ISTANBUL - SULTAN VALIDE - NAKSIDIL

Una dintre femeile care s-a ridicat din condiţia de sclavă în haremul imperial la cea mai mare putere în stat şi a condus discreţionar trei decenii prin ea însăşi, sau prin fiul sultan, a fost cea care a purtat numele de împrumut de Nakşidil. Şi-a impus personalitatea şi a ieşit din tiparele vieţii otomane sclerozate, călăuzind spre alte orizonturi şi pe fiul său moştenitor de tron.
Pentru a lua urma femeii de origine franceză care a dat Imperiului Otoman un bun sultan, pe Mahmud al II-lea (1808-1839), trebuie urmată o cale lungă cu tramvaiul metrou spre exteriorul oraşului, spre zidurile trainice ale vechiului Constantinopol. Pe colina a patra a oraşului antic, în imensa incintă a complexului Moscheii lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, se arată trist mausoleul acelei femei apusene ajunsă în harem de sultan.

Aimeé Dubuc de la Rivery, vară a împărătesei Josephina a Franţei, originară din Martinica, a avut destinul de a deveni o stăpână a Imperiului Otoman obscurantist şi subdezvoltat. In noua patrie a primit numele de Nakşidil. Povestea vieţii ei până a ajuns în haremul sultanului otoman are probabil mult adevăr, dar poate fi şi romanţioasă în mare parte. Sigură este numai originea ei franceză şi provenienţa din lumea colonială.

Născută în anul 1768, la Porte Royale în insula Martinica a fost chemată de vara ei, Josephina, în Franţa, pentru a-şi perfecta educaţia. Mai târziu, pe drumul de întoarcere spre casă, vasul cu care călătorea a fost atacat de corsari din Algeria în largul insulei Majorca. Conform legendei tânăra a fost dusă la Alger ca sclavă. După aceea a fost oferită de către Bey-ul din Alger sultanului său Abdűlhamit I-ul la Istanbul, în 1783. Acela a pălăcut-o şi a ridicat-o la rangul de Kadîn, adică soţie. Tânăra creolă din Martinica a dat naştere viitorului sultan Mahmud al II-lea în anul 1784, devenind femeia cea mai puternică a imperiului în calitate de Sultan Valide, mamă-sultan. Atunci micul moştenitor al tronului imperial avea numai cinci ani şi se afla în mijlocul unor mari pericole legate de dorinţele unor alţi pretendenţi sau ale unor demnitari vicleni. A avut însă o mamă plină de hotărâre şi de perspicacitate diplomatică, mamă pe care avea să o urmeze şi să o respecte până la sfârşitul vieţii ei.

Cu libertatea de Sultan Valide, pe timpul domniei fiului minor, a adus din Franţa călugăriţe catolice pentru a întregi educaţia fiului, fiu pe care populaţia l-a numit, Gavur Sultan, sultan necredincios. Este foarte uşor de crezut că sultana şi-a păstrat credinţa creştină pe tot lungul vieţii, credinţă pe care a transmis-o şi fiului. Deşi au întemeiat unele fundaţii religioase musulmane, nici mama şi nici fiul sultan n-au lăsat posterităţii o moschee imperială, aşa cum o cerea tradiţia, chiar pentru sultanele-mamă care îşi păstraseră religia de origine.

Sultana mamă, al cărei soţ Abdűlhamit I-ul murise încă din anul 1789, s-a ataşat, în 1808, pe un ienicer îndrăgostit, pe nume Ali Efendi. Acela era fiul unui comerciant albanez de cai şi al unei veneţiene catolice din Corfu. La ora pe când a înfiripat legături amoroase cu sultana-mamă el era locotenent al lui Mahmud al II-lea. După ce Nakşidil l-a prezentat pe Ali drept favorit, Mahmud l-a promovat la gradul de Paşă, grad echivalent astăzi cu cel de general. Nakşidil a afişat deschis legătura cu mai tânărul paşă. După moartea mamei sale în 1837, Mahmud al II-lea nu a uitat să-l execute pe Ali Efendi.

