Cu Augustus începe cu adevărat perioada imperială romană, el fiind primul împărat roman, înălţat pe temeliile solide create, de Caesar, instituţiei monarhice.
S-a născut la Roma, în apropierea Palatinului, la 23 septembrie 63 a.Ch. (anul 691 al Romei) şi a murit la Nola, la vârsta de 76 de ani, la 19 august anul 14 d.Ch. (anul 767 al Romei). Timp de 41 de ani (27 a.Ch.-14 d.Ch.) a fost conducătorul absolut al imperiului sub denumirea aleasă de el, de Princeps. Din anul 44 a.Ch., după moartea lui Caesar s-a aflat în rândul conducerii fruntaşe a imperiului, cu toate că a trebuit să facă unele concesii pe timpul celui de-al doilea triumvirat. Se poate spune deci că s-a aflat în fruntea lumii romane 58 de ani.
Era fiul lui Caius Octavius, mort în 58 a.Ch., pretor în 61 a.Ch., părinte pe care l-a pierdut la vârsta de patru ani. Mama sa a fost Atia, nepoata colaterală a lui Caesar.
Trecut în casa bunicii sale Iulia, a avut ca tutore pe C. Toranius, fapt ce l-a apropiat de Caesar. Marele său unchi, s-a ocupat de educaţia sa. In anul 45 a.Ch. l-a însoţit pe acesta în compania din Spania. Ulterior a fost trimis pentru completarea studiilor la Apollonia în Peninsula Balcanică. Acolo a primit vestea morţii unchiului şi protectorului său, în martie 44 a.Ch.
In jurul începutului lunii mai, 44 a.Ch. Caius Octavius a sosit la Roma. Cunoştea deja testamentul lui Caesar care îl desemnase moştenitorul său principal şi fiu adoptiv. Aceasta îi era de ajuns pentru a juca un rol politic. A luat imediat numele tatălui său, Caius Iulius Caesar pe care l-a complectat, conform regulei, cu numele său de familie transformat Octavianus şi a declarat cu tărie că era hotărât să aducă la îndeplinire toate voinţele lui Caesar. Era candidat la moştenirea politică a primului suveran de facto al Romei. In faţa lui se afla însă, Marcus Antonius, vechi confident, prieten şi colaborator al lui Caesar şi în acelaşi timp şeful oficial al statului în calitatea sa de consul.
Octavianus i-a făcut o vizită lui Marcus Antonius, în luna mai şi i-a cerut de a fi pus în posesia moştenirii lăsată de Caesar. Antonius s-a arătat evaziv. Tânărul pretendent a arătat încă de pe atunci ce va fi pe parcursul întregii vieţi, un om de acţiune, de decizie şi de bun simţ. Fără să cedeze tergiversărilor lui Marcus Antonius, a întreprins ceea ce trebuia. Pentru a împlini angajamentele faţă de cel căruia îi luase numele şi îi acceptase moştenirea, şi-a vândut bunurile, şi s-a împrumutat până la ruinare, dar şi-a creat popularitatea omului cinstit şi drept care îşi achită toate promisiunile. Marcus Antonius a încercat să împiedice această neaşteptată acţiune. A intentat o acţiune în justiţie legată de adopţie. Apoi a încercat să-l facă responsabil de sumele ridicate de Caesar din tezaurul public şi să-i stoarcă bani pentru lictori. Antonius a adoptat o atitudine ostilă, căutând să atace prin răzbunări şi manevre politice.
Octavianus reprezenta, în ochii poporului, din ce în ce mai mult, voinţa şi personalitatea dictatorului dispărut, sesizând manevrele politice la care trebuia să facă faţă tânărul. Un mare număr de senatori, ademeniţi de Marcus Antonius, s-au reunit în jurul acestuia, constituind un puternic partid.
Pe de altă parte, Antonius fusese un apropiat al lui Caesar până la asasinarea acestuia. Ca atare, conspiratorii republicani îi erau inamici puternici. Prins între aceşti republicani ucigaşi, cu forţe armate loaiale în răsăritul imperiului şi Octavianus, aflat la Roma, Antonius a preferat să trateze cu cel din urmă (iulie 44 a.Ch.). Această manevră a fost, pentru Marcus Antonius, un simplu mijloc de a adormi vigilenţa şi de a încetini activităţile rivalului.
Printre altele, s-a arătat favorabil deschiderii accesului lui Octavianus spre magistraturi, fapt ce îi bara accesul spre un rol politic pe cale legală. In Roma accesul unui cetăţean spre magistratură, sau spre poziţii politice conducătoare, erau condiţionate atât de vârsta candidatului cât şi de parcurgerea unor trepte inferioare ale scării administrative sau politice.
In acelaşi timp, legiunile Macedoniei debarcau la Brindisi, chemate de Marcus Antonius, în calitate de consul. Simţind pericolul Octavianus l-a acuzat de intenţia folosirii forţei pentru a se debarasa de persoana sa. Momentul însă nu-i era prielnic pentru o confruntare. S-a comportat cu precauţie, mărginindu-se să întărească cât mai repede şi cu siguranţă propriul partid. A câştigat prin flatări şi seducţii pe mulţi bătrâni senatori, printre care pe Cicero. A trimis agenţi în toate coloniile peninsulei, unde se aflau veterani ai unchiului său şi a încercat să câştige de partea sa legiunile de la Brhindisi.
La 2 septembrie 44 a.Ch. a început, la Roma, lupta între Marcus Antonius şi senat, moment în care Cicero a lansat prima din cele patru filipice ale sale. Marcus Antonius a răspuns în ziua de 19 septembrie printr-un act de acuzare împotriva lui Cicero, dar senatorii nu vedeau niciodată cu ochi buni creşterea puterii unui general, sau a unui om politic. In timpul acelui conflict Octavianus lucra.
Marcus Antonius a revenit pentru scurt timp la Roma unde s-a simţit rău văzut. Temându-se de alte noi dezertări din legiunile sale, a plecat definitiv pentru a se plasa în fruntea lor, la Rimini (noiembrie 44 a.Ch.). De acolo a mărşăluit spre provincia cisalpină contra lui Decimus Brutus, care se afla guvernator. Antonius obţinuse să-i fie dată această provincie printr-un senatusconsult. Acolo a trecut la asediul Modenei.
Octavianus devenise stăpân pe situaţie. Dar moderat, înţelept şi rezervat, s-a adăpostit, cu grijă, în spatele senatului, dirijat de Cicero. Acelaşi senat, în ale cărui graţii intrase, i-a dat mai mult decât îşi dorise: un loc în senat printre consulari, dispensa în faţa tuturor legilor referitoare la ocuparea magistraturilor, comandamentul legal al armatei pe care şi-o adunase, dreptul de a dirija războiul contra lui Marcus Antonius împreună cu cei doi consuli în funcţie, Hirtius şi Pansa. Cicero i-a făcut tânărului Caesar în cea de a 4-a filipică un elogiu entuziast şi a garantat, cu propria răspundere, că Octavianus nu va atenta niciodată, cu nimic, contra republicii: “Caium Caesarem talem semper fore civem qualis hodiesit “. “El nu are nimic mai bun în suflet decât binele staului şi autoritatea senatului”. Cicero a suferit când, mai târziu, a înţeles că a acordat o aşa naivă încredere şi a avut o asemenea orbire în raport cu acest tânăr de douăzeci de ani cu puteri aproape suverane, punându-se garant pentru eterna sa obedienţă faţă de lege.
Este posibil ca să-l fi simţit pe tânăr, dar a vrut să-l tempereze şi să-l învăluiască, obţinând concomitent debarasarea de doi rivali ai senatului, plasându-i unul contra altuia. Această intenţie nu este probată, dar se pare că în acel moment reprezenta binele senatului. In orice caz, Cicero a trebuit să plătească foarte scump credulitatea şi diplomaţia sa.
Trecuse numai un an de când Octavianus sosise, ca un necunoscut, la Roma şi devenise deja unul dintre cei doi atotputernici ai statului roman.
