii Buzeşti”).

Potrivit legii de reformă a învăţământului, din 3 august 1948, s-a schimbat cu desăvârşire orientarea ideologică a învăţământului. In spiritul ei, liceul „Fraţii Buzeşti” urma să poarte o lungă perioadă de timp, numele de Şcoala Medie de cultură generală Nr.2 (S.M. Nr.2). Pe parcurs durata şcolarizării a evoluat astfel: - între 1948-1953, o etapă de tranziţie; -între1953-1957, şcoală medie de zece ani; - 1957-1965, şcoală medie de unsprezece ani; -1965, trecerea la numirea veche de”licseu” cu o durată de studiu de doisprezece ani.

Impreună cu întregul învăţământ, liceul „Fraţii Buzeşti” a trăit transformările datorate Legii învăţământului din aprilie 1968, privind integrarea învăţământului cu cercetarea şi producţia. A trecut şi prin transformările datorate Legii Educaţiei şi Invăţământului din 26 decembrie 1978, care punea la baza învăţământului principiul politehnizării şi asigurarea calificării într-un anumit domeniu..

In 1977 liceul „Fraţii Buzeşti” şi-a schimbat profilul din real-umanist, în liceu de matematică-fizică. In anul şcolar 1977-1978 a înfiinţat şi o secţie de industrie uşoară, specialitatea croitorie. Această secţie a rezistat numai până în 1981, când a fost înlocuită cu secţia de mecanică. In anul 1981-1982, a apărut secţia de electrotehnică. In pragul anului 1990 liceul avea cele trei secţii: matematica-fizică; electrotehnică şi mecanică, aceste trepte constituind şi ordinea valorică a elevilor intraţi prin examen de concurs la treapta I-a şi în treapta a II-a.

După anul 1978, ca efect al legii din acel an s-a produs o explozie de înmulţire a liceelor industriale. De parfumul „industrializării” nu au scăpat nici liceele teoretice, cum a fost şi cazul liceului „Fraţii Buzrşti”. Se mergea pe ideea ca elevii să iasă calificaţi într-o meserie de pe băncile liceului. Sistemul de învăţământ  cu tendinţă spre „industrializarea” liceelor nu a dat rezultatele scontate, deşi ideea era bună. Pregătirea teoretică a elevilor a scăzut, iar cea practică nu a condus la o reală calificare. Acel tip de învăţământ s-a menţinut până la căderea regimului comunist. In paralel s-a menţinut şi învăţământul fără fregvenţă şi cel seral, ambele forme fără fond, menite să dea diplome nemeritate unor analfabeţi. După acea dată învăţământul s-a deteriorat mult maio rău printr-o serie de măsuri de restructurare neinspirate.

Revenind asupra datelor statistice, se poate preciza că în anul şcolar 1882-1883, Gimnaziul real a început cu 62 de elevi, ajungând după 100 de ani la un efectiv de 1477 elevi în 1982, fără a socoti cursurile serale şi fără fregvenţă.

De-a lungul existenţei sale destul de zbuciumate, Gimnaziul real şi Liceul „Fraţii Buzeşti” s-a bucurat de contribuţia unui corp profesoral plin de devotament şi de înaltă calitate profesională. Enumerarea, pe generaţii şi procupări, a acestui corp profesoral se găseşte amintit cu pioşenie în anuarele liceului.

CRAIOVA - CASA BANIEI

Este cea mai veche construcţie civilă din Craiova. Ca şi biserica vecină, Sfântul Dumitru, s-a aflat pe un loc de foarte veche  şi densă locuire a oraşului. Aici, pe dealul ce domina spre sud-vest şi sud şesul luncii Jiului, şi-au construit primii “Bani” sau “Bănişori” ai comunităţii craiovene casele lor întărite din grinzi de lemn tare. Se aflau în apropierea centrului de locuire negustoresc din vâlceaua actualei pieţe Elca şi, desigur, în imediata apropiere a primei şi celei mai importante biserici de zidărie.