Sultana-mamă Nakşidil, moartă în anul 1817, repauzează foarte aproape de soţia Cuceritorului, o altă franţuzoaică, sultana Gűlbahar. Imensul ei mausoleu se prezintă sub forma unui ansamblu de edificii, înconjurate de un zid înalt, ansamblu separat de restul complexului Moscheii Fatih (Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul) şi de cimitirul imperial. O parte a mausoleului se deschide spre exterior şi se impune prin faţada sa greoaie poligonală, faţadă extinsă pe laturile a două străduţe. Spre interiorul curţii mausoleul are un peristil (cerdac), sprijinit pe patru coloane suple la faţadă şi pe trei în lateral (luând în calcul şi coloana de la faţadă). Coloanele sunt unite cu arcuri înalte de marmură, trei în faţă şi câte două pe laturile peristilului (cerdacului).

In curte se mai găsesc unele mausolee mai mici şi diverse edificii, precum şi o şcoală. Cu toate că aici este şi sediul muftiului (autoritate religioasă) cartierului Fatih, grădina monumentului nu este întreţinută, fiind urâţită de diferite deşeuri. Zidurile ansamblului se află într-o asemenea stare de degradare, încât şi fântâna de pe faţada exterioară de est, este practic distrusă. Autorităţile turceşti bănuiesc că prin aceste locuri îşi tocesc tălpile prea puţini turişti cunoscători ai trecutului otoman.

ISTANBUL - MAUSOLEUL LUI MAHMUD AL II-lea

Nu departe de biserica Sfânta Sofia, spre interiorul oraşului, pe o porţiune din fosta via triumfalis, folosită din primele secole ale Imperiului Roman de Răsărit, numită azi bulevardul Divan Yolu, este amplasat chiar în vecinătatea trotuarului mausoleul lui Mahmhd al II-lea, cel pe care populaţia turcă l-a numit Gavur Sultan, adică sultanul necredincios. Fusese educat de călugăriţe aduse de mama sa din Franţa şi era bănuit că sub influenţa mamei şi a educatoarelor creştine s-ar fi îndepărtat spiritual de mahomedanism, convingere pe care nu a căutat să o înlăture prin fapte tradiţionale de devoţiune, deşi a păstrat aparenţele.

Spre deosebire de tatăl său, sultanul Abdűlhamit I-ul, şi de mama sa, sultana Naksidil (pe numele de fată Aimeé Dubuc de la Rivery), Mahmud al II-lea (Gavur Sultan), şi-a ales pentru mausoleu un loc îndepărtat de pământul sfânt al moscheilor imperiale, unul mai central şi mai simbolic, pe fosta via triumfalis, una dintre cele mai circulate artere şi de turci.

Impresionant prin grandoare, mausoleul este realizat în totalitate de marmură albă cu vinişoare gri şi domină actualul bulevard Divan Yolu, pe o porţiune mai joasă a colinei a doua a vechiului Constantinopol, nu departe de coloana lui Constantin (Çemberlitaş) Mausoleul este înconjurat de multe construcţii, printre care o şcoală şi un cimitir tradiţional otoman, în care sunt îngropaţi o seamă de membri ai familiei imperiale otomane. Incinta este protejată de un zid cu structura din marmură albă şi cu deschideri de fier forjat, asemănătoare unor mari şi prelungi ferestre. Mormintele mai recente demonstrează că şi otomanii aflaţi în exil au primit acceptul de a fi îngropaţi aici, alături de cei apropiaţi. Toate mormintele respectă tradiţia desemnării demnităţii celor dispăruţi, prin turbanele de piatră din vârful plăcilor de mormânt. Operă a arhitectului armean Balyan, acesta este unul dintre cele mai frumoase şi „moderne“ mausolee imperiale care se pot vizita la Istanbul, la care trăsăturile occidentalizate sunt remarcabile.

Mausoleul are un plan octogonal şi este impunător pe verticală. El încălcă suprafaţa trotuarului de astăzi. Fiecare latură, de circa 4 metri, este străpunsă de o fereastră amplă şi înaltă, cu arcadă rotunjită în partea de sus. In părţile laterale ale fiecărei laturi este trasată câte o semi-coloană dreptunghiulară adosată. Aceste coloane, de la margine de latură, au darul de a contura pereţii şi de a le da prestanţă. Ferestrele sunt protejate de grilaje superbe din fier forjat. Deasupra coloanelor adosate, tot edificiul este înconjurat de o bandă cu motice sculptate în relief. Deasupra edificiului tronează o cupolă amplă de plumb şi un ornament auriu de vârf, sub forma unui cerc lat (ceea ce nu este o semilună). In lungul gardului masiv de marmură, străpuns şi el de „ferestre” înalte şi protejate de grilaje  bogate, este plasată o rotondă cu cupolă, sprijinită pe opt coloane monolitice. Trei dintre coloane ies în suprafaţa trotuarului, asemănător mausoleului însăşi. Spre interiorul „curţii”, a cimitirului există două portaluri de acces cu trepte care pornesc de la nivelul trotuarului.

Sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839), a practicat probabil de faţadă religia musulmană şi a lăsat urme perceptibile contrare în istoria imperiului. S-a bucurat de apropierea locuitorilor creştini ai imperiului, în special a armenilor gregorieni şi a grecilor ortodocşi.

Pe timpul lui, s-au construit numeroase biserici şi capele la a căror finanţare a participat. Una dintre cele mai importante a fost, fără îndoială, cea de la Panaya, la Balikli (Panaghia Baluklu). Sultanul a lăsat şi urme specifice în arhitectura civilă, printre care se poate aminti faimoasa bibliotecă de la Nicosia, capitala împărţită a Ciprului de astăzi.

S-a afirmat ca personalitate hotărâtă şi fermă, reuşind să scape Imperiul Otoman de forţa distructivă a ienicerilor, a căror putere combativă în războaie se degradase, dar care, pe plan intern, deveniseră o plagă şi o ameninţare permanentă pentru puterea guvernului, pentru demnitari şi chiar pentru sultani. Ienicerii se comportau de multe decenii ca „stat în stat” şi ca o forţă anarhică şi impertinentă. Incercările anterioare de a disciplina corpul ienicerilor, sau de a-l neutraliza, eşuaseră.

Prin ordinul dictat din înaltul mimber al Moscheii Albastre, garda imperială a ienicerilor a fost desfiinţată, urmând un masacru gigantic pe Hipodrom, masacru pregătit dinainte cu forţe ataşate sultanului. Au pierit ucişi 30.000 de ieniceri atât pe Hipodrom, cât şi în cartierul ieniceresc Vatan, în jurul moscheii Fenari Isa. Populaţia capitalei a participat cu entuziasm la masacru.

Mahmud al II-lea a reuşit să combată cu succes mulţimea de revolte şi tendinţe de independenţă a unor guvernatori de teritorii, precum revolta din Serbia, a lui Ali Paşa în Epir şi a lui Mehmed Ali în Egipt. Totuşi pe timpul domniei sale Grecia şi-a câştigat independenţa, în 1830. A construit, a purtat multe războaie, unele cu succes, iar alte fără (precum cel cu ruşii din anii 1828-1829) şi a reuşit să păstreze, în cea mai mare parte, integritatea Imperiului Otoman, imperiu care la urcarea lui pe tron era considerat pe marginea prăpastiei.

 

CONSTANTINOPOL - BISERICA SFINTII APOSTOLI

Biserica Sfinţii Apostoli este o amintire a unor timpuri strălucitoare. A fost cea de a doua biserică din Constantinopol, în ordine ierarhică şi a mărimii. Ea s-a înălţat pe cea de a patra colină a noii capitale, pe artera ce unea Poarta Adrianopol (Charistios), aflată în nord-vest, de Forul Taurului, Forul lui Constantin şi Forul Lui Augustus (Auguteion), în centrul civic şi religios din vârful răsăritean al peninsulei şi al oraşului.

Biserica Sfinţii Apostoli s-a ctitorit în partea de apus a noii capitale, parte mai puţin populată în sec.al 4-lea e.N, care a devenit mult mai târziu cea mai aglomerată. Ea domina partea de apus a capitalei, iar Sânta Sofia trona asupra părţii răsăritene. Impreună reprezentau măreţia creştinismului peste întregul Constantinopol şi domina fiecare partea sa..

Grandioasa biserică Sfinţii Apostoli nu a avut şansa să traverseze aproape două milenii până în epoca noastră. Ea a dispărut cu desăvârşire, dar a avut şansa ca la mii de kilometri, la Veneţia, planul şi imaginea ei de ansamblu să fie reprodusă de biserica San Marco

Poziţia dominantă deţinută de fosta biserică Sfinţii Apostoli şi amintirea strălucirii ei imperiale, l-au îndemnat pe otomanul cuceritor, Mohamed al II-lea, să-ţi dorească un locaş al său pe acelaşi loc dominant. Colina şi acea parte apuseană de oraş a luat numele de Fatih (Cuceritorul), după cucerirea otomană. Tot aşa s-a numit şi măreaţa moschee înălţată acolo între 1463-1470/71.