Sub conducerea sa, războiul a fost purtat cu vitalitate. A început în martie 43 a.Ch. şi a durat o lună grea. Intâlnindu-se cu Hirtius şi apoi cu Pansa, cei doi consuli ai anului, Octavianus a atacat trupele lui Marcus Antonius mai la nord de Bologna, la 16 aprilie 43 a.Ch. Bătălia a durat timp de zece zile (s-a numit războiul de la Modena), iar la 28 aprilie Antonius a fugit spre Alpi. Armata lui Octavianus a fost victorioasă, dar un nenorocit hazard a adus moartea celor doi şefi de stat, consulii Hirtius şi Pansa. Octavianus a fost acuzat prin culise de a fi dispus uciderea primului în luptă şi prin otravă a celui de al doilea, (Suetonius), ceea ce nu este imposibil. In orice caz, moartea celor doi consuli va rămâne pentru totdeauna învăluită în mister. (Tacitus-Anale), ea probând că zeii erau alături de Octavianus contra senatului, adică alături de pretendentul la tiranie.
Acţiunea a fost ca o repetare a ceea ce făcuse Caesar şi ca un al doilea sfârşit al Republicii. Ambasadele succesive trimise de senat în întâmpinarea lui Octavianus nu l-au putut opri pe acesta. El a intrat în Roma şi s-a proclamat consul printr-o adunare populară la 22 septembrie 43a.Ch. Trecuse numai un an şi jumătate de la asasinarea mişelească a lui Caesar, dar umbra lui se întorsese asupra senatului trădător şi clevetitor.
Senatul s-a lăsat umilit, iar Cicero l-a vizitat pe vechiul protejat menit să apere Republica. Procesul ucigaşilor lui Caesar a început imediat. Octavianus era conducătorul absolut al Romei, dar el nu deţinea decât capul imperiului. In Gallia Transalpină, Marcus Antonius, reunit cu Lepidus, avea sub ordinele sale douăzeci şi trei de legiuni şi a reluat ofensiva contra lui Decimus Brutus, căruia nu i-a rămas altă salvare decât fuga.
In Orient, Brutus şi Cassius, asasinii lui Caesar, aveau douăzeci de legiuni. Octavian nu se putea lăsa prins între doi inamici redutabili. Nu a avut altă ieşire decât să elimine, prin atragere diplomatică, a unuia dintre ei. Ca urmare, la sfârşitul lui octombrie 43 a.Ch. s-a aliat cu Antonius şi Lepidus formând al doilea triumvirat. Au semnat acordul pe o insulă a lacului Reno, în apropierea Bolognei. S-a găsit repede un tribun pentru a transforma acest acord în lege. La 27 noiembrie 43 a.Ch, cei trei complici au fost numiţi printr-o lege a poporului “triumviri republicae constituendae” şi prin acest titlu investiţi cu o magistratură extraordinară , cu o putere absolută, fără limite şi fără apel. O veritabilă tiranie care îi aşeza deasupra magistraţilor, deasupra cetăţenilor, a senatului, a dreptului şi a legilor. Legalitatea consfinţită prin legi era suspendată şi aşa res publica, într-un fel, suprimată şi dizolvată.
A fost suficient plebiscitul, din 27 noiembrie 43 a.Ch., votat de un număr nedefinit de oameni şi de un tribun, pentru ca triumvirii să intre în oraş cu 20.000 de ostaşi. Roma a trăit într-o mare stupoare. Această lovitură de teatru a bulversat viaţa oraşului şi această primă catastrofă o prefigura pe următoarea, de altfel, sângeroasă şi înspăimântătoare.
In ziua de 28 noiembrie au început omorurile; în capul listei sângeroase aflându-se fratele lui Lepidus, unchiul lui Marcus Antonius şi tutorele lui Octavianus. Triumvirii vroiau să demonstreze că ei erau hotărâţi să sacrifice tot, părinţi şi prieteni, fără scrupule, pentru dominaţia lor. Niciodată, în nici o istorie, ambiţia umană nu s-a etalat cu mai multă impudoare, cruzime şi monstruozitate. Pe timp ce li se lua viaţa victimelor, cu Cicero în frunte, triumvirii, printr-un edict, au ordonat să se serbeze, cu bucurie, sub pedeapsa morţii, ziua de 1 ianuarie a anului nou. (deşi muriseră 2000 de cavaleri şi 300 de senatori). Contribuţiile şi dările s-au extins asupra tuturor locuitorilor Romei şi ai peninsulei, la nivelul de o zecime din bunurile anuale.
Iulius Caesar a fost ridicat la rangul de zeu şi erau pedepsiţi cu moartea cei care refuzau să se roage în faţa divinităţii lui. Antonius şi Lepidus au primit consulatul şi au împărţit provinciile. Gallia Cisalpină a fost unită Italiei urmând să depindă de un singur guvernator.
Listele cu proscrişii ce urmau a fi suprimaţi au fost mereu reînnoite, iar fiecare triumvir plasa pe ele numele celor ce îi erau antipatici, sau rivali, fără a ţine cont de faptul că respectivii erau rude, prieteni, sau oameni de casă ai celorlalţi doi. Averile celor suprimaţi erau preluate în averea triumvirilor.
Mai târziu, când întregul Occident a fost supus (în afară de Sicilia unde fiul lui Pompeius Magnus, pe nume Pompeius Sextus, era conducător nesupus împreună cu flota sa), când peninsula a fost supusă, Roma terifiată, senatul decimat, casa de bani a triumvirilor plină şi legiunile lor reunite, lăsând în urma lor şi moartea, Octavianus şi Antonius au plecat spre Grecia pentru a răzbuna moartea lui Caesar. Brutus şi Cassius erau atunci stăpânii întregului Orient. Ei profitaseră de timpul câştigat datorită războiului de la Modena şi de atrocităţile de la Roma. In acel moment ei reprezentau partidul senatorial, deci legalitatea republicană.
Cele două armate s-au izbit de Philippi, în Macedonia. Cassius se opunea lui Antonius, iar Brutus lui Octavianus. Soldaţii şi şefii s-au confruntat cu bărbăţie şi duritate. Republicanii au pătruns până în tabăra Octavianus şi au crezut, pentru un moment că bătălia este câştigată, dar Antonius l-a zdrobit pe Cassius care s-a sinucis de disperare. Prima confruntare n-a avut rezultate decisive. Situaţia triumvirilor devenea mai grea decât a inamicilor, deoarece aceştia erau stăpânii mării. Cu toate acestea lupta trebuia să se decidă deoarece situaţia triumvirilor ar fi devenit fatală. S-a angajat cea de a doua bătălie. De această dată apărătorii Republicii s-au prăbuşit. Brutus, înfrânt, s-a sinucis şi el. “Virtute, tu nu eşti decât o vorbă” a strigat el în clipa supremă. Işi imagina că moartea sa va fi o pierdere pentru lumea romană, nu numai pentru libertate, dar şi pentru virtute şi pentru justiţie. Statul roman rămânea, pentru viitor, în mâna acestui monstru cu trei capete, acestei trinităţi de ambiţioşi sceleraţi, aşa cum apăreau triumvirii, pe bună dreptate, în ochii ultimului general al republicii.
Brutus şi Cassius rămân totuşi, în istorie drept nişte ucigaşi de rang înalt, pe care laşitatea nu i-a lăsat să se confrunte direct pe Caesar. Au făcut parte din partidul senatorial, plin de politicieni îmbuibaţi de veroşi, care nu vedeau cu ochi buni ridicarea la putere a nici unei personalităţi meritoase, sau curajoase. Istoria, aşa cum face totdeauna, a creat personalităţile care să înlăture acea plagă senatorială, ajunsă un balast în viaţa vastului teritoriu stăpânit de romani. Senatul care reprezenta multă vorbărie, invidie, intrigi şi îmbogăţiri fără virtute, nu mai putea fi conducător, ci condus, în Statul Roman. Istoria cerea monarhia cu conducător unic, cu stăpânitori puternici şi hotărâţi, iuţi şi căliţi în provincii. Clevetitorii din senat nu-şi mai găseau decât parţial utilitatea, ca sfătuitori şi votanţi supuşi.
Aceasta a fost prima slăbiciune căreia i-a căzut victimă Antonius, dar şi motiv al începerii celei de a doua lupte între cei doi rivali. Reîntors la Roma, Octavianus s-a aşezat serios pe treabă, desfăşurând o activitate susţinută, în timp ce rivalul său s-a lăsat uşor furat de farmecul Orientului unde a făcut cunoştinţă cu Cleopatra a VII-a a Egiptului. Această femeie frumoasă şi abilă l-a făcut să cunoască misterele unei vieţi inimitabile.
