CRAIOVA - BISERICI DISPARUTE 2

Printre bisericile ce nu mai există astăzi şi despre există unele date istorice se numără : Biserica Sfântul Nicolae ot Haralambie (se afla pe terenul ocupat astăzi de Colegiul Naţional "Fraţii Buzeşti"), Biserica din Pisc (a avut cdrept ctitor pe Gheorghe Cantacuzino, amplasare încă necunoscută), Biserica Sfântul Ierarh Nicolae ("a Popii Tomei", amintită într-un document din 1792), Biserica din Hanul Dumba (se afla în spatele actualului Muzeu de Artă), biserica ce se afla peste drum de casele Filişanilor (consemnată într-un document din 1847), Biserica Sfântul Ioan Sebastian (demolată la sfârşitul deceniului opt al secolului al 20-lea pentru lărgirea Căii Severinului. Se afla pe Calea Severinului la circa 100 metri vest de intersecţia acesteia cu Str. Iancu Jianu. A suferit mari stricăciuni la cutremurul din 1977), Biserica Podbaniţa (demolată în 1937), biserica din Hanul Hurezului (distrusă înainte de 1847), Biserica Sfântul Nicolae Gănescu (în locul ei a fost ridicat Palatul de Justiţie, azi Universitatea din Craiova).

CRAIOVA - LACASURI DISPARUTE

Dacă în anul 1780, în Craiova erau cunoscute 46 de biserici (33 din lemn, cinci din piatră şi opt mănăstiri), în anul 1838 numărul lor scăzuse la 27. Faptul e cauzat, în parte, de incendiul ce a cuprins Cetatea Băniei în 1801. In timp ce alte aşezăminte sfinte au dispărut, credincioşii au contribuit la ridicarea unor noi lăcaşuri de închinare.

La nord de Craiova se afla satul Podbaniţa, aşa cum se poate observa din harta întocmită de secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Del Chiaro. Un document şi mai vechi, din anul 1593, aminteşte că aşezarea Podbaniţa făcea parte din moşia Craioviţei. Numele arată că era "lângă un loc de baie", probabil un eleşteu. În secolul al XVIII-lea, satul a devenit una dintre mahalalele Craiovei. În cartografia din 1813-1815 este amintită aici "Biserica ot Potbaniţa hramul Sf. Înălţare, făcută de răposatul Vlad Măcelaru i de mahalagii". Într-un document din anul 1838 se arată că biserica din zid, ridicată la 1800, a fost construită "de dumnealor răposaţii Vladu Măcelaru i alte ajutoare".

În urma Legii sanitare din 1864 au fost oprite înmormântările în curtea bisericii. Bălaşa Sineasca a dăruit primăriei oraşului biserica şi terenul din jur pentru a se face cimitir, vechiul lăcaş devenind capela cimitirului. Biserica este reparată la 1870, pentru ca, în 1870, să i se aducă unele modificări. Sub formă de navă, aşezământul era construit în stilul secolului al XVIII-lea, pentru ca pridvorul să-i fie închis un secol mai târziu. Biserica a fost dărâmată în anul 1937 fără nici o justificare.

Biserica dinlăuntrul hanului, distrusă în luptele cu turcii

Hanul Hurezului se afla între Fântâna Purcarului, Biserica Sfântul Dumitru (actuala Catedrală mitropolitană) şi Casa Băniei. În jurul acestei aşezări gravita în trecut întreaga viaţă economică a cetăţii. Într-un timp, hanul era singura construcţie fortificată din Craiova, asemănându-se cu o adevărată cetate. "În mijlocul dreptunghiului format de clădiri se ridica biserica, alături de care evlavia oamenilor construia spitalul sau azilul pentru săraci" (N. Bănescu).

