VIAȚA ÎN CASTELUL MEDIEVAL

Castelele fortificate erau foarte deficitare în materie de confort. Incăperile, în afara scărilor, erau totuși spaţioase, dar miroseau, de obicei a grajd şi a noroi. Iluminarea era foarte slabă, chiar întunecoasă și sumbră, umiditatea atingea cote ridicate, pentru că aerisirea avea mult de suferit. Asta deoarece construcţia valora mult mai mult ca armă defensivă decât ca reşedinţă umană propriu-zisă. Nu lipseau totuşi covoarele frumos decorate, tapițeriile atârnate pe pereți pentru a anula răceala lor de piatră, Uneori geamurile erau viu colorate şi la acestea se adăugau alte facilitãţi care contribuiau la crearea unei simbolistici interioare care sã arate bogăţia în aceeaşi măsură în care o arăta exteriorul grandios și amenințător al foritificației. 

Amuzamentul principal consta în banchete. Plictisul îşi fãcea repede loc, ţinând cont cã rezidenţii erau în primul rând îngrijoraţi să se afle cât mai puțin despre organizarea interioară a castelului, despre spații, sau circuite și despre pază. In afara castelului, bărbații se mai ocupau de vânătoare, sau antrenamente de luptă, dar în interior atmosfera era destul de monotonă, cu pereții înnegriți de fumul torțelor, sau al opaițelor. Se mai juca șah și unele jocuri pe masă, se cosea, se lucra la gherghef, etc, dar calea esenţială pentru distracţie şi relaxare era mâncatul, organizându-se mereu banchete bogate, cu cantități enorme de carne și băutură,  pe lângã care îşi făceau numărul o pleiadă de menestreli şi bufoni nomazi. Mulți bufoni făceau parte din personalul seniorului, dar menestrelii și actorii ambulanți erau ținuți totdeauna în afara castelului, ca personaje disprețuite.

Servitorii din castel primeau tratamentul...animalelor de casã. Iar în evul mediu asta nu era un lucru rãu, pentru cã, de pildã, slugile dormeau în partea din castel unde se afla şi nobilul, unde exista un şemineu. Dormeau pe podea, dar aveau pături. Lor li se aruncau, pe jos, resturile de la masa nobililor. Alţi localnici de condiţie şi mai joasã ocupau ungherele friguroase ale castelului, neprimind nicio atenţie de la stăpâni. Șemineele din sala mare, sau din încăperile seniorilor erau foarte largi, supradimensionate, putând înghiți adevărați bușteni de lemn. La lemn nu se făcea economie.

Punctul vulnerabil al fortificaţiilor a rămas mult timp fântâna. Sigur cã apãrãtorii inventau multe metode de a respinge inamicul, bombardându-l cu tot soiul de substanţe încinse, menţinând impenetrabilitatea fortãreţei, dar dacã fântâna seca sau duşmanul reuşea sã o otrãveascã, restul conta prea puţin. Se contura o înfrângere garantatã cãci la castel fântâna era cãlcâiul lui Achile.

Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale fortificaţiei îl reprezenta absenţa toaletelor. Rezidenţii castelului beneficiau doar de nişte simple găuri în ziduri prin care reziduurile ajungeau în şanţul sau pe pantele care îl înconjurau. Micile ”latrine” ale seniorilor mai erau numite ”garderobe” pentru că utilizatorii nu se debarasau niciodatã de haine din cauza frigului şi insectelor. Mirosurile pestilențiale se răspândeau prin tot castelul, împreună cu cele de la grajduri și din curtea strâmtă plină de noroi și amestec de dejecții animaliere, sau de bucătărie (sânge, organe interne de animale, oase, pene, etc). 

INCEPUTURILE CIVILIZAȚIEI IN ROMÂNIA - PRAVDA

ISTORICII RUSI NU SUNT SINGURII CARE SUSTIN CA CIVILIZATIA EUROPEI A APARUT SI S-A DEZVOLTAT PE TERITORIUL AL CARUI CENTRU ESTE ROMANIA DE AZI. Centre si personalitati universitare si academice din tari europene si SUA sustin acelasi fapt, cu toate ca pana acum niciun academician roman nu a avut curajul sa se exprime asupra acestei probleme a istoriei, desi Nicolae Densuseanu, autorul cartii "Dacia preistorica" este roman neaos. Pana acum, istoricii romani sustin ca N.Densusianu a fost doar un nationalist si atat, ca ar fi inventat preistoria Daciei. Dar Nicolae Densusianu face in cartea sa o multime de trimiteri la documente, indicand documentul si randul care sustine teza sa. Romanii, nimic ! Daca nu sunt de acord, nici macar nu cerceteaza documentele citate de autor. Marea personalitate americana Marija Gimbutas sustine cu tarie si cu documente teza ca arealul centrat de teritoriul Romaniei este locul de unde a pornit civilizatiile ce au urmat. Unele constatari vi le prezint: limba sanscrita, considerata limba arienilor contine peste 1000 de cuvinte romanesti asa cum sunt pronuntate astazi. Ex:apa, suta, vaduva, tata, tarla, cap, par, iubit, a iubi, prispa, etc. Istoricii sustin ca arienii au venit din est, din India si se cheama indo-europeni. Istoricii indieni sustin ca indo-europenii (arienii) au venit din apus din zona carpato-pontica. Noi sustinem ca roman vine de la Roma. In sanscrita cuvantul aria, a ria inseamna popor de pe vai, de pe maluri de rauri, de aici arian, care ne da cuvantul a ara, indicand prelucrarea pamantului de catre arienii primii plugari. Intre arieni se deosebesc triburi cu denumirea raman, riman, rimin, rahman, ramaian, ariman, arimin, arumin, etc. In Pen. Balcanica inca mai exista o populatie care se cheama arman, armin, rumun, arumun. In India gasim cuvintele Bihar, Bihor, Biharia, Buda, Crisna, Crisnan, si o multitudine de denumiri de locuri care, ciudat au denumiri ca in Ardeal. In Vede ( cartile sacre ale credintei hindu), se intalneste expresia a ria delu, care s-ar traduce arienii de pe deal, adica oamenii ce locuiesc pe vaile raurilor de pe deal.Este notoriu ca arienii aveau asezari numai pe vaile raurilor. In istoria romanilor intalnim ca forma de organizare "valea": Valea Tarnavelo, Valea trotusului, Valea Dunarii, Valea Oltului, Valea Jiului, etc., si mai constatam ca mai multe vai formau o tara: Tara Oltului, Tara Barsei, Tara Ouasului, Tara Crisurilor, etc. Cuvantul Tzara  se intalneste in Vede sub forma TER=pamant, teren, teritoriu. Cuvantul batran, stim din DEX ca vine din latinescul veteranus, dar din Vede reiese ca si veteran (vetran) si batran sub forma vatran vin din cuvantul vatra, deci un vel de stramos al vetrei, la arieni vatra fiind un loc sacru in spatiul de locuit. Civilizatia Cucuteni, cu ceramica extraordinara, pe care se afla simboluri ce inca le au romanii ardeleni pe portile de lemn, pe ceramica, semne ce le au romanii pe cusaturile nationale, pe fote, pe ii, pe catrinte, pe camasile barbatesti, are o vechime masurata cu C14 de peste 9000 de ani, mai veche cu peste 2000 de ani de cat inceputurile civilizatiei Sumeriene si Egiptene. Elemente indentice de civilizatie Cucuteni apare si in China la peste 1000 de ani de la inceputurile din vatra Cucuteni. Cuvantul valah are intelesul de valean, om de pe vale, dar si de lucrator, care muncea pentru existenta (conform istoricilor rusi), pe timpul acela de valoare fiind numai cei ce erau razboinici, isi lua prada din jafuri. Poate nu este intamplator ca razboinic in limba rusa inseamna talhar, de mentionat ca limba rusa este foarte aproape de sanscrita. Intre Carpati si India, din preistorie umblau cu turmele popoarele tisagete, tiragete, masagete. Erau popoare barbare de origine getica care umblau dupa teritorii neavand motive ipocrite de glorie sau victorie, ei clamau ca "vor mai multe vaci" (vezi Vedele). Trecand dincolo de Marea Caspica, au coborat in Persia si toti marii regi persani, incepand cu Cirus cel Mare, au trecut Helespontul (Dardanele), au intrat in Dobrogea de azi, s-au lovit crunt cu tiragetii. Regele Darius a reusit sa-l ucida prin viclenie pe regele tiraget Spargagases, dar mama acesteia regina tirageta Tomiris, l-a prins pe Darius si l-a jupuit de viu (ceva normal pentru niste mari posesori de turme, le aveau cu jupuitul pieilor pentru nevoile casei).Sunt multe de spus despre inaintasii nostrii (sigur suntem urmasii lor, sunt prea multe dovezile!). Uitati-va la monumentul de la Adamclisi. Da este un monument roman realizat insa peste un monument mult mai vechi (poate cu milenii!). Metopele monumentului nu sunt romane, sunt mult mai vechi si povestesc despre un alt eveniment intamplat poate cu mii de ani mai inainte.Personajele sculptate pe metope nu-i reprezinta pe romani ci pe alte populatii si in alt anotimp decat cel in care a avut loc razboiul dintre daci (aliati cu sarmatii) si romani. Invingatorii de pe metopele de la Adamclisi sunt getii, dar invinsii nu sunt romanii (romanii nici nu au fost invinsi la Tropheum Traiani, Adamclisi de azi). Da,  suntem urmasii acestor stramosi indepartati si daca nu le vorbim limba in totalitate, macar gramatica limbii romane de azi da dovada ca noi vorbim cea mai veche limba din Europa, mult mai veche decat greaca si latina. Peste tot sunt urmele valahilor, rumunilor si desi au fost puteri interesate de a-i sterge din istorie sau macar de ai diminua, a-i dezbina, a-i stapani, a-i dezmosteni, a-i dezradacina si a-i deznationaliza  pe acesti stravechi tarani (arieni, pelasgi, traci, geto-daci, rumuni, armani, romani, cum vreti sa le ziceti!), iata-i ca sunt inca aici (ca Antena 3 si chiar tipa de sub pielea multor popoare, care vor nu vor, se trag din acesti opincari ce din preistorie pana azi, certareti si carcotasi, uniti la mari dezastre si dezbinati in timp de liniste, muncitori si petrecareti fara pereche, hatri si viforosi (de-i calci pe opinci), care din Muntii Beschizi (goralii), din regiunea autonoma vlaha (vlahii Moraviei) din Cehia si peste Pen. Balcanica (Valahica, balc= vlac=blac=valac), Bulgaria (vlasi, megleno rumuni, Albania (rumuni), Macedonia (rumuni, arumuni), Serbia (timocenii, vlasii, blakii), Croatia (morlacii, biri-biri, histro-rumuni), Bosnia-Hertegovina (rumuni, masivul muntos Rumunia, plin de mucanii balci), Muntenegru (rumuni din muntii Dormitor si Visuri), in Macedonia Greciei (kutzo-vlahi le zic grecii, ce nu-i iubesc deloc, sau armani cum isi zic ei macedonenii, caci macedonenii erau traci, nu erau greci, iar oastea lui Alexandru era din tracii odrisi si nu din greci )  pana in insulele grecesti si chiar in muntii din Algeria (populatia kabila), peste tot acelasi port cu aceleasi cusaturi florale simbolistice si aceleasi vorbe, unii si-au uitat vorbirea dar mai au inca vorbele plugariei si ciobaniei.Cuvantul cioban se zice ca e turcesc, asa zic desteptii nostri in DEX. Dar citind in scriitorul roman (latin) Pliniu cel Tanar, iata ca aflu cum ca romanii cumparau la piata cu precadere "casium ciobanorum" (cas-branza ciobaneasca) de la pastorii furlani (azi Friuli, friulani, care se saluta cu urmatoarele cuvinte "Ce faci?" si raspunde "Bini facu".              

