Platoul Anatoliei centrale este rezultatul unor timpuri geologice pe când lanţurile de munţi vulcanici înconjurători, din Asia Mică, şi-au vărsat aici lava şi cenuşa fierbinte. Constituţia de profunzime a regiunii nu devine vizibilă decât în Cappadocia, ţinutul ce ocupă partea central-estică a platoului.
Cappadocia desfăşoară peisaje inimaginabile şi magnifice. Acolo ploaia, zăpada, vântul şi soarele au erodat terenul sedimentar, formând mii de piramide, faleze, grote, sau alte forme curioase de rocă. Eroziunea a schimbat şi schimbă necontenit natura iniţială a regiunii, imprimându-i un aspect bizar, stăpânit de forţe stranii. La cincizeci de kilometri spre sud de această regiune se află zona de munţi vulcanici (în antichitate – Argeus) ce ajunge până la 3916 metri, prin vârful Erciyes Daği şi cu o suprafaţă de circa 1500 de kilometri pătraţi. Tot în apropiere, spre vest şi sud–vest, se ridică Munţii Hasan (Athar, 3258 metri) din Masivul Karaçadağ şi Munţii Melendiz (2935 metri). Toţi aceşti munţi formează o reţea vulcanică și un imens crater tăiat în bucăţi. Activitatea continuă a munţilor vulcanici din zonă s-a cumulat în marele platou anatolian cu straturi de rocă vulcanică de diverse durităţi sau culori. Forţele erozive ale naturii au prelucrat cu tenacitate întinderea, cu structură slabă, timp de milenii sau zeci de milenii. Fiecare porţiune a Cappadociei are un specific erozional aparte, are culori diverse, straturi diferit înclinate, pante cu unghiuri de alunecare caracteristice.
Frumuseţea şi farmecul geografic al Cappadociei este unic în lume, pe alocuri cu asemănări selenare. La curiozităţile geografice trebuie adăugate evoluţiile istorice cu caracter de unicat. Farmecul geografic, alături de cel istoric, formează un întreg inseparabil. Fără cele două laturi ale existenţei sale Cappadocia nu ar mai fi ea, ci numai o curiozitate oarecare şi probabil repetabilă.
De totdeauna, Anatolia a jucat rolul important de pod între Răsărit şi Apus, în toate domeniile istoriei, culturii sau civilizaţiei. Un şir incomensurabil de triburi, populaţii, popoare, armate şi civilizaţii diferite, au traversat, s-au aşezat şi s-au dezvoltat prin aceste locuri. Astăzi Anatolia şi Cappadocia îşi prezintă vestigiile în imense muzee deschise sub cerul liber. In epocile revolute, ale unor războaie devastatoare, sau ale opresiunii religioase, anatolienii şi primii creştini din Palestina, sau Siria, s-au refugiat în fundul văilor pietroase şi nisipoase ale Cappadociei. Pentru a se putea stabili acolo au excavat roca după metodele folosite de hittiţi, sau de oamenii preistorici. Au excavat ca nişte furnici și fără oboseală, biserici, mânăstiri, locuinţe şi oraşe subterane. Munca covârşitoare a generaţiilor de oameni sărmani, atacaţi şi speriaţi, alăturată structurii geologice, a transformat Cappadocia, înaltul platou al Anatoliei, într-un areal natural şi istoric fără egal. Formaţiunile geologice al Cappadociei au fost transformate, pe alocuri, în adevărate oraşe, asemănătoare unui fagure de albine. Pereţii sunt străpunşi pe toată înălţimea de diverse încăperi, uneori bine camuflate, cu ferestre mici şi cu căi de acces întortocheate şi strâmte. In unele locuri Cappadocia păstrează oraşe subterane cu o adâncime ce ajunge până la opt nivele.
Oraşele fagure săpate pe pereţii formaţiunilor geologice, cât şi cele din subteran, sunt oraşe unice şi bizare. Au slujit în epoci istorice de restrişte când tehnica şi organizarea lor rudimentară s-a dovedit salvatoare, dar au fost părăsite şi au rămas numai amintiri de aşezări omeneşti în epocile următoare.