Biserica din apropierea acestui han a fost ridicată în anul 1700 de Ioan Egumenul Mănăstirii Hurezi, cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Astfel, biserica depindea de Mănăstirea Hurezi, care se îngrijea şi de alte lăcaşuri de cult din Oltenia. Aşezământul a fost reparat de domnitorul Alexandru Ipsilanti în anul 1775. Datele ce le avem din anul 1829 ne arată că biserica era într-o stare precară, nefiind acoperită, aşa cum se remarcă dintr-o scrisoare trimisă de Constantin Brăiloiu egumenului Dorothei al Hurezului: "Pentru bisericuţa din han, mare râvnă am avut să o înfrumuseţez şi să-i fac şi acoperiş, dar vechilii ce i-au avut sf. mănăstire aici au încui-bat oameni de alt neam…, atât la uşa bisericii, cât şi la oltariu, şi aceasta m-au oprit". În anul 1847, biserica nu mai exista, după cum se poate citi în "Manuscrisul Portărescu". Se pare că lăcaşul de cult a avut aceeaşi soartă ca hanul, fiind distrus în urma luptelor cu turcii.

Mănăstirea Gănescu - Episcopia"

Mănăstirea Gănescu, având hramurile "Sfântul Ioan" şi "Sfântul Nicolae", a fost ridicată între anii 1752 şi 1759 de Barbu Gănescu biv vel Stolnic. În pisanie sunt amintiţi ctitorii "Barbu Zăstreanu biv vel stolnic, fiul dumnealui răposatului Pătru Zătreanu şi jupâneasa dumnealui Neacşa Zătreanca". Astfel, cei doi Barbu amintiţi ar putea fi, de fapt, identificaţi cu aceeaşi persoană.

Ridicarea bisericii a fost susţinută şi de alţi boieri craioveni, aşa cum se poate descifra din pomelnicul întocmit de Dionisie Eclesiarhul, cel care a stat la Mănăstirea Gănescu în anul 1791: "Teodor Săpunaru, Gheorghe Grăsnaru comic, Păuna Fratoştiţeanca, Constandin Coţofanu, clucer, Popa Hristea, ctitorul bisericii mahalaua Târgului de Afară în Craiova şi Ilinca Dobrosloveanu, ziditoarea schitului Reşca (Romanaţi)".

În anul 1777, Mănăstirea Gănescu a fost închinată ca metoh Episcopiei Râmnicului. În acelaşi timp, ea avea ca metocuri Biserica Hristea, schitul Raşca şi schitul Mischii.

Mănăstirea Gănescu a purtat şi numele de "Episcopie", deoarece aici stătea episcopul Chesarie al Râmnicului atunci când venea la Craiova. În anul 1847, atunci când Episcopia Râmnicului a fost mutată la Craiova după distrugerea clădirilor în urma unui incendiu, Mănăstirea Gănescu a fost aleasă ca loc de slujire. Aici a fost sediul Episcopiei până în anul 1856. De asemenea, aici a slujit timp de 62 de ani Timotei Evdoxiados, grec de neam, născut în Pelopones. Timotei a fost aşezat la Mănăstirea Gănescu în anul 1814 de episcopul Galaction al Râmnicului, ajungând cu timpul arhimandrit şi conducătorul treburilor Episcopiei din Râmnic la Craiova. A fost uns arhiereu între anii 1850 şi 1856, atunci când episcopul Calinic a slujit pentru un timp la Craiova. Multă vreme a locuit în metocurile de la Mănăstirea Gănescu, pentru ca mai apoi să se mute într-un alt loc din Craiova. A murit în anul 1876, fiind înmormântat în cimitirul Sineasca din oraş. Episcopul Timotei a fost şi administratorul averii Bisericii "Sfântul Dumitru", azi Catedrala mitropolitană din Craiova.

La 13 decembrie 1863 s-a dat Legea secularizării averilor mănăstireşti în urma căreia toate bunurile ce au aparţinut Mănăstirii Gănescu, zisă şi "Episcopia", au trecut în proprietatea statului. În anul 1884 (după Nicolae Iorga) sau în 1889 (după I. Donat), mănăstirea a fost dărâmată pentru ca în locul ei să fie ridicat Palatul de Justiţie. În zilele noastre, pe locul unde se înălţa frumoasa Mănăstire Gănescu se află Universitatea din Craiova.

