REGIMUL POLITIC (1918-1938) IN ROMÂNIA

În perioada interbelica - 1918-1938 - România a traversat mai multe etape: a) 1919-1922 - etapa caracterizata prin resimtirea distrugerilor provocate de Primul Razboi Mondial; b) 1922-1928 - perioada dezvoltarii relative, când România îsi reface potentialul economic, productia industriala si agrara creste treptat si se încheie procesul de unificare în plan politic si economic; c) 1929-1933 - marea criza economica caracterizata prin inflatie, somaj, pauperizare; d) 1934-1938 - perioada relansarii economice a României datorita politicii protectioniste si a interventiei statului în economie. În 1938 România a atins punctul maxim al evolutiei sale.
România a fost în perioada interbelica o tara mediu dezvoltata, o tara în care ramura de baza era agricultura iar industria era în ascensiune. Societatea româneasca a fost si acum o societate a contrastelor, existand o mare diferenta intre mediul urban unde locuiau cam 18% din totalul locuitori si cel rural.
Prefacerile, avantul, progresele Romaniei în perioada interbelica s-au datorat desavarsirii statului national România Mare, ceea ce a sporit potentialul uman si material al tarii.
Realizarea unirii celei mari la 1 decembrie 1918 a facut din România una din marile tari ale Europei. Suprafata ei a crescut de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, fiind a noua tara ca suprafata în Europa. Populatia tarii a ajuns la aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa 72% erau romani, iar 28% minoritati : maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sarbi, croati, tigani, etc. Minoritatilor li s-au asigurat drepturi egale cu ale populatiei majoritare, drepturi consfiintite prin decretele-lege din 1918, 1919, prin Constitutia din 1923, Legea Invatamantului 1924 si 1928 si prin Legea Electorala 1926. Pentru integrarea si solutionarea problemei minoritatilor nationale, imediat dupa Primul Razboi Mondial în România s-a infiintat un subsecretariat de stat pentru minoritati. De asemenea, România a acceptat tratatul minoritatilor incheiat la Paris în timpul Conferintei de Pace. În solutionarea problemelor minoritatilor, guvernele Romaniei din perioada interbelica a avut drept model principiile consemnate în acest domeniu de Rezolutia Unirii de la Alba-Iulia, 1918. Minoritatilor li s-a permis o reprezentare parlamentara si dreptul de a-si constitui partide proprii, ca de exemplu : Partidul Maghiar - 1922, Partidul German - 1929, Partidul Evreiesc - 1931.
În perioada interbelica nu se produc modificari esentiale în structura populatiei Romaniei. Taranimea ramane principala clasa sociala (ocupa cam 80% din populatia tarii). În cadrul ei se produce o crestere a categoriei de mijloc, rezultat al reformei agrare din 1921, prin care 1,4 milioane de familii de tarani au fost improprietarite.
În urma acestei reforme, prin care au fost expropriate 6 mil. ha pamant, marii proprietari funciari primesc o grea lovitura în plan economic, care, corelata în plan politic cu cea electorala din 1926, determina disparitia acestei clase.
Se consolideaza burghezia, rezultat al dezvoltatii industriale. Predomina burghezia mica, mijlocie, cea comerciala, iar dupa 1934 apare burghezia financiara si industriala.
Consecinta a dezvoltatii industriale este si consolidarea clasei muncitoare romanesti. Muncitorimea se concentreaza în marile zone si orase industriale : Valea Prahovei, Valea Jiului, Bucuresti, Brasov.
Tot acum se afirma categoria functionarilor si mai ales intelectualitatea, care se angajeaza plenar în evolutia societatii romanesti.

Unirea de la 1 decembrie a necesitat masuri legislative, economice si politice de realizare a unificarii depline, a integrarii în noile provincii în statul roman. A existat o perioada de tranzitie, 1918 - 1920, când organsime special creeate cum au fost : Sfatul Tarii, Parlamentul si Consilul Dirigent din Transilvania, Comitetele Unirii din Basarabia si Bucovina au asigurat integrarea pasnica a acestor teritorii romanesti în statul national. În 1920, prin decrete lege, aceste organsime regionale de tranzitie au fost desfiintate. În plan economic unificarea s-a realizat prin stampilarea coroanelor si rublelor (1919) si prin Legea Impozitului din 1921 prin care s-a fixat un impozit unic,pentru toti cetatenii, în functie de avere. În acelasi timp s-a introdus legea Bugetului de stat, valabila si pentru teritoriile nou integrate. În plan politic, inca din 1918, s-a introdus în România votul universal, egal, direct si secret pentru toti cetatenii de la 21 de ani. Erau exceptati de la dreptul de vot militarii, magistratii si femeile.
Constitutia din 1866 nu mai corespundea noilor realitati romanesti de dupa unire, de aceea, în 1923, 29 martie s-a adoptat o noua constitutie, care stabilea caracterul unitar, indivizibil si inalienabil al teritoriului romanesc. Prin constitutie sunt garantate drepturile minoriatilor de reprezentare parlamentara si în toate institutiile si organele statului. În acelasi timp constitutia garanta libertatea constiintei si deplina egalitate tuturor confesiunilor. Legea electorala din 1926 introducea principiul primei electorale, partidul care obtinea la alegerile parlamentare cel putin 40 % din locurile parlamentului primea o prima electorala care sa-i poate permite sa obtina majoritatea. Aceasta masura a asigurat o stabilitate a guvernelor în perioada interbelica.
Unificarea administrativa a statului roman s-a realizat prin legea administrativa din 1925, care impartea tara în judete, în plase, în orase, comune si sate. Judetele erau conduse de un prefect numit de Guvern, plasele de catre un pretor, iar orasele si comunele de catre un primar ales de consiliile locale. Aceasta lege punea în aplicare si principiul descentralizarii - transferarea unor prerogative ale organelor centrale - Guvern, autoritatilor locale.
În 1924 s-a elaborat Legea Invatamantului care stipula gratuitatea si obligativitatea invatamantului elementar - 7 ani.
Prin Constitutia de la 1923, România era o monarhie constiturionale, seful statului fiind regele, dar spre deosebire de ceea ce se prevedea în 1866, prerogativele regelui slabesc, crescand acum rolul parlamentului. Regele continua sa fie si în perioada interbelica arbitrul vietii politice romanesti, el, impreuna cu guvernul reprezentand puterea executiva în stat. El pierde dreptul de veto absolut. Dat fiind aportul monarhiei, în special al regelui Ferdinand în Realizarea Unirii de la 1 decembrie, prestigiul Romaniei creste si se intareste, în perioada imediata unirii. Ca realizator al unirii, Ferdinand, impreuna cu regina Maria se incoroneaza în 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, ca regi ai Romaniei Mari, la Catedrala Reintregirii.
Monarhia romana trece insa în deceniul al treilea printr-o criza datorata faptului ca principele mosteniror Carol, datorita vietii sale particulare renunta în 1925 la drepturile sale de urmas la tron. În 1926, la 4 ianuarie, parlamentul voteaza legile prin care Carol este inlaturat de la succesiune. Este desemnat ca succesor, fiul sau Mihai, care, minor fiind a necesitat constituirea unei regente care sa conduca pâna la majoratul lui Mihai. Regenta si-a intrat în atributiuni în anul 1927, când, regele Ferdinand moare. În 8 iunie 1930, principele Carol revine în tara si, cu acordul Guvernului taranist devine rege al României, prin încalcarea legii din 1926. Carol al II-lea (1930-40) si-a manifestat dorinta de a instaura un regim personal, de autoritate, toate actiunile, masurile sale din acesta perioada, în urma instaurarii dictaturii personale erau subordonate acestui scop.
Parlamentul a avut atributii sporite fata de perioada anterioara, conferite de constitutia din 1923. Institutia parlamentara era tot puterea legiuitoare, structurat pe 2 camere : deputatii si senatul. El controla guvernul.
Perioada interbelica româneasca se caracterizeaza printr-un sistem politic pluripartidist, fata de cea anterioara când era bipartid. Acum, cel mai puternic partid este PNL, reprezentantul burgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare prin efort propriu, a dezvoltarii industriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina a devenit primul partid cu adepti în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în perioada 1922-1926 si în perioada 1932-37 când a luat masurile politice si economice de desavarsire a unificarii României si de redresare, relansare economica dupa criza dintre 1922-33. Forta acestui partid a fost data si de liderii sai I.I.C. Bratianu, Vintila Bratianu, I.G. Duca, Constantin Dinu si Gheorghe Tatarascu, precum si teoreticienii Stefan Zeletin, Vintila Bratianu, Mihail Manoilescu.
Al doilea mare partid din perioada interbelica este PNT, fondat la 10 ianuarie 1926 prin fuziunea PNR din Transilvania si PT condus de Ion Mihalache. PT se formase în 1918 din initiativa unui grup de tarani, învatatori, care era primul partid ce exprima initial interesele taranimii. Baza sociala a PNT era taranimea, mica burghezie, intelectualitatea. Acest partid a urmarit în activitatea sa completarea constitutiei din 1923, aplicarea principiului descentralizarii. A urmarit apararea interesul taranimii, a intelectualilor, punând pe prim plan dezvoltarea agriculturii. Era adeptul sprijinului capitalului extern, prin doctrina "portilor deschise". Doctrinarii sai au fost Gheorghe Zane, Virgil Madgearu, iar conducatori: Iuliu Maniu (fost conducator al PNR) si Ion Mihalache. PNT s-a aflat la guvernarea tarii intre 1928-31 în plina criza economica si 1932-33.
În perioada interbelica pe scena politica româneasca au functionat si partide de centru, intre care, cel mai important a fost Liga Poporului fondat în aprilie 1918 de catre generalul Alexandru Averescu, partid care în 1920 si-a luat numele de Partidul Poporului. Prestigiul sau a fost sporit de personalitatea conducatorului sau, care si-a câstigat o mare popularitate în timpul Primului Razboi Mondial. Partidul s-a aflat la guvernare intre 1920-21.
Intre 1918-1938 în politica româneasca s-au afirmat si extremele politice : extrema stânga si cea dreapta.
Extrema stânga a fost reprezentata de PCR, constituit la 8 mai 1921 având ca ideologie marxismul. A functionat de la început ca o sectie a Cominternului, internationala a treia comunista, cu sediul la Moscova, popularizând ideile acestuia. Datorita ideilor promovate, aceea a autodeterminarii nationale în 1924 a fost scos în afara legii, urmând sa lucreze în ilegalitate pâna în 1944.

Bazele extremei drepte în România au fost puse de Liga Apararii National Crestine, organizatie înfiintata în 1923 de profesorul A.C. Cuza. Aceasta organizatie era ani-democratica, anti-semita, promovând idei nationaliste. În 1927 din LANC s-a desprins o grupare condusa de Corneliu Zelea Codreanu intitulata Legiunea Arhanghelului Mihail. În 1930 LAM îsi ia numele de Garda de Fier si, datorita politicii, ideilor si mai ales a asasinarii în 1933 a prim-ministrului I.Gh. Duca Garda de Fier este declarata ilegala. În 1935 Garda de Fier se legitimeaza politic prin partidul " Totul pentru tara ".

Confruntarea intre democratie si tendintele autoritariste ale unor partide sau personalitati politice reprezinta o alta caracteristica a vietii politice interbelice. Aceasta a fost dominata, dupa cum am subliniat, de PNT si PNL, ambele partide optau pentru democratia parlamentara, garantata de un monarh constitutional.

Liberalismul (neoliberalismul) doctrina PNL îsi propunea faurirea unei economii capitaliste, prospere, în care rolul principal revenea burgheziei. În conceptia liberala acest lucru era posibil numai prin realizarea unei economii eficiente, unei industrii puternice. Aceasta urma sa se dezvolte prin utilizarea capitalului autohton, prin utilizarea bogatiilor tarii, prin limitarea influentei capitalului strain si dezvoltarea pietii interne si a protejarii economiei de catre stat.