La sfârşitul sec. al 15-lea familia bierilor Craioveşti, ramură a Basarabilor, avea construită pe aceste locuri casă de zidărie, care servea drept reşedinţă pentru ei când poposeau la întinsele moşii deţinute în preajma “târgului” Craiovei. Odată cu trecerea în familia lor a dregătoriei de “Ban” şi de “Mare Ban”, reşedinţa particulară a devenit sediu al noii puteri “băneşti”., pe scurt sediul “Băniei”. Casa Craioveştilor a fost sediul “Băniei” cel puţin până în 1535, adică până în anul în care s-au stins pe cale bărbătească.Banii Craioveşti.

Marii Bani care au urmat primilor Craioveşti la dregătoria atât de puternică şi însemnată şi-au ales locuinţă şi sediu în alte case de zidărie, ale altor familii boiereşti, case ridicate în jurul centrului de locuire din vâlceaua pieţei Elca de mai târziu. Nu este exclus ca unii dintre ei să fi locuit şi condus tot din bătrâna casă a Craioveştilor.

Până la ultimul descendent cu importanţă istorică al acestei ramuri a familiei Basarabilor, adică până la Constantin Brâncoveanu, “Casa Banilor” s-a aflat în proprietatea, s-au a fost locuită de unii descendenţi în linie femeiască ai faimoasei familii. Acei descendenţi puteau ceda “Casa Băniei” spre folosinţă temporară noilor Bani, deşi acest fapt nu este confirmat documentar, ci numai presupus. Descendenţii familiei Craioveştiloe deţineau multe alte moşii la care ar fi putut locui în afara Craiovei, lăsând casa din Craiova liberă. In plus, descendenţii colaterali ai Craioveştilor, ca şi alţi mari boieri aveau tendinţa de a se apropia de “tronul ţării” tot mai mult, aşa că îşi alegeau, sau îşi ridicau reşedinţe apropiate de capitală.

Majoritatea Banilor de până la Constantin Brâncoveanu au avut origine oltenescă, aşa că se poate presupune că îşi găseau destul de uşor reşedinţe în Craiova, prin case boiereşti ale unor boieri înrudiţi, sau închiriau case de vază.  Nici unul dintre Marii Bani nu a deţinut dregătoria pe o perioadă îndelungată. Prea puţine “domnii” ale ţărilor române au dăinuit un număr mare de ani. “Domniile” se schimbau destul de des, sau prea des, aşa că şi dregătoriile aveau o soartă pe măsură. De cele mai multe ori dregătoriile se schimbau mai des decât “domniile”. Ca atare, în cazul Marilor Banilor ocuparea unei reşedinţe la Craiova avea şi ea un caracter de provizorat.

“Casa Băniei”, cea care a rezistat până în zilele noastre, a fost ridicată sau mărită, după tradiţie, de primul “Ban de Craiova”, Barbu Craiovescu, fiul lui Neagoe ot Craiova. Pe locul acesteia este posibil să existat o altă clădire boierească mai veche, dar Barbu a dorit să dea sediului său o trăinicie şi o prestanţă care să-i reflecte bogăţia şi puterea.

Prima refacere sau reparaţie de importanţă s-a întreprins pe timpul domnitorului Matei Basarab, atunci când s-a ridicat “de iznoavă” biserica Sfântul Dumitru din imediata  vecinătate, între anii 1651-1653.

După o jumătate de secol, în anul 1699, Constantin Brâncoveanu a dispus ca pe acelaşi amplasament să se reconstruiască “Casa Băniei” într-o formă foarte apropiată de cea în care se vede astăzi.

Noua Casă a Băniei a fost realizată cu ziduri groase, pe două nivele, având camere cu bolti de cărămidă la parter, iar la etaj unele camere cu cerdac. Pivniţa, înaltă şi amplă, avea tot bolţi de cărămidă. In ea s-a putut amenaja o parte a Secţiei de Etnologie a Muzeului Olteniei.

Concomitent domnitorul s-a îngrijit şi de construirea Hanului Hurez, în a cărui parte de răsărit s-au înglobat “Casele Domneşti”, sediul oficial al tuturor Marilor Bani, numiţi de domnitori şi care proveneau din afara Olteniei. Tot atunci, la început de nou veac, marele domnitor diplomat şi de cultură a statornicit la Craiova un corp de oaste.