Alte biserici dispărute

Printre lăcaşurile de cult ce nu mai există astăzi şi despre care avem câteva date istorice se numără Biserica Sfântul Nicolae ot Haralambie (în acel loc se află acum Colegiul Naţional "Fraţii Buzeşti"), Biserica din Pisc (ridicată de Gheorghe Cantacuzino), Biserica Sfântul Ierarh Nicolae ("a Popii Tomei", pomenită într-un document din 1792), Biserica din Hanul Dumba (în spatele actualului Muzeu de Artă), biserica ce se află peste drum de casele Filişanilor (consemnată într-un document din 1847), Biserica Sfântul Ioan Sebastian (dărâmată în deceniul opt al secolului al XX-lea), Biserica Podbaniţa (distrusă în 1937), biserica din Hanul Hurezului (distrusă înainte de 1847), Biserica Sfântul Nicolae Gănescu (în locul ei a fost ridicat Palatul de Justiţie, azi Universitatea din Craiova).

CRAIOVA - BISERICA SF. NICOLAE GANESCU - "EPISCOPIA"

Această expunere are numai caracter documentar

Biserica şi mănăstirea Gănescu, cu hramul Sfântul Nicolae şi Sfântul Ioan Botezătorul, s-a numărat printre locaşurile vechi ale Craiovei care au dispărut de la sfârşitul sec. al 18-lea până spre mijlocul sec.al 20-lea. In anul 1780 erau amintite 46 de biserici în oraş. Dintre acelea 33 erau construite din lemn, altele cinci din cărămidă (piatră) şi la toate se adăugau cinci mănăstiri. In catagrafia din 1835 mai erau consemnate numai 27, iar în cea din 1838, după un mare cutremur, numai 26, dispărând numai Biserica Sfântul Nicolae ot Haralambie şi mahalaua aferentă. Dispariţia atâtor locaşuri vechi s-a datorat atât materialului perisabil de construcţie, incendiilor, invaziilor pazvangiilor turci de la Vidin în primii ani ai sec.al 19-lea, cutremurelor şi lipsei de bani pentru întreţinere din partea posesorilor particulari, ctitori, sau urmaşi. Locaşurile bisericeşti erau totdeauna proprietatea unei familii sau ale colectivităţi.

Mănăstirea Gănescu a fost ridicată între anii 1752-1759 de Barbu Gănescu biv vel Stolnic, dar în pisanie sunt amintiţi ctitorii „Barbu Zătreanu biv vel Stolnic, fiul dumnealui răposatului Pătru Zătreanu şi jupânesa dumnealui Neacşa Zătreanca”. Deşi cei doi Barbu ar putea fi aceeaşi persoană, este sigur că locaşul îşi datorează naşterea şi întreţinerea membrilor a două familii boiereşti. Un izvor spune că Barbu Zătreanu şi nepoţii lui Vlăduţ şi Petrică Gănescu ar fi hotărât închinarea locaşului către Sfânta Episcopie a Râmnicului-Noul Severin după un număr de ani. Tot aşa s-a consemnat că terminarea construcţiei a asigurat-o Vlăduţ Gănescu, nepotul lui Barbu Gănescu. In lipsa unor documente lămuritoare privind cele două familii, se poate presupune că ele reprezintă ramuri ale aceleiaşi familii.

In 1777, mănăstirea Gănescu a fost închinată ca metoh Episcopiei Râmnicului-Noul Severin de cel ce îi asiguase terminarea, Vlăduţ Gănescu. In acelaşi timp ea avea drept metocuri Biserica Hristea, din Craiova, schitul Raşca şi schitul Mischii.