>                Александр Андреев в

> видеостудии Pravda.Ru рассказывает о

>                том, как пропаганда

> сделала из личного врага

> Османской

>                империи господаря

> Валахии Влада Цепеша упыря

> Дракулу.

CASTELE FORTIFICATE - scurt eseu

In Evul Mediu  timpuriu și  de mijloc un castel se construia strict pentru scopuri defensive. Toate accesoriile sale demonstreazã acest aspect: şanţuri, turnuri, metereze, guri de scurgerea păcurii încinse sau altor lichide, deschideri înguste pentru trageri cu săgeţi, etc. Fiecare detaliu tehnic de construcție era menit sã ţinã inamicul la distanţã. Asediul unui castel cerea mari eforturi din partea atacatorilor, având în vedere că numai turnarea de lichide fierbinţi peste ei şi aruncarea ușoară de proiectile diverse și ieftine provocau pagube uriaşe, dincolo de ploaia de săgeți. In plus atacatorii erau puși să lupte pe terenuri cât mai accidentate. De cele mai multe pri cucerirea unui castel fortificat se realiza în urma unui asediu foarte prelungit care provoca predarea prin înfometare.

Castelul bizantin de la Anghelokastro - insula Corfu

Castelul medieval era o construcție masivă și fortificată, care exploata avantajele geografice ale unor înălțimi sau a unor ape. Construcția era înconjurată de ziduri şi şanţuri, având drept scop principal apărarea unei posesiuni seniorale, a unor trecători, sau drumuri comerciale. In majoritatea cazurilor avea și scopul de  a fi locuinţă a familiei seniorului, sau a unor căpetenii militare, aceasta mai ales în prima parte a Evului Mediu. Pentru construirea zidurilor de apărare de-a-lungul istoriei au fost folosite, la începuturi, materiale precum pământ, lemn şi piatră. Toate semințiile și entitățile medievale și-au construit castele fortificate, dar normanzii, urmași ai vikingilor, s-au remarcat prin lucrările lor. Normanzii au invadat, aproape total Insulele Britanice și părți din Italia, Sicilia şi Orientul Mijlociu. Pe unde au trecut sângeroșii normanzi și pe unde au putut stăpâni, au construit castele puternice pentru a-şi apăra teritoriile.

 Castelul Bran - România

Primele castele se numeau motă si erau nişte aşezări protejate împotriva atacurilor de îngrădituri lemnoase şi, pe cât posibil de şanţuri cu apă. Când normanzii invadau un teritoriu puteau construi astfel de castele în numai opt zile. Mota era un dâmb înalt de pământ şi rocă pe care se ridica un turn. Cu timpul normanzii au inlocuit mota cu turnuri de piatră numite donjoane, sau turnuri fortificate.

Primele castele se construiau din lemn. Când normanzii au sosit în Anglia, au ridicat fortificaţii de lemn pe coline, la care atât localnicii din vale cât şi duşmanii ajungeau cu greu din cauza pantelor. Terenul era bine folosit, în schimb împrejmuirile firave cedau repede în fața unui eventual atac hotărât.

Castelul Coca din Spania

Castelul Huniazilor - România

Castelele de piatră, sau castele concentrice, au evoluat într-o diversitate foarte largă. Ele s-au caracterizat prin ridicarea unor ziduri groase și înalte de apărare. Castelele concentrice ocupau suprafețe mai mari, înconjurând, de obicei, o înălțime remarcabilă. Despre acest tip de castel se poate afirma că era sub forma unui castel în interiorul altui castel, sau altor castele. Turnul fortificat era înconjurat de ziduri masive şi câteodată chiar de un şanţ plin cu apă. Acest tip de castel permitea arcaşilor de sus să tragă săgeţi peste capetele arcaşilor de jos, de pe zidurile exterioare. Astfel de castele își permiteau numai capetele încoronate, sau seniori foarte puternici și avuți, dar și organizații militare precum cele ale Ordinelor militaro-religioase constituite pe fondul cruciadelor.
Odată cu perioada cruciadelor castelele de tip european au ajuns și în vestul Asiei, respectiv în Orientul apropiat.