PNT promova o politica de întarire a statului taranesc, fiind adeptii statului agrar. taranistii erau adeptii patrunderii masive a capitalului strain.
În perioada interbelica s-a manifestat în viata politica si teoria socialista, reprezentata de partidul social democrat, refacut în 1927 sub Constantin Titel Petrescu. Aceasta teorie milita pentru reformarea societatii românesti prin preluarea puterii politice de catre clasa muncitoare, fapt ce trebuia realizat în cadrul democratiei parlamentare, în urma unor alegeri libere. La polul opus existau gruparile politice de dreapta, reprezentat de legionari, adeptii unui sistem totalitar. Ei militau pentru realizarea unui stat national legionar de tip fascist. Doctrina totalitara era reprezentata si de PCR, reprezentantul totalitarismului de stânga.

În perioada interbelica se remarca doua tendinte, doua optiuni. Curentul europenist si curentul traditionalist. Societatea parcurge un proces de modernizare în perioada interbelica, de integrare în valorile civilizatiei europene, iar în plan politic drumul de la democratie la autoritarism, deceniul al IV-lea marcând amurgul democratiei românesti.

EROICUL AN 1917

La sfarsitul primei campanii, asa cum am observat, situatia Romaniei era critica. La marile pierderi umane si in material de razboi, se adaugau pierderile provocate de boli, consecintele foamei si ale gerului, problemele grave, administrative, politice si militare create de aglomerarea importantului surplus de populatie concentrata in spatiul Moldovei, in urma ocuparii de catre inamic a restului teritoriului romanesc. In aceste conditii grele, a trebuit sa fie desfasurata o uriasa activitate organizatorica. Efortul principal a fost indreptat spre reorganizarea armatei, in vederea continuarii razboiului. In realizarea acestui obiectiv, un rol important a revenit misiunii militare franceze, condusa de generalul Henri Mathias Berthelot. Membrii misiunii, raspanditi in unitati sau in statele majore, au instruit armata romana in asimilarea noilor metode de lupta si pentru folosirea noului material de razboi, primit din abundenta din Franta, in cea mai mare parte.

S-a izbutit sa se puna pe picior de lupta o armata de operatii de 460000 oameni, cu o inalta capacitate combativa si cu un ridicat moral. Delegatiile aliate sosite in capitala Moldovei, cu scopul de a da asigurari cu privire la recunoasterea drepturilor romanesti (o delegatie franceza condusa de Albert Thomas, ministrul munitiilor, una belgiana, condusa de ministrul socialist Vanderwelde si o misiune americana condusa de generalul Hugh Scott) au putut sa se convinga de aceasta realitate.

In conformitate cu planurile generale ale comandamentului aliat, generalul Scerbacev, devenit sef al Marelui stat major al armatei ruse, impreuna cu generalul Prezan, la inceputul lunii mai, au stabilit liniile principale ale unei viitoare ofensive care trebuia pornita in sectorul Namoloasa, la inceputul lunii iulie. Pe frontul romanesc insa, in urma revolutiei, descompunerea armatei ruse a devenit tot mai accentuata. Soldatii refuzau sa mai lupte. Contraofensiva Puterilor centrale de la inceputul lunii iulie a dus la infrangerea trupelor ruse din sectorul de nord. Armatele austriece au atins din nou Galitia si Bucovina. Orasul Tarnopol este ocupat. In aceste conditii, comandamentul german a elaborat planul de a scoate Romania din lupta, in urma unei ofensive concentrate, executate de grupul de armate condus de generalul Mackensen, care trebuia sa dea lovitura principala in zona Namoloasa, actiune ce urma sa fie combinata cu o ofensiva a grupului Gerock, la Oituz. In felul acesta, trupele romane trebuiau sa fie prinse intr-un urias cleste, iar Moldova ocupata.

Succesiune in timp a actiunilor a dat nastere la trei operatii: operatia ofensiva a armatei a II-a romane in zona Marasti, cunoscuta sub denumirea de Batalia de la Marasti; operatiile de aparare ale armatei I romane in zona Marasesti si a aripei drepte a armatei a II-a in zona Oituz, cunoscute sub denumirea de Batalia de la Marasesti si Batalia de la Oituz.

Batalia de la Marasti a inceput printr-o masiva pregatire de artilerie, la 9/22 iulie 1917. Desi s-a desfasurat cu succes, ofensiva armatei romane a trebuit sa fie oprita zece zile mai tarziu. Ca urmare “a descompunerii armatei ruse, romanii au trebuit sa faca fata in aceata regiune la toate greutatile operatiilor”. Actiunea armatei a II-a romane la Marasti a determinat schimbarea directiei de ofensiva a armatei germane, proiectata a se desfasura intre Siret si Prut. Maresalul Mackensen si-a deplasat in zona Focsani fortele de care dispunea la Namoloasa. Schimbarea directiei de ofensiva a reliefat limpede succesul bataliei de la Marasti.

Batalia de la Marasesti. Potrivit prevederilor initiale, inceputul ofensivei armatei romane pe frontul de la Namoloasa fusese fixat pentru dimineata zilei de 13/26 iulie. Desfasurarea cu succes a luptei de la Marasti a creat conditii favorabile in acest sens. Cu o zi inainte, insa, armata a V-a rusa, care trebuia sa coopereze cu armata I romana in aceasta ofensiva, a primit ordinul sa opreasca pregatirea de artilerie si sa amane operatia pana la noi ordine. La randul ei, armata romana, la 12/25 iulie, orele 20, a primit ordinul sa suspende ofensiva. Ambii adversari, deci, din motive deosebite, insa, au renuntat la ofensiva proiectata in sectorul Namoloasa.

Ca urmare a luptelor de la Marasti, armata germana si-a mutat centrul ofensivei intre Siret si cotul Carpatilor, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud. Aceasta trebuia sa fie unul din bratele clestelui in care inamicul intentiona sa prinda si sa zdrobeasca fortele romane si ruse, pentru a putea, apoi, sa cucereasca Moldova; cel de-al doilea brat era format din grupul Gerock, care trebuia sa inceapa ofensiva la Oituz. In conceptia strategica a inamicului, cele doua batalii reprezentau partile unui ansamblu prin finalizarea caruia trebuia sa se ajunga la nimicirea armatelor romano-ruse, scoaterea Romaniei din razboi si deschiderea drumului spre Odesa. Ocuparea Moldovei si a Ucrainei de sud trebuia sa asigure Germaniei mijloacele economice necesare continuarii razboiului; in acest scop, aici, au fost concentrate importante forte, utilizandu-se toate mijloacele pentru a exploata starea de spirit existenta in randurile armatei ruse.

Actiunea inamicului a inceput la 24 iulie/6 august, in momentul in care, in sector, avea loc o importanta dislocare de trupe ruse spre Bucovina, pentru a preveni un atac. In pofida defectiunii unor mari unitati ruse (diviziunile 71 si 34) care au refuzat sa lupte si s-au retras, armata romana, impreuna cu trupele ruse ramase pe pozitii au repurtat o stralucita victorie. Au dovedit lumii, o data mai mult, ca “nici pe aici nu se trece”. “Maraseștii au fost mormântul iluziilor germane”. Aici generalul Mackensen a cunoscut ce este înfrângerea.

După 29 zile de lupte (24 iulie/6 august/24 august/3 septembrie), armata germana a fost silita sa treaca la defensiva. La batalie au participat 11,5 divizii inamice si 14,5 divizii romano-ruse de infanterie si 3,5 de cavalerie. Armata română a pierdut 610 ofițeri și 26800 soldați, iar armata germană 60000-65000 oameni. Cu prețul unor enorme sacrificii și consumând un imens material de război, inamicul a reușit o pătrundere de 6-7 km, pe o lărgime de aproximativ 30 km. Țelurile strategice ale armatei germane au au fost atinse; armata română rămânea întărită pe teritoriul statului național.

Batalia de la Oituz a fost declansata la 26 iulie/8 august, dupa doua zile de la inceputul ofensivei de la Marasesti. Inamicul planuia sa atraga fortele de la Marasesti si sa execute o lovitura principala pe directia Onesti. Dupa eforturi succesive, cu mari pierderi, trupele germane au izbutit sa patrunda in sectorul central al frontului doar cca 6 km. Luptele au incetat definitiv, la jumatatea lunii august. Ofensiva armatelor germane a fost oprita pe intrgul front de lupta.

Victoriile din vara anului 1917, asa cum s-a notat si mai sus, in lumina evenimentelor diplomatice din prima parte a anului 1917, “au avut o importanta capitala politica si militara, facand sa esueze planurile de impartire, de desfiintare a statului roman”. “Au fost aparate, cu pretul a numeroase jertfe, independenta si suveranitatea nationala, s-a asigurat continuitatea statala.” Victoriile romanesti au ingaduit “mentinerea nucleului catre care au continuat sa graviteze toate fortele de eliberare romanesti”; ele au contribuit, decisiv, la Unirea cea Mare.

Victoriile de pe frontul romanesc, salutate cu admiratie de inalte personalitati Aliate (generalul Pershing, comandantul fortelor armate ale S.U.A. in Europa, generalul Cadorna, comandantul suprem al armatei italiene s.a.) au avut importante consecinte de ordin general; au stavilit una din cele mai puternice ofensive pe frontul de est, barand drumul inamicului spre Rusia. Potrivit aprecierilor istoricului englez Setton-Watson, romanii l-au impiedicat pe Mackensen sa ocupe Odesa si pe Leopold de Bavaria, Moscova. Drept urmare, comandamentul german a renuntat definitiv la operatii ofensive pe acest front. Intre Rusia si armatela Puterilor centrale, in aceasta zona, continua sa existe statul roman.

CAMPANIA MILITARĂ DIN 1916 SI ALTE EVOLUŢII

Intrarea României în război a avut o deosebită însemnatate politică, strategică și morală. In timp ce Kaizerul, deprimat, considera că “totul este pierdut”, generalul Erich Ludendorf, seful Cartierului General al Comandamentului Suprem al armatei germane aprecia, cu amărăciune, în memoriile sale, apărute ulterior: “intrasem într-o luptă titanică fără seamăn […] nu puteam să ne dăm seama atunci cât de greu ne lovea declarația de război a României”. In acelaș timp, “națiunea franceză în întregime”, potrivit expresiei primului ministru al Franței, aplauda decizia României. “N-am uitat și nu vom uita niciodată, va nota, în acest sens, generalul Petain, că România a intrat de partea noastră într-o epocă când războiul era departe de a fi câștigat”. Este un eveniment care va rămâne în istoria eliberării popoarelor (și care) va scurta considerabil durata războiului, aprecia un ziarist. In general, decizia României a produs asupra aliaților “un minunat efect moral”.

In urma ultimatumului Antantei, intrarea în război s-a făcut într-un moment nefavorabil din punct de vedere militar, când balanța militară nu inclina în favoarea Antantei, când forțele Puterilor Centrale, nefiind puternic angajate, aveau libertatea de acțiune și putința de a realiza o superioritate covârșitoare pe frontul român. De pe frontul de vest, au fost trasferate 5 divizii de infanterie și una de cavalerie. Pe frontul românesc au fost utilizate și măcinate peste 30 de divizii ale Puterilor Centrale. Victoriile românești din vara anului 1917 au salvat frontul oriental, au îngăduit transportul neîntrerupt al trupelor americane, care au hotărât victoria pe frontul occidental. Referindu-se la intrarea României în război, primul ministru Brătianu aprecia: "Noi nu am intrat ca niște solicitatori și nepoftiți […] am intrat ca niște aliați doriți și ceruți", atunci când ambasadorul Franței la Petersburg spunea: "dacă România nu intră în război se poate compromite frontul occidental. Am intrat in război atunci când rușii ne spuneau: acum ori niciodata”.

Deși participa la un război imperialist, care viza reîmpărțirea economică și politică a lumii, România a dus un război drept, de eliberare națională.