Refacerea “Casei Banilor” s-a realizat cu birul de la cele cinci judeţe oltene, fapt consemnat în condica de cheltuieli a lui Constantin Brâncoveanu. Grija pentru acel cuib vechi de dregători s-a datorat şi faptului că domnitorul era un descendent al Craioveştilor.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

   „Casa Băniei” era aproape nouă, în 1716, când Craiova a fost ocupată de austrieci, ocupaţie ce urma a deveni definitivată prin Tratatul de la Passarowitz (azi Pozarevac – Serbia), din 1718. Austriecii au preluat-o pentru a folosi ca sediu al administraţiei lor, pe lângă Hanul Hurez, tot clădire fortificată nouă. Mai târziu, hanul a fost numit de craioveni „hanul nemţesc”. Casa Băniei trebuie să fi fost rezervată elitei administraţiei austriece, pe timpul celor 21 de ani cât a durat aceasta (1716-1737). Colonia austriacă era concentrată în Hanul Hurez şi în „casele domneşti” din partea de răsărit a hanului.

In anul 1731, inginerul maior I.C.Weiss a inclus Casa Băniei într-o viitoare fortificaţie pentru Craiova, fortificaţie stil Vauban care urma să cuprindă şi biserica Sfântul Dumitru. Acolo urmau a se retrage oficialităţile austriece şi cele locale, în cazul unui atac turcesc, care se prefigura pentru recuperarea ţinutului Olteniei. Foarte curând, în anul 1737, pericolul turcesc a devenit realitate. Atunci austriecii au părăsit Oltenia, lăsând-o în mâna turcilor. Casa Băniei a devenit imediat sediul cartierului armatei turceşti. In ea s-a instalat, până în 1739, Murtaza Paşa, comandantul trupelor turceşti din Oltenia. După locuirea turcă şi după retragerea lor, Casa Băniei s-a ruinat. Turcii lăsaseră casa într-o stare jalnică.

In 1750, episcopul Râmnicului-Noul Severin, Grigorie Socoteanu, a cerut domnitorului Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) „casele ce au fost băneşti în Craiova” spre a le repara.

Printr-un hrisov emis la 3 mai 1750. Domnitorul a încuvinţat ca pe lângă „Casele Băniei” să fie dăruită Episcopiei şi „biserica de piatră unde se cinsteşte Sf. Mucenic Dimitrie care să se numescă de acum înainte Episcopie în Craiova”.

Incepând cu 1750, episcopul Grigorie al Râmnicului a înfiinţat aici cea dintâi şcoală cu dascăl pentru instruirea „copiilor săraci şi rămaşi fără părinţi”. La această iniţiativă s-a referit Nicolae Iorga când a afirmat că „pe lângă biserica Sfântul Dumitru din Craiova a fost cea mai veche şcoală din Oltenia”. Infiinţarea şcolii nu presupune că ea a funcţionat chiar în Casa Băniei, ci în imediata ei apropiere, în clădiri anexe cuprinse de împrejmuirea comună cu biserica Sfântul Dumitru. Casa Băniei rămânea rezervată episcopului sau altor înalte feţe bisericeşti. Este posibil ca în vreun colţ al casei să se fi acordat unele odăi pentru amintita şcoală, dar mai spre spate şi mai izolat de odăile oficiale.

Domnitorul Constantin Racoviţă (1753-1756) a întărit dania făcută episcopului Grigore Socoteanu, la 8 noiembrie 1753.  Prin cele două acte de danie biserica Sfântul Dumitru a devenit de fapt şi de drept un metoc (metoh) al Episcopiei Râmnicului.

In anul 1765 Voievodul Ştefan Mihai Racoviţă (1764-1765) a dat biserica Sfântul Dumitru în grija episcopului Partenie al Râmnicului (1764-1770), făcând-o tot metoh al Episcopiei şi spre a avea „purtare de grijă a cuvioaselor ei podoabe”. Tot el a orânduit ca aici să fie ”dascăl rumânesc pentru învăţătura celor streini şi a copiilor săraci …Aşijderea şi pentru învăţătura orânduielilor preoţeşti acelor ce s-ar alege vrednici a se hirotonisi” . Tot prin acest hrisov a dat bisericii  şi „moşia Craiovei care nu va fi dată în altă parte”, adică nedată unor persoane particulare, boieri sau oşteni cu servicii de credinţă faţă de diversele domnii care au ciuntit moşia domnească. ( sursă August Pessiacov).

In timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, Oltenia a devenit din nou teatru de război. „Casa Băniei” a fost iarăşi distrusă prin incendiu. Este consemnată o reconstrucţie în anul 1776, lucrare care s-a realizat, probabil, din fondurile Episcopiei, în calitate de proprietar.

Prin anii 1810-1811, episcopul Nectarie al Râmnicului a cedat „Casa Băniei” Elisei Otetelişanu. Cedarea s-a făcut în schimbul a 300 de stânjeni de moşie din ”hotarul Intorsura”, prin act întărit de Divanul Craiovei. Imediat, în anul 1811, Elisa Otetelişanu a adăugat casei pridvorul din spate, odată cu unele reparaţii.

De la familia Otetelişanu, „Casa Bănescă” a trecut în proprietatea unui alt particular, pe nume petrache Bucureşteanu. Acesta le-a cedat statului prin testament, murind fără moştenitori.

Casa  Băniei a adăpostit un timp, prin deceniile 8-9 ale sec-al 19-lea, „Pensionatul Serghiade”, pension de fete. Ulterior, între 1890-1895, Casa Băniei, împreună cu unele anexe, a servit ca sediu provizoriu pentru Curte şi Tribunal, concomitent cu Poşta. In acea perioadă a fost construit Palatul de Justiţie. Tribunalul şi Curtea fuseseră mutate din chiliile mănăstirii Sfântul Nicolae Gănescu, numită şi Episcopia.

Intre 1902-1914, Casa Băniei a servit ca local pentru gimnaziul „Fraţii Buzeşti”, numit astfel începând cu anul şcolar 1901-1902. Mutându-se gimnaziul „Fraţii Buzeşti” în localul actual al „Grupului de pompieri”, din Str. Negru Vodă (harta 1925), în Casa Băniei   s-a instalat „Şcoala normală de învăţătoare” Aceasta a funcţionat aici între anii 1914-1924.

După această dată edificiul a devenit sediu pentru un „Seminar preoţesc” cu caracter local, rămânând în proprietatea statului, a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Seminarul preoţesc a ocupat clădirea până în 1931, când în ea s-au înfiripat şi instalat Aehivele Statului-Secţia Craiova, sub directoratul inimosului profesor C.D.Fortunescu. Până la acea dată Casa Băniei era înconjurată şi de alte clădiri anexe.

Din 1931 în „Casa Băniei” se înfiripase, prin începerea depozitării, secţiunea Craiova a Arhivelor Statului, prin insistenţa profesorului C.D.Fortunescu, care a devenit şi primul director al instituţiei. Profesorul C.D.Fortunescu a deţinut această calitate de la 1 aprilie 1932, dată de la care secţia Arhivelor Statului a devenit instituţie oficială şi bugetară. In lupta pentru încropirea arhivelor oltene, profesorul C.D.Fortunescu  a avut alături şi pe marele savant român Nicolae Iorga, care a exercitat presiuni personale la organele locale şi centrale.

In acel an parlamentul a votat o lege din iniţiativă parlamentară, a senatorului I. Vâlcănescu, potrivit căreia ministerul amintit trebuia să cedeze gratuit şi fără nici o obligaţie Primăriei Craiova toate proprietăţile sale din zona Sf. Dumitru. Proprietăţile se refereau la tot terenul, cu biserica şi cinci imobile mari şi două mici. Terenul trebuia cedat pentru ca primăria să amenajeze un parc, drumuri şi alei, în jurul bisericii Sântul Dumitru, precum şi alte alei necesare parcului, până la extremităţile lui dinspre B-ul Alexandru Ştirbei şi dinspre vest, spre Str. Calomfirescu. Pentru amenajarea parcului, legea dădea chiar dezlegarea pentru dărâmarea imobilelor, inclusiv a „Casei Băniei”, în anumite condiţii.

In calitatea cea nouă, profesorul C.D.Fortunescu a întreprins demersuri ferme împotriva unei părţi a legii amintite şi a intenţiei Primăriei de a desfiinţa arhivele craiovene abia înfiinţate. Prin desfiinţarea Arhivelor Statului era ameninţată cu demolarea şi „Casa Băniei”, demolare prevăzută ca o eventualitate chiar de legea amintită. Prin opoziţia sa activă şi înverşunată, C.D.Fortunescu a obţinut numai modificarea articolului care prevedea posibilitatea demolării „Casei Băniei”. 