Castelul Mont Saint Michel - din Normandia - Franța

Castelul Saint-Michel, situat in Normandia, este unul dintre cele mai impresionante din Franta. Este chiar considerat o minune a lumii medievale datorita faptului ca este construit pe o insula de stanca. Insula, situata la 5 km de mal in epoca medievala, este inconjurata de apa doar de doua ori pe luna in zilele noastre.  A fost original o manastire benedictina, fiind un loc de atractie pentru pelerinii din toata lumea. Astazi este una dintre cele mai populare atractii din Franta, aflandu-se in patrimoniul UNESCO.

Castelele fortificate erau construite pentru a servi ca apărare şi întărirea dominației asupra unor teritorii din jurul lor, dar ofereau puţin confort pentru cei ce locuiau în ele. De aceea, în anii 1400 mulţi seniori şi doamne şi-au dorit case mai luxoase, astfel că unele castele au fost transformate în măreţe palate.

Castelul Kirenia - Cipru

Cu timpul castelele din Europa şi Asia de Vest și-au schimbat înfățișarea. Unele au căzut în mâna unor inamici, au fost uitate şi au căzut în ruină, în timp ce altele au avut șansa de a fi restaurate. Exemple de castele concentrice sunt: castelul Hrad Rabi din Cehia, castelul Chateau Gaillard din Franţa, castelul Castillo de Coca din Spania, Marksburg din Germania, Castelul Caerphilly din Marea Britanie si castelul Alcazar din Spania, Krak des Chevaliers din Siria. 

Castelul Caerphilly

Castelul Hrad Rabi - Cehia

Castelele fortificate erau construite pentru a servi ca apărare şi întărirea dominației asupra unor teritorii din jurul lor, dar ofereau puţin confort pentru cei ce locuiau în ele. De aceea, în anii 1400 mulţi seniori şi doamne şi-au dorit case mai luxoase, astfel că unele castele au fost transformate în măreţe palate.

Castelul aparţinea unui senior sau era administrat de el în numele regelui. Cei ce locuiau în castel erau familia seniorului, precum şi vechilul său (administratorul castelului), cavaleri, soldaţi, perceptori de taxe, servitori, bucătari, meșteșugari în fier sau lemn şi vânători.

Castelul avea un nivel inferior subteran, parter şi primul etaj. Printre încăperile castelului se numără: închisoarea şi depozitul aflate la nivelul inferior (subsol); sala mare, capela, atelierul şi bucătăria aflate la parter; şi solarul şi dormitorul seniorului aflate la primul etaj. In sala mare își petrecea timpul și castelana, adică soţia seniorului care în timp ce acesta era plecat prelua atribuţiile şi administra castelul. Solarul este o încăpere mare unde era cald vara şi rece iarna, când trebuie încălzită de un şemineu mare și când se întindeau pe pereți imense tapișerii . Solarul era salonul privat al familiei. Castelul mai putea avea și mai mult de un singur etaj precum și diverse tuneluri ce puteau servi la fugă sau la legături cu exteriorul pet imp de asediu.

Sala mare sau inima castelului, era cea mai mare încăpere a castelului şi locul unde se desfăşurau majoritatea activităţilor. Aceste săli nu serveau doar ca loc pentru distracţii, banchete şi muzică, dar şi ca loc de întâlnire între senior şi cavaleri, pentru planuri și discuții despre bătăliile viitoare. Sala mare era folosită totodată şi pentru judecarea trădătorilor. In prezent, în castele ce mai există şi astăzi, sala mare poate servi ca loc de prezentare a unor mici muzee cu armuri şi arme vechi.

Sala mare din castelul Huniazilor sau Corvinilor - România

Castelul Krak des Chevaliers -  Siria (a avut de suferit în timpul războiului civil început în 2011 și

încă neterminat în 2016) - un exemplu de castel medieval de tip european.

Castelul Krak des Chevaliers - Siria - cetate devenită bastion al cruciaților după ce a fost cucerită de

la musulmani și reamanajată după principii europene.

Atacul sau asediul, presupunea încercuirea cu armata a unui castel sau oraş fortificat pentru a-l cuceri. De exemplu, pentru a captura un castel, soldaţii inamici împresurau zidurile şi împiedicau aprovizionarea cu alimente şi apă a castelului. Scopul asediului era să forţeze predarea castelului, înainte ca acesta să fie prea avariat. Dacă nu reuşeau acest lucru, atacatorii se căţărau pe ziduri cu scări destul de lungi, sau săpau sub ele ca să se prăbuşească singure.

Pentru cucerirea castelului erau folosite mai multe tipuri de catapulte pentru a arunca proiectile înspre ziduri sau peste creneluri. Trebuchetul era o catapultă care folosea o contra greutate. Mangonelul era o catapultă care azvârlea pietre dintr-o cupă aflată la capătul braţului acesteia. Turnurile de asediu erau poreclite clopotniţe deoarece arătau precum clopotniţa unei biserici. Asaltul hotărâtor era un atac final disperat cu o ploaie de săgeţi, catapulte gigant, berbeci şi turnuri de asediu. Un castel medieval european nu putea fi atacat cu turnuri de asalt de tip antic pentru că erau înconjurate de terenuri în pantă, sau șanțuri uscate sau cu apă.

Fiind construite în scopul apărării, castelele aveau la dispoziţie rezerve de apă şi hrană, astfel că garnizoanele puteau rezista mai multe luni sub asediu. Garnizoana era formată dintr-un grup, relative puțin numeros, de soldaţi rămaşi să apere castelul. Pericolele proveneau de la punctele slabe ale fortificației, de la trădători şi de la foamete sau boli.

Hersele, adică grilaje din fier şi lemn, erau coborâte pentru a captura inamicii în turnul de poartă. Acolo, ei erau primiţi cu o ploaie de săgeţi lansate din arcuri sau arbalete și cu lovituri de lance. Prin gurile de foc, deschideri în tavan, erau aruncate asupra atacatorilor bolovani, păcură, ulei încins, apă fiartă sau nisip încins.

KD-35 ȘI IRONIA LUI HRUȘCIOV

„Tractorul vostru este un tractor de aur”. Aceasta a fost opinia ironică, exprimată la 8 iulie 1953 de Nikita Hruşciov în faţa delegaţiei conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej, privind produsul principal realizat de inginerii şi muncitorii români la Uzina de Tractoare „Ernst Thälmann” din oraşul Stalin. Pe atunci Brașovul se mai numea încă slugarnic Orașul Stalin.

Inspirându-se de la tractoarele americane „McCormick-Deering TD-18” (produse în perioada 1938-1949 la Melrose Park, statul Illinois şi, o parte, asamblate în URSS, în timpul celui de-al doilea război mondial) şi „Caterpillar Sixty” (redenumit „Stalineţ S-60”, acesta a fost fabricat sub licenţă la Celiabinsk, în perioada 1933-1941), proiectanţii uzinei de tractoare de la Lipeţk (R.S.F.S. Rusă) şi cei din Institutul de Cercetări „NITI” (URSS) au creat tractorul „Kiroveţ KD-35”, în perioada 1946-1949, în scopul utilizării sale în agricultură. Proiectul a ajuns şi la uzina de tractoare din Minsk, unde a avut loc lansarea în producţie de serie (4 noiembrie 1950). După doar nouă luni, fabricarea acelui model a încetat la Minsk, în locul său fiind realizat tractorul forestier KT-12A, conceput la o uzină din Kirovsk (R.S.S. Ucraineană). „Kiroveţ KD-35” a fost produs în continuare la fabrica din Lipeţk, până în anul 1958.