Planul de campanie al României, judicios întocmit, prevedea executarea unor acțiuni pe două fronturi: ofensiva pe frontul transilvan, unde erau dislocați 420324 de oameni, din totalul de 567847, și apărarea, în prima fază, pe frontul din Dobrogea, în așteptarea concentrării trupelor ruse la sud de linia Cernavodă-Medgidia, și ofensiva în cea de-a doua. Frontului de sud îi erau afectați 142523 oameni.

Când România a intrat în acțiune, la 15/28 august, eforturile Aliaților ajunseseră la limită; acțiunile de pe frontul occidental, de la Verdun și de pe Somme se încheiaseră. Ofensiva de pe frontul italian ajunsese la punctul final. Puterile Centrale și-au putut deplasa o parte din trupe pentru a le opune Rusiei. Ofensiva generalului Brussilov a fost oprită la 17/30 iulie; armata rusă își consumase potențialul uman și cel militar. In Balcani, înainte ca armata generalului Sarrail să fi trecut la ofensivă, armatele bulgare au atacat atingându-și obiectivele propuse. Ofensiva ulterioară a armatei aliate (10 septembrie) s-a sfarșit fără rezultate importante. Declarând război României, la 19 august/1 septembrie 1916, Bulgaria și-a putut concentra toate forțele pe frontul român. In aceste condiții, Puterile Centrale au avut posibilitatea să aducă pe frontul românesc un însemnat număr de unități (18 divizii germane, 14 austro-ungare, 5 bulgare si 3 turcești, în total, 40 de divizii).

Importanța momentului impus de aliați apare cât se poate de limpede; faptul a avut grave consecințe asupra desfășurării operațiilor militare.

*Ofensiva în Transilvania. Aceasta nu a fost susținută nici pe flancuri, de ofensiva rusă în Galiția și nici de frontul din Salonic. Deși desfășurată fără energia necesară, ofensiva română se dezvolta satisfăcător la început. Armatele române au pătruns adânc pe teritoriul provinciei de peste Carpați. Au fost ocupate orașele Sibiu, Brașov, Toplița, Miercurea Ciuc. Ca urmare, însă, a atacului armatelor germano-bulgare din sud, care a provocat pierderea capului de pod de la Turtucaia, ofensiva pe frontul transilvan a fost oprită (26 august/8 septembrie). O parte din trupe au fost deplasate pe frontul din sud. Marele Cartier General a conceput operația de la Flămânda. Printr-o acțiune fulgerătoare, executată prin trecerea unor importante efective peste Dunăre, trupele germano-bulgare din sudul Dobrogei trebuiau încercuite și distruse. Deși o parte din efective trecuseră Dunarea și manevra se desfășura cu succes, operația a trebuit sa fie întreruptă deoarece inamicul, terminând concentrarea forțelor în Transilvania, începuse ofensiva. Forțele aduse pe frontul de sud au fost dirijate, din nou, pe frontul de peste Carpați. Pe frontul din sud s-a organizat numai apărarea.

Sprijinul trupelor ruse pe frontul din Dobrogea a fost ineficient; până la sfarșitul lunii octombrie, astfel că trupele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul provinciei. La est de Carpați, trupele inamice, după lupte grele, au fost oprite la Oituz. Aici, s-a acoperit de glorie divizia 15 infanterie, supranumită ulterior Divizia de fier. Divizia a avut, în bătălie, drept lozincă: Pe aici nu se trece.
In sudul Transilvaniei, după lupte înverșunate la trecătorile Carpaților (Predeal, Bran, Olt), ca urmare a concentrării superioare inamice la trecătoarea Jiului, rezistența românească a fost înfrântă acolo. Ca urmare a acestui fapt, a fost abandonată și apărarea defileului Oltului. In același timp, o altă grupare inamică a reușit să treacă Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de invazie germana au atacat, concentric, în Muntenia (gruparile K,  numite astfel după inițiala numelor comandanților: Kohne, Kraft si Kosch). Impotriva acestora, romanii au desfășurat bătălia de la Argeș-Neajlov, denumită și bătălia pentru Bucuresti, cea mai ampla acțiune angajată în campania anului 1916.

Planul Marelui Cartier General era de a zdrobi forțele inamice înainte ca acelea să fi avut timpul să se unească în cuprinsul unui front continuu. Luptele ofensive au început la 17/30 noiembrie 1916. Insuficiența armamentului și lipsa de unitate în desfășurarea acțiunilor, la care s-a adăugat opoziția comandanților ruși de a participa la bătălie (trupele ruse au declanșat, fără vigoare însă, o ofensivă în nord, pentru a “ușura desfășrarea operațiilor române”) au atras eșuarea planurilor ofensive românești și ocuparea capitalei de către trupele inamice, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916. Trupele române s-au desprins de inamic. Trupele ruse, superioare numeric, s-au retras din Dobrogea. La 23 decembrie 1926/5 ianuarie 1917, ultimele unități au trecut Dunărea la nord de Galați. După lupte grele, la sfârșitul lunii decembrie, ambele tabere își epuizaseră mijloacele de luptă. Frontul a fost stabilizat pe văile Sușiței, Putnei și Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se încheiase.

Rezerva pe care a manifestat-o armata rusă a fost cât se poate de limpede conturată. Incă de la sfârșitul lunii septembrie, generalul Alexeev propusese abandonarea Olteniei și a Munteniei. Trupele ruse au început să patrundă masiv doar după ocuparea Bucureștiului și apropierea inamicului de Moldova. ”Romania se apără pe Siret”, declara generalul Alexeev. Aceste manevre tactice corespundeau liniei politice a cercurilor conducatoare țariste. In toamna anului 1916, acestea puneau serios problema modificarii tratatului politic încheiat cu Romania. Așa cum rezulta din documentele secrete publicate de puterea sovietică în ziarul “Pravda”, în noiembrie 1917, ministrul de război, Polivanov, într-un raport din 7/20 noiembrie 1916, arăta că interesele Rusiei sunt contrare inființării unui stat românesc de 13 milioane de locuitori, realizat prin unirea provinciilor istorice. Evenimentele - consemna demnitarul țarist - au modificat condițiile tratatului; sarcinile sporite care revin forțelor armate ruse impun revizuirea tratatului încheiat cu Romania.

Incă din vara anului 1916, unele cercuri conducatoare ruse se orientau spre o pace separată. Chiar dacă nu se admite, așa cum se apreciază în unele scrieri, că intrarea României în război a fost forțată de Rusia într-un moment ales de Berlin și că Sturmer ar fi încheiat un acord secret cu Wilhelm al II-lea pentru împarțirea Românei (fapt care ar explica sabotarea frontului românesc și oprirea inamicului pe Siret).

In pofida eforturilor de a scoate România din război, prin concentrarea intregului efort al Puterilor Centrale pe frontul românesc, “armata română - după aprecierea lui Ludendorf - deși bătută, n-a putut fi nimicită”. Ea s-a retras în ordine, cauzând inamicului grave pierderi, obligându-l sa treacă la defensivă. Grelele sacrificii facute de România în lupta comună (în retragere au fost incendiate și câmpurile petroliere și rafinăriile) nu au fost compensate de sprijinul corespunzător al aliaților. “Noi - observa cu amaraciune I.I.C. Bratianu - raspunzând acelora care, pe drept, considerau convenția militară încheiată de Romania ca lipsită de garanții suficiente - am facut exact ca omul care se duce cu cecul la bancă și o găsește închisă”.

In afara dificultăților create de situația din Moldova, devenită centru al rezistenței românești și zona de refugiu pentru o însemnată parte a populației, în afară de sarcinile sporite, politice și militare, ridicate de necesitatea eliberării teritoriilor ocupate, supuse de inamic unui regim de teroare și unei enorme spolieri, fără margini, Romania era confruntată și cu primejdia ce o reprezentau, pentru interesele sale, cele mai vitale, tratativele de pace separată, care începuseră între ambele tabere, încă de la sfarșitul anului 1916. 

Cu toate demersurile întreprinse de regele Ferdinand și de primul ministru de a constitui, după începerea războiului, un guvern de concentrare națională, Partidul Conservator a refuzat propunerea fără să facă însă opoziție tronului. Conservatorii democrați au acceptat propunerea abia în decembrie 1916. Retragerea în Moldova și organizarea teritoriului pentru continuarea rezistenței a ridicat numeroase și grave probleme. Distrugerea sistematică a instalațiilor petroliere, realizată sub conducerea colonelului englez Thomson, a pricinuit pagube care au fost evaluate la 10 milioane lire sterline. In provincia de peste Milcov, alături de refugiații civili din ținuturile ocupate și de armată, de cei circa 20.000 de răniți și bolnavi, de prizonieri, sau de cetățeni aparținând statelor inamice, în jur de 30.000, au fost aduși mii de tineri între 16-19 ani, precum și recruții anilor 1917-1920. Transportul și cazarea au impus grave probleme. Potrivit evaluărilor, populația flotantă, evacuată în Moldova, se ridica la mai mult de un milion și jumătate de suflete. Pe teritoriul provinciei se aflau deasemenea și ostașii ruși.

Cu toate măsurile întreprinse de autorități, condițiile grele provocate de asprimea iernii, de lipsa alimentelor, de insuficiența medicamentelor și a personalului sanitar au provocat populației suferințe incomensurabile și au impus un greu tribut de victime. Potrivit mărturiilor timpului, numai tifosul exantematic a costat 300.000 vieti omenesti. Iasul prezenta un aspect sumbru. Mortalitatea a atins proportii tragice (circa 400-500 oameni zilnic). Un ziar al timpului consemna ca, in Moldova, “tifosul exantematic ne-a costat mai mult decat zece batalii”. Potrivit unei statistici americane, la sfarsitul primei campanii, romanii pierduseră, în total, 500.000 oameni (100.000 morti, 150.000 raniti si 250.000 prizonieri). Cu toate împrejurările neobișnuit de grele, speranța în victoria cauzei naționale a rămas nezdruncinată.

La Iași, la jumătatea lunii decembrie 1916, a putut fi constituit un guvern național, în componența căruia a intrat și Take Ionescu ca ministru fără portofoliu, precum și alți trei conservatori democrați; actul a fost necesar pentru a afirma unitatea de acțiune în momentele grele prin care trecea țara. Paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situației populației din Moldova, efortul s-a concentrat, firesc, asupra problemei agrare; atât regele Ferdinand, cât și guvernul au făcut promisiuni cu privire la împroprietărirea care urma să fie efectuată la sfârșitul războiului, o data cu modificarea legii electorale (ca urmare a modificării Constituției, numărul votanților trebuia sa se ridice, de la 18.000 la 1.200.000). Inscrierea acestei probleme pe ordinea de zi a Parlamentului, deschis la sfârsitul anului 1916, a fost determinată, în egală masură, și de puternicele frământări din rândul țărănimii.

Prin doua proclamații succesive (23 martie/5 aprilie și 23 aprilie/5 mai 1917) regele Ferdinand a dat asigurări țăranilor. Repunerea în discuția Parlamentului a celor două reforme a fost grăbită și de intervenția grupului de liberali de stânga (N. Lupu, Gr. Iunian, Gr. Trancu-Iași s.a. care au format, apoi, Partidul Muncii). Faptul nu trebuie considerat doar ca o simplă manevră, menită să rezolve o situație dificilă, facută sub presiunea evenimentelor interne; trebuie înteles că desăvârșirea unității, la care românii nu au încetat să nazuiască chiar în aceste momente grele, nu se putea realiza decât în cadrul unui sistem democratic.  Acestea nu erau simple promisiuni, de natură să mențină unitatea internă, națională, să îngaduie continuarea luptei; având ca punct de plecare necesitațile interne, care decurgeau din stadiul de dezvoltare al societății românești, reformele reprezentau, totodată, o garanție acordată românilor de pretutindeni, în legatură cu viitoarea formă de organizare a României Mari. “Noi, spunea T. Ionescu în Camera, la 10/28 iunie, legiferam azi pentru o Românie mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine, la România Mare”.