Octavianus a distribuit pământurile a şaisprezece oraşe la 170.000 de veterani, fără să asculte strigătul de disperare şi de mizerie care se ridica de la Alpi până la strâmtoarea Siciliei. Printre cei deposedaţi de pământuri în favoarea veteranilor s-au aflat şi Horatius, Vergilius şi Propertius. Ulterior lui Virgilius i-a redat proprietăţile primind mulţumirile acestuia, în versuri.
Din această perioadă a început să se întrevadă formarea unei legende despre un Octavianus cald şi iertător. Poeţii plătiţi, sau câştigaţi de abilul personaj, au uitat repede cuvintele pronunţate de acesta când, după trei luni, s-a cerut îngroparea învinşilor de la Filippi: Vulturii să-i îngrijească.
In acelaşi timp în care Octavianus se asigura de Italia, o politică abilă îi refăcea prestigiul moral printre cei jecmăniţi de averi şi pământuri. Din zi în zi dificultăţile materiale creşteau. Ele erau rezultatul războaielor civile. A fost nevoit să stingă nemulţumirile din resursele personale, sau atrase, conform sarcinilor asumate. Pe deoparte veteranii reclamau nepreluarea în posesie a terenurilor atribuite, iar italienii deposedaţi se înarmau.
Fratele lui Marcus Antonius, Lucius, alături de soţia sa, Fulvia, se plângeau, fără încetare şi public, de cele ce întreprindea Octavianus. Ii creau o atmosferă cât mai nefavorabilă. Toate nemulţumirile s-au adunat cu încetul.
In anul 41 a.Ch, Lucius Antonius şi-a inaugurat consulatul. Punând mâna pe această demnitate, care-i permitea să vorbească în numele Republicii, s-a transformat într-un fel de şef al republicanilor, pretinzând că acţionează în numele libertăţii şi împotriva triumvirilor. Totodată afirma că fratele său era gata să abdice din autoritatea extraordinară pe care o deţinea ca triumvir, pentru a lăsa cale liberă triumfului libertăţilor republicane. In acest fel, singurul duşman de luat în seamă pentru republicani, rămânea tânărul Octavianus.
Lucius Antonius s-a aşezat în fruntea unei armate care trebuia să lupte pentru republică. După toate răzbunările şi atrocităţile din timpul tiumvirilor, nu era de mirare că populaţia căuta o altă alternativă la conducere. Octavianus era triumvirul cel mai apropiat cu care trebuia să înceapă confruntarea. In momentul acela de partea lui Lucius Antonius se aflau şaptesprezece legiuni, iar ataşate lui Octavianus nu se aflau numai zece. O deosebire esenţială însă era în calitatea ostaşilor. Octavianus deţinea numai soldaţi cu experienţă, veterani, iar Licius numai tineri.
Războiul a avut un caracter de hărţuială (numit războiul Perugiei). Roma a fost pierdută şi apoi recucerită de Octavianus. In final, acesta l-a închis pe rivalul său în cetatea Perugia. Asediul a durat aproape un an (până în februarie 40 a.Ch.) şi s-a remarcat printr-o inutilă cruzime din partea lui Octavianus. Lucius Antonis nu şi-a obţinut iertarea decât predând învigătorului pe cei ce îl urmaseră şi îl susţinuseră pe timpul asediului. După aceea s-a retras în Spania. Un autor contemporan a consemnat că celor care implorau iertare sau voiau să se scuze, el nu le-a răspuns decât prin cuvintele: trebuie să moară !
După aceast război civil, Octavianus a devenit stăpânul absolut al Romei şi Italiei. Politica sa a început, din acel moment, să se schimbe. A apărut un Octavianus nou, fără cruzimi, fără omoruri, fără răzbunări sângeroase, ca cele de la Perugia şi Philippi. A devenit un om calm şi afabil, un administrator concret, un conducător pacifist, un îndrăgostit de libertate şi toleranţă.
El nu dorea, de acum, decât un singur lucru: să redea pacea lumii, iar după pace, independenţa. Nu a mai jucat farse politice răutăcioase şi a început pacificarea lumii imediat după execuţia de la Perugia.
In anul 40 a.Ch., la Brindisi, a încheiat un nou tratat cu Marcus Antonius, tratat prin care lui îi rămânea mână liberă în Occident. Tratatul era necesar deoarece după înfrângerea fratelui lui Antonius în războiul Perugiei, relaţiile dintre cei doi triumviri deveniseră foarte tensionate. Cu ocazia înţelegerii de la Brindisi legătura dintre cei doi s-a întărit prin căsătoria Octaviei, sora lui Octavianus, cu Marcus Antonius. Această căsătorie nu s-a consumat prea mult, deoarece curând, în anul 41 a.Ch., la Tarsos, în Asia Mică, Marcus Antonius va cunoaşte prima dată pe aceea ce-i va aduce marea iubire şi moartea, pe Cleopatra.
Pentru Octavianus, în Occident, marea problemă era războiul contra lui Sextus Pompeius, care se comporta, în Sicilia, ca într-un principat maritim independent şi ale cărui vase înfometau Roma prin blocada impusă asupra aprovizionării pe mare.
Octavianus l-a întâlnit pe fiul duşmanului lui Caesar, la Mesina, în 39 a.Ch. şi printr-o înţelegere i-a lăsat Grecia, Sicilia, Sardinia şi Corsica. Această cedare n-a constituit decât o amânare pe care Octavianus şi-a acordat-o lui însuşi, pentru a avea timpul necesar să-şi construiască o flotă şi să-şi pregătească marinari. Din clipa în care s-a considerat în stare de luptă i-a declarat război lui Sextus Pompeius (38 a.Ch.). Marcus Antonius, aliatul triumvir, nu i-a dat nici un ajutor, dar Lepidus a pregătit legiuni în Africa.
Războiul a durat doi ani (37 şi 36 a.Ch.), debutând cu trădarea lui Menas, unul din principalii ofiţeri maritimi a lui Sextus Pompeius. Menas i-a adus lui Octavianus Corsica, Sardinia şi trei legiuni. Cu tot acest prim succes, războiul s-a dovedit greu: o primă bătălie a rămas indecisă şi a fost urmată de distrugerea flotei lui Octavianus. Pentru a salva situaţia, Octavianus a creat în lacul Lucrin, pe malul mării, un port. Acolo a construit o flotă pe care a putut să o manevreze în secret şi pe care a folosit-o multe luni la exerciţii şi pregătiri. După aceea a lansat-o asupra Siciliei. O nouă întrevedere între Octavianus şi Marcus Antonius, la Tarent, (36 a.Ch.) i-a lăsat primului mână liberă în acţiunea împotriva lui Sextus.
In luptă, Octavianus conducea una dintre cele trei escadre, dar a fost oprit de furtună la fel ca şi Taurus, comandantul unei a doua escadre. Insă principala formaţiune, cu Lepidus în frunte, a putut debarca asediind şi ocupând Lilybaeum, în vestul Siciliei. Octavianus a revenit spre Sicilia, dar a fost înfrânt de inamic pe mare. A trebuit să facă o a treia tentativă care i-a asigurat debarcarea în Sicilia. A unit, pe teritoriul Siciliei, 40.000 de ostaşi sub ordinele sale, dar legiunile nu i-au fost de prea mare folos în obţinerea victoriei. Sextus Pompeius nu a vrut să primească lupta decât pe mare, unde se considera superior. La 3 septembrie 36 a.Ch, în bătălia navală de la Myles, a fost zdrobit.
Cele opt legiuni din Sicilia s-au reunit cu cele ale lui Lepidus. Acesta s-a văzut în fruntea unei armate considerabile şi a încercat, o clipă, de a vorbi drept comandant şi de a revendica Sicilia.
Octavianus i-a destrămat trupele şi l-a surghiunit la Circei. Din acea clipă Lepidus a ieşit din istorie şi lumea romană a rămas numai cu doi stăpâni. Octavianus era posesorul incontestat al Romei, al peninsulei metropolă şi a jumătate din imperiu. Era acoperit de un imens prestigiu datorat victoriilor şi păcii redate mărilor.