Mănăstirea Gănescu fiind metoc (metoh în varianta greacă) al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin a fost secularizată prin legea din 13 decembrie 1863, lege aplicată din 1864. Trecuseră aproape o sută de ani de când „Barbu Zătreanu şi nepoţii lui, Vlăduţ şi Petrică Gănescu” (o altă informaţie) o închinaseră cu toate odoarele Sfintei Episcopii de care depindea şi Craiova. Incă de la începuturi în jurul bisericii s-au ridicat câteva chilii şi o împrejmuire, astfel că aşezământul s-a închegat ca mănăstire. Se afla plasată spre marginea de răsărit a oraşului, oarecum departe de centrul de locuire din jurul „Răscruciului Mare” şi din apropierea Hanului Hurez.

După secularizare, mănăstirea Găneştilor a ajuns loc de împărţirea dreptăţii – local pentru tribunale – şi de arest provizoriu pentru împricinaţi, încetând de a mai fi locaş de închinăciune. Ea intrase de câteva decenii într-un proces de degradare aşa că lipsirea de mijloace de după secularizare au condamnat-o la pieire. In 1884, mănăstirea şi biserica ei au fost demolate, iar tribunalele mutate în casele proprietate Otetelişanu din curtea bisericii Sfântul Dumitru, respectiv în străvechea „Casa Băniei”, reşedinţa primilor Bani de Craiova.. Pe suprafaţa rămasă liberă şi plină de moloz avea să se iniţieze ridicarea, după numai cinci ani, a Palatului de Justiţie, clădire rămasă emblematică pentru Craiova.

Metocul Gănescu a căpătat în decursul vremii un prestigios renume atât în oraş cât şi pe întinsul Episcopiei Râmicului. Unii episcopi râmniceni au făcut din metocul lor craiovean o reşedinţă obişnuită pentru perioadele lor de şedere şi vizită în capitala Olteniei, dar şi în cazuri de restrişte, cum a fost marele incendiu din Râmnicul Vâlcea pe vremea Sfântului Calinic Cernicanu. Demn de amintit este şi faptul că Dionisie Eclesiarhul, cronicar memorialist, a locuit în ultima parte a vieţii sale tot în chiliile mănăstirii Gănescu.

Situaţia generală a metocului Gănescu se dezvăluie mult din informaţiile transmise de episcopul Ghenadie. La fel de valoroase sunt şi mărturiile culese din pomelnicele întocmite succesiv.

Pomelnicul lui Barbu biv vel Stolnic Gănescu relatează: A.- „ Acest blagorodnic boier s-au îndemnat în anul 1752, din voia lui Dumnezeu, şi au zidit acest sfânt locaş din temelie, împreună cu ajutorul şi al altor provoslavnici creştini, înzestrând-o cu odoare şi împodobind-o desăvârşit, au făcut şi câteva chilii şi pivniţa şi zidul împrejur pe jumătate şi au închinat-o să fie metoc Sfintei Episcopii a Râmnicului, spre a sa vecinică pomenire şi a nemului său. Au mai dat danie două sălaşe de ţigani şi o livadie la Jii şi via de la Prisaca, câtă   s-au găsit atunci, spre a sa vecinică pomenire şi neamului său.”. De remarcat că pomelnicul nu aminteşte de boierii Zătreni şi consemnează atribuirea locaşului ca metoc, hotărâre luată de un urmaş, Vlăduţ.

B.- „Aceasta, Stanca, fiica dumnealui răposat Gănescului au dat moşia Mărginenii sud Vâlcea cu via cât au găsit şi moara de acolo danie sfântului locaş că au fost partea ei”

Fratele ctitorului, Petre Gănescu, „dă un clopot, piatra de var şi pietrele de la toate ferestrele, cărămida şi piole de stâlpul pridvorului”