Conservatorii ramași în București (Al. Marghiloman, Th. Rosetti, T. Maiorescu, G. Stirbey), cu excepția grupului lui P.P. Carp, sub presiunea evenimentelor, și ei, au fost constrânși să includă în programul partidului cele doua reforme. După îndelungi dezbateri, în cursul cărora a fost subliniată valoarea națională a actului, proiectul pentru modificarea Constituției a fost votat în Cameră, în vara anului 1917, cu 130 voturi din 144, majoritatea cerută fiind de 94.

Deși nu au existat împrejurările și răgazul aplicării practice a reformelor, declararea acordului asupra principiului acestora deschidea calea transformărilor democratice care trebuiau să însoțească procesul de formare și întărire a statului național unitar, creând cadrul juridic corespunzător. Modificarea Constituției trebuie înțeleasă, deci, în cadrul complex al împrejurărilor din vara anului 1917, dar și ca o consecință a evoluției societaății românești, a necesității trecerii acesteia într-o etapă nouă, superioară.

In prima parte a anului 1917, confruntat cu o gravă criză politică internă, guvernul s-a străduit să pregătească condițiile necesare continuării luptei. Totodată, a desfășurat o largă activitate diplomatică pentru a preveni consecințele, pentru România, ale tratativelor dintre Puteri, cu privire la încheierea unei păci separate.

Activitatea diplomatică a României în lunile primei campanii a fost orientată spre obținerea sprijinului militar și respectarea clauzelor Convenției militare a cărei încălcare determinase răsturnarea întregii tactici și strategii a armatei române. Demersurile în acest sens pe lângă guvernul rus, sprijinite de Franța, au fost insistente și ferme. Aceasta, cu atât mai mult cu cât marele duce Nicolae Nicolaevici reactualiza acum opinia mai veche a generalului Alexeev cu privire la avantajul sporit pentru Rusia, care ar fi decurs din neutralitatea României. Se părea ca ultimatumul anterior, sub presiunea caruia România intrase în război, fusese uitat. Diplomația româna se străduia să convingă cercurile politice ruse că teatrul de război din România reprezenta un punct strategic de valoare pentru întregul front, pentru cel oriental, mai cu seamă. Demersurile diplomatice, variate și complexe, au sprijinit si au completat acțiunile desfășurate pe frontul de luptă. Brătianu însuși, aflat la Petrograd, în ianuarie 1917, unde se desfășura conferința militară a Aliaților (la care România nu fusese invitată), insista să fie ascultat punctul de vedere românesc.

Evenimentele revoluționare din Rusia au influențat adânc situația militară din România. In aprilie 1917, I.C. Bratianu, împreună cu generalul Prezan, se afla, din nou, la Petrograd. Discutiile purtate cu reprezentanții guvernului provizoriu sunt apreciate drept satisfăcătoare. Evoluția situației politice din Rusia și slăbirea capacității de luptă a armatei ruse, înfrângerea Italiei, descompunerea armatei de la Salonic, lipsa legăturii dintre teritoriile din est și din vest și izolarea României au agravat situația țării in primele luni ale anului 1917. La toate acestea, se adauga îngrijorarea legitimă provocată de continuarea tratativelor de încheiere a unei păci separate.

In decembrie 1916, după căderea Bucureștiului, Puterile Centrale, mai mult pentru a ameliora poziția morală a Germaniei, au propus tratative de pace, prin intermediul SUA, tratative respinse de Aliați. Conferința interaliată de la Roma, dând curs notei lansate de președintele Wilson, formula, doar în termeni generali, la 10 ianuarie 1917, condițiile păcii, care au fost respinse, însă, de Puterile Centrale. Formula președintelui american, “a păcii fără victorie, fără învinși și fără învingători”, nu a avut darul sa liniștească. Convenția secretă încheiată între Franța și Rusia, în februarie 1917, nesocotea sau chiar contravenea angajamentelor luate față de statele mici din răsăritul Europei.

După o nouă inițiativă de pace din vara anului 1917, formulată de papa Benedict XV, care urmarea menținerea Imperiului austro-ungar, inițiativă care urma sondajelor făcute, la Paris, de Sixte și Xavier de Bourbon, cumnații împăratului Carol al IV-lea, în numele acestuia, spre sfârșitul anului 1917, în Elvetia, au avut loc discuții între reprezentanții Franței și ai Angliei pe de o parte, și cei ai Dublei Monarhii, pe de alta. Din desfășurarea acelora se desprinde faptul că puterile Antantei erau receptive atunci la formula menținerii în continuare a Imperiului. In Anglia, chiar începuse să se formeze un curent de opinie în acest sens. Practic, faptul presupunea renunțarea la îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatele de alianță. Dupa izbucnirea revoluției ruse și intrarea S.U.A. în război, Austro-Ungaria și-a intensificat eforturile de a încheia o așa-zisă pace cinstită, care trebuia să garanteze existența Monarhiei.

In cuprinsul discuțiilor diplomatice dintre cele două tabere, sau dintre partenerii Puterilor Centrale, soarta României era mereu pusă în balanță. In intențiile Germaniei și ale Austro-Ungariei, aceasta urma să fie împarțită între Rusia, Austro-Ungaria și Bulgaria; statul român trebuia să rămână la gurile Dunării, asemenea statului liliputan Monaco, având întinderea acestuia.

Fie că aveau drept obiectiv menținerea Austro-Ungariei, fie că vizau împărțirea României, aceste tratative și planuri, cu ecou în presa vremii, au creat serioase motive de îngrijorare. In vara anului 1917, cu prilejul conferinței Aliaților, primul ministru francez, Ribot, a propus adoptarea unei declarații menite să împrăștie suspiciunile cu privire la pacea separată și la menținerea Imperiului habsburgic. Au fost date asigurări - primite cu satisfacție în România, cu privire la finalitatea luptei comune.

Cercurile politice românești mai erau îngrijorate și de faptul că, intrând în război, S.U.A. nu a aderat la tratatul de la Londra, din 5 septembrie 1914, care, între altele, interzicea încheierea unei păci separate. Partenerii la război erau considerați doar asociați și nu aliați. De asemenea, S.U.A. nu declarase razboi Bulgariei, cu care intreținea relatii diplomatice normale.

La 4 decembrie 1917, în fața Congresului, președintele Wilson declara că, intrând în război împotriva Austro-Ungariei, Statele Unite nu înțeleg sa “micșoreze ori să restructureze” Imperiul. De asemenea, în discursul rostit la 8 ianuarie 1918, în care erau expuse “cele 14 puncte”, expresie a bazei pe care fusese stabilit acordul cu aliații, președintele american a pledat în favoarea autonomiei naționale și nu pentru autodeterminarea popoarelor din Austro-Ungaria.

Incercările de a încheia pace separată, atât cele de acum, cât și din perioada care a urmat, au eşuat. Ele au vădit limpede, însă, valoarea garanțiilor acordate statelor mici de Marile Puteri. Incercările au eșuat ca urmare a disensiunilor dintre Puterile aliate, sau adverse. Pacea separată, însă, a fost împiedicată, în primul rând, așa cum, pe drept, s-a apreciat, din noua faza a luptei de eliberare națională a popoarelor asuprite. Considerând planurile de împarțire și de desființare a României, marile victorii repurtate de armata română în vara anului 1917 “au avut o importanță capitală” făcând să eșueze toate aceste planuri. Au fost apărate independența și suveranitatea națională, teritoriul care a mai rămas, s-a asigurat continuitatea statală. Aceste lupte, dincolo de importanta lor națională, au avut, în egală măsura, o deosebită valoare morală, o mare pondere în desfășurarea ulterioară a războiului, au contribuit la sfârşitul victorios al acestuia.

ROMANIA IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 2

Intrarea Romaniei in razboi si situatia acesteia dupa terminarea razboiului
In saptamanile care au urmat asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol si politicienii liberali si conservatori au urmarit deteriorarea situatiei internationale cu neliniste crescanda. Ei aveau motive intemeiate sa se teama de razboi pentru ca pozitia geografica a Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. Tara a intampinat riza departem de a fi unita. Existau dezacorduri politice serioase intre rege

si un mic grup de germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabile Antantei, pe de alta parte. Dar ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa se evite razboiul.

La intrunirea Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august, guvernul Roman a hotarat sa adopte o politica de neutralitate. Sedinta a fost prezidata de rege si la ea au participat si mambrii gugernului, fosti Prim-ministrii si conducatorii principalelor partide care au cantarit doua optiuni posibile.Prima – intrarea imaediatain razboi de partea Puterilor Centrale - era sustinuta de Carol care si-a exprimat increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimantul onoarei celor prezenti pentru indeplinitea angajamentelor din trat fata de Germania si Austro-Ungaria. Dar el a ramas singur nefiind sustinut decat de liderul conservator Petre Carp, care a tratat cu usurinta puternicul sentimant al opiniei publice in favoarea Anantei, numindul ireevant si si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai prolemele care-i preocupau in gradul cel mai inalt pe toti ceilalti. In fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de conducatorii de partide care au declarai ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajeaja in razboi alauri de Pterile Centrale, regele a consimtit la hotararea lor, evidentiind astfel rolul sau de manah constitutional. La 27 sptembrie/10 octombrie 1914, cand a murit regele Carol, esponsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale mergeau catre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intentie de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul razboiului nu devenea clar si ei puteau fi siguri ca-si vor realiva obiectivele nationale. Bratianu a purtat negocieri cu Antanta interminemt in 1915 si la inceputul lui 1916. El a pus un pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi si era hotarat sa nu angajeje tara in conflict prematur. La loc de frunte printre conditiile sale era garantia scrisa ca Romania va primi Transilvania Banatul si Bucovina ca recompense pentru serviciile acordate. Era acut constient de izolarea geografica a Romaniei fata de Aliatii occidentali si urmarea sa obtina garantii de partea lor cu privire la fluxul continuu de armament si provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia. Aliatii occidentali au accetptat in cele din urma conditiile lui Bratianu in iulie 1916, dar nici chiar atunci el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au mai urmat sase saptamani de negocieri pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Rusia in special considera pretentiile Romaniei exagerate, iar ceilalti aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva Puterilor Centrale. Franta a oferit o formula care s-a dovedit acceptabila: Rusia va garanta, in scris, tot de dorea Bratianu, chiar egalitate cu ceilalti Aliati al conferinta de pace , dar daca, la sfarsitul razboiului, nu vor putea fi satisfacute toate conditiile Romaniei, atunci Aliatii vor forta pur si simplu Romania sa accepte mai putin decat i se promisese. In cele din urma, la 4/17 august, Braileanu si diplomati ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti au semnat conventiile militare si politice care stipulau conditiile intrarii Romaniei in razboi. De importanta imadiata erau prevederiile referitoare la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 25/28 august si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana a aprobat oficial tratatele si a declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27

august. In ziua urmatoare Germania a declarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si respectiv 19 august/1 septembrie.[...] Cu pretul a peste 250.000 de ostasi morti, raniti sau luati prizonieri (aproximativ 1/3 din armata romana) Romania a castigat pana in toamna anului 1920 156.000 Km patrati de teritoriu (astfel in 1920 Romania va avea o suprafata de 269.000 Km. patrati) iar populatia Romaniei a crescut cu 8,5 milioane de locuitori (in 1920 populatia era de 16.250.000). Dar in procesul realizarii aspiratiilor nationale nutrite de veacuri, romanii dobandisera minoritati substantiale. In 1920, aproximativ 30% din populatie era neromana, in comparatie cu procentajul de 8% dinainte de razboi. Noile provincii au sporit capacitatile de productie ale Romaiei. De exemplu, in 1919, potentiaul industrial al tarii reprezenta 235% fata de cel din 1916, o crestere care se datora in special Transilvaniei si Banatului. Obiectivele de indeplinit erau temerare. Mai intai trebuia sa fie realizate stricacunile produse de razboi, si, apoi, noile provincii si noii cetateni trbuiau sa fie integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat. Ca si in secolul anterior, intelectualii au fost cei care au furnizat planurile.