In acelaşi timp, Marcus Antonius s-a angajat în luptă cu parţii şi s-a lăsat captivat de Cleopatra (35 - 34 a.Ch.). Iminenţa războiului dintre cei doi rivali era neîndoielnică.
Octaviabus a însoţit pregătirile pe plan militar cu o politică de creşterea prestigiului şi de atragerea poporului. A petrecut următorii trei ani cu activităţi menite de a-i mulţumi şi a seduce pe romani, senatul şi provinciile, prin înţelepciunea guvernării sale şi prin supleţea politicii. Acţiunea i-a reuşit minunat.
La întoarcerea din războiul Siciliei, a adunat poporul Romei şi a ţinut un minunat discurs în care a dat socoteală de toate actele sale privind legea din 27 noiembrie 43 a.Ch. El a justificat prescripţiile, ce au dus la moartea atâtor oameni, ca o necesitate pentru apărarea ordinei în stat, apoi s-a declarat garantul schimbării politice, a libertăţilor şi păcii. Pentru a întări cele afirmate, pentru pace şi împăcare, a dat foc, în faţa mulţimii, scrisorilor adresate de senatori inamicului său Sextus Pompeius.
Totodată a promis că, dacă Marcus Antonius va pacifica Orientul, aşa cum a făcut el în Occident, amândoi vor abdica din funcţiile dobândite prin triumvirat. Astfel, el a anunţat, deja, ceea ce avea să facă, în realitate, nouă ani mai târziu.
In acelaşi timp, Mecena şi Agrippa, cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Octavianus, pentru viitor, au început prin munca şi construcţiile lor să repare ruinele îngrămădite în Roma şi în peninsulă, ruine rezultate în urma războaielor civile. S-au înălţat apeducte, s-au trasat drumuri, s-au ridicat clădiri publice, temple şi statui, s-au reparat şi înfrumuseţat cele vechi. Câteva expediţii victorioase au fost îndreptate împotriva barbarilor din zona Alpilor. S-a diminuat preţul grâului. Marele poet Vergilius şi-a terminat Bucolicele. A început o nouă eră a comerţului.
Cu toată această revigorare generală un ultim război devenise indispensabil. Raporturile dintre triumviri s-au rupt în 32 a.Ch. când Marcus Antonius s-a plâns senatului de faptul că Octavianus nu a atribuit nimic soldaţilor din Orient, neîmpărţind nimic din provinciile preluate de la Sextus Pompeius.
Octavianus a adus aminte, în răspunsul său, de Egipt şi de Orientul cedat Cleopatrei de Marcus Antonius, în dispreţ faţă de toga, limba şi numele Romei, cu gândul la succedarea lui Alexandru cel Mare şi la regalitatea orientală.
Imediat, ultimii prieteni ai lui Marcus Antonius şi ultimii partizani ai regimului republican au părăsit Roma pentru a se alătura rivalului lui Octavianus. Lupta care se pregătea semăna cu o repetare a celei de la Philippi.
Un an întreg s-a scurs cu preparativele (32a.ch.), evitându-se de ambele părţi o confruntare care se anuţa hotărâtoare. La sfârşitul anului 32 a.Ch., Octavianus, în numele senatului, a declarat război, nu lui marcus Antonius, ci reginei Egiptului. Triumviratul era expirat în acel moment, aşa că nu s-a mai reînnoit. Octavianus a creat impresia că se află la comanda armatei Republicii în calitate de consul spunând: Noi nu atacăm pe Antonius sau pe romani, ci pe această femeie care în delirul speranţelor sale şi îmbătată de norocul său, visează la căderea Capitolului şi la ruina imperiului. Adevărul era cu totul altul. Antonius trebuia distrus împreună cu adepţii săi. Egiptul decadent, al Cleopatrei, era o pradă prea uşoară pentru puterea monstruoasă a legiunilor romane.
Confruntarea decisivă a avut loc la Actium (2 septembrie 31 a.Ch.), reprezentând lupta dintre Orientul şi Occidentul roman, sau după alţii, lupta dintre Monarhie şi Republică.
Navele lui Octavianus, mici, uşoare şi rapide, au avut o manevrabilitate superioară în raport cu greoaiele nave orientale de care dispunea Antonius. Momentul hotărâtor al luptei navale nu fusese atins până în momentul când vasul Cleopatrei a părăsit lupta din pur capriciu. Această faptă necugetată a atras dezastrul flotei orientale, care a încercat să părăsească lupta. Soldaţii părăsiţi de conducere s-au apărat până la ultima clipă şi au sfârşit prin a se retrage. Un fel de fatalitate a planat, până la sfârşit, peste inamicii lui Octavianus, iar zeii au vrut să-i orbească şi să-i piardă.
In continuare, cucerirea Orientului a fost uşoară pentru Octavianus. După o scurtă apariţie în peninsula italică (ianuarie 30 a.Ch.) el a revenit în Grecia, după care a trecut în Asia şi Siria, pătrunzând în Egipt prin istmul Suez. S-au dus lupte, câtva timp, în jurul Alexandriei. Acolo Octavianus a fost înfrânt de cavaleria lui Marcus Antonius, dar Cleopatra şi-a abandonat a doua oară soţul, cedând inamicului navele şi făcând ca oastea să fie înfrântă.
Cleopatra visa să-l cucerească pe Octavianus, ca şi pe Caesar şi pe Antonius şi să se salveze, încă odată, de la o catastrofă printr-un triumf. Dar Octavianus nu era un simplu om: Eroul avea slăbiciuni, soldatul vicii dar amândoi au murit. Politica trebuia să rămână rece şi implacabilă. Pentru a diminua meritele de intransigenţă ale lui Octavianus, trebuie amintit că şi Cleopatra îmbătrânise de când îl cunoscuse pe marele Caesar, cu toate că nu era decât cu şase ani mai în vârstă ca noul cuceritor.
Lăsând de o parte sinuciderea lui Marcus Antonius, ea ia cerut lui Octavianus să vină să o vadă. Nu a economisit nici o seducţie, a plâns, a făcut apel la amintirea lui Caesar, prezentând scrisorile acestuia, s-a răsucit şi a surâs, căutând să cucerească bărbatul din Octavianus. Acesta nu a răspuns nimic altceva decât bun curaj şi a plecat.
La 29 august 30 a.Ch, Octavianus a revenit la Roma (două săptămâni după moartea Cleopatrei şi de la preluarea regalităţii Egiptului). Acolo şi-a organizat triumful cuceririi Orientului timp de trei zile. Pentru viitor rămânea singurul şi necontestatul conducător al statului roman.
De la 1 ianuarie 31 a.Ch, triumviratul luase sfârşit în mod legal, Octavianus însă, a continuat să-şi exercite autoritatea supremă, ca deţinător al puterilor conferite de legea din 27 septembrie 43 a.Ch., până în ianuarie 27 a.Ch., adică încă patru ani. El nu a schimbat nimic din reglementările acelei legi, continuând, probabil, să poarte chiar titlul de triumvir.
In anul 36 a.Ch, promisese că odată pacea restabilită în stat, va restabili Republica. A dorit să-şi ţină promisiunea şi a făcut-o în ianuarie 27 a.Ch., când, cu falsă modestie, a renunţat la toate prerogativele. Avusese, însă, grijă ca oferta să nu-i fie acceptată, iar puterile să-i fie returnate sub altă formă şi mult amplificate.
Viitorul Augustus s-a exprimat la sfârşitul testamentului său :După sfârşitul războaielor civile pe care le-am potolit în virtutea puterilor extraordinare care mi-au fost conferite de adunarea cetăţenilor, am predat conducerea supremă în mâinile senatului şi ale poporului roman. După aceea senatul m-a judecat demn de a primi titlul de AUGUSTUS.......De atunci eu am fost în demnitate primul dintre toţi cetăţenii, dar în ceea ce priveşte puterea, eu am fost totdeauna egalul colegilor mei din diferite magistraturi. (.....postid tempus praestiti omnibus dignitate, potestatis antem nihilo amplius habui quamqui fuerunt mihi quoque in magistratut collegae).