Se poate aprecia că în Cappadocia există oraşe dispărute cu totul deosebite, unice în lume. Deşi s-au dezvoltat în epoca istorică a existenţei umane, par mai mult legate de preistoria cea mai adâncă sau de lumea animalelor. Existenţa unor lăcaşuri de cult, pictate şi decorate cu grijă, îl conving pe vizitator de locuirea acelor faguri de piatră de către omul unei epoci relativ apropiate. Cu toate acestea pare inimaginabil cum după o civilizaţie antică strălucită, îndreptată spre curăţenie şi confort, a putut vieţui o ,,societate” creştină în asemenea condiţii de înapoiere animalică. Se pune pe drept întrebarea dacă cei ce se alăturau la începuturi creştinismului nu erau specimene umane atinse de o anumită tendinţă spre degradare fizică şi spirituală, care căutau locurile ascunse, întunecoase, chiar tenebroase. Gândurile pot zbura din Cappadocia spre catacombele Romei, spre cele din Palermo, sau în multe alte locuri de evoluţie paleocreştină degradantă. Istoria consemnată a Anatoliei şi Cappdociei începe cu îndepărtatul şi înceţoşatul Regat al Hittiţilor, la începutul mileniului al II-lea înainte de Christos. Atunci în regatul cu capitala la Hattuşaş se instalaseră contoare comerciale ale asirienilor. In documentele asiriene au apărut cuvinte scrise într-o limbă indo-europeană, limba hittiţilor.
După căderea Regatului Hittit (circa 1200 a.Ch.) populaţia indo-europeană a Cappadociei a trăit divizată în mici principate. In secolul al VI-lea d.Ch. toată regiunea a intrat în componenţa regatului Lidiei (Lydia). Lidienii ca şi frigienii, stabiliţi mai la nord, erau un popor indo-european ce avea cultul zeităţii mamă Cibele (sau Cybele), zeitate specifică Anatoliei.
Se pare că primele aşezări săpate în roca din Cappadocia își au începutul pe timpul hittiţilor. Despre frigieni se ştie, cu precizie, că au excavat o serie de temple dedicate zeiţei anatoliene Cibele, zeiţă omoloagă zeiţei Artemis, creată de mitologia greacă. Odată cu regatul lidian, perşii au luat în stăpânire şi micile formațiuni statale din Cappadocia, la mijlocul secolului al VI-lea a. Ch.. Regatul persan interesat mai mult de tributul anual, a lăsat Cappadociei o relativă autonomie, datorată desigur şi sărăciei populaţiei cu o densitate foarte mică.
In anul 334 a. Ch, Alexandru cel Mare a cucerit Asia Mică. Cappadocia nu l-a interesat dar i-a aplicat impozite. După moartea marelui cuceritor teritoriul ei a fost ocupat de macedoneni, în 322 a. Ch, când diadohul Perdicas l-a înfrânt şi l-a capturat pe satrapul Ariarate. Un timp Cappadocia a intrat în vâltoarea luptelor dintre generalii (diadohii) lui Alexandru, fiind condusă când de Antigonos, când de Lysimachos.
Fiul satrapului înfrânt, Ariarate al II-lea, a profitat de luptele dintre diadohi pentru a reocupa Cappadocia după bătălia dintre diadohi de la Ipsos, din 301 a.Ch.. Ulterior a recunoscut autoritatea Regatului Seleucid. Succesorul său Ariaramne (sau Ariamne) s-a emancipat de sub autoritatea seleucidă, în anul 256 a. Ch., iar Ariarate al III-lea a adoptat titlul de rege în anul 225 a.Ch.
Teritoriul iniţial al Cappadociei se întindea de la Munţii Taurus, cursul superior al fluviului Halys, până la Marea Neagră. În secolul al III-lea a. Ch. partea de nord sau Cappadocia Pontică a fost pierdută şi inclusă în Regatul Pontului. Cappadocia nu a putut juca un rol activ pe scena politică a lumii elenistice asiatice.