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE ÎN ROMANIA MARE 1918-1940

La nivel social, Marea Unire din 1918 si activitatea reformatoare de dupa aceasta au generat mutatii semnificative. Astfel, a avut loc o crestere importanta a populatiei tarii, grevata insa, in vara anului 1940, de pierderile teritoriale.
Anul	Numar de locuitori	Suprafata tarii
1920 1930 1940 1941	17 393 149 18 025 896 19 933 802 13 551 756	316 710 km2 316 710 km2 316 710 km2 195 198 km2
Romania a devenit un stat de marime medie, aflandu-se, in ceea ce priveste populatia si suprafata, pe locul 8 si respectiv 10 intre statele Europei. Cel mai important recensamant al populatiei s-a desfasurat in anul 1930, cand au fost numarati 18 025 896 locuitori. Dintre acestia, 71,9% erau romani, 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% rusi, 2% bulgari, 1,5% tigani, 0,9% turci, 0,6% gagauzi, 0,3% sarbi si croati, 0,3% polonezi, 0,1% greci, 0,1% tatari, 0,3% alte nationalitati.     Romania a incetat sa mai fie un stat de emigratie, mai ales dupa ce, in 1925, a fost adoptata o lege ce consfintea libertatea emigrarii. Pana in 1938, s-au asezat in Romania 28 580 cetateni straini si au plecat 11 709 cetateni romani. Marea majoritate a populatiei, in procent de 78,9%, a continuat sa traiasca in lumea satelor. Restul, de 21,1%, era concentrata in orase, ca Bucuresti, cu 630 000 locuitori, sau Cernauti, Galati si lasi cu cca 400 000 locuitori fiecare. 0 statistica din 1930, privind repartitia fortei de munca pe profesiuni, arata ca 72,3% dintre locuitori lucrau in agricultura, 9,4% in activitati industriale, 4,8% erau functionari, iar 4,2% se ocupau de comert si credit.    Fiecare provincie unita cu patria-mama, in anul 1918, a avut, in acest context, elemente specifice ale structurii sociale. In Basarabia, taranimea era numeroasa, iar intelectualitatea redusa, dar activa din punct de vedere politic. In Bucovina, marea majoritate a intreprinzatorilor capitalisti era de origine straina-germana sau evreiasca. Taranimea se ocupa in special cu cresterea vitelor. In Transilvania, dominau burghezia mica, industriala si comerciala, dar si taranimea si lucratorii industriali. Acestea au contribuit la cresterea, in ansamblul structurii sociale, a rolului si importantei burgheziei si muncitorilor, categorii sociale intre care s-a stabilit relatia sociala fundamentală in perioada interbelică.

ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL 1867-1914

Transilvania, Crișana, Maramureș

          Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada dinaintea Marelui Război, cea mai importantă provincie cu populație românească aflată sub dominație străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. In toate recensămintele efectuate de autoritățile maghiare, în pofida falsificării unor date, românii au reprezentat majoritatea populației provinciei. Conform acestora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populație, în 1890 47,98%, în 1900 47,20%, iar în 1910 46,20%. In 1902, din 4 597 de comune din Transilvania, românii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scaderea procentului se explica și prin treceri de locuitori în Vechiul Regat, sau prin emigrarea în S.U.A. si Canada.
                 Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, precum: legea uniunii, legea pentru egala in-dreptațire a naționalităților, legea învățămantului (1868), legea electorală (1874), legea Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situația românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertățile politice ale populației românești, națiunea maghiară a fost proclamată "unitară și indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administrația de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter național, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viața politică, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiară în învățămant, inclusiv în cel primar. In 1870, din 26 de școli existente în învățămantul mediu, doar 5 funcționau cu predare în limba română, fiind frecventate de numai  840 de elevi.

Basarabia  

Teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812. In perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat menținerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. In 1817, provincia avea o suprafață de 45 630 km pătrați și o populație de 482.630 de locuitori, dintre care 86,7% erau romani. Restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zona cu importanță economică, date fiind numeroasele cirezi de vite și cantitățile mari de cereale ce se obțineau aici.
   Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat mereu un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniță (oblastie), iar capitala s-a stabilit la Chișinău. S-a elaborat Regulamentul Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii romanești. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, și proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La sfârșitul perioadei, între 1828 și 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfățurat intens o politică de colonizare cu populație slavă, ucraineană, poloneză și chiar germană adusă din zonele Marii Baltice. In administrație s-a desfășurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituțiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse și a alfabetului chirilic în administrație, Biserică și școală.
   S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaționalizare, ce a generat protestul populației românești. In Basarabia, principala formă a luptei naționale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. In 1848 s-a publicat gazeta "Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, și anume revoluția din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic în rândul populației românești dintre Prut si Nistru, fapt ce a determinat autoritățile țariste să impună întreruperea oricăror legături cu Țara, intensificând politica de rusificare a populației românești. In 1867, limba română a fost interzisă în toate școlile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărțile vechi bisericești să fie strânse din sate și trimise la Arhiepiscopia din Chișinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuși, în 1890, autoritățile țariste erau nemulțumite de menținerea și afirmarea specificului național al populației românești, astfel că țarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuskov să cerceteze cauzele ineficienței procesului de rusificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaționalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat și de recensăminte. In 1834 ei reprezentau 86% din populație, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori. Românii erau oricum cei mai numeroși, căci 19,6% erau ruteni și ucrainieni, 8,2% ruși, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuție între Marile Puteri, dar și între Romania și Rusia. Dacă, în 1856, județele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost retrocedate Moldovei, până în 1877, guvernul țarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reușit aceasta însa doar încălcând integritatea teritorială a României, prevazută a fi respectată prin Convenția de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin, din anul 1878, a acceptat ca Rusia sa încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut și Nistru.
   La începutul secolului al 20-lea mișcarea națională a populației romanești s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum lon Ienculeț, lon Pelivan, Emanoil Gavriliță, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu și alții. După revoluția din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări, și anume gruparea radicală a studenților, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduși de P. Dicescu, care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chișinău s-a format și a activat "Societatea moldovenească pentru răspandirea culturii naționale" și a fost publicat ziarul "Basarabia". In ciuda represiunii, populația românească a continuat să militeze pentru emanciparea națională, folosirea limbii române în școală, Biserică și administrație.

Bucovina   

Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de catre Habsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupație militară, iar apoi alipită Galiției. In 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaționalizare forțată a românilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica și școala, unde a fost interzisă folosirea limbii române și au fost facilitate mari imigrări de populație ucraineană, germană, ruteană, slovacă. In cele din urmă, s-a produs și descreșterea treptată a populației românești și creșterea populației ucrainene. In 1848 populația Bucovinei a numarat 377.571 locuitori, din care 209.293 români și 108.907 ucraineni. In 1900, din 730.195 locuitori, 229.018 erau români și 297.798 ucraineni. Restul populației era reprezentată de germani, polonezi, maghiari, ruteni, armeni.

Dobrogea    

Spațiul Dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supraviețuirea populației românești. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale și naționale. Populația românească a continuat să viețuiască în comunități proprii nu doar în mediul rural, ci și în orașe. Centrul politic, administrativ și militar al regiunii s-a aflat, în secolul al 19-lea, la Babadag. După 1848 s-a constatat o strângere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat. Biserica și școala au rămas, în continuare, principalele instituții în lupta pentru drepturi naționale. Cu concursul și al unor cărturari ardeleni, școala dobrogeană a devenit o armă de luptă pentru păstrarea spiritului românesc, fiind întreținută de comunitățile locale și statul roman. Nifon Bălăsescu a fondat circa 25 de școli, dintre care cea de la Tulcea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la București. Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. Intr-o proclamație adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de principele Carol, cu prilejul unirii Dobrogei cu România, se spunea că "veți merge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri".

TEXTUL TRATATULUI DE PACE DE LA BUCUREŞTI 1918

Sursa: Statele Unite ale Americii, Departamentul de stat, Texte româneşti - pace
(Washington DC: Statele Unite  Aparatul de imprimare al Guvernului, 1918), pp 5-28

Ratificat de către Bundesrat-ul german la 04 iunie 1918: prin Reichstag 03 iulie 1918: de către Camera românească 28 iunie 1918: de către Senatul român 04 iulie 1918. (Deutscher Reichsanzeiger, 05 iulie şi 06 iulie 1918; Istorie curentă, august 1918, pag. 321)

Text publicat în limba germană ca Reihsanzeiger Deutscher: 08 mai 1918

Germania, Austria-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte şi România pe de altă parte, animate de dorinţa de a aduce stării de război între ele la un capăt şi de a restabili relaţiile de prietenie ale popoarelor lor în domeniul de politică, drept şi economie, au decis să transforme preliminariile de pace semnate în Buftea, 05 martie 1918, într-un tratat de pace final. In consecinţă, plenipotenţiarii guvernelor celor Patru Puteri menţionate, şi anume, pentru guvernul german Imperial, secretarul de stat pentru afaceri externe, Actual Consilier Imperial Coroană, Herr von Kuhlmann, Actual Consilier Imperial Coroană, Herr von Körner, director al Foreign Office, Consilier Imperial Coroană real, Dr. Kriege, General prusac Maior regal, Herr Hell, Şeful Statului Major General al Comandamentului Suprem al Grupului de Armate Mackensen, căpitanul Imperial Naval, Herr Bene: pentru Guvernul Imperial şi Regatul comun austro-ungar, Ministrul Casei Imperiale şi Regale şi al Afacerilor Externe, Consilier Imperial şi Privat al Majestăţii Regale Apostolice, baronul Burian von Rajecz; pentru guvernul bulgar regal, Preşedintele ministerial regal, Dr. Radoslavoff , ministrul regal de Finanţe M. Tontscheff, Generalul-maior regal M. Zanttloff, adjunct al Adunării Naţionale M. Kostoff, Dr. Miletitsch, profesor la Universitatea din Sofia, pentru Guvernul Otoman imperial, ministrul de Externe Imperial pentru afaceri Ahmed Nessimy Bey, General Imperial al Cavaleriei Ahmed Izzet Paşa, Sub-secretar în Ministerul Imperial al Afacerilor Externe Rechad Bey Hikmet, pentru guvernul român regal, preşedintele ministerial regal, M. Marghiloman, ministrul Regal pentru Afaceri Externe , M. Arion, Royal ministrul regal plenipotenţiar, M. Papiniu, şi ministrul regal, în pensionare, M. Burghele, s-au întâlnit la Bucureşti pentru a continua negocierile de pace, şi după prezentarea de depline puteri, găsite în bună şi cuvenită formă , au convenit asupra următoarelor dispoziţii:

Primul capitol

Reînfiinţarea de pace şi prietenie.

ARTICOLUL I.

Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte şi România pe de altă parte, să declare, că starea de război între ele este încheiată. Părţile contractante au decis să trăiască de acum înainte unul cu altul în pace şi prietenie.

ARTICOLUL II.

Imediat după ratificarea tratatului de pace, relaţiile diplomatice şi consulare vor fi reluate între părţile contractante. In ceea ce priveşte admiterea de consuli de ambele părţi, alte acorduri sunt rezervate.

Al doilea capitol.

Demobilizarea FORŢELOR româneşti de luptă.

ARTICOLUL III.

După semnarea tratatului de pace şi pe baza dispoziţiilor cuprinse în articolele IV-VII, demobilizarea armatei române, acum în curs de desfăşurare, va fi efectuată imediat.

ARTICOLUL IV.