Aceasta este legenda oficială a regimului imperial, aceea pe care vroia Augustus să o răspândească, prin intermediul testamentului său, prin medaliile sale, prin dedicaţiile sale şi prin poeţii săi oficiali. In realitate a fost cu totul altceva decât un titlu în plus şi o simplă onoare nouă.
In acel an 27 a.Ch, s-au întreprins o serie de măsuri, oficiale sau nu, destinate de a organiza complet un sistem de guvernare care, oricum s-ar numi acum, sau cum a fost numit odinioară, era un sistem de conducere monarhic. Ar fi fost posibil ca noul sistem de conducere să fie constituit cu ajutorul unei legi unice şi speciale, analoagă acelei lex regia de imperio Vespasiani, care i-a conferit lui Vespasian autoritatea imperială, mai târziu. Nimic nu probează, însă, existenţa unei legi speciale de acest fel în cazul lui Augustus, însă se poate presupune.
Tacitus spune că primul împărat a dat constituţia (dedit jura) datorită căreia ne bucurăm de un prinţ şi de pace. Această expresie, jura, presupune ori existenţa unei singure legi ori un ansamblu de decrete.
Punând capăt celor 60 de ani de sângeroase confruntări interne şi întregului cortegiu de tulburări şi suferinţe aduse de acestea şi asigurând unitatea statului, Octavianus a apărut în ochii contemporanilor ca restaurator al păcii, securităţii şi prosperităţii imperiului, iar conducerea sa, ca o nouă eră în istoria Romei.
In deceniul următor bătăliei de la Actium a cumulat treptat, principalele magistraturi republicane, plămădind, totodată, un suport legal şi constituţional, puterii sale. Totalitatea acelor măsuri nu era altceva decât organizarea monarhiei.
Autoritatea sa supremă s-a manifestat sub trei forme: autoritate militară, autoritate civilă, şi autoritate religioasă.
La 13 ianuarie 27 a.Ch., la Roma, în Curie, a declarat senatului şi poporului că renunţă la întreaga putere excepţională pe care o deţinea, exprimându-şi şi intenţia de a se retrage din viaţa politică. Trei zile mai târziu, într-o şedinţă, bine regizată, a senatului a fost rugat să nu părăsească conducerea destinelor statului. Senatul i-a acordat atunci numele sacral de AUGUSTUS („cel vrednic de cinste”, sau “cel venerabil”). Ulterior Octavianus a adoptat titulatura de Imperator Caesar Augustus divi filius.
Titlul de imperator, dat lui Augustus, nu mai avea sensul cel vechi. Inainte imperator era un titlu pur onorific cu care era salutat pe câmpul de luptă un general victorios. In noua accepţiune imperator era cel care posedă imperium în toată plenitudinea, adică toată puterea militară. In această calitate a devenit generalul şef al armatelor romane, guvernatorul tuturor provinciilor romane şi reprezentantul poporului roman în relaţiile internaţionale. In competenţa sa intrau: războiul, pacea, impozitele, nominalizarea ofiţerilor, jurisdicţia asupra soldaţilor, construcţia fortăreţelor, statornicirea noilor provincii, dreptul de a bate monede, stabilirea impozitelor, supravegherea administraţiilor municipale din provincii, etc. Această aglomeraţie de drepturi şi puteri explică de ce, în mod obişnuit se foloseau expresiile de imperator şi de imperium pentru a desemna noul suveran şi autoritatea sa. Grecii traduceau, în mod voluntar, cuvântul imperator ca cel de autocrat. Posteritatea a folosit pentru Augustus termenul de împărat, iar pentru vastul stat roman, termenul de imperiu.
Autoritatea civilă era un alt atribut al suveranităţii. Augustus nu a posedat de la început un titlu care să-i permită desfăşurarea în toată plenitudinea. A avut un moment de ezitare în conduita sa şi de incertitudine în politică.
In anul 27 a.Ch, el a reuşit să facă din puterea consulară obţinută instrumentul suveranităţii asupra cetăţenilor. Consulatul era cea mai veche magistratură a Republicii, aceea care făcea dintr-un cetăţean, un conducător (magister) al tuturor celorlalţi. Consulatul se preta minunat planurilor de reorganizare constituţională al noului suveran. Timp de patru ani, 27-23 a.Ch., Augustus a deţinut consulatul fără întrerupere. A fost un consulat asemănător celor ce au urmat izgonirii regilor etrusci, cu toate atributele acordate după o revoluţie, astfel că Augustus, în această calitate, a deţinut puterile primilor magistraţi ai Republicii primitive, de judecător şi administrator, alături de atributele conferite odinioară, de pretor şi cenzor.
Regimul de folosire a consulatului nu a durat mult. In iunie 23 a.Ch. Augustus a renunţat la consulat ca mod de a-şi asigura autoritatea civilă. Consulatul era un titlu care putea fi purtat şi de alţi cetăţeni. Renunţând la consulat, Augustus s-a gândit să-şi stabilească altă autoritate civilă cu ajutorul altei mari funcţii tradiţionale a Romei republicane, aceea care de cinci secole se dovedise opozanta permanentă şi naturală a consulatului.Această funcţie era tribunatul.
In iunie, sau iulie 23 a.Ch, Augustus a luat puterea tribuniciană, potentas tribunicia, pe care a păstrat-o toată viaţa.
Tribunatul îi convenea mai bine decât consulatul în perspectiva proiectelor de suveranitate, deoarece îi dădea inviolabilitate (sacrosancta potestas), dreptul de a se opune (Veto) decretelor tuturor magistraţilor şi deciziilor senatului, dreptul de a convoca adunarea poporului şi dreptul de constrângere asupra cetăţenilor.
In calitatea de deţinător al puterii tribuniciene a fost numit ulterior princeps de către cetăţeni, aşa cum era numit imperator de către soldaţi, iar regimul a fost numit principat (principatus).
Aşa se explică, încă odată, de ce un autor, din secolul 3 d.Ch, scria că puterea tribuniciană este esenţa puterii regale: maxima pars regalis imperii est.
Cea de a treia autoritate, care se distingea ca atribut al suveranităţii, era autoritatea religioasă, adică prezidarea colegiului augurilor, supravegherea ceremoniilor de cult şi apărarea legilor divine.
Autoritatea religioasă a primit-o în anul 12 a.Ch, după moartea lui Lepidus, care o deţinuse. I-a revenit, astfel, poziţia supremă pontificală, cea de pontifex maximus.
Pentru a-şi completa autoritatea şi privilegiile, Augustus, adăuga din timp în timp, la al său imperium şi la puterea sa tribuniciană şi la pontificatul său, alte demnităţi şi alte sarcini pentru a arăta că el este totul în stat.
A cumulat toate titlurile şi toate funcţiile aşa cum cumula şi toată autoritatea. In 22 a.Ch. a primit cura annonoe adică sarcina de răspundere pentru aprovizionarea oraşului Roma. A fost cenzor de trei ori, consul de 13 ori, iar în anul 2 a.Ch. a primit titlul de pater patriae (tatăl patriei), titlu care făcea din el al doilea fondator al Romei.
Cel de al 28-lea an de autocraţie a lui Augustus a fost declarat oficial primul an al unei noi ere, adică anul cu care să înceapă o nouă numerotare istorică. De aceea domnia lui Augustus este măsurată între anul 27 e.A şi anul 14 e.N. In acest fel se observă că Era Nouă a istoriei nu are legătură cu naşterea lui Iisus Christos, aşa cum au încercat să acrediteze unii vechi ierarhi creştini.
Trebuie adăugată la caracterul monarhic al constituţiei lui Augustus şi prevederea că originea era cea care transmitea familiei şi urmaşilor dreptul unic de a conduce destinele imperiului, deoarece era vorba de o descendenţă divină. Augustus a putut, fără nici o dificultate să ceară perpetuarea, în familia sa, a autorităţii monarhice.
In anii 20 şi 17 a.Ch, fiica sa Iulia, măritată cu Marcus Agrippa, cel mai bun prieten şi sfătuitor al său, a născut doi fii, pe Caius şi Lucius. Augustus i-a adoptat şi încă de copii i-a desemnat consuli. Numele lor şi figurile lor au apărut pe monedele imperiale. Augustus n-a avut însă noroc de aceşti urmaşi, ei murind neaşteptat, unul după altul, în anii 1 d.Ch. şi 3 d.Ch., la o vârstă de aproximativ 20 de ani. Pierderea lor l-a îndurerat şi descumpănit profund pe Augustus, năruindu-i planurile de descendenţă divină.