Conform sfatului dat de Iosif Stalin lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (Moscova, 3 aprilie 1946), de a se produce în România doar tractoare pe şenile de tipul „McCormick-Deering”, autorităţile sovietice au acordat celor de la Bucureşti licenţa de fabricaţie a modelului „Kiroveţ KD-35”. Acea decizie a fost anunţată de Anastas Mikoian, ministrul Comerţului Exterior al URSS, în cursul conferinţei de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (Moscova, 7-9 ianuarie 1949). Totodată, s-a făcut recomandarea ca modelul KD-35 să fie realizate la fosta uzină IAR din Braşov doar pentru onorarea cererilor de pe piaţa românească – în condiţiile în care sovieticii au avut iniţiativa creării acelei fabrici pe locul fostei uzine de avioane IAR şi au utilizat planurile de construcţii ale unei fabrici din URSS.

Deşi autorităţile de la Bucureşti au încercat la începutul anilor ’50 să crească numărul de mijloace mecanizate în agricultură, acestea au fost insuficiente. În plus, toate tractoarele produse la Braşov erau prea uşoare pentru a lucra în zonele cu pământ greu. De aceea, în timpul vizitei pe care a efectuat-o în Uniunea Sovietică (14-29 ianuarie 1953), Gheorghe Apostol a comandat 150 de tractoare universale (probabil „Stalineţ S-80”), maşini de recoltat legume şi cartofi, cultivatoare, două garnituri de prăşitoare, zece maşini de recoltat bumbac, semănători şi câteva maşini de săpat şanţuri pentru irigaţii.

O altă problemă care afecta fabrica de tractoare de la Braşov era preţul mare al produselor obţinute. Situaţia a fost menţionată de Miron Constatinescu în şedinţa din 4 octombrie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „După cum s-a arătat, tractorul IAR este un tractor bun, dar este scump. Aici am putea să mai reducem preţul şi cred că în 1-2 ani trebuie să producem masiv aceste tractoare şi să le înlocuim pe cele vechi, eventual vom putea produce şi piesele de schimb în serie. Se pune o problemă, dacă nu ar fi de văzut de a continua paralel cu producerea tractoarelor cu şenile [„Kiroveţ KD-35”], dacă n-ar fi cazul ca o parte a fabricii IAR să continue să producă tractoare IAR. Din URSS ne vine o fabricăcomplect (sic!) nouă, aceasta să facă tractoare noi, o parte poate să se adapteze. [...] Cred, totuşi, că problema care se pune trebuie studiată, pentru că noi, în 1951, vom avea cca. 5000 tractoare tip IAR, noi, totuşi, trebuie să fim buni gospodari ca în 1951, când va începe fabricarea tractoarelor sovietice, să nu considerăm tractoarele existente IAR fier vechi”.

Foarte încrezător în oferta făcută de autorităţile de la Moscova, Chivu Stoica a intervenit naiv în expunerea lui Miron Constantinescu, afirmând astfel: „Tractoarele acelea sunt mai ieftine decât cele actuale. Ies tractoare mai simple şi mai ieftine. În 5 ani ajungem la preţul sovietic. Tractoarele noastre sunt scumpe pentru că importăm piese. Deci, trecem la fabricarea tractoarelor sovietice pentru că sunt mai ieftine şi mai bune. O să avem şi piese pentru că o să fabricăm şi piese de schimb”.

In momentul în care a făcut comentariul respectiv, Chivu Stoica nu ştia sau nu a ţinut cont de faptul că tractorul KD-35 nu se fabrica în serie în URSS. Acesta era doar un proiect în curs de finalizare la uzina de tractoare de la Lipeţk şi costul de întreţinere tehnică a unui KD-35 urma să fie mai mare decât cel pentru tractoarele pe roţi IAR-22 şi IAR-23.

Trei ani mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat la o şedinţă a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (12 iulie 1952) faptul că tractoarele KD-35 asamblate la Braşov erau mult mai scumpe decât cele realizate la Lipeţk şi era necesară o analiză a preţului de fabricaţie pentru a hotărâ dacă produsul respectiv putea să fie exportat în anul 1953, cu aprobarea autorităţilor sovietice (circa 1000 de exemplare). Una dintre ţările în care urmau să ajungă tractoarele româneşti era Ungaria, însă autorităţile de la Budapesta au respins propunerea celor de la Bucureşti în iunie 1953.

La aceeaşi reuniune din 12 iulie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a amintit despre proiectul de construire a unei fabrici de automobile în Moldova şi apoi a propus transformarea unei uzine existente la Roman (jud. Neamţ) în fabrică de piese de schimb pentru tractoare. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins ideea şi a hotărât ca piesele de schimb să se realizeze în centrele mecanice din întreaga ţară ale Staţiunilor de Mecanizare şi Tractoare – deşi dotarea tehnică a unor astfel de centre era foarte slabă şi, în mod implicit, se ridica preţul de cost al produselor, iar calitatea lor era îndoielnică.

Din păcate, rezultatele obţinute după şedinţa respectivă nu au fost deloc bune şi, la reuniunea din 7 martie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (după doar două zile de la decesul lui Iosif Stalin), Gheorghe Gheorghiu-Dej a criticat modul defectuos de utilizare a maşinilor agricole în România, în anul 1952, astfel: „Până acum, S.M.T.-urile şi centrele mecanice au fost conduse după cum ştiţi [:] unele mai bine, altele mai prost. Dar ceea ce este tocmai necesar să subliniem, este faptul că la Gostaturi foarte mulţi bani s-au irosit. Pe de o parte, a dat investiţii mari în maşini şi tractoare, pe de altă parte, aceste cheltuieli[sunt] departe de a fi dat rezultatele aşteptate.

Maşinile nefiind conduse de oameni competenţi, reparaţiile nefiind făcute de oameni calificaţi, oameni care să cunoască temeinic profesia respectivă, a dus acolo că abia 50% din capacitatea tractoarelor au fost folosite în anul 1953 (sic!) şi în unele părţi chiar sub 50%.

Vă puteţi închipui ce randament poate să fie acesta şi ce rezultat practic a avut faptul că 50% din această forţă mecanică nu a lucrat sau a lucrat pe jumătate.

Tot din datele [de] care dispunem putem spune că la noi se consumă de 2, de 3 sau chiar de 4 ori [mai multe] piese de schimb decât scrie norma.

Acest lucru se întâmplă pentru că acei care conduc maşina nu o cunoaşte (sic!), nu este preocupat, nu este un mecanic priceput, care numai după ureche să-şi dea seama dacă funcţionează bine tractorul sau nu (subl.n.)”.

Deoarece reprezentanţii sovietici din societatea „Sovromtractor” (înfiinţată la 1 noiembrie 1948) nu au avut interesul să ascundă liderilor de la Moscova faptul că asamblarea tractoarelor „Kiroveţ KD-35” la Braşov nu era rentabilă economic (Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut în 1953 că preţul produsului românesc era de trei ori mai mare decât cel existent pentru acelaşi produs realizat la Lipeţk), iar autorităţile române au dorit să fie analizate rezultatele obţinute de toate societăţile mixte „Sovrom”, sovieticii au fost de acord cu desfiinţarea a nouă dintre acestea, inclusiv a „Sovromtractor”. Primele discuţii în acest sens au avut loc la Moscova, în timp ce o delegaţie română participa la o reuniune a Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (25 februarie – 3 martie 1953) şi rezultatul a fost anunţat la şedinţa din 7 martie 1953 a Biroului Politic de către Miron Constantinescu.

In consecinţă, România a fost obligată să răscumpere treptat toate cotele de participare deţinute de Uniunea Sovietică la acele societăţi, în condiţii dezavantajoase, deoarece întreprinderile româneşti care făceau parte din acestea fuseseră subevaluate de către specialiştii sovietici, în momentele înfiinţării „Sovrombanc”, „Societăţii de Transporturi Aeriene Româno-Sovietică «TARS»”, „Sovrompetrol”, „Sovromasigurare”, „Sovromtransport”, „Sovromgaz”, „Sovromlemn”, „Sovromfilm”, „Sovromcărbune”, „Sovromtractor” (Oraşul Stalin), „Sovromconstrucţii”, „Sovrommetal” (Reşiţa), „Sovromnaval”, „Sovromutilajpetrolier”, „Sovromchim” (Ucea) şi „Sovromquarţit”.