Biserica Sfinţii Apostoli a fost construită în plan basilical de împăratul Constantin cel Mare, în jurul anului 330 e.N, odată cu transformarea Bizantyon-ului în capitală. Dorinţa lui era ca alături de lăcaş să aibă locul său de veci, iar lăcaşul să adăpostească relicve de la toţi cei 12 Apostoli ai lui Iisus. In final nu s-a reuşit decât aducerea unor relicve ale Sfântului Andrei, ale Sfântului Luca şi ale Sfântului Timotheus (cei doi din urmă nefiind Apostoli ci propovăduitori). In toal, însă, biserica s-a îmbogăţit cu multe alte relicve, printre care cele ale primului episcop de Efes, Mateus (Matei), cele ale sfinţilor anargiri Comos şi Damian, cele ale Sfântului Ioan Chrisostomşi ale altor Părinţi al Bisericii ortodoxe. In locaş s-a păstrat şi o bucată ce se credea a fi aparţinut „stâlpului flgelării”. Locuitorii capitalei numeau biserica Polyandrion, sau Myriandrion. Biserica nu era finalizată la moartea lui Constantin, în 337 e.N, aşa că a fost terminată de fiul său Constantius al II-lea, iar tatăl şi-a găsit mormântul alături de ea.

In componenţa primului început de la Sfinţii Apostoli a intrat un Mausoleu cilindric pentru Constantin şi un început de biserică basilicală, conform arhitecturii adoptate la începutul creştinismului. Se pare că împăratul a considerat mausoleul mai urgent, ştiut fiind că a fost creştint pe patul de moarte în stare de inconştienţă de episcopul arian Eusebios de Nicomedia. Biserica începută a avut un plan basilical ca şi prima variantă a bisericii Sfânta Sofia.

Eusebios a lăsat o descriere semnificativă a mausoleului: „Edificiul are o înălţime prodigioasă şi este strălucit decorat în interior, de la fundaţie până la acoperiş, cu plăci de marmură de diferite culori. Tavanul de la interior este ornat cu ciubuce dreptunghiulare şi aurit peste tot. Acoperământul exterior, care trebuie să apere edificiul de ploaie, era realizat din alamă în loc de ţiglă şi ornat cu aur din abundenţă astfel că reflectă razele soarelui cu o sclipire ce orbeşte de departe. Cupola a fost acoperită în întregime cu ornamente sculptate ca împletituri fine, acoperite cu alamă şi aur. Aceasta era măreţia cu care împăratul a avut plăcerea să înfrumuseţeze această biserică. Edificiul este înconjurat de un spaţiu deschis de mare întindere, ale cărui patru laturi au fost înconjurate de porticuri, care cuprind bazinul şi însăşi biserica. Alături de acele porticuri se aflau o serie de camere majestoase cu băi şi locuri de plimbare, precum şi numeroase încăperi destinate celor însărcinaţi cu îngrijirea locului”.

Justinian şi Theodora au reconstruit şi au mărit vechea biserică, între anii 530-550 (consacrată la 28 iunie 550 e.N), considerând-o prea mică şi neînsemnată. Bogăţiei de relicve sfinte, s-au adăugat lăcaşului, de-a lungul timpului, cantităţi enorme de aur, argint şi pietre preţioase, donate de credincioşi. Noul locaş avea un plan de cruce greacă şi era acoperit cu o mare cupolă centrală şi alte patru cupole în colţuri. Impăratii, Justin al II-lea şi Vasile I-ul au adăugat un plus de bogăţie şi de strălucire ornamentaţiei şi tezaurului..

Plnul cruciform a constituit un eveniment în arhitectura creştină, pentru că combina planul basilical cu planul de sanctuar centralizat. Zeci de edificii creştine au urmat modelul bisericii Sfinţii Apostoli la începuturile arhitecturii creştine şi mai târziu.

Măreaţa biserică a atras în preajma ei necropola imperială. Sarcofagele celor mai mulţi împăraţi s-au împărţit între două mausolee exterioare, unul la nord şi altul la sud de absida centrală, numite Heroonul lui Constantin şi Heroonul lui Justinian. Biserica în sine nu adăpostea nici un mormânt, nici măcar pe al fondatorului, iar aşezarea sarcofagelor în fiecare heroon nu respectă ordinea deceselor, sau pe cea dinastică.