Pentru a perpetua puterea în familia sa, Augustus s-a gândit la Tiberius, fiul soţiei sale Livia Drusilla, pe care l-a căsătorit împotriva voinţei cu fiica sa de sânge, Iulia, în anul 11 a.Ch. Iulia fusese soţia a lui Agrippa, mort cu un an înainte, în 12 a.Ch, şi tatăl celor doi nepoţi pierduţi.
La 27 iunie anul 3 d.Ch., cinci luni după moartea nepotului Caius, Tiberius a fost adoptat şi asociat la guvernarea monarhică cu titlu de imperator şi cu putere tribuniciară.
Tiberius se dovedise unul dintre marii generali ce luptaseră în slujba lui Augustus, însă din cauza eşecului căsătoriei cu Iulia şi a politicii dinastice, s-a autoexilat şapte ani în insula Rodos (6 a.Ch.-2 d.Ch.).
In anul 2 a.Ch. Augustus a creat garda pretoriană cu rolul de principal sprijin al său în capitală. De-a lungul istoriei această gardă pretoriană urma a avea un rol foarte puternic în ridicarea, sau eliminarea unor împăraţi devenind, o forţă politică subterană şi de temut.
Intreaga politică internă a principelui a purtat o pecete de conservatorism, urmărind ridicarea prestigiului celor două ordine civile de vârf social, cavaleri şi senatori.
In ceea ce priveşte cultura şi arta, epoca lui August, a devenit Epoca de aur a culturii romane, rămânând în conştinţa posterităţii asemănătoare cu Secolul lui Pericle , la Atena, ilustrând exemplar spiritul clasic sub toate aspectele sale.
Conform idealurilor Principatului lui Augustus, ideologia promovată proclama superioritatea Romei, conştiinţa misiunii ei divine, reînvierea religiei şi moralei strămoşeşti, a vechilor virtuţi romane. In aceste condiţii de valorificare conştientă a trecutului, în vederea constituirii unei noi realităţi, arta şi cultura au devenit o adevărată preocupare de stat.
O vastă acţiune de înfrumuseţare a cuprins toate oraşele şi mai ales Roma, construindu-se noi temple, teatre, amfiteatre, circuri, forumuri, fîntăni, sau băi. S-a menţinut peste două milenii aprecierea că: Augustus a găsit Roma din cărămidă şi a lăsat-o din marmură.
Incă de la începutul Principatului, provinciile imperiului au făcut obiectul unei atente preocupări de organizare şi administrare. Ele au fost împărţite între Princeps şi Senat. Cele considerate nepacificate, sau cele de frontieră, în care staţionau legiunile Romei, au fost subordonate autorităţii lui Augustus. Provinciile liniştite au continuat să fie conduse de senat, aşa cum era ordinea anterioară în tot statul.
Tot pe planul politicii provinciale, Augustus a reorganizat Gallia, împărţind-o în trei provincii: Aquitania, Lugdunensis şi Belgica.
A înfrânt, între 26-19 a.Ch., rezistenţa triburilor asturilor şi cantabrilor din nord-vestul Spaniei, transformând întreaga Peninsulă Iberică în posesiune romană, împărţită în trei provincii: Hispania Citerior, Hispania Ulterior şi Lusitania. Regatul clientelar al Galaţiei, din centrul Asiei Mici, a fost transformat, din 25 a.Ch, într-o nouă provincie romană, iar în urma misiunii lui Tiberius în Orient, pe tronul Armeniei a fost impus un rege clientelar Romei.
Printr-un tratat romano-part, din anul 20 a.Ch, s-a confirmat Eufratul drept frontieră între cele două imperii. Campaniile lui Tiberius (viitorul împărat) şi ale fratelui său Drusus, dintre 15-13 a.Ch, în regiunile dintre Alpi şi cursul superior al Dunării, contra raeţilor şi vindelicilor, s-au soldat cu anexarea acestui ţinut la imperiu. Teritoriul s-a transformat sub împăratul Claudius în provincia Raetia et Vindelicia.
Intre anii 12 şi 9 a.Ch, Tiberius a cucerit ţinuturile dintre Alpii răsăriteni şi Dunărea de mijloc, ţinuturi populate cu triburi celtice şi illire, în viitoarea provincie Pannonia şi le-a alipit provinciei Illyricum.
In anul 12 a.Ch, a fost iniţiată o ofensivă în ţinuturile de la răsărit de Rhin, locuite de triburi germanice. Elba a fost atinsă în anul 9 d.Ch, dar expediţia s-a soldat cu un eşec memorabil prin înfrângerea generalului Publius.Quinctilius Varus în Pădurea Teutoburg de către Arminius, principele cheruscilor, un german educat la Roma.
Când a devenit conştient de cursa fără scăpare în care căzuse Varus s-a sinucis pentru a nu cădea în mâinile duşmanului şi pentru a nu înfrunta lumea romană obişnuită cu victorii.
Puternica răscoală antiromană a triburilor din Pannonia şi Dalmaţia, izbucnită în anul 6 d.Ch. a fost înfrântă cu mari dificultăţi de către Tiberius abia în anul 9 d.Ch.
A avut ca primă soţie pe Claudia, abandonată repede. Cea de a doua soţie a lui Oa fost Scribonia, care i-a adus pe lume singurul copil, pe Iulia, născută în 39 a.Ch.. Iulia a fost căsătorită de trei ori: prima dată în 25 a.Ch. cu Marcus Claudius Marcellus, apoi în 21a.Ch. cu Marcus Vipsanius Agrippa iar a treia oară, în anul 11 a.Ch., cu viitorul împărat Tiberius, fiu adoptiv al lui Augustus. Din căsătoria cu marele Agrippa au rezultat trei copii: Caius, Lucius Caesar şi Agrippina Maior. Cei doi băieţi, în calitatea lor de nepoţi au reprezentat speranţa lui Augustus pentru moştenirea principatului. Ambii au murit însă în jurul vârstei de douăzeci de ani.
Agrippina Maior a devenit soţia generalului Germanicus Iulius Caesar, membru al familiei imperiale prin rudenia cu a doua soţie a lui Augustus, Livia Drusilla. Ea a dat naştere viitorului împărat Caligula şi Agrippinei Minor, cea care va deveni a patra soţie a împăratului Claudius şi după adopţia de către acela a fiului său Nero, mamă de împărat.
Cea de a treia soţie a lui Octavianus a fost Livia Drusilla, devenită prima soţie de împărat roman. Aceasta a avut o primă căsătorie, în 43 a.Ch., cu senatorul Tiberius Claudius Nero. Impreună cu acela s-a refugiat din faţa triumvirilor de frica proscripţiilor ce duceau la crime odioase. Din acea primă căsătorie a avut doi copii: pe viitorul împărat Tiberius (adoptat de Augustus după moartea nepoţilor direcţi), născut în anul 42 a.Ch. şi pe viitorul general Drusus, născut în 38 a.Ch. A fost cerută în căsătorie Octavianus, de la vechiul soţ pe când era încă însărcinată cu cel de al doilea copil, Drusus. Livia l-a însoţit pe Octavianus în toate acţiunile vieţii.
Inteligentă, energică şi ponderată, Livia a avut o influenţă benefică la curtea din Roma. A sprijinit urcarea pe tron a fiului ei Tberius (14 d.Ch.), dar dorinţa de a avea un rol politic sporit şi sub domnia acestuia, a atras o confruntare între mamă şi fiu, confruntare care a dus, în final, la izolarea ei de treburile statului.
Livia Drusilla a murit în anul 29 a.Ch., la cincisprezece ani după iubitul şi inegalabilul ei soţ, pe care l-a întovărăşit spre culmile puterii 52 de ani. Această jumătate de secol de tovărăşie a schimbat lumea şi pare o veşnicie în viaţa unor oameni. Ei doi au trăit o mică veşnicie împreună, dar au intrat în veşnicia istoriei.