„Jupân Toader Săpunaru a fost purtător de grijă şi ostenitor dintru începutul facerei acestui locaş…până la săvârşire.Incă au ajutat cu bani în multe rânduri la vremuri de lipsă.” Dascălul Barbu „au fost ostenitor şi au scris veniturile şi cheltuielile câte s-au făcut la zidărie”. „Gheoghe comisu Crăsnaru a dat ajutor 200 de taleri, 40 de oi şi 40 de stupi şi 90 de iepe de prăsilă.” Urmau apoi: Dicul Moşoi, Ştefan Arhimandritul Bistriţei (mănăstirea), căpitanul Gheorghe Sinescu şi mulţi alţii. Păuna Frătotişceanca da veşminte, sălaşe de ţigani, iar după moartea ei, lăsa moşia ei Fratoştiţa. Stanislav măşter de lemn „au lucrat la lucrul bisericii mult până la săvârşit”.

De reţinut este contribuţia episcopilor de Râmnic, Chesarie şi Filaret. Pomelnicele acestora, ca şi ale tuturor binefăcătorilor, încep prin arătarea numelor rudelor apropiate, din care se pot extrage note genealogice interesante, în special privind originea şi familia episcopului Filaret, probleme încă neclarificate de istorici.

Pomelnicul prea sfinţiei sale Părintelui „Kesarie” Arhiereu: „Acest arhiereu fiind episcopul Râmnicului au avut râvnă spre acest sfânt şi Dumnezeiesc locaş şi au poruncit de s-au zidit clopotniţa din temelie precum se vede şi au cumpărat trei clopote cu talere….şi au făcut şi două hodăi despre miazănoapte (spre Valea lui Opincă) şi au plătit de au zugrăvit şi au înfrumuseţat tâmpla bisericii precum se vede. Au cumpărat o moşie ce se zice Băbiciu cu talere 1200 care moşie este în judeţul Romanaţi. Şi au mai cumpărat şase locuri de casă aici în oraşu „Kraiovei” spre a sa vecinică pomenire”.

Mai bogat în date este „Pomelnicul prea sfinţiei sale părintele Filaret arhiereul”. Se reţin mai întâi numele rudelor sale, care au rezonanţă românească. Iată-le :după Filaret arhiereul urmau Dimitrie, Sandu, Ioan, Zamfira, Maria, Carterie ierodiacon, Fotie, Evstraţie, Sanda. Este un argument în plus pentru originea românească a alesului episcop, viitor mitropolit al ţării.

Privind atitudinea sa faţă metocul Gănescului, se poate citi: „Acest fericit şi prea sfinţit arhiereu fiind episcop Râmnicului au avut mare şi fierbinte râvnă spre acest sfânt şi Dumnezesc locaş şi întâi au făcut în biserică patru icoane mari stopăneşti şi alta a sfintei Troiţe deosebindu-le cu stâlpişori săpaţi şi poleiţi şi împodobindu-le cu zugrăveli scumpe şi cu săpături împrejur şi până jos, precum se vede, împreună şi cu sfintele dveri din mijloc. Au prefăcut şi candelele şi mai adăugând argint au făcut patru candele mari, au făcut şi patru ripide de argint curat şi perechi …de sfite frumoase şi scumpe şi altele şi altele ce lipseau spre slujba sfintei biserici. Au zidit şi proscomidia din temelie alături de altariu şi de altă parte o cămară pentru păstrarea odoarelor ale sfintei biserici şi au înălţat zidul peste tot împrejurul bisericii de un stânjen şu au făcut nouă „kilii” în pânza zidului despre răsărit între care este şi magherniţa şi altă „kilie” mare cu hodae de desupt împreunând-o cu altă kilie de lângă clopotniţă. Au făcut şi zidul curţii din afară peste tot de un stânjen şi un sfert înalt şi altele împrejur. Au cumpărat şi o moşie ce se zice Curtişoara sud Romanaţi cu talere…..au cumpărat şi trei livezi împrejurul „Kraiovei”. Au făcut şi o vie nouă lângă via Gănescului pe dealul Prisacăi în care vie iaste….răzoare au prefîcut şi fântâna dintre vii ce se zice a episcopului au făcut şi cramă cu odae la via din Vâlcăneşti şi au cumpărat două locuri de case aici în „Kraiova”. Acestea toate şi altele care nu s-au scris pentru înmulţirea cuvântului le-au făcut pre sf. spre a sa veacinică pomenire”.