Pentru acea răscumpărare, autorităţile de la Moscova au solicitat 9584,2 milioane de lei, sumă considerată enormă la Bucureşti. După negocierile desfăşurate în perioada 1955-1956, aceasta a fost redusă până la nivelul de 5281,6 milioane lei (cu 44,8 % mai puţin faţă de suma calculată iniţial de sovietici).

In concluzie, la 3 aprilie 1946, Gh. Gheorghiu-Dej a fost sfătuit de I.V. Stalin să se gândească la fabricarea unui model de tractor pe şenile în România. Propunerea respectivă avea un substrat electoral, sovieticii fiind interesaţi ca Partidul Comunist Român să câştige simpatizanţi în rândul muncitorilor care au asamblat diferite avioane de luptă la I.A.R. Braşov în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Planul lui I.V. Stalin a avut, probabil, atât un obiectiv pe termen scurt (câştigarea alegerilor parlamentare de către P.C.R., în toamna anului 1946), cât şi un obiectiv pe termen lung (stabilirea unor legături economice mai strânse sovieto-române, sub conducerea autorităţilor de la Moscova).

Şapte ani mai târziu, sovieticii au constatat că la Braşov se fabrica un model de tractor sovietic pe şenile care avea un preţ de cost de trei ori mai mare decât în URSS. În consecinţă, Nikita Hruşciov a spus ironic lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că „Tractorul vostru este un tractor de aur”, iar autorităţile de la Moscova au hotărât să vândă României, printre altele, cota de participare a URSS la „Sovromtractor” (Oraşul Stalin).


Tractoare KD-35 în stocul fabricii

Ce anume s-a mai întâmplat în România, în perioada 1946-1953? Lideri politici importanţi, care s-ar fi putut opune planurilor sovietice, au ajuns în închisorile din România şi au decedat. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu şi ceilalţi membri ai conducerii P.C.R./P.M.R. au instituit un regim de teroare în satele din România, obligându-i pe ţărani să-şi vândă produsele agricole la preţuri ridicol de mici şi forţându-i să se înscrie în cooperativele agricole de producţie. Totodată, în presa comunistă din România se prezentau triumfalist tractoarele de la Braşov, deşi la vârful partidului se cunoştea foarte bine faptul că producerea de tractoare KD-35 era falimentară. Este adevărat că muncitorii de la Braşov aveau nevoie de timp pentru a învăţa disciplina tehnologică de fabricaţie, însă acest lucru nu justifică deloc represiunea la care au fost supuşi liderii unor partide şi diferiţi cetăţenii nemulţumiţi de măsurile politice şi economice dictate de sovietici şi aplicate de conducerea P.C.R./P.M.R.

Deoarece dictatura proletariatului în România se îndrepta rapid spre faliment, Nikita Hruşciov a înţeles pericolul şi a comunicat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ce trebuie să facă pentru a evita colapsul economic al ţării pe care o conducea cu acordul autorităţilor de la Moscova.

TRACTOARE ROMÂNEȘTI

Primul tractor românesc s-a numit IAR-22 şi a fost realizat la 26 noiembrie 1946 la fostele uzine de avioane, IAR, devenite în final “Tractorul”, din Braşov. În primul an de fabricaţie, 1947 s-au construit 280 de tractoare, iar în timp, capacitatea de producţie de tractoare a crescut, în România la cca 60.000 bucăţi/an, in vremurile bune când fabricaţia de tractoare s-a extins şi la Craiova, Miercurea-Ciuc, Timişoara şi Codlea.

In anul 1951 a început fabricaţia în serie a tractorului pe şenile KD-35 cu destinaţie generalã, care realiza cinci viteze pentru mersul înainte cuprinse între 3,81 şi 9,11 km/h şi era echipat cu un motor Diesel în patru timpi cu puterea de 37 CP la 1400 rot/min. Tractorul era realizat după licență sovitică și ea copiată din producția americană dinainte de războiul al doilea mondial.

In anul 1955 a început fabricaţia tractorului Universal-2 (U-2) pe roţi, echipat cu acelaşi motor D-35 al tractoarelor KD-35, tractor ce realiza cinci viteze de mers înainte cuprinse între 4,56 şi 12,95 Km/h, având un domeniu de utilizare mai larg. Ulterior, la începutul anilor 60, s-a trecut la fabricarea tractorului U-26, U-27, U-29, U-450, cu prizã de putere semiindependentã şi instalaţie hidraulicã pentru acţionarea diferitelor maşini agricole purtate şi remorcate. Aceste tractoare realizau 10 viteze de mers înainte, cuprinse în intervalul 2,83-22,40 km/h şi erau echipate cu motor Diesel de 45 CP la turaţia de 1500 rot/min.

Un pas important în dezvoltarea industriei româneşti de tractoare l-a constituit trecerea în anul 1963 la fabricarea în serie a tractoarelor pe roţi U-650 cu varianta U-651 (cu patru roţi motoare), destinate sã execute majoritatea lucrãrilor agricole, inclusiv lucrãrile de întreţinere a culturilor prãşitoare, precum şi lucrãrile de transport. Aceste tractoare au fost echipate cu motor Diesel (D-103) cu injecţie directã şi pornire electricã, cu puterea de 65 CP la turaţia de 1800 rot/min, dezvoltând 10 viteze de mers înainte cuprinse între 2,58-26,94 km/h. Aceste tractoare s-au produs și în variante modernizate U-650M , U-651M, U-650 super şi U-650 DT super, echipate cu motor Diesel D-110.

In perioada 1963-1968 s-a început fabricaţia altor tipuri de tractoare cum ar fi: S-1300 tractor pe şenile cu putere de 130 CP ( anul 1963); S-650 tractor pe şenile echipat cu motor D-104 (anul 1965), Pe parcurs s-au produs variante modernizate S-651 LS şi IF-650 E.

In anul 1969 a început construcţia tractoarelor pe roţi şi şenile din familia U-445 (licență italiană FIAT), cu motor de 45 CP în variantele Universal (U-445, U-445 DT, U-445 DTE, U-445 SD, U-445 DTSD, S-445), legumicol (U-445 L), viticol (U-445 V, SV-445, U-445 HCV), pomicol (U-445 HCP), pentru lucrãri în pante (SM-445) şi pentru lucrãri multiple (U-445 TIH), cu performanţe la nivelul tehnicii mondiale. In anul 1970 a început fabricaţia tractorului S-1500, echipat cu motor Diesel supraalimentat cu puterea de 150 CP, continuând cu tractoarele S-1800 IF şi S-1800 LS pentru lucrãri în construcţii şi industriale, echipate cu motoare de 180 CP.

Ulterior, au fost realizate noi tipuri de tractoare agricole cu performanţe îmbunătăţite (U-350, U-500 cu diverse variante, U-530 cu variante, U-550 cu variante și A-1800 A, cu ramă articulată ), precum şi noi tipuri de tractoare industriale cu transmisii hidrodinamice şi ramă articulată (A-1801 IF, A-1801 L, A-3602 IF). In ultimul timp al României industrializate s-au fabricat în România peste 53 de tipuri de tractoare, pe roţi şi pe şenile, în peste 300 de variante, în 12 grupe de puteri: 25-300 CP.

U-26

S-1800 LS

KD-35

HRUȘCIOV și JOVANKA BROZ (TITO)

In 1955 Nikita Hrușciov a efectuat o vizită Iugoslavia lui Tito. In timpul vizitei a fost primit și la complexul prezidențial din insulele Brioni. Odată, fiind noapte și amețit de țuica de prune, Hrusciov a încercat, fără succes, .să o sărute pe gură pe Jovanka Broz. Păstrându-și umorul, Hrușciov a comentat că noul Acord comercial dintre Iugoslavia și URSS va intra în vigoare doar dacă va fi inserată o pevedere conform căreia să se facă schimb de soții între el și Tito.