Cel de al doilea fiu al Liviei Drusilla, Drusus Nero Claudius (38-9 a.Ch. )a fost crescut ca şi fratele său mai mare în casa lui Octavianus. Impreună cu fratele său a fost introdus în lumea armelor încă de timpuriu, de către tatăl vitreg. pe care l-a însoţit în compania din Spania. Drusus a devenit un general talentat ale cărui fapte de arme au sprijinit prestanţa Romei şi a principelui. Drusus a participat în anul 15 a.Ch. la luptele din Raeţia, iar apoi, în 13 a.Ch, a fost numit comandant al forţelor romane de la Rhin şi guvernator al celor trei Gallii.
Victoriile dobândite în companiile din Germania, la răsărit de Rhin, în cursul cărora a atins, în anul 9 a.Ch, fluviul Elba, i-au adus lui şi urmaşilor lui, cognomenul Germanicus. A murit în urma unui accident de călărie, la vânătoare.
Drusus a fost căsătorit cu Antonia Minor fiica triumvirului Marcus Antonius şi a Octavei Minor, sora lui Octavianus, deci cu nepoata de soră a lui Octavianus. Era o căsătorie “în familie”. Au avut doi copii: pe Claudius viitorul împărat şi pe Germanicus Iulius Caesar, generalul de mare valoare.
Livia Drusilla a dat doi împăraţi Romei fără ca aceştia să fi provenit din căsătoria cu Octavianus, pe Tiberius şi apoi pe nepotul Claudius, fiul lui Drusus.
Dacă Octavianus purta în vine sânge de la Caesar prin mama sa, Atia, nepoata dictatorului; ceilalţi urmaşi s-au îndepărtat mult de la o adevărată ereditate din familia Iulia. Sângele lor nu mai avea nimic din al divinului Caesar şi foarte, foarte puţin din al lui Octavianus. Poate că de aici, de la începuturi s-a compromis ideea de ereditate, astfel că secolele următoare vor aduce pe tron o mulţime de împăraţi, care nu vor mai pune nici o bază pe ereditate ci numai pe ambiţie şi forţă.
Un al treilea general de talent ce a servit cauza imperiului şi a principelui şi care descindea tot din Livia Drusilla a fost Germanicus (Iulius Caesar), unul din fii lui Drusus şi al Antoniei Minor. Prin tată era nepot al Liviei Drusilla, iar prin mamă nepot de gradul doi al lui Octavianus, prin sora acestuia, Octavia. A devenit nepot de frate al împăratului Tiberius, iar după moarte a devenit tată de împărat prin fiul său Caligula şi frate de împărat prin fratele său, mai mic, Claudius.
General talentat, Germanicus a purtat cognomenul dobândit de tatăl său Drusus şi o mare simpatie din partea legiunilor. A participat alături de unchiul său Tiberius la reprimarea răscoalei antiromane din Pannonia şi Dalmaţia (între7-9 d.Ch.) şi s-a remarcat, îndeosebi, în operaţiunile romane din Germania, dintre Rin şi Elba, în calitate de comandant suprem al forţelor, de la Rhin (13-17 d.Ch.). A luptat împotriva lui Arminius, conducătorul german ce distrusese în pădurile Tentoburg pe generalul Varus (9d.Ch.) cu cele trei legiuni şi 9 unităţi auxiliare. In anul 17 d.Ch, Germanicus a fost trimis de împăratul (şi unchiul ) Tiberius într-o misiune specială în Orient, cu care ocazie a impus pe tronul Armeniei un rege favorabil Romei şi a transformat regatele clientelare Cappadocia şi Commagene în provincii romane.
Indrăgit de soldaţi şi cu o mare popularitate la Roma, Germanicus a murit, la Antiohia, în condiţii care au părut suspecte contemporanilor. Unele cercuri ale opiniei publice l-au bănuit pe Tiberius de a nu fi străin de dispariţia nepotului. Germanicus, tânăr şi iubit de ostaşi şi de populaţie ar fi putut fi un contra candidat şi un urmaş sigur la tron.
După dispariţia lui Germanicus, comportamentul lui Tiberius a devenit mult mai sigur, mai autoritar şi mai dur în raporturile cu senatul şi cu opozanţii. Germanicus şi-a început serviciile militare sub suveranitatea lui Octavianus şi le-a continuat sub Tiberius.
Viaţa şi ascensiunea lui Octavianus Augustus nu poate fi despărţită de figura cinstită, ataşată şi luminoasă a lui Marcus Vipsanius Agrippa (63-12 a.Ch.).
Născut într-o familie obscură de rang equestru, din Dalmaţia, a devenit prieten al lui Octavianus încă din tinereţe. L-a însoţit pe acesta, în anul 45 a.Ch, în Spania şi apoi la Apollonia, în Peninsula Balcanică, la studii, conform celor gândite de Iulius Caesar.
La Roma, alături de Octavianus, Agrippa s-a impus drept cel mai competent şi talentat comandant de oşti al viitorului împărat şi, totodată, cel mai apropiat sfetnic al acestuia. Tribun al poporului, în anul 49 a.Ch., praetor în anul 40 a.Ch. şi consul în anul 37 a.Ch., Agrippa s-a aflat în fruntea forţelor lui Octavianus în războiul de la Perugia (41-40 a.Ch.). S-a remarcat în calitate de guvernator al Galliei Transalpine (39-38 a.Ch.), apoi prin construcţia unei flote care a înfrânt, în 36 a.Ch, pe Sextus Pompeius.
In timpul expediţiei lui Octavianus în Orient, Agrippa şi Macenas au rămas locţiitorii acestuia, la Roma (31-29 a.Ch.). După proclamarea lui Octavianus ca “princeps”, în anul 27 a.Ch., lui Agrippa i-au fost încredinţate puteri excepţionale, el îndeplinind misiuni militare, diplomatice, sau administrative în Orient (23-21 a.Ch.), Gallia, Spania (20-18 a.Ch.), în provincia Asia (17-13 a.Ch.), misiuni în care a dovedit egală eficienţă ca militar şi ca administrator.
S-a căsătorit, în anul 21 a.Ch., cu Iulia, fiica lui Augustus. A primit, în anul 12 a.Ch., puterea tribuniciană pe 5 ani, iar imperiumul său s-a extins asupra întregului stat, devenind, astfel, cea mai influentă persoană după împărat.
Din marea sa avere, Agrippa a ridicat numeroase construcţii în Roma: Pantheonul, două apeducte, un pod peste Tibru, terme şi grădini. O autobiografie şi o serie de comentarii geografice (folosite de Strabon şi Pliniu cel Bătrân) au constituit, în epocă, mărturii semnificative pentru meritele de orator şi de scriitor al acestei personalităţi de excepţie.
Intre personalităţile care au trăit în aceeaşi perioadă şi au influenţat viaţa lui Augustus trebuie amintit Marcus Antonius rivalul intern şi Arminius rivalul extern, rivali care i-au făcut mulţi ani amari, primul în prima parte a vieţii şi cel de al doilea în cea de doua parte.
Marcus Antonius (82-30 a.Ch.) a fost un om politic şi un general roman care a marcat existenţa imperiului. Fiul lui Marius Antonius Cretius şi al Iuliei, sora lui Iulius Caesar, Antonius şi-a început cariera militară, între 55-50 a.Ch., în Palestina şi Egipt, după care a trecut în statul major al lui Caesar, (54-50 a.Ch.), participând la ultimele lupte din Gallia.
Cu sprijinul lui Caesar şi-a făcut debutul în viaţa politică, fiind ales questor în 52 a.Ch.; augur în 50 a.Ch. şi tribun al poporului în 49 a.Ch, calitate în care a apărat interesele unchiului său, Caesar, în senat. Devenit un apropiat al lui Caesar, a comandat aripa stângă în bătălia de la Pharsalos.
După asasinarea lui Caesar a dat dovadă de o mare abilitate politică, devenind stăpânul tezaurului statului şi al actelor personale ale lui Caesar. A reuşit, în lunile următoare să menţină legislaţia dictatorului şi să-şi consolideze poziţia proprie cu intenţia de a prelua moştenirea marelui dispărut. Desemnarea, prin drepturile lui de moştenire aîncercat să se opună lui Octavianus, pe perioada tulbure a triumviratului şi a războiului civil. Soarta a vrut ca el să piardă, în final, confruntarea cu oamenii şi cu viaţa.