 Dethier, un erudit care a trăit în Constantinopol şi care cunoştea bine topografia oraşului medieval, a precizat că 19 sarcofage se aflau în heroonul lui Constantin şi 17 în cel al lui Justinian. Byzantios, un autor grec modern, a socotit că ar fi existat cinci sarcofage de împăraţi în primul heroon şi altele nouă în cel de al doilea. Multe altele au aparţinut probabil unor membri ai familiilor imperiale.

Incinta Bisericii Sfinţii Apostoli era înconjurată de porticuri somptuoase, de mai multe stoa (postamente), în lungul cărora erau depuse sarcofage izolate. Toate sarcofagele erau din marmură şi acoperite de ornamente valoroase şi minuţioase, înconjurate de lame de argint, de pietre încrustate sau montate. Efectul era grandios şi orbitor atunci când razele soarelui le atingeau. Cea mai mare parte a capacelor sarcofagelor aveau formă de acoperiş în două ape. In afară de minunăţia exterioară, fiecare sarcofag conţinea câte un mic tezaur de bijuterii opulente.

Mulţi Patriarhi dintre cei mai respectaţi îşi aveau mormintele tot la biserica Sfinţii Apostoli. S-a păstrat numele multora dintre cei înmormântaţi acolo, în particular cel al lui Ioan Chrysostom.

Mormintele au fost profanate de către nemernicul de împărat trădător Alexis (Alexios) Anghelos pentru a se folosi de tezaurele din ele la cumpărarea păcii şi bunăvoinţei cruciaţilor, cărora le făcuse promisiuni fără acoperire. Cruciaţii nu s-au lăsat mai prejos şi au continuat jefuirea mormintelor imperiale în noaptea dintre 13 şi 14 aprilie 1204, fără nici un respect creştin. Nici măcar mormântul lui Justinian nu a a fost scutit. Mormântul lui Herakleios (Heraclius) a fost deschis, iar coroana i-a fost furată având părul încă lipit de ea. Multe dintre obiectele scumpe au ajuns în posesia Veneţiei şi pot fi admirate î biserica San Marco. Despre jefuirea mormintelor imperiale a vorbit şi autorul bizantin Nicetas Choniates.

Atunci când Mihail al VIII-le Paleologos a recucerit Constantinopolul de la bandiţţi creştini apuseni, a ridicat o statui a Sfântului Arhanghel Mihail în biserică, pentru a comemora victoria. Inpăratul Andronic al II-lea Paleologos a purces la o nouă restaurare a lăcaşului, în sec.al 14-lea. După această dată biserica a intrat într-o perioadă de gravă degradare, odată cu decăderea statului bizantin şi cu diminuarea drastică a numărului populaţiei. Florentinul Cristoforo Buondelmonti a văzut biserica deja ruinată, în anul 1420.

Dervişii fanatici ai lui Mahomed al II-lea s-au aruncat cu sălbăticie asupra tuturor vetigiilor creştine cu care se puteau compara.. Din relatările lui Critobulos, dervişii au petrecut paisprezece ore pentru a sfărâma ultimele rămăşiţe ale sarcofagelor cu lovituri de ciocan şi cu bare de fier.

In 1453, patriarhatul ortodox se afla alături de Sfânta Sofia, dar Mahomed al II-lea a ordonat patriarhului Gennadius Scholarios să se mute la Sfinţii Apostoli, dorind să transforme mândra catedrală a lui Justinian în moschee. Cu toată starea deplorabilă a bisericii Sfinţii apostoli, nici acolo turcii nu au lăsat Patriarhatul în pace deoarece au ocupat repede împrjurimile. Ca urmare a ostilităţii crescânde, patriarhul Gennadius a decis să mute Patriarhatul la biserica Sfânta Maria Pammakaristos, din cartierul predominant creştin, Phanar.

Decât să transformele biserica ruinată a Sfinţilor Apostoli în moschee, Mahomed al II-lea Cuceritorul a preferat să o spulbere şi să-i folosească numai fundaţiile pentru o moschee nouă, egală cu măreţia locului.

Aceea devenea prima moschee a Istanbulului, Moscheea Fatih Camîi, sau Moscheea Cuceritorului şi totodată prima ridicată în interiorul zidurilor Constantinopolului. La trecerea pe străzile alăturate se mai pot vedea întâmplător cuve de marmură lustruită, care pot fi resturi ale sarcofagelor imperiale creştine.