Tito și Jovanka Broz

Deşi şi-a sprijinit pe deplin soţul, Tito nu i-a acordat Jovankăi vreo funcţie în aparatul 

de partid şi de stat, nu i-a permis să ia decizii de ordin politic.

In anul 1956  Nikita Hrușciov a rostit o frază faimoasă adresandu-se 

ambasadorilor occidentali la recepția dată la ambasada Poloniei de la 

Moscova și anume "Vă vom îngropa!".

Nikita Sergheevici Hrusciov

CASELE DIANU - A.I.CUZA

In centrul Craiovei, la intersecţia străzilor Alexandru Ioan Cuza cu Panait Moşoiu clădirea pe care scrie “Casele Dianu”?  Este una dintre cele mai impunătoare clădiri, care a fost deţinută de familia Dumitru şi Sofia Dianu şi a avut, de-a lungul timpului, mai multe destinaţii. Centrul istoric al Craiovei, pe care municipalitatea l-a introdus într-un proces de modernizare, are zeci de clădiri impunătoare, fiecare dintre ele cu o poveste aparte

Pe colţul dintre străzile Alexandru Ioan Cuza şi Panit Moşoiu, pe partea stângă, la etaj, se află casaDianu. Inscripţia se mai obsevă încă pe ambele laterale ale clădirii.
s
Casele Dianu înainte de renovare - 2013

Una dintre faţade este pe strada Alexandru Ioan Cuza. Casa are un gang de acces în curtea interioară.  Această curte a fost rău întreţinută sub regimul comunist, deoarece clădirea intrase în proprietatea statului. Mulţi ani, în acea curte au funcţionat un atelier foto mărunt şi un atelier de ceasornicărie, ambele cooptate probabil în cooperative meşteşugăreşti ale vremurilor socialiste. Exact pe colţ, vizavi de Teatrul Naţional, clădirea adăpostea până în anul 1980, la parter, un magazin de confecţii de femei şi bărbaţi, numit “Elegant”. Apoi magazinul a devenit mercerie sub numele de “Mosorelul”.

Clădirea Dianu are o latură şi pe partea de răsărit a str. Panait Moşoiu, dar faţada se îndreaptă spre str. A. I. Cuza, cu intrări în magazinele principale. Înainte de 1990, după magazinele “Elegant” sau “Mosorelul”, spre răsărit, urmau gangul de acces spre curtea interioară, apoi un magazin de mezeluri şi brânzeturi, apoi o florărie.

Casa Dianu are un singur etaj, este frumos ornamentată cu acadramente la ferestre, cu un balcon de zidărie pe colţ şi cu un altul de fier forjat spre str. A. I. Cuza, deasupra florăriei amintite. Are un acoperiş cu pantă abruptă, cu o cupolă trunchi de piramidă pe colţ şi o alta piramidală deasupra gangului, spre str. A. I. Cuza.

Casele Dianu - str. Panait Moșoiu după renovarea din 2014

Pe latura dinspre str. Panait Moşoiu mai există o cupolă trunchi de piramidă exact pe mijlocul laturii. Pe latura aceasta se găseşte încă un balcon de fier forjat şi un altul de zidărie înspre zona numită “Răscrucii Mici”.

La parterul acestei laturi au existat mereu două - trei magazine de mică importanţă, vizitate de cei ce coborau spre “Răscrucii Mici”.

In vara anului 1934, la Craiova a avut loc procesul ceferiştilor şi petroliştilor care organizaseră puternice greve în anul anterior, 1933.

In perioada procesului s-a constituit un “comitet de apărare” şi a apărut ziarul “Apărarea ceferiştilor”. Sediul redacţiei s-a aflat pentru început în casa avocatului Costel Dianu (str. A. I. Cuza, nr.16), vizavi de Teatrul Naţional de azi.

Casa Dianu a mai fost ulterior şi sediul Comitetului craiovean contra războiului imperialist de jaf şi cotropire, comitet din care au făcut parte Mihail Cruceanu, Eugen Constant, av. Nicu Popilian şi av. Costel Dianu.

Casele Dianu  - 2014 - latura dinspre Str. A,I.Cuza și gangul de intrare, după renovarea fațadei (2014)

Casa Dianu este monument istoric şi se află pe lista clădirilor protejate de lege.

Casele Dianu sunt o mică bijuterie arhitecturală a Craiovei. Situate chiar în buricul orașului, au fost dintotdeauna unele dintre cele mai arătoase imobile ale Băniei. Spațioase și solide, și-au uimit concitadinii atunci când au fost terminate, la anul 1902. Fațadele încărcate cu ornamente florale și balcoanele în stilul art nouveau, cu balustrade din fier forjat, au plăcut așa de mult protipendadei din urbe încât au început să fie copiate, iar familia Dianu să fie invidiată. Învăluite în aroma picantă a sandwich-urilor și a gogoșilor vanilate, casele Dianu își trăiesc și astăzi povestea, care, în ciuda anilor, continuă să fie tot una aparte.

In Casa Dianu de la intersecția străzilor „Unirii” și „Panait Moșoiu” se pătrunde printr-un gang. Incadrat, în 2014, de magazine în care se vând de la mezeluri și până la dulciuri – vara este aproape blocat de lăzile cu înghețată –, culoarul de acces nu este unul foarte mare.

Gangul de acces este pavat cu piatră de râu. Lată și umed-uleioasă, pardoseala se întinde cât ține lățimea camerelor de la stradă. Culoarul gangului se parcurge din câțiva pași și se ajunge într-o curte interioară, cu o suprafață de pătrat mic în care soarele își face de cap, inundând-o pur și simplu de lumină. 

Casele Dianu latura dinspre Str. Panait Moșoiu după renovarea din 2014. S-au schimbat și destinașiile comerciale de la parter. Str. Panait Moșoiu cu vedere spre Piața Buzești

Acum, în 2014, casa este deținută de mai mulți proprietari. Fiecare a cumpărat câte o locuință în timp și apoi toți au tot închiriat. In casă a rămas o singură proprietară tradițională care mai locuiește propriu-zis în marea clădire Dianu de când ele au fost naționalizate, recâștigate și apoi vândute de moștenitori.

In restul apartamentelor sunt sedii de firmă. Patronii care au magazinele la stradă le folosesc doar ca să își păstreze marfa”. Apartamentele cu acces din interiorul clădirii nu seamănă deloc cu fațadele încărcate cu decorațiuni, coloane și balcoane cu fier forjat, impregnate adică de stilul anilor 1900. Spațiile din spate sunt dispuse într-un pătrat, dar au forme neregulate, unele dintre ele prelungindu-se mult în spate. Ceea ce frapează este aspectul exterior. Există mai multe intrări – una chiar în stilul blocurilor de locuințe, cu ușă din fier forjat – și fiecare are câte o scară din beton curat. La etaj sunt balcoane executate din fier și geam. E vizibil faptul că locatarii ce au locuit aici au căutat să își asigure un confort și nimeni nu i-a împiedicat să facă tot felul de lucrări. Au folosit diferite materiale de construcții și acum nici o fațadă nu mai seamănă cu alta. Nu se vede nici-un ghiveci de flori, rufe întinse la uscat sau o perdea fâlfâind dintr-o fereastră.