Birourile militare generale ale armatei, autorităţile superioare de comandă şi instituţiile militare vor fi menţinute astfel cum este prevăzut în ultimul buget de pace. Diviziunile 11-15 continua demobilizarea lor astfel cum se prevede în Tratatul de la Focşani din martie, 1918. A diviziilor române nr.1 la 10, 2 divizii care deservesc în Basarabia rămân pe picior de război, împreună cu batalioanele de vânătoare rămase de la diviziile de vânătoare desfiinţate, precum şi cele 2 divizii de cavalerie al armatei române, până când, după cum va rezulta din operaţiunilor militare desfăşurate în Ukrainia de Puterile Aliate, nu va mai fi nici un pericol pentru frontierele României. Restul de 8 divizii rămâne în Moldova cu personalul de întreţinere a lor şi de comenzi, pe un picior de pace redus. Acestea vor cuprinde patru regimente de infanterie din 3 batalioane fiecare, 2 regimente de cavalerie din 4 escadroane de fiecare, 2 regimente de artilerie de câmp din 7 baterii fiecare, un batalion de pionieri şi trupe şi tehnică necesară convoaielor, al căror număr trebuie să fie stabilit într-un acord ulterior; forţa totală a acestor divizii de infanterie 8 nu trebuie să depăşească 20.000 de oameni, iar a cavaleriei nu trebuie să depăşească 3200 bărbaţi şi că din totalul de artilerie a armatei române, în afară de diviziile care rămân mobilizate nu trebuie să depăşească 9000 oameni. Diviziunile care rămân mobilizate în Basarabia, în caz de demobilizare, să fie readuse pe picior de pace la fel cu cele 8 divizii menţionate în teza 4. Toate celelalte trupe romanesti care nu există în timp de pace, vor fi desfiinţate. Perioada activă de serviciu rămâne acelaşi ca în timp de pace la rezervişti, inclusiv la forţele regimentelor de Calaraşi şi nu vor fi chemate sub drapel până după încheierea păcii generale.

Articolul V.

Muniţie, mitraliere, arme de mână, cai, vagoane şi muniţii puse la dispoziţie în consecinţă de reducerea sau desfiinţarea trupelor romaneşti vor fi transferate, până la încheierea păcii generale, sub comanda forţelor aliate de ocupaşie din teritoriile româneşti şi să fie luate în grijă de către aceasta, şi sub supravegherea indicată de comanda supremă vor fi vizionate şi administrate de către trupele din depoul Roman. Muniţia care urmează să fie lăsată cu armata română în Moldova este limitată la 250 de cartuşe pentru fiecare puşcă, la 2500 cartuşe pentru fiecare mitralieră şi la 150 de fotografii pentru fiecare bucata de muniţie. Armata romaneasca are dreptul, în acord cu comanda supremă a forţelor aliate în luptă, la schimb cu materiale inutile în depozitele din regiunile ocupate şi a cererii de înlocuirea depozitelor de armament şi muniţii utilizate mai sus. Diviziile care rămân mobilizate în Basarabia îşi păstrează valoarea de muniţie permisă în mod regulat, în stare de război.

Articolul VI.

Până în momentul evacuării teritoriilor ocupate de trupele romanesti demobilizate acestea trebuie să rămână în Moldova. Excepţie la prezentul regulament se face cu privire la forţele menţionate la articolul V, teza 1, necesare pentru conservarea arme şi alte materiale depozitate în aceste teritorii. Trupele demobilizate, şi ofiţeri de rezervă ar putea reveni în teritoriile ocupate. Ofiţeri ai armatei active şi alţii găsiţi anterior în serviciu activ trebuie, în scopul de a reveni în aceste teritorii, să-şi asigure permisiunea de comanda supremă a Forţelor Aliate din luptă.

ARTICOLUL VII.

Un ofiţer din statul major al Puterilor Aliate, cu personal, este numit ca ofiţer de legătură la comandantul şef român în Moldova, şi în teritoriile ocupate româneşti, un ofiţer român al Statului Major General, cu personal, este numit ca ofiţer de legătură la comanda supremă al forţelor aliate luptă.

ARTICOLUL VIII.

Forţele Române fluviale şi maritimr sunt, până când condiţiile din Basarabia vor fi clarificate, rămân intacte în ceea ce priveşte forţele lor şi echipamente, în măsura în care aceste forţe nu sunt restricţionate în conformitate cu articolul IX. Ulterior aceste forţe de luptă trebuie a fi restaurate pe picior de pace în situaţia lor obişnuită. Exceptate de la acestea sunt forţele poliţiei fluviale necesare şi forţele navale care pot fi utilizabile în Marea Neagră ca protecţie a navigaţiei comerciale şi restabilirea benzii navigabile libere de mine. Imediat după semnarea tratatului de pace, aceste forţe fluviale, pe baza unui acord special, vor fi puse la dispoziţia organelor însărcinate cu poliţia pe râuri. Comisia tehnică navală din Marea Neagră are dreptul de a dispune de forţele maritime; un ofiter roman naval trenbuie a fi numit la această Comisie pentru a stabili legătura.

Articolul IX.

Tot personalul militar şi navale care în timp de pace au fost angajate în porturi şi în navigaţie, în momentul de demobilizare, vor fi puse în primul rând, pentru ca acestea să poată găsi locuri de muncă în fosta lor activitate.

Al treilea capitol.

Cesiuni teritoriale.

ARTICOLUL X.

In ceea ce priveşte Dobrogea, în conformitate cu nr 1 a preliminariilor păcii trebuie să fie cedate de România, următoarele teritorii:

a. România cedează Bulgariei teritoriul bulgar care a scăzut la ea, ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti din 1913 cu o rectificare de frontieră în favoarea Bulgariei, astfel încât noua frontiera bulgară în Dobrogea, trasate cu cerneală roşie pe harta anexată la acest tratat, va avea de acum înainte cursul următor: noua frontiera a Bulgariei în Dobrogea începe la un punct situat la vest de satul Cochirleni pe Dunăre, în care operaţiunea lac situată la sud de satul Cochirleni şi pârâul ce conectează lacul cu Dunărea sunt alocate Bulgariei. Ea trece prin mijlocul lacului situată la sud de satul Cochirleni şi prin mijlocul lacului situat la nord de Mic Ivrinez, urmeaza talvegul văii Pestera, continuă spre nord de la marginea de nord a satului Daidia, care merge la Bulgaria, reduceri înălţimea între Saidia sate şi Mircea Voda, conduce spre nord de. la marginea de nord a satului Mircea Voda, care merge la Bulgaria, urmează apoi creasta de înălţime care se ridica la est de satul Mircea Voda, reduceri deal 127 (Idris Kiruos), continuă în direcţia est până la Valul lui Traian , care ajunge la aproximativ 2 ½ kilometri spre nord de la punctul 129, urmează apoi Vadul de Traian la un punct situat la sud de satul Osmancea, şi apoi talvegul văii care leagă satele Osmancea şi Omurcea, ruleaza la nord de nord marginea satului Omurcea, care merge la Bulgaria, apoi, în direcţia spre est, la deal 6 (Pipiliga Juk), reducerile acest deal şi continuă în direcţia est sale, care trece prin Orta Tabia şi apoi 1 km la nord de marginea de nord a Agigea sat care merge la Bulgaria traversează autostrada Constanta-Techirghiol, urmează într-o direcţie sud în lacul situat la est de comuna Agigea, pe care-l traversează în aşa fel încât le emite în mijlocul malul de est, de unde intră în Mărea Negră. Harta menţionată la început constituie o parte esenţială a tratatului de pace. O comisie compusă din reprezentanţi ai Puterilor Aliate, imediat după semnarea tratatului de pace, determină şi demarchează la faţa locului linia noii frontiere a Dobrogei. La frontiera Dunării dintre teritoriile cedate către Bulgaria şi România urmează talvegul râului. Imediat după semnarea tratatului de pace, dispoziţii mai detaliate vor fi introduse întrecele două Puteri cu privire la stabilirea de talvegul; Delimitarea descrisă la punctul b va fi făcută în toamna anului 1918 la apa mai scăzută.

b. România cedează la Puterilor Aliate parte a Dobrogei situate la nord de linia noii frontiere descrise la punctul a, până la Dunăre şi exact între bifurcarea râului şi a Mării Negre, chiar la bratul Sf. Gheorghe. Frontiera Dunării dintre teritoriile cedate de Puterile Aliate şi România va urma talvegul pârâului. Detaliile cu privire la determinarea talvegul trebuie să fie convenite între Puterile interesate imediat după semnarea tratatului de pace; delimitarea va avea loc în toamna anului 1918. Puterile Aliate au în vedere că România obţine un drum garantat comercial la Marea Neagră prin Cernavodă şi Constanţa.

ARTICOLUL XI.

România este de acord că frontiera ei se acorde o rectificare în favoarea Austro-Ungariei în mod astfel încât noua frontiera trasată în cerneală roşie pe harta, anexat la Tratatul va avea de acum înainte cursul următoarele: noua frontieră incepe de la calea ferată de tăiere la vest de Turnu-Severin, la sud de Dudasu. Acolo se trece la o distanţă de 400 m la vest de ultimele case situate la capătul vestic al Dudasu, şi de marginea vestică a localităţii a Seretu peste J din inscripţia de pe harta a pârâului Jidoscita, în întreaga J de inscripţia localităţii Jidoscita, peste deal 682 D. Matoret (summit-ul merge la Ungaria), apoi de-a lungul autostrăzii a declarat deal în direcţia Ciresiu, autostrada merge în Ungaria, apoi de la marginea de vest a Ciresiu , de-a lungul drum de tara peste N de inscripţia localităţii Jupanesci, ajunge la E de inscripţia Gornenti, care trece prin F a inscripţia Costesc, la deal 1333 Mt. Sec (summit-ul merge la Ungaria) şi de acolo în direcţia nord direct la frontiera actuală între România şi Ungaria, care rămâne intact până la punctul în care pârâul Craiova intra in Cerna. Din punct de menţionat în cazul în care pârâul Craiova intră în Cerna, la Cerna se formează noua frontieră până la punctul A din inscripţie Rinceunisora, apoi frontiera apleacă spre est şi traversează D. inscripţia Milano, trece inscripţia D. Negoea la sud, traversează inscripţie D. Seniuleului în direcţia est direct la drumul care duce de la Cheile Vulcan la sud, care taie 600 metri la sud de Buliga, apoi la punctul de intersecţie al râului Ztilv şi rutier la sud de inscripţia Lainici. Ea purcede direct spre est la pârâul Sadu, apoi de-a lungul pârâului nord-est de sursa lor (1 km est de U a inscripţie Stana Prislopu), apoi directlv spre nord până la frontiera prezent la punctul 2529 VRF. Mandrei, şi de-a lungul frontierei vechi la 400 de metri sud-vest a V a VRF inscripţie. Ciobavul. Din acest punct de frontieră trece într-o linie directă de către est, la marginea de sud a Bucolie, la sud de VRF inscripţia Repede, la sud de inscripţia Ciungetu şi de inscripţia Par. Latorita. Rezultă apoi 400 de metri sud a dealului 1632 Piscu Moldovisulai în direcţia est până la confluenţa km sud-vest 1 pârâul R a inscripţia Racovita, la 2 km sud de la locul Bolioara, trece la marginea de nord a Titesti la deal 1248 Zanoaga (summit-ul de gând să Ungaria), peste U a Stana inscnption Cioricu, 1 km sud de deal 1862 Comarnicul, peste calea ferată cu ecartament îngust 3 km sud-vest de deal 2000 Mt. Lipitoarea apoi în direcţia est peste dealuri 1961,1932, 1576, 1772, 1607, 2338 M,. Bătrâna 2237, punctul trigonometrice 2379, M. Papusa, 1785, 1411, 1264, 1265, 1074 (toate aceste reuniuni la nivel înalt de gând să Ungaria), taie autostrada Campolung-Brasso la sud-est km podul 1 de la punctul 1074, trece apoi pe punctul 1265 (pod şi summit-ul atât de gând să Ungaria) şi ajunge la frontieră prezent într-o din cauza est direcţie aproape la jumătatea distanţei între VRF inscripţia Ilie. Santu şi VRF. Sigluia la deal 1880.