După înfrângerea marelui său vecin, Regatul Seleucid, de către Roma, în 190 a. Ch, Regatul Cappadocia a inaugurat o politică filo-romană căreia i-a rămas fidel până la izbucnirea războaielor mitradatice (89 a. Ch.). Devenit obiectiv de dispută între Roma şi Regatul Pontului, Cappadocia a primit, în anul 63 a. Ch., statutul de regat clientelar Romei, la intervenţia viitorului triumvir Pompeius Magnus.
La moartea regelui Arhelau (17 d.Ch.) împăratul Tiberius a transformat Cappadocia în provincie romană. Stăpânirea romană a adus o epocă de pace şi prosperitate economică.
După anul 395 d.Ch, întreaga Anatolie a rămas în componenţa Imperiului Roman de Răsărit, a Imperiului Bizantin, până în anul 1071. După acel an a intrat în stăpânirea turcilor selciukizi şi apoi a ottomanilor.
In primele secole după apariţia creştinismului prigoana instituită, de administraţia imperială romană şi de evreii tradiționaliști, a determinat pe prozeliţi să se refugieze şi să se ascundă. Unul dintre locurile mai izolate de privirile duşmanilor creştinismului a fost Cappadocia. Prima biserică s-a amenajat în oraşul Listra (Lystra), urmată de cele din Konya (Iconium), Derbe şi Kaiseri (Caesareea).
Născută în Palestina, noua religie a putut să se dezvolte în Anatolia, în special în Cappadocia. Dacă n-ar fi existat Cappadocia probabil că n-ar fi existat creştinismul. Primii creştini şi-au amenajat bisericile sub pământ, săpând grote, sau transformând templele deja existente. Au excavat în roca moale și adăposturi subterane de locuire. Astfel, la sfârşitul secolului al 2-lea, o mare societate creştină s-a constituit în bizara Cappadocie iar cei mai cunoscuţi ierarhi ai paleocreştinismului au provenit de acolo.
In secolul al IV-lea d. Ch, Cappadocia a fost cunoscută ca locul de naştere a trei mari ierarhi creștini sanctificaţi: Sfântul Vasile de Caesareea (Kaiseri), Grigore de Nazianz şi Grigore de Nissa.
Tot de Anatolia şi de Cappadocia sunt legate şi primele drumuri de propăvăduire ale Sfântului Apostol Pavel, imediat după crucificarea lui Christos.
După edictul din 313 d. Ch, de la Milano, din timpul domniei împăratului Constantin I-ul, creştinismul a devenit o religie liberă şi oficială în Imperiul Roman. Elena, mama împăratului a vizitat bisericile amenajate de Sfântul Pavel în Cappadocia: Biserica Înaltă la Gelveri şi Biserica Roşie, la Sivrihisar. In anul 381 d. Ch, autoritatea creştină a Cappadociei s-a transferat de la Kaiseri (Caesareea) la Patriarhatul din Constantinopol.
Au urmat perioadele agitate şi periculoase din timpul disputelor iconoclaste (726-843) şi invaziile arabe din secolele al VIII-lea până într-al X-lea.
Trebuie de remarcat că timp de multe secole sub stăpânirea imperiului ortodox al Bizanţului, comunitatea creştină din Cappadocia a vieţuit în continuare sub semnul retragerii din faţa plăcerilor vieţii şi al monahismului ascetic.
Invaziile arabe, și apoi turce, au resuscitat săparea şi reamenajarea bisericilor, sau a oraşelor fagure. S-au săpat căi de acces cât mai ascunse către adăposturile de locuire şi s-au asigurat proviziil. Deşi unele erau săpate în stâncile şi pereţii de la suprafaţă, unele oraşe stup aveau tot caracterul unor aşezări subterane, ca de exemplu cele de la Belisirma (Peristrema), Selime (Salomon) şi Göreme (Korama).