Proprietarii care au ridicat casa și-au dorit un complex de apartamente, cu o curte interioară și prăvălii la stradă, așa cum era moda construcțiilor din acea vreme din 1902. Imobilul a fost unul dintre cele mai frumos realizate, cu chenare de decorațiuni care încadrează toate ferestrele – unele înalte, și balcoane cu balustrade din lemn forjat, o adevărată revelație în epocă. Familia Dianu nu s-a uitat la bani, fiindcă apartamentele au costat o avere. Bugetul era asigurat din rentele pe pământurile pe care familia le deținea în județ. După ce au fost terminate, casele au fost locuite de întreaga familie care a fost una numeroasă, cu mulți frați, verișori și nepoți. În mijlocul lor, frații Constantin N. Dianu și Dumitru N. Dianu, magistrați în Craiova, primul aplecat spre scris. Spiritul epocii cerea ca oamenii să socializeze, întâlnindu-se la reuniuni dansante și tot felul de evenimente culturale din viața urbei. Atunci când nu existau, ele se creau, întâlnirile fiind programate în câte o astfel de casă impunătoare. Se pare că familia Dianu nu a agreat astfel de întâlniri, fiind cunoscută ca o familie retrasă, la evenimentele de dincolo de ziduri fiind părtași doar membrii familiei și rareori invitați.

Ultimii membri ai familiei Dianu nu au mai ținut de aceste case. Moștenitorii – care acum sunt stabiliți în Elveția – le-au vândut, iar cumpărătorii respectivi le-au vândut mai departe. În decursul anilor, casele au fost dezmembrate în acte și sunt deținute acum de mai mulți proprietari care, la rândul lor, au închiriat. Atracția lor nu o mai reprezintă fațadele valoroase și camere spațioase din spate, ci prăvăliile de la parter. Pentru că au vad la cea mai circulată și centrală stradă din Craiova – strada „Al.I. Cuza” –, patronii se înghesuie să achite chirii dintre cele mai scumpe în schimbul unui spațiu la parter, plus un loc mare de depozitare în spate. Așa se face că nici un loc de la parterul acestora – care se întinde sub formă literei L, răsfrântă și pe strada „Panait Moșoiu” – nu este liber. Pe o lătură, cea dinspre strada „A.I. Cuza” se află trei magazine, iar pe cealaltă funcționează un magazin și un bar deschis la subsol. Valoarea arhitecturală a acestor imobile a fost ignorată total, vânzătorii din spatele tejghelelor neștiind nici măcar cum se mai numesc aceste case.

Casa se renovează la fațadă, în 2014, conform deciziei Primăriei de renovare a aspectului întregului centru istoric al Craiovei

CASA "ENGLEZU"

Casa “Englezu”, edificiu istoric aflat în apropierea zonei centrale a orașului Craiova, pe Calea Unirii, la numărul 80, a fost construită în secolul al 19-lea. Clădirea este situată pe partea dreaptă a străzii, conform sensului de circulație (coborând dinspre Biserica Mântuleasa înspre Parcul Nicolae Romanescu), chiar înainte de grădina de vară a Cinematografului Patria. La fel ca un număr mare de case din centrul Craiovei (casele Eskenazy și Zwillinger de pe Calea Unirii, Casa Eskenazy de pe str. Știrbei Vodă, Casa dr. Mendel de pe str. Simion Bărnuțiu), și Casa “Englezu” aparține patrimoniului civic construit de influenta comunitate evreiască ce a înflorit în Craiova în cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea și prima jumătate a secolului al 20-lea.

Despre Casa “Englezu” se știe că a aparținut familiei Dunkelblum, care deținea aici în perioada interbelică magazinul La “Englez”, aflat atunci pe str. Unirii la numărul 70.

Familia Dunkelblum mai avea depozite de bumbac și magazine de manufactură „La Englez” în centrul Bucureștiului, pe străzile Lipscani și Gabroveni. Conform unor procese verbale publicate în Monitorul Oficial din anul 1945, din acționariatul societății „La Englez” ce gestiona magazinul din Craiova făceau parte Lazar Dunkelblum (președinte), Carol Dunkelblum (ulterior Dunea), Iosif Dunkelblum, David Iser, Iosif Iser și Ion Ungureanu. Odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, magazinul și-a lărgit paleta de produse comercializate, la obiectele comerțului deja existente adăugându-se noi articole, precum import și export de chimicale, mașini, diferite articole tehnice, cereale, coloniale, automobile, articole de pielărie, produse agricole, diverse metale, cherestea.

Despre proprietarul magazinului se știe că a fost, pe lângă un bun negustor, și un filantrop, așa cum erau toți evreii înstăriți din Craiova. În articolul „Scurta istorie a Comunității Evreilor din Craiova” de Albert Zimbler am găsit următoarea declarație a domnului Solomon Finkel: „Exista un magazin cu firma “Englezul” al cărui patron era Lazar Dunkelblum. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, patronul aducea la magazin toată școala israelită (adică circa 15 elevi) și toată Școala “Deleanu”, unde erau mai ales copii din “țigănie” (circa 70-80 de elevi) și îi îmbrăca pe toți, din cap până în picioare, cu haine, pantofi, lenjerie de corp.”

 Casa “Englezu” este construită din cărămidă, într-un stil asemănător cu alte clădiri de-a lungul Căii Unirii, cu locuințe identice construite la dreapta-stânga unui perete comun, după un plan simetric. Clădirea are trei etaje (subsol, parter și etaj). Axa de simetrie este marcată de poarta de intrare, prin intermediul culoarului (gangului) central, care oferă de asemenea acces la curtea interioară. Deasupra porții există un balcon spațios, împodobit cu o balustrada din fier forjat.

De-a lungul timpului, fațada bogat ornată s-a degradat, iar lucrările de restaurare / reparare și de înlocuire a tâmplăriei s-au făcut fără să se respecte normele în vigoare pentru clădiri incluse pe Lista Monumentelor Istorice. De asemenea, pe clădire nu există o plăcuță care să indice faptul că aceasta face parte din patrimoniul arhitectural, cultural și istoric al orașului.

COLEGIUL CAROL I IN PERICOL GRAV

Situațiaîn 2016

Corpul Central al Colegiului Național „Carol I“ din Craiova nu mai este utilizat ca spațiu de învățământ, încăperile existente atât la parter, cât și cele două etaje fiind foarte degradate. Mutarea elevilor a fost făcută în urmă cu doi ani, când tavanul unei clase a cedat, elevii fiind în momentul respectiv la cursuri. Copiii învață în corpul 5 de clădiri, unde în anii anteriori erau laboratoarele de informatică, această construcție fiind modernizată.

Tot ca spații de învățământ sunt utilizate și cele două aripi construite în prelungirea corpului central, care au fost reabilitate în urmă cu opt ani.
Elevii de la clasele pregătitoare învață în căminul colegiului, clasele lor fiind amenajate la parter, pe etaje fiind Centrul de Excelență, și din acest an școlar și birourile directorilor, secretariatul și contabilitatea, care se aflau la parterul corpului central.

Decizia de a elibera clădirea centrală de personal a fost luată pentru că fisurile în pereți și pardoseală s-au adâncit, iar mirosul de igrasie a devenit înțepător. În plus, scara profesorilor s-a fisurat, iar balustrada s-a rupt la un capăt cât să intre un lat de palmă. Deasupra scării profesorilor, tencuiala boltei s-a exfoliat în bucăți mari, ce stau să cadă. Degradarea se accentuează pe măsură ce se urcă la un nivel superior. Astfel că la etajul I, unde se afla „sala de daruri“ a colegiului, ce păstra obiectele oferite de diverse personalități care au trecut pragul unității de învățământ de-a lungul timpului, tavanul s-a prăbușit, o parte din obiecte fiind afectate. Pe acest etaj însă a rămas biblioteca, unde sunt peste 80.000 de volume, și nu poate fi mutată foarte ușor, precum și muzeele cu fluturi și roci, locații brăzdate și ele de fisuri atât pe pereți, cât și în planșee.
Cel mai avariat este însă etajul II al corpului central. În fosta sală de muzică, tavanul este desprins de pereți. Altă clasă are mari infiltrații de apă. În plus, podelele trepidează în toate clasele. Ferestrele au tocărie foare veche, iar geamurile sunt, în mare parte, sparte. Directorul Colegiului, Luminița Torwachter, susține că situația actuală a clădirii centrale a fost mereu motiv de dispută în consiliile profesorale și în consiliile de administrație, fapt care ar fi dus și la scrierea demisiei din funcția de conducere.