Din marea mulţime de donaţii acordate acestui metoc se mai pot aminti cele ale „Popei Hristea”. La el se spune: „Acest cucernic preot din pronie dumnezeiască s-au îndemnat şi au ridicat sfânta biserică din mahalaua Târgul de afară în Craiova hram Sfinţilor Apostoli din temelie cu ajutor de obşte şi puind silinţă după puterea ce au avut au înzestrat-o cu cincizeci de stânjeni de moşie la Mischii care moşie este alături de moşia sfintei episcopii şi cu două sălaşe de ţigani cu şase boi cu patru vaci şi au închinat această biserică să fie metoh al Episcopiei Râmnicului drept pomenirea lui. Iar după moartea lui au lăsat toată clironomia lui să fie supt stăpânirea metohului după cum scrie şi în dania sa”. Era vorba de o danie a unui metoh către alt metoh, adică către cel al Gănescului, ambele sub tutela Episcopiei Râmnicului.

Din altă sursă se află că, la 16 decembrie 1780, Maria Coţofeanu şi cumnatul său Gheorghe Coţofeanu au întărit dania privind moşia Stăgniţa din Mehedinţi, danie făcută metohului Gănescu de soţul ei, clucerul Constantin Coţofeanu.

La metocul (metohul) Gănescu poposeau şi locuiau mai îndelungat episcopii de Râmnic, cu a fost cazul Sf. ierarh Calinic. De aceea, metohul numit la început al Gănescului a devenit cu timpul metohul Episcopiei în exprimarea populară.

După 1779 Episcopul Chesarie de Râmnic s-a stabilit pentru lung timp la mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu aşa că din timpul acela şi până în 1864, biserica metohului a servit drept catedrală a oraşului, cu excrpţia intervalului dintre 1848-1851, pe când Craiova s-a aflat în partea de răsărit sub ocupaţie rusească, în urma revoluţiei de la 1848. Partea de apus a oraşului era ocupată de trupele turceşti, astfel că adversarii stăteau faţă în faţă, pe o linie de demarcaţie ce secţiona Craiova. In acei trei ani biserica Sfântul Ilie, plasată mai central, s-a pus la dispoziţia ruşilor, iar, concomitent, serviciile religioase publice s-au celebrat tot în aceasta. Pe această cale conducătorii oraşului îşi manifestau apropierea de ocupanţi. Ca atare, pentru foarte scurt timp biserica Sfântul Ilie a servit neoficial drept catedrală. Demn de reţinut că în biserică, pentru militarii ruşi slujbele se oficiau în limba lor.

După retragerea ruşilor, rolul de catedrală l-a îndeplinit iarăşi Episcopia până în 1864, când din cauza condiţiilor economice a devenit biserică de mir. Există două documente care întăresc rolul de catedrală a Episcopiei, atât înaintea ocupaţiei militare ruseşti cât şi după aceea.

In 1846 cârmuitorul Doljului, Iancu Bibescu, poftea pe inspectorul „Şcoalei Centrale” şi pe profesorii ei, la Te-Deumul ce urma a avea loc la biserica Episcopiei în ziua de 8 septembrie, fiind ziua Doamnei. Deasemeni, la 5 decembrie 1853, cârmuirea pofteşte pe inspector şi profesori să asiste în ziua de 6 decembrie, la biserica Episcipiei pentru Te-Deumul în cinstea împăratului rusesc (Arhiva Colegiului Naţional Carol I-ul, dosar 262, fila 274). Din cele două documente rezultă că până la secularizare biserica Sfântul Nicolae Gănescu şi-a păstrat rolul neoficial de catedrală a Craiovei. Până în 1779 cest rol îl deţinuse bătrâna biserică domnească Sfântul Dumitru, iar între 1848-1851, biserica Sfântul Ilie.