Frontiera prezente până la deal 1909 rămâne intact; noua frontieră, apoi duce de la faptul că peste deal C a doua a Schitu inscripţia Pestera Decebal, peste U de înscriere Caraimanu, peste B de inscripţia V. Cerbulni, de-a lungul marginii de nord a Azuga peste O a doua inscripţie Azuga, peste deal 1505, care este lăsată la România, în V de inscripţie. de VRF. Cajacu, apoi îndoire la 1 km sud sud-est de Mt inscripţie. Prislop peste deal 1531 (care merge la Ungaria), peste deal 1128, 873, 1235, l540 (toate din care merge în Ungaria), 1 km sud de la punctul 1771 Mt. Grohitis deal 1450 (toate aceste puncte de gând să Ungaria), apoi 700 de metri sud de la punctul 871 din locul numit Teleajenului, peste punctul 961 (care merge la punctul Ungaria), 1 km sud de la punctul 1340 (în V de înscriere tătarilor Havas P .), peste 975 de puncte, 1486, 1115 (toate cele trei puncte de gând să Ungaria), apoi mai departe în direcţia nord-est de tăiere pe autostrada în valea Podza, la 2 km nord-vest de G de înscriere Gura Sirtulni, apoi, prin puncte de 1183, 1363, 600 de metri sud de la punctul 1338, apoi la nord-est în nord km 1 de la punctul 789, în cazul în care se alătură frontiera prezent între Ungaria şi România. Frontiera antic rămâne intact până la punctul 2 ½ km sud-vest a Popii, apoi trece în nord-est direcţie până la sud-est km punctul 1 de la punctul 1530, apoi face aici o întoarcere bruscă spre est nord-vest de la punctul 1530, la est de puncte 1521, 1587 şi îndoire la nord-est în jurul punctului 1490 Mt. Condratu, la est de punctul 950, de trecere de cale ferată cu ecartament îngust 4 km vest de Lepsa, la est de punctul 1374 Mt. Sboina Neagra, la est de punctul 1014 Mt. Resboiului şi trecere de cale ferată mici 2 km est de la punctul 508, 1 km est de punctul trigonometrice 1167 Mt. Maguis Casinului, apoi, prin punctul 843, 1 km est de la punctul 737, în punctul 704, 716, S de înscriere Hirsa, sud-vest de malul Harja, post militar 962, militare post 3 km nord-vest ale acestora (toate punctele de mai sus merge la Ungaria) . apoi spre nord peste îndoire punctul 1050 VRF.

Cheschtului (punct care merge la Ungaria), de acolo ascuţite la nord-vest, la nord de punctul 1071 Mt. Cleja nord de-a lungul pantei de la punctul 1108 la est de punctul trigonometric 1653 Mt. Nemira, care trece la est de punctul 1370, trecerea mici de cale ferată 3 km vest de la punctul 479 Poiana Uzului, pe punctul trigonometrice 1342 (summit-ul merge la Ungaria), care trece 1800 metri est de la punctul 682, care traversează calea ferată de pe Valea Trotusului de la P inscripţie Preluci, urmează direct la est de U de înscriere Agasu, în punctul în 1275, 1613 (puncte care merge în Ungaria), la est de punctul trigonometrice Csülemer 1651, la est de punctul trigonometrice Tarhavas 1662, peste M de înscriere Switch to Garda, la est de punctul 1573, trece la est de punctul 1463 Mt. Mairus, 762 direct la vest de punctul 1211, trecerea de cale ferată mici în valea Bicazului, la est terminalul său de Tasca, la est de punctul 1245, la vest de punctul 932, punctul rotunjire trigonometrice 1904 Teca (2 km nord-est de cel mai înalt punct) peste S de înscriere Schitul Ducau, la vest de punctul 1080, şi traversarea unei autostrăzi în valea Bistricioarei, pe G de înscriere Grintiesiul, apoi spre est, peste punctul de 1,145 Frasin, 1021, peste C de înscriere Farcasa, la est de punctul trigonometrice 1086, punctul 1150, trigonometrice punctul 1534, Monte Bivol, punctul 1276, punctele 1208, 975, 1010, 882, de aici îndoire la nord-est la doi kilometri sud de Paiseni peste N de înscriere Paiseni, O inscripţie din Moldava, L de înscriere Kornoluncze, în partea de est a marginea de la locul Rotopanesti şi marginea de sud a Mihaesti, apoi lângă deal 393 A din Mihaesti, apoi vechea frontieră din Austria, în direcţia de România la 2 km sud-est a punctului de trigonometrice 503 La Zara, apoi nord-est de îndoire peste punctul 305, 281 pe Sereth, la marginea de est a Talpa, la marginea de est a Colinesti, punctul 396, 402, ½ km la est de Dersca, peste punctul 189, 198, 332, 304, Ziehbrunnen un km sud-vest de la punctul 311, partea de est a marginea Baranca, la marginea de est a Pilipauti, punctul 251, la Prut, la 1 kilometru la est de Lunca.

Harta menţionată la începutul constituie o parte esenţială a tratatului de pace. Două comisii mixte compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Puterilor interesate imediat după ratificarea Tratatului de Pace determina şi demarchează la faţa locului linie noua frontieră.

ARTICOLUL XII.

Proprietăţile de stat din teritoriile romaneşti ocupate trec fără acordarea de despăgubiri şi fără servituţi, ci de apărarea drepturilor privat în cadrul acestor regiuni, în statul care le achiziţionează. Din faptul că aceste teritorii au aparţinut în trecut României, acolo se anulează orice obligaţie de orice natură, indiferent fie la România sau la statele-devenind proprietari cu privire la aceasta.

In plus, statele care achiziţioneaza teritoriile cedate, vor intra cu România în acorduri cu privire la următoarele puncte:

1. In ceea ce priveşte naţionalitatea locuitorilor până în prezent român din aceste teritorii în care acesta din urmă trebuie, în orice caz să fie acordat un drept de opţiune şi emigraţia;
2. Privind repartizarea proprietăţilor. districtele comunale taie prin noile frontiere;
3. Cu privire la atribuirea arhivelor, actele autorităţilor judiciare şi administrative, înregistrările instanţelor şi administraţia, precum şi personal civil registru;
4. privind gestionarea noilor frontiere;
5. în ceea ce priveşte efectul schimbărilor teritoriale pe cartiere diecezan;
6. în ceea ce priveşte efectul modificărilor teritoriale asupra tratatelor politice.

După semnarea tratatului de pace, Romania va lăsa, la cererea lor, ofiţerii şi forţele militare care provin din teritoriile cedate, şi să le permită să se întoarcă în patria lor.

CAPITOLUL AL PATRULEA.

INDEMNIZAŢII DE RĂZBOI.

ARTICOLUL XIII.

Părţile contractante renunţă reciproc despăgubiri pentru cheltuielile de război lor, adică, cheltuielile statului pentru desfăşurarea războiului. Acorduri speciale. în ceea ce priveşte reglementarea despăgubiri de război sunt rezervate.

Capitolul al cincilea.

Evacuare a teritoriilor ocupate.

Articolul XIV.

Teritoriile romanesti ocupate de către forţele militare ale Puterilor Aliate vor fi evacuate la un moment dat pentru a fi determinată mai târziu sub rezerva dispoziţiilor din al treilea capitol în raport cu cesiuni de teritoriu. În timpul ocupaţiei, forţele de armata de ocupaţie nu va depăşi 6 divizii, nu inclusiv detaşamentele utilizate în domeniul activităţilor economice.

Articolul XV.

Până la data de ratificare a tratatului de pace administrarea prezent de ocupaţie va continua cu autoritatea exercitată până acum. Dar guvernul român, imediat după semnarea tratatului de pace, poate proceda la numirea şi eliberarea din funcţie a personalului oficiale pe care le consideră adecvate.

Articolul XVI.

După ratificarea tratatului de pace, administraţiei civile din teritoriile ocupate va fi din nou transferate către autorităţile române, pe baza articolelor XVII la al XXIII-lea.

ARTICOLUL XVII.

In conformitate cu dorinţa de guvernul român, şi până după evacuarea din teritoriile ocupate, un ofiţer civil al administraţiei de ocupaţie va fi desemnat pentru fiecare minister române, în scopul de a facilita, pe cât posibil, transferul de civili de administrare a autorităţilor române. Mai mult. autorităţile române vor trebui să se conformeze cu reglementările care comandanţii armatei de ocupaţie ar putea crede că este necesar să se adopte, în interesul siguranţei publice în teritoriile ocupate, precum şi în interesul securităţii de întreţinere şi distribuţia de lor trupe. Mijloacele de comunicare, în special căile ferate, serviciul poştal telegraf aride vor, până la noi ordine, rămâne sub administraţie militară, acestea vor fi puse la dispoziţia autorităţilor române şi persoane, pe baza acordurilor care urmează să fie atins la acest chestiune. În ceea ce priveşte cooperarea m comandă înalt de reglementare a mişcărilor financiare şi operaţiuni monetare, un acord aparte este rezervat, în special cu privire la operaţiunile de afaceri a Băncii Naţionale româneşti şi biroul central al băncilor oamenilor.

ARTICOLUL XVIII.

Jurisdicţia în districtele ocupată, sub rezerva dispoziţiilor cuprinse în § § 2 şi 3, vor fi complet preluate din nou de către instanţele româneşti. Puterile Aliate îşi păstrează competenţa deplină asupra persoanelor care fac parte din armata de ocupaţie, atât în ​​afaceri penale şi civile, precum şi în calitate de autoritate de poliţie peste aceste persoane. Pedepseşte acte comise împotriva armatei de ocupaţie va fi decisă de competenţei sale militare; acelaşi lucru se aplică pentru infracţiunile împotriva ordonanţelor de administrare de ocupaţie, în măsura în care în conformitate cu articolul XXII, § 1, aceste ordonanţe încă provizoriu în vigoare. Mai mult, afacerile care au fost stabilite înainte de tribunale instituite de către administraţia de ocupaţie înainte de ratificare a tratatului de pace, vor fi judecate de către aceste tribunale.

ARTICOLUL XIX.

Înaltul comandament al armatei de ocupaţie, în acord cu guvernul român, va face aranjamentele necesare pentru a reglementa relaţiile dintre teritoriile ocupate şi teritoriile neocupate. În consecinţă, printre altele, de repatriere în teritoriile ocupate va avea loc în proporţia în care Guvernul român va asigura pentru întreţinerea persoanelor care se întorc, prin intermediul unui import corespunzătoare de mijloace de subzistenţă de viaţă din Moldova sau din Basarabia.

ARTICOLUL XX.

După ratificarea tratatului de pace, armata de ocupaţie nu va mai face necesarurile, fie in bani sau produse de orice fel, sub rezerva prevederilor paragrafului 2. Înaltul comandament al armatei de ocupaţie îşi rezervă dreptul de rechiziţii de cereale, cereale cu păstăi, furaje, lână, bovine şi carne de la recoltele din anul 1918, în continuare, cherestea precum şi ulei mineral şi produse petroliere, precum şi dreptul de a lua măsurile necesare pentru asigurarea, transformarea, transportul şi distribuirea acestor produse. Comanda de mare în acest scop va elabora un plan de ordonată pentru securizarea acestor articole, precum şi da satisfacţie ca la nevoile interne româneşti, în acest scop, mai multe acorduri de detaliate pentru a fi introduse în între comanda de mare şi guvernul român sunt rezervate. Pentru ca, restul, guvernul român va trebui să îndeplinească cererile de comandă înalt cu privire la necesarurile să fie făcute pentru nevoile armatei de ocupaţie, precum şi cu privire la rechiziţiile de alte articole care România va trebui să aprovizionare în conformitate cu alte acorduri încheiate deja.

ARTICOLUL XXI.

De la data de ratificare a tratatului de pace de întreţinere a armatei de ocupaţie, inclusiv de necesarurile făcute în acest scop, este în detrimentul României. Obiecte rechiziţionată pentru alte scopuri decât nevoile de armata de ocupaţie vor fi plătite de către Puterile Aliate, începând cu data de ratificare a tratatului de pace.

ARTICOLUL XXII.

Un acord special va fi introdus în a stabili detaliile transferului a administraţiei civile prevăzute în articolul XVI, precum şi abrogarea ordonanţelor emise de către administraţia de ocupaţie. Nici o cerere de despăgubire pot fi depuse cu privire la aceste ordonanţe, precum şi drepturile dobândite de către terţi, ca urmare a acestor ordonanţe sunt lăsate intacte. Administratorii şi lichidatorii numiţi prin ordin de administraţia de ocupaţie poate fi urmărită penal în conformitate cu dreptul civil sau penal pentru încălcarea îndatoririlor lor doar cu aprobarea de comandă înalt de armata de ocupaţie, în exercitarea atribuţiilor lor, aceştia nu pot fie să fie penalizat sau prejudecăţi.