„Mi se cerea mereu să mut elevii în corpul central și nu îmi puteam asuma riscul de a duce din nou elevii și cadrele didactice în acele spații. Am preferat să îmi dau demisia. Nu puteam să mai rezist scandalurilor din consiliile profesorale și din consiliile de administrație ale școlii pe această temă. Profesorii spun că nu sunt mulțumiți că se învață în spațiile adiacente. Dar acestea sunt renovate și nu prezintă pericol. Ei vor lux, eu nu am cum să fac corpul central funcțional în condițiile actuale“, a precizat directorul Luminița Torwachter. Doamna director a părăsit funcția între timp.

Expertiza seismică: pereți ce pot ceda și la un cutremur mic

De altfel, probleme de structură ale colegiului sunt trecute și în expertiza seismică primită de primărie la sfârșitul săptămânii trecute. La parter sunt semnalate fisuri pronunțate la nivelul planșeului în cabinetul directorului, precum și fisuri și crăpături în zona holului de trecere semnalate la nivelul planșeelor și zidurilor structurale, degradări la nivelul bolților și inelului de reazem în sala rotundă. La etajul I sunt semnalate fisuri și crăpături verticale în zona intrând a coridorului.

De asemenea, tot pe acest etaj există deteriorări structurale în cabinetul de limba franceză, fisuri orizontale înclinate, fisuri deschise în zona de naștere a bolților. Peretele longitudinal în zona colț dreapta a sălii este desprins de peretele transversal și prezintă o înclinare de 1,5-2 cm, putând să producă prăbușirea peretelui spre stradă și la un cutremur de mică intensitate. Fisuri pronunțate în zona de colț plașeu și în zona boltită sunt și deasupra ușii de intrare din încăperea muzeului de roci. Este semnalat planșeul desprins și căzut în „sala de daruri“. Laboratorul biologie are elementele structurale (placă și grinzi de beton armat) putrenic degradate și posibile cedări la solicitări dinamice mediu reduse sau la sarcini gravitaționale crescute nejustificat, cum ar fi mărirea sarcinii utile la etajul superior.

În ceea ce privește etajul II, în expertiza seismică sunt trecute degradări prin prezența fisurilor și crăpăturilor de profunzime semnlate în zona de trecere, casa scării colț cu curtea interioară. Și cabinetul de muzică este prezentat ca fiind foarte degradat, „zid portant latura dreaptă a cabinetului de muzică cu partea superioară desprinsă de planșeu și zid longitudinal prezentând pericol de prăbușire“, după cum scrie în documente. Deplasarea zidului din cabinetul de muzică spre sala de geografie a generat și deplasarea tronsonului de zid longitudinal spre exteriorul clădirii, favorizând evoluția accelerată a degradărilor. Sala de clasă numită și „sala hipodrom“ are peretele de capăt dreapta desprins și fisurat pe trei laturi, prezentând pericol de prăbușire cu posibila antrenare a zonelor de racord aferente zidurilor longitudinale. Sunt vizibile și fisuri orizontale continue, apărute sub reazemele grinzilor radiale de beton din sala de clasă semirotundă. De asemenea, sala de clasă semirotundă prezintă degradări asemănătoare, dar mai pronunțate din cauza deschiderii mai mari.

Clădiri cu vulnerabilitate ridicată

Aceleași probleme se întâlnesc și la clădirea Operei Române, care face legătura între corpul central al colegiului și aripa de nord, pe unde intră elevii în curtea unității de învățământ. Fisurile de pe pereți sunt evidente. După evaluarea clădirii Colegiului „Carol I“, concluziile au fost că „din punct de vedere al riscului seismic, în sensul probabil al unor cutremure caracteristice amplasamentului, asupra construcției existente în acest caz, expertul încadrează clădirea reprezentând corpul central al Colegiului «Carol I» și Opera Română Craiova, situată în strada Ion Maiorescu, nr. 6, Craiova, în clasa de risc seismic II, corespunzând construcțiilor care sub efectul cutremurului de proiectare pot suferi degradări structurale majore, dar la care pierderea stabilității este puțin probabilă“. În plus, vulnerabilitatea clădirii este catalogată ca fiind „foarte ridicată“.

În urma analizei efectuate, expertul a menționat că „structura clădirii care are destinația de Colegiul «Carol I» și a Operei Române Craiova nu poate fi utilizată în continuare“. În plus, pentru lucrările de consolidare ale Operei Române ar fi nevoie de săpături de până la zece metri adâncime.

„Pentru faza de PT și DE este necesară completarea studiului geotehnic cu analizarea stratificației terenului până la adâncimea de 10 m și dezvelire de fundații, întrucât studiul geotehnic actual este realizat numai până la adâncimea de 4 m, iar prin proiect adâncimea maximă a fundației ajunge până la 7 m măsurată de la nivelul terenului natural. Funcție de concluziile studiului geotehnic, de coeziunea terenului întâlnit, săpătura în etape, prevăzută pentru subfundarea pereților scenei, comportă sprijiniri, posibile injectări ale terenului sau schimbări de soluție, funcție de propunerile inginerului geotehnician“, se arată în expertiza seismiscă.

Colegiul „Carol I“, reabilitat… un pic

Clădirea Colegiului „Carol I“ se lasă cu greu consolidată și reabilitată. Primii pași în această direcție i-a făcut primăria sub conducerea lui Antonie Solomon.

În anul 2008, primăria a lansat prima licitație pentru reabilitarea și modernizarea colegiului. Era vorba despre serviciile de proiectare care au fost atribuite firmei Getrix contra sumei de 247.000 de lei fără TVA. Un an mai târziu, municipalitatea atribuia și contractul de execuție a lucrărilor. Asocierea de firme Recon, Polystart și Prohaus a câștigat contractul de 6,5 milioane de lei fără TVA pentru reabilitarea corpului de pe strada Mihail Viteazul. Firmele au semnat, în 2010, un contract pentru lucrări suplimentare în valoare de 230.000 de lei fără TVA. Iar lucrurile s-au oprit aici din punctul de vedere al construirii propriu-zise. Conducerea primăriei s-a schimbat, iar câteva luni după alegerile locale, în octombrie, municipalitatea a scos la licitație reactualizarea expertizei tehnice legată de reabilitarea și consolidarea corpului central al Colegiului „Carol I“ și a Teatrului Liric, cum se numea atunci. Durata de valabilitate a contractului era de 30 de zile.

În august 2013, primăria a scos la licitație realizarea proiectului tehnic și a DALI (datele tehnice și economice ale execuției – n.r.). Firma care a câștigat licitația, SC HACHIKO DESIGN SRL, din București, urma să primească 341.760 de lei fără TVA și avea șase luni la dispoziție să predea lucrarea. Documentele au venit abia la sfârșitul săptămânii trecute. Potrivit acestora, costul estimat al lucrărilor este de aproximativ 15 milioane de euro, din care două milioane de euro pentru consolidare și restul pentru reabilitare. Datele din proiect legate de sursa de finanțare s-au schimbat și ele.

Primăria plănuia în 2013 ca banii să vină de la guvern și din fonduri europene. De la guvern nu există un răspuns în acest sens, iar fondurile europene sunt deja istorie, deoarece primăria a aflat că valoarea unui proiect trebuie să fie de maximum cinci milioane de euro, cu tot cu partea sa de cofinanțare, ceea ce nu este cazul la clădirea Colegiului „Carol I“, oricât ar tăia municipalitatea din investițiile de pe listă. Și atunci, de unde vor veni banii? Nu se știe. Bugetul local ar putea suporta cele două milioane de euro pentru consolidare, dar nu și restul de 12-13 milioane, în condițiile în care bugetul pentru dezvoltare din taxe și impozite locale nu depășește 35 de milioane de euro. Varianta ar fi o bugetare multianuală, întinsă pe doi-trei ani, dar acest lucru înseamnă disconfort prelungit atât pentru profesori, cât și pentru elevi.