Nu se dispune o descriere orientativă a locaşului Gănescu aşa că nu se poate folosi decât imaginaţia. Acoperea probabil o suprafaţă dreptunghiulară înconjurată de o împrejmuire zidită cu înălţimea de un stânjen şi un sfert, adică de circa 2,50 metri (în Ţara Românească se folosea un stânjen egal cu 1,97 metri din timpul lui Şerban Vodă, sau un stânjen de 2,02 metri din timpul lui Constantin Vodă Brâncoveanu). Se mai poate deduce că avea o clopotniţă, construită de episcopul Chesarie (Kesarie), cu patru clopote (unul dăruit de Petre Gănescu, fratele ctitorului, iar celelalte trei dăruite de episcopul Chesarie (Kesarie). Biseria era împodobită cu zugrăveli ornamentale (pictură în frescă), cu icoane şi alte cu elemente decorative („stâlpişori”). Ceea ce se mai poate deduce este faptul că biserica avea axa longitudinală paralelă cu Drumul Bucureştilor, viitoarea Str. Justiţiei, cu altarul îndreptat spre răsărit aşa cum era caracteristic tuturor bisericilor ortodoxe.

In 1888 a venit în Romania pictorul francez Emile Menpiot, unul dintre cei doi pictori ce urmau a decora la interior noua biserică Sfântul Dumitru. El a trăit între 1854-1945 şi a avut România drept patrie de adopţie. A lucrat în diverse puncte din ţară, la diferite biserici ce au intrat în programul de renovare iniţiat de regele Carol I-ul. O mare parte din activitate a dedicat-o copierii la scară a picturilor în frescă din multe biserici româneşti, cale prin care a putut să realizeze apoi picturi în spiritul tradiţional naţional. Copiile realizate de el denotă cunoaşterea şi însuşirea „a fond” a principiilor decoraţiunilor arhitecturale româneşti: perspectiva utilizarea volumelor, valorificarea suprafeţelor şi a spaţiului, amplasarea personajelor în oictură, etc. Toate aceste elemente cuprinse în copii dovedesc o familiarizare profundă cu arhitectura locaşurilor de cult româneşti şi cu desenul decorativ tradiţional. Munca lui s-a dovedit un mare act de cultură pentru ţară.

 A lăsat foarte multe mape cu planşe ale copiilor de pe vechile picturi în frescă, cu numeroase adnotări personale. Peste tot prin ţară, pe unde a analizat locaşuri foarte vechi şi mai toate degradate, el a copiat coştiincios inscripţiile chirilice, chiar dacă nu le înţelegea şi trebuia să apeleze la români de cultură.

Printre lucrările lui se găsesc mape cu copii ale picturilor bisericii Sfântul Dumitru, mape care se păstrează la Mitropolia Olteniei. Un articol din revista Mitropolia Olteniei se consemnează că Menpiot a realizat şi din biserica, azi dispărută, „Trei Fântâni”, din preajma Craiovei. Este foarte important că a realizat copii şi după frescele fostei biserici Sfânul Nicolae Gănescu, (Episcopia). Copiile lui au devenit o sursă unică privind aspectul interior al locaşului dispărut.

In revista „Oltenia”, Cartea a III-a, din 1942, editată de C.S.Nicolăescu-Plopşor, sunt traduse documentele ce priveau danii către metohul Gănescu din Craiova, implicit Episcopiei Râmnic. Este vorba de traducerea „Condicii metoaşelor Sfintei Episcopii Râmnic”. Este vorba de moşia Pejoi, locuri din Craiova (mai ales din mahalaua Berindei, din zona înconjurătoare spre est a bisericii Sf. Spiridon, la nord de Biserica Gănescu, în special) şi de vaduri de moară pe Jiu şi de moara ot Gioroc.