Personalitatea lui Antonius, nepot direct a lui Caesar , a fost pitorească şi plină de forţă. Personalitatea i-a fost umbrită de animozitatea lui Cicero (pe care l-a pedepsit cu moartea, la instituirea triumviratului) şi de propaganda ostilă a lui Octavianus. Viaţa sa a devenit subiect de dispută încă din antichitate.
S-a remarcat ca un ilustru membru al familiei Iulia, spirit generos, uneori absent la interesele sale datorită unor greşeli politice, dar şi un general energic, mândru şi curajos. Iubirea pentru Cleopatra l-a purtat spre greşeli majore în confruntarea cu Octavianus. De aceea a ieşit învins din confruntarea cu lucidul şi tenacele adversar.
Din anul 49 a.Ch, când Caesar la numit locţiitor în Italia şi până la moartea sa tragică din anul 30 a.Ch, timp de două decenii, Marcus Antonius a condus destinele statului roman, chiar dacă nu în întregul său. Figura lui s-a conturat plină de glorie şi de aventură. Fără de Antonius, epoca lui Augustus n-ar fi existat sau ar fi fost mai puţin interesantă.
Arminius, rivalul Romei, care a umbrit ultimii ani de domnie ai lui Augustus, atât pe plan extern cât şi pe plan intern a fost un comandant militar germanic (18 a.Ch.-19 d.Ch.). Incă din copilărie a fost trimis la Roma unde a primit o educaţie aleasă, la curtea lui Augustus. Incadrat tribun în armata romană, a participat sub comanda lui Tiberius la companiile din Germania (4-6 d.Ch.). A primit cetăţenia romană fiind inclus în ordinul equestru.
Politica abuzivă a generalului Varus, numit legat în anul 7 d.Ch, pentru a organiza provincia romană dintre Rhin şi Elba, a fost momentul culminant care l-a îndepărtat pe Arminius de cauza Romei, transformându-l în conducătorul răscoalei antiromane a unei uniuni de triburi germane, în frunte cu propriul său trib, al cheruscilor. Atitudinea lui a fost totuşi una premeditată şi trădătoare. Anterior se erijase în prieten al lui Varus.
In toamna anului 9 d.Ch, în pădurea Teotoburg, din inima germaniei, l-a atras pe Varus într-o capcană unde, după trei zile de luptă, generalul roman s-a sinucis, după ce sacrificase, din lipsă de prevedere, trei legiuni şi 9 unităţi auxiliare.
Această bătălie a constituit cea mai gravă înfrângere din timpul domniei lui Augustus, subminând definitiv dorinţa de a transforma în provincie romană teritoriile dintre Rhin şi Elba. Tactician prudent şi maestru al atacurilor prin surprindere, Arminius a rezistat cu succes în anii următori ofensivelor romane conduse de Tiberius şi de Germanicus. A murit ucis într-o conjuraţie a rudelor sale.
Tacitus l-a numit Liberator hand dubie Germaniae(“Fără îndoială eliberatorul Germaniei“), rămânând o figură, legendară a rezistenţei antiromane a germanilor.
Infrângerea din Pădurea Tentoburg a provocat o mare alarmă la Roma. S-a recurs la recrutări forţate, pentru că erau puţini cei ce vroiau să se angajeze în armată. De atunci datează o întâmplare relatată de Suetonius despre un cavaler roman (din ordinul social al cavalerilor) care a tăiat degetele fiilor săi, numai să nu facă serviciul militar.
Printre cei ce nu voiau să se angajeze în armată Augustus a efectuat o tragere la sorţi şi fiecărui al cincilea care nu atinsese vârsta de 35 de ani şi fiecărui al zecelea dintre cei ce depăşiseră această vârstă, le-a luat dreptul de cetăţenie şi averea, iar pe unii i-a executat. S-a recurs la recrutarea sclavilor, şi numai după eforturi extraordinare s-au putut trimite soldaţi care să completeze legiunile de Rhin.
Despre Augustus se spune că a fost atât de conştient de dezastru din Germania încât, în semn de doliu, a lăsat să-i crească barba şi părul timp de câteva luni, iar din timp în timp făcea crize şi striga: Quintilius Varus redă-mi legiunile mele.
Augustus a fost o personalitate extraordinară, care a creat monarhia romană în interior şi imperiul roman în exterior. A fost probabil unul dintre oamenii antichităţii care au avut în cel mai înalt grad slăbiciunea onoarei. La 18 ani s-a arătat în chip uimitor pregătit pentru un rol mult mai dificil decât se poate imagina, a triumfat totdeauna în faţa tuturor obstacolelor şi s-a servit, cu dibăcie, de toţi oamenii. La 20 de ani el nu a avut nici un scrupul în a-şi face loc între conducătorii lumii. Pe timpul a cinzeci de ani a aplicat o guvernare în care a folosit toate resursele unei inteligenţe de elită şi a unei voinţe de fier, folosind toate momentele vieţii sale şi toate trăirile spiritului său. A fost lăudabilă conduita sa excelentă şi austeritatea moravurilor. Omul care a dat o lege drastică împotriva adulterului şi care lupta pentru revenirea la vechile moravuri, a avut numai supărări privind moralitatea fiicei sale Iulia, a nepoţilor şi a nepoatei provenite de la aceasta. Doi şi-au pierdut viaţa de tineri, iar pe Iulia fiica, pe Iulia nepoata şi pe Agrippa, ultimul nepot, a trebuit să-i pedepsească prin exilare şi pază.
A fost protector şi stimulator de artă în toate domeniile şi a provocat o erupţie în domeniul construcţiilor şi a înfrumuseţării oraşelor. El însuşi a fost atras de scris şi cercetare, compunând treisprezece cărţi de Memorii, Îndrumări în filozofie, un poem în versuri hexametrice intitulat Sicilia, două tragedii Ajax şi Achile şi multe alte scrieri legate de îndrumări, edicte, legi etc.
Ultimii ani ai vieţii sale şi ai domniei au fost nefericiţi pentru marele împărat. La dezastre şi la oprirea cuceririlor s-au adăugat scandalurile morale din familia sa, murmurul populaţiei, ostilitatea senatorilor, tăcerea poeţilor care, de obicei, îl lăudau, moartea colaboratorilor şi a prietenilor. Augustus a supravieţuit generaţiei sale care a adus grandoarea şi a trudit pentru el. A vrut să muncească până la sfârşit, conservându-şi până la ultima clipă plenitudinea inteligenţei şi extraordinara energie. Aşa s-a făcut că în timpul unei călătorii pentru inspecţie, în Compania, a fost atins de malarie. Aceasta s-a întâmplat la Nola. Tiberius, chemat imediat de tatăl adoptiv, a primit, într-o lungă şi secretă convorbire, sfaturile supreme.
Apoi când a simţit că i se apropie sfârşitul, Augustus şi-a pregătit în linişte, plecarea: A cerut să i se aducă o oglindă, să i se aranjeze pieptănătura şi culoarea feţei. Prietenii şi i-a primit întrebându-i dacă le-a plăcut modul în care şi-a jucat drama vieţii şi le-a încurajat răspunsul prin vorbele: DACĂ V-A PLĂCUT, APLAUDATI”. Apoi a îndepărtat toată lumea, a mai cerut câteva amănunte legate de boala fiicei lui Drusus şi într-o clipă a murit în braţele Liviei spunând: “Livia trăieşte, amintindu-ţi de căsătoria noastră ! Adio !
El a avut două ţeluri în viaţă, constituirea monarhiei şi constituirea imperiului. A pornit din prima zi, ferm, fără ezitare, fără a da înapoi din faţa oricărui mijloc pentru atingerea scopului. Incet, încet, cu clemenţă, sau cruzime, dezinteresat, sau avar, ipocrit sau loial, dar totdeauna curajos şi învingător. Judecându-i personalitatea, viaţa şi domnia se descoperă a avut toate calităţile şi toate defectele unui mare conducător.
Opera şi-a ridicat-o minunat, consolidând-o pentru secole. Prin ea Augustus a dat lumii ani de pace şi prosperitate, a dat lumii o nouă ordine peste timpuri.
Aşa cum şi-a dorit, a dăinuit peste timpuri şi amintirea căsătoriei sale cu Livia.