Atât în perioada iconoclastă, cât şi după aceea, bisericile-grotă au fost ornamentate cu pictură sau frescă. Se pare că în comunitatea creştină cappadociană furia iconoclastă nu a găsit înţelegere. Grotele săpate ca locaşuri de rugăciune creştină erau atât de întunecoase şi de austere încât numai culorile picturii, sau dalta sculpturii, le mai puteau deosebi de vizuinile animalelor. In Cappadocia mult prea austeră, icoanele pictate pe pereţii bisericilor s-au dovedit o necesitate. După înlăturarea furiei iconoclaste din viaţa Bisericii Bizantine pictura a înflorit mult în Cappadocia.
Timpurile de spaimă ale invaziilor arabe, purtătoare de flamuri verzi ale unui profet ce copia parţial preceptele creştine, au devenit o amintire după domnia împăratului bizantin Nikiforos Focas, învingător al arabilor în 956. Pacea s-a aşternut peste colectivitatea creştină anatoliană care a trecut la o mai asiduă dezvoltare şi decorare a spaţiilor religioase sau de locuire. Cu toate că pe cele trei continente ce înconjoară Mediterana creştinismul făcuse progrese edilitare remarcabile, în Cappadocia se păstra tradiţia unei vieţi religioase primitive, desfăşurată într-un mediu murdar, strâmt şi întunecat, atât material cât şi spiritual.
Oraşele îngropate în rocă nu mai reprezentau o necesitate şi probabil nici măcar o protecţie împotriva agresivităţii oamenilor din afară, după ce creştinismul a devenit religie liberă de stat, după mijlocul secolului al IV-lea d. Ch. Toată munca depusă acolo nu a adus nimic credinţei creştine după acea dată. Nu a adus nimic civilizaţiei şi nici indivizilor autopedepsiţi să locuiască ca insectele sau ca viermii. Secole de muncă, materializată în zeci de mii de grote excavate, în sute de mii de metri de canale, coridoare, aerisiri sau scări şi mii de metri pătraţi de decoraţiune picturală au rămas posterităţii drept curiozități turistice şi subiect pentru luctări despre curiozităţi istorico geografice. După ocuparea Anatoliei şi implicit a Cappadociei de către turcii selciukizi, în urma bătăliei de la Manzikert din 1071, creştinii rupeştri din oraşele îngropate în stâncă au trăit o perioadă lungă de toleranţă. Călugării au putut trăi în Cappadocia, exercitându-şi credinţa după tradiţia rituală bizantină. Intr-una din bisericile-grotă (cu hramul Sfântul Gheorghe) o frescă ilustrează relaţiile dintre cele două comunităţi, creştină şi musulmană, schiţând o istorie a perioadei.
Creştinii şi musulmanii au trăit circa două secole de pace comună. Din acele timpuri datează biserici, moschei şi şcoli teologice construite unele lângă altele.
Sub dominaţia ottomană, creştinii nu au mai avut libertatea exercitării activităţii lor religioase până în secolul al XIX-lea, așa încât creştinismul a dispărut practic din Cappadocia. Se poate concluziona că dispariţia oraşelor săpate în pereți şi subterane s-a produs către sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea.
Unor aşezări şi unor labirinturi austere din piatră, bandiţii, păstorii, sau musulmanii habotnici, nu le-au adus mari stricăciuni. Spaţiile au fost utilizate cu totul întâmplător, dar în marea lor majoritate au rămas bântuite de amintirile şi fantomele vremurilor de restrişte.
Aşezări tip fagure din perții pietroși, numite anterior oraşe, domină formaţiunile geologice de la suprafaţa solului. In ele se găsesc majoritatea locaşurilor rupestre de cult creştin, biserici sau mânăstiri. In ele mai pătrunde cât de cât lumina zilei şi au putut fi pictate cu talent, dăruire şi perseverenţă. In totalitatea lor, ornamentaţiile picturale şi în frescă din locaşurile creştine ale Cappadociei constituie un tezaur inestimabil de artă bizantină. Aceasta cu atât mai mult cu cât lucrările le-au executat artişti sau călugări anonimi. După aproximativ un mileniu de părăsire şi după parcurgerea mulțimii de anotimpuri cu caracter continental, cu variaţii mari de temperatură, după distrugeri provocate de cataclisme, comorile constructive şi artistice ale Cappadociei s-au păstrat impresionant de bine. In afara aşezărilor fagure de la suprafață, colectivităţile creștine ale Cappadociei au săpat şi stupefiante oraşe subterane, oraşe destinate numai refugiului din calea forţelor potrivnice, pentru izolare, apărare şi subzistenţă pe perioade îndelungate. Până în prezent s-au dat în circuitul ştiinţific şi turistic un număr de şase, dar se apreciază că există mai mult de treizeci. Cu fiecare etapă de cercetare se mai descoperă şi se cercetează nai şi noi aşezări de acest fel, asemănătoare colectivităţilor de furnici. Nici o sursă contemporană nu poate da informaţii exacte despre puţurile şi căile subterane şi nici despre volumul vestigiilor de locuire subterană. Vârsta exactă a oraşelor subterane nu se cunoaşte din surse scrise şi nici nu se poate determina cu precizie pe alte căi ştiinţifice. Ea se poate aprecia numai după informaţii istorice colaterale. Istoricul Anabis din Xenophon le-a datat începuturile între secolele al V-lea şi al VI-lea a. Ch. Datorită faptului că au apărut în zona de locuire hittită, unele din ele creează supoziţia că datează din acea epocă şi se presupune că au fost aprofundate de locuirea frigiană. Nu se poate şti cât de întinse sau cât de adânci le-au găsit primii creştini. Este sigur însă că numai creştinii primului mileniu au amplificat şi definitivat lucrările. Când colectivităţile se ştiau în securitate, componenţii lor locuiau deasupra terenului în încăperile săpate în pereţii de stâncă sau în colibe. Atunci lucrau pământul, creşteau animale, sau oficiau slujbe religioase, în comun sau izolat. In caz de pericol îşi petreceau nopţile numai în oraşele subterane, iar uneori rămâneau acolo multe zile, până la retragerea în deziluzie a inamicilor. Labirintele foarte complicate şi încăperile numeroase le permiteau să trăiască în subteran timp îndelungat fără a ieşi la suprafaţă.
Două oraşe subterane sunt mai reprezentative în prezent, cele de la Kaymakli şi de la Derinkuyu, ambele la sud de oraşul Nevsehir. Se pot vizita numai opt etaje de locuire până la adâncimea de 55 de metri, sau de 80 de metri. In cele două oraşe se puteau retrage şi supravieţui până la 10-15.000 de oameni. Nivelele erau conectate prin coridoare strâmte, cu sau fără trepte. Cele descoperite până azi într-un singur oraş subteran ating lungimea de 30 de kilometri. Pentru a despărţi anumite zone de locuire pe acelaşi etaj sau pentru a bloca accesul între nivele se foloseau nişte blocuri de piatră rotunde, şlefuite lenticular, care îşi aveau un loc special în perete. In caz de pericol ele erau împinse în dreptul culoarului. Blocurile lenticulare aveau prevăzute în centru cu orificii cu diametrul de 10-15 cm. Prin acea deschidere se puteau urmări mişcările atacatorilor rămaşi de cealaltă parte, sau se putea trage cu arcul. Blocurile aveau un diametru de 1-1,5 metri şi o greutate între 500-800 kilograme. Forma rotundă ajuta la rostogolirea lor rapidă în locaşurile amenajate pentru blocarea intrărilor. In oraşele subterane vieţuirea nu ar fi fost posibilă fără o ventilaţie foarte activă. La unele dintre oraşe s-au descoperit 52 de tubulaturi de ventilaţie ce aveau legătură cu suprafaţa terenului, în locuri foarte bine disimulate privirilor. Conducte de aerisire foarte scurte treceau de la un etaj la altul.
Scripete speciale permiteau o relaţie permanentă şi sigură cu exteriorul atât pentru spionare cât şi pentru o reaprovizionare. Când se crea o nouă încăpere, sau un nou coridor, scripetele se utilizau pentru evacuarea pietrei şi a nisipului rezultat la săpătură.
Primele două etaje serveau, în general, ca adăpost pentru animalele domestice, ca depozite şi ca bucătărie compusă din diverse încăperi. Conducte strâmte de circa 20 cm diametru uneau bucătăriile cu exteriorul, dar pregătirea alimentelor se făcea numai noaptea pentru ca fumul, aerul sau zgomotul să nu deconspire adăpostul. Alte etaje serveau pentru dormit, pentru retragere, sau protecţie faţă de agresori. Existau săli boltite pentru adunări, hale, săli de mese, biserici cu înălţime suficientă pentru ca un om să poată sta la verticală, camere de culcare şi săli de rezervă pentru alimente. Pereţii tuturor încăperilor erau săpaţi cu intrânduri şi cu nișe pentru aranjarea amforelor, farfuriilor, obiectelor personale şi a lămpilor cu ulei sau seu.
Graţie sistemelor foarte bune de ventilaţie, temperatura în interiorul oraşelor subterane se menţinea la circa 18-17 grade Celsius indiferent de sezon.
Cu toate că organizarea fiecărui oraş era diferită, utilităţile principale se regăseau în toate. De obicei la nivelul cel mai de jos se amenajau rezervoare de apă, iar în apropierea bisericilor se organizau săli religioase, de predicare sau chiar camere de botez. Cu toate utilităţile
prezentate nu se poate trece cu vederea atmosfera grea de respirat, sau chiar starea de spirit apăsătoare ce domnea în oraşele subterane pe timpul ocupării lor forţate. Trebuie să nu gândim la necesităţile fiziologice, la inexistenţa canalizaţiilor, la inexistenţa posibilităţilor pentru spălare, la posibilitatea existenţei unor oameni bolnavi, a unor naşteri, a unor epidemii, a unor decese, la lipsa de lumină, la fumul opaiţelor, la culcatul pe piatră, la nevoia de mişcare în spaţii închise, la dejecţiile animalelor, la zgomotul permanent al vorbirii sau al mişcărilor, la lipsa de intimitate şi nu în ultimul rând la starea de agresiune şi de frică.
Numai gândind profund la diversele neajunsuri ale vieţii în claustrare colectivă se poate înţelege mai bine vieţuirea în oraşele subterane, trecând peste aspectele de unicat, de bizarerie, de efort şi de curiozitate.
Aşezările de tip stup din Cappadocia şi mai ales oraşele subterane, în care orice urmă de viaţă a dispărut, ne dau măsura puterii de adaptare umană şi mai ales ne permit să reproducem mai de aproape viaţa omului primitiv.
Fenomenul uman din Cappadocia este un accident în evoluţia istorică a lumii antice şi bizantine, dar şi în evoluţia generală a civilizaţiei.
Poate fi considerat chiar un fenomen de involuţie a demnităţii şi a vieţuirii materiale a omului. Nu reprezintă nici pentru creştinism un punct sau un motiv de mândrie. Mizeria din colectivităţile creştine ale Cappadociei a depăşit graniţele perioadei stricte de prigoană, ea s-a perpetuat când în alte colţuri ale lumii creştine preoţimea şi bisericile dădeau tonul frumosului arhitectural şi spiritual, când turlele şi cupolele se ridicau mândru spre cer, când se împodobeau altarele, zidurile şi pavimentele cu mozaicuri şi picturi, când bisericile deveniseră focar de cultură, de învăţătură şi de mecenat pentru artişti. Se poate aprecia că spre deosebire de alte oraşe dispărute, a căror moarte omenirea o repetă, istoria a făcut un serviciu civilizaţiei când a creat condiţiile dispariţiei vieţii din aşezările rupestre tip stup, sau subterane din Cappadocia.