Articolul XXIII.

Cheltuielile efectuate de către Puterile Aliate în teritoriile ocupate pentru lucrări publice, inclusiv de întreprinderi industriale, vor fi returnate la aceste puteri, la momentul transferului de teritorii. Până la momentul de evacuare a teritoriilor ocupate, întreprinderile industriale menţionate în paragraful 1 va rămâne sub administraţia militară. În considerare utilizarea lor de produse trebuie avut pentru a satisface nevoile interne român.

Şaselea capitol.

REGULAMENT DE, navigaţia pe Dunăre.

ARTICOLUL XXIV.

Cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, România va încheia un acord de navigare nou cu privire la Dunăre, care va soluţiona situaţia juridică pe Dunăre de la punctul în care devine navigabil, luând în considerare prevederile următoarele sub un a d şi cu condiţia ca dispoziţiile în temeiul b sunt în mod egal aplicabile tuturor participanţilor la acord Dunării. Negocierile anent noul acord Dunării începe la Munchen, cât mai curând posibil după ratificare a tratatului de pace.

o. Pentru cursul râului de mai jos Braila, inclusiv din acest port, Comisia Europeană a Dunării va fi reţinut ca o instituţie permanentă cu puterile sale, privilegii şi obligaţii sub numele de "Comisiei cu privire la gura de vărsare a Dunării":

1. Comisia va consta de acum înainte doar de delegaţi din statele situate pe Dunăre sau pe malul european al Mării Negre.

2. Din Braila jos, competenţa Comisiei de a extinde toate ramurile şi gurile Dunării şi la piesele în vecinătatea Mării Negre; normele emise de porumb-misiune cu privire la braţul Sulina se aplică, de asemenea, în mod similar sucursale sau sub-ramuri pentru care până în prezent Comisia nu a fost, sau nu a fost exclusiv competente.

b. România garantează navelor celorlalte părţi contractante în liberă circulaţie pe partea romaneasca a Dunarii, inclusiv a porturilor legate de aceasta. Nici pe navele şi plute ale părţilor contractante şi nici la încărcătura lor. România va percepe orice taxe bazează pe faptul că acestea naviga pe râu. Nici România va percepe în viitor pe râul orice alte taxe sau taxe decât cele admise în virtutea noii convenţii de navigaţie pe Dunăre.

c. Impozitul român de ½ procente la valoarea mărfurilor importate sau exportate prin porturile din ţară, va fi abrogată de la a intra în vigoare a noii convenţii de navigaţie pe Dunăre, şi de îndată ce România va fi stabilit taxele , în conformitate cu noua convenţie, pentru utilizarea a instituţiilor publice care deservesc pentru dezvoltarea transportului de trafic şi circulaţia mărfurilor. Această taxă va fi percepută de la toate evenimentele, cel mai târziu, cinci ani de la ratificarea tratatului de pace de faţă. Mărfuri şi plute transportate în România de pe Dunăre nu vor fi supuse la plata unui impozit de trafic pe baza faptului că acestea sunt astfel transportate.

d. Secţiunea de cataracta si de Porţile de Fier la care se referă dispoziţiile articolului VI din Tratatul de la Londra din 13 martie 1871, a articolului LVII din Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, cuprinde stretch a râului din Moldova la Turn-Severin, pe întreaga lăţime a râului, de la un mal pe celălalt mal, inclusiv a tuturor ramurilor de râu şi insulele situate între ele.

În consecinţă, obligaţiile referitoare la mentinerea de navigabilitate peste stretch de cataracta si Portile de Fier, care a fost asumat de către Austro-Ungaria, pe baza prevederilor menţionate în paragraful 1 şi care Ungaria a fost acuzat de a efectua, va aplica în viitor , chiar ca drepturile speciale rezultate din acestea în Ungaria. la acea parte a Dunării specificată în mod explicit în conformitate cu alineatul 1. Statele de frontieră din această parte a râului va permite Ungariei toate facilitatile ea s-ar putea cere în interesul lucrărilor pe care ea trebuie să efectueze acolo.

ARTICOLUL XXV.

Până la şedinţa Comisiei cu privire la gurile Dunării, România se va administra în mod ordonat şi de a conserva din orice prejudiciu proprietăţi ale Comisiei Europene a Dunării pe care le are în custodie. Imediat dupa, semnarea tratatului de pace, o comisie compusă din cel puţin doi reprezentanţi ai fiecărei părţi contractante, va ancheta starea materialului în grija a României. Un acord special va fi introduse în anent obligaţia de România pentru returnarea tentativă imediată a acestui material.

ARTICOLUL XXVI.

Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, şi România au dreptul de a păstra nave de război pe Dunăre. Aceste nave de război, pot naviga în jos în ceea ce priveşte fluxul de mare şi până râu în ceea ce priveşte limita extremă a teritoriilor lor; cu excepţia în caz de forţă majoră, ele pot, totuşi, să intre în comunicare cu sau ancora la mal dintr-un alt stat, numai cu aprobarea unui astfel de stat care urmează să fie asigurată prin intermediul canalelor de diplomaţie. Fiecare dintre puterile reprezentate în Comisie cu privire la gurile Dunării are dreptul de a păstra două nave de război lumina, ca staţie de nave,. la gurile Dunării. Astfel de nave de război, fără nici o autorizaţie specială, poate urca pe Dunăre în ceea ce priveşte Braila. Navele de război menţionate la alineatele 1 şi 2, să beneficieze, în porturi şi apele Dunării, la toate privilegiile şi avantajele de război, navelor ..

Capitolul al şaptelea.

EGALITATEA DE Religiilor în România.

Articolul XXVII.

Egalitate de libertate se acordă în România pentru a Romano-Catolică, Greco-Unite, la Ortodoxe Bulgare, la protestante, la Musulman, şi la credinţe evreieşti, şi fiecare va primi aceeaşi protecţie juridică ca şi oficial că se acorde romaneasca Credinţă Ortodoxă. În special, ele au dreptul să înfiinţeze parohii sau comunităţi de credinţă, precum şi şcolile care sunt considerate ca şcoli private şi nu pot fi intervenit cu excepţia, în cazul de o încălcare a securităţii naţionale sau a ordinii publice. În toate şcolile publice şi private, elevii nu pot fi obligaţi să participe la educaţie religioasă excepţia cazului în care este dat de un profesor autorizat al credinţei lor.

Articolul XXVIII.

Diferenţa de credinţă religioasă nu trebuie să exercite în România orice influenţă asupra statutului locuitorilor din punct de vedere al drepturilor lor, în special în ceea ce priveşte drepturile lor politice şi civile. Principiul exprimat în paragraful 1 vor fi aplicabile, de asemenea, se referă, în măsura în care

naturalizarea din populaţia României fără naţionalitate, inclusiv a evreilor, până în prezent considerate ca străini. În acest scop, va fi decretat în România, până în momentul de ratificare a tratatului de pace, o lege potrivit căreia toate persoanele fără cetăţenie, care au luat parte la război, fie în cadrul serviciului militar activ, sau în auxiliare serviciu, sau care sunt născuţi în ţară şi sunt stabilite acolo şi ai căror părinţi s-au născut acolo, sunt considerate de îndată ca şi cetăţenii romani cu toate drepturile ca atare, şi poate s-au înregistrat ca atare în instanţele dobândirea cetăţeniei române se va de asemenea, extinde la femeile căsătorite, văduve şi copiii minori.

Capitolul opt.

DISPOZIŢII FINALE.

ARTICOLUL XXIX.

Relaţiile economice dintre România şi Puterile Aliate vor fi reglementate în tratate speciale care constituie o parte esenţială a tratatului de pace, şi, în măsura în care aceasta nu este prevăzută în sens contrar, va intra în vigoare simultan cu acesta din urmă. Acelaşi lucru este valabil la restabilirea de relatii publice si juridice private, de soluţionare a daunelor civile şi militare, schimbul de prizonieri de război şi internaţi civili, decretul de amnistii, precum şi tratamentul de vase fluviale şi alte mijloace de trafic care au venit în puterea adversarului.

ARTICOLUL XXX.

În ceea ce priveşte interpretarea acestui tratat, textul în limba germană şi textul roman vor

avea autoritate în relaţiile dintre Germania şi România; textul german, în limba maghiară şi textul roman cu privire la relaţiile dintre Austria şi Ungaria ~ Romania; textul bulgară şi textul românesc în relaţiile dintre Bulgaria şi România, şi text turc şi textul românesc în relaţiile dintre Turcia şi România.

Articolul XXXI.

Acest tratat de pace va fi ratificat şi ratificările schimbate în Viena, cât mai curând posibil. In măsura în care nu este altfel aici, tratatul de pace intră în vigoare la momentul ratificarii sale.

In credinţă Drept plenipotenţiari au semnat acest tratat de pace şi aplicat sigiliile lor oficiale la aceasta.

Intocmit în cvintuplu originale în Bucureşti, 7 mai, 1918.

---

***Tratatul nu a fost semnat niciodată de Regele ferdinand şi deci nu a fost ratificat de partea română.

Notă : Traducerea textului este mult îngreunată de faptul că s-a realizat automat prin program de calculator. Oricând poate fi corectată cu bună credinţă exprimarea. Esenţial este că a fost un proiect de tratat mârşav, cu tendinţa de a desfiinţa statul român în etapele următoare.

*** In sinteză restrânsă învingătorii aroganţi urmau doar puţine obiective de îngenuncherea Romaniei, dar esenţiale şi cu consecinţe pe termen lung, consecinţe care puteau duce chiar la dezintegrarea statului. Acele condiţii înrobitoare erau:

-România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă "Cadrilater") și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja "Cadrilaterul" în decembrie 1916 ; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv ;
-România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
-România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere.

ANDREI VÂŞINSKI MIRAT DE ZELUL ADEPŢILOR COMUNIŞTI DIN ROMANIA

Andrei Vîşinski, a fost comisar al poporului în fosta Uniune Sovietică pe vremea lui Stalin. După terminarea celui de-al doilea război mondial, în România a început procesul de trecere spre comunism, iar asta însemna implicit "eliminarea burghezo-moşierimii". Vîşinski era cel care venea periodic în România pentru a verifica stadiul trecerii către noua orânduire. Şi a remercat în aceste vizite de lucru cu ce frenezie procedau comuniştii români la arestări şi deportări, practic nimeni vizat nu a scăpat, făceau ceea ce se numeşte exces de zel. Vîşinski, uluit de atâta zel, a spus: "Nu avem în Uniunea Sovietică atâţia copaci câte cozi de topor aveţi voi în România".

MACKENSEN INVINS DE MORAVURILE ROMÂNEŞTI

Feldmareşalul August von Mackensen, comandantul armatei germane din Bulgaria din primul război mondial şi supranumit Spărgătorul de fronturi a trăit mari succese în campania înpotriva României, în 1916. El a atacat dinspre sud conducând o armată compusă din bulgari, turci şi germani.  Regele Ferdinand şi guvernul român s-au refugiat în Moldova, lăsând Ţara Românească sub ocupaţie germană. Mackensen  a trecut imediat la pregătiri pentru administrarea de tip germanic a teritoriului ocupat, administrare care presupunea şi o exploatare la sânge a avuţiilor ţării. Pentru aceasta a adus 16000 de jandarmi germani pentru a impune ordinea lui în ţară. Mai târziu, după terminarea conflictului, feldmareşalul a scris în memoriile sale: "Am venit în România cu 16000 de jandarmi şi am plecat cu 16000 de bandiţi". Făcea referire la faptul că jandarmii învăţaseră rapid metodele româneşti de a trata legile şi interdicţiile lor şi că au permis contrabanda contra unor avantaje personale.