La data promovării legii în cauză, adică în 1932, „Casa Băniei” se afla în mijlocul unui maidan desfundat şi răvăşit datorită „lucrărilor edilitare de interes public”. Pe acel maidan neîngrijit se găsea şi noua biserică Sfântul Dumitru, încă netârnosită şi cu pictura neterminată la interior.

După intrarea în posesia terenului respectiv şi a imobilelor ce o acopereau, Primăria Craiova a luat măsuri prompte de amenajare a zonei. In primul rând s-a deschis şi s-a amenajat strada Matei Basarab, pe care am găsit-o consemnată după doi ani, în 1934, la inaugurarea Căminului preoţesc „Renaşterea”.

Au fost demolate imobilele fără însemnătate dimprejurul „Casei Băniei”, probabil anexe gospodăreşti sau foste clădiri de locuit în stare de degradare, dar fără nici o importanţă istorică sau arhitectonică. După demolări s-a îndepărtat molozul şi resturile adunate secular. Apoi s-a nivelat terenul, s-au trasat aleile şi răzoarele viitorului părculeţ, s-a taluzat panta dinspre apus, pe care s-a deschis o alee lată şi străjuită de arbori. Părculeţul Băniei din anii 30’ a fost redenumit prin anii 60”, Grădina Trandafirilor. Atunci a fost plantată masiv cu trandafiri şi a trăit o revigorare.

Intre anii 1931-1933, Casa Băniei a adăpostit Arhivele Statului-Secţia Craiova. Starea edificiului era destul de proastă, fapt care a condus la plângerile repetate şi supărătoare ale profesorului C.D:Fortunescu către Primăria oraşului. In calitatea sa de director, acesta solicita repararea acoperişului, deoarece intemperiile afectau atât documentele depozitate, cât şi clădirea istorică. A amintit, în speciasl, de stricăciunile provocate de o furtună, Pe deasupra, profesorul se plângea şi de fondurile mici pentru salarii, fapt ce presupunea un personal redus şi posibilităţi reduse de întreţinerea arhivelor. Devenit prea deranjant pentru Primărie, profesorul C.D.Fortunescu a fost înlocuit la scurt timp cu C.S.Nicolăescu-Plopşor.

Ca efect al plângerilor, în 1933, Casa Băniei a fost eliberată de Arhivele Statului, în vederea unei reparaţii cuprinzătoare, care să permită mutarea în ea a Muzeului Olteniei. Muzeu a folosit Casa Băniei între anii 1934-1949. Se numea pe atunci „Muzeul Regional al Olteniei” şi a fost mutat aici din subsolurile Prefecturii (Palatul Administrativ). Din acelaşi an, 1933, Arhivele Statului fuseseră mutate în aripa de răsărit a şcolii primare „Madona Dudu”, tot un local umed şi impropriu la acea dată.

In anul 1948 „Casa Băniei” a trecut din nou în proprietate religioasă, în cea a Mitropoliei Olteniei, fiind folosită ca locuinţe pentru personalul instituţiei şi ca depozit de vinuri. Clădirea are pivniţă boltită foarte spaţioasă. In ea se află în prezent exponatele Secţiei de Etnografie a Muzeului Oltenia. Cu toate că spaţiul s-a bucurat de îngrijire, se simte şi acum umezeala aerului de subsol vechi. Casa Băniei au revenit Bisericii după 130 de ani, socotind scurgerea timpului de la cedarea către Elisa Otetelişanu în 1818-1811.

In anul 1948, întregul Muzeu regional al Olteniei s-a mutat în fosta şcoală „Madona Dudu”, clădire frumoasă, în stil românesc, ridicată în 1905, peste drum de biserica Madona Dudu . Mutarea muzeului la „Madona Dudu” s-a făcut la iniţiativa lui C.S.Nicolăescu-Plopşor, moment din care a fost condus mult timp de către prestigiosul cărturar.

Intre 1965-1967, Casa Băniei a suportat o nouă  restaurare, cu vădită intenţie de se pune în evidenţă arhitectura sa brâncovenească. Tot din 1967, adăposteşte Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei.