ISTANBUL - CARTIERUL GALATA

Vizitatorul nu realizează o imagine completă asupra marii metropole, Istanbul, fără a vizita şi partea ei europeană, cea de la nord de Cornul de Aur, parte numită generic „Oraşul Nou“, parte gigantică de oraş care poartă o pecete adâncă a lumii ne-otomane, ne-islamice, parte care este cu totul europenizată şi modernizată. Acolo este un alt Istanbul, o altă lume turcă, unde diversitatea etnică şi culturală estompează orientalismul.



Cartier Galata văzut din vechil Constantinopol

 „Oraşul Nou” nu este cu adevărat nou pentru că locuirea lui se pierde adânc în trecutul Imperiului Roman de Răsărit, în trecutul Constantinopolului.

Este aşezat pe un pinten de deal cuprins între apele Cornului de Aur, la sud şi cele ale Bosforului la răsărit, aflându-se chiar la hotarul îngemănării lor. Dintotdeauna pe acel pinten au locuit străini neîncadraţi în marea capitală. Odată cu sec. al 13-lea locuirea s-a intensificat prin organizarea unui cartier de negustori şi bancheri genovezi, atraşi, toleraţi, şi folosiţi de împăraţii bizantini, de Curtea bizantină în continuă lipsă de fonduri, gata să-şi vândă părţi din suveranitate pentru obţinerea de împrumuturi şi alte ajutoare oneroase.

In mod tradiţional, când se vorbeşte de „Oraşul Nou” gândurile se îndreaptă spre cele mai reprezentative şi mai vechi cartiere ale lui, despre Galata şi Pera (astăzi Beyoğlu), de la nord de Cornul de Aur.

 Cartierul Galata, marcat de emblematicul turn cu acelaşi nume, se desfăşoară exact în faţa oraşului istoric, privindu-l dinspre nord. Are un plan triunghiular, cu baza între Podul Galata şi Podul Atatűrk şi cu vârful undeva spre culmea dealului, spre Piaţa Taksîm. Cartierul Pera acoperă partea de la nord şi răsăriteană a dealului, la nord de Turnul Galata şi coboară, spre răsărit, până la apele Bosforului. In vârful colinei el atinge Piaţa Taksîm, dincolo de care încep cartierele cele mult mai noi.

Numai o singură latură mică a fostului cartier Pera se orientează către Constantinopolul istoric, în rest priveşte numai spre ţărmul asiatic, prin cartierele mai mici Galatasaray, Cukurama, Cihangir, Findikli şi Katabas. Cartierul Pera este despărţit de cartierul Galata, orientat spre Cornul de Aur, de către cartierul numit Tűnel. Principala arteră a acestei părţi de oraş este numită Istiklal Caddesi (Strada Libertăţii).



Istiklal Caddesi - tramvaiul cel vechi (1871)

 Dincolo de cele două cartiere istorice, Oraşul Nou s-a întins aproape nemăsurat, numai cu cartiere moderne şi cu o reţea rutieră aerisită şi fluentă. El este căutat astăzi de toate investiţiile străine şi de toate instituţiile bancare, comerciale, de armatori şi industriaşi.

Este greu să abordezi această parte cu totul deosebită a metropolei numai într-o singură zi.

Galata prezintă două caracteristici majore: este un oraş în alt oraş, iar la începutul sec. al 21-lea este un oraş occidental într-un oraş oriental. Occidentalii şi-au impus urbanismul în această parte a Istanbulului, deşi peste veacuri acolo li s-au alăturat mulţi orientali, greci, armeni, evrei şi turci.

Când Paleologii şi-au recucerit capitala, în 1261, de la urmaşii cruciaţilor apuseni şi de la viclenii veneţieni, ce o ocupaseră în mod necinstit în 1204, au avut nevoie pentru a face faţă ostilităţii creştine şi mai ales a puternicei republici veneţiene, de ajutorul genovezilor, inamici ereditari ai Serenisimei. Alianţa bizantino-genoveză s-a consfinţit printr-o primă concesiune acordată genovezilor de a construi un oraş propriu pe celălalt mal al Cornului de Aur, cel de nord. Era vorba de o primă aşezare, înconjurată de palisade şi cu acces la mal de mare. Aşezarea genoveză s-a dezvoltat continuu, cerând concesiunea succesivă de noi terenuri spre vârful colinei de vis-a-vis de Constantinopol. S-a afirmat drept o colonie genoveză, între anii 1273-1453, până la căderea Imperiului Bizantin. Otomanii i-au păstrat pe genovezi, dar le-au anulat statutul de largă independenţă.



Turnul Galata

  Turnul lui Christos ( Christea Turris) de pe locul actualului Turn Galata s-a înfipt într-un punct de ruptură unghiulară şi dominant a pantei. Colonia genoveză a devenit din ce în ce mai puternică. Ea s-a transformat într-un adevărat oraş occidental, cu propriile ziduri fortificate, cu case înalte de piatră, cu străzi rectilinii şi paralele, cu un ansamblu constituit din bisericile catolice Sfântul Paul (1233), construită de Dominicani şi Sfântul Francisc, pe de o parte, şi cu catedrala Sfântul Mihail de cealaltă, în marginea pieţei centrale, unde se organiza şi piaţa comercială.

Astăzi din fortificaţiile oraşului genovez nu mai poţi vedea decât resturi întâmplătoare şi Turnul Galata, iar dintre casele de piatră, atât de obişnuite Italiei, nu au mai rămas decât câteva într-o stare avansată de degradare, scorojite şi chiar înclinate.

Strada principală, a vechiului oraş genovez, porneşte de la Turn, trece prin faţa caselor patricienilor, agăţate de pantă şi pe lângă loggia podestatului (guvernatorului primar), unde se reuneau negustorii, apoi taie piaţa catedralei, pentru a descinde la mare, în punctul cel mai strâmt al Cornului de Aur, punct destinat trecerii peste ape în vechiul Constantinopol. Astăzi este vorba de strada Persembe Pazari, în lungul căreia încă se mai pot vedea ultimele „case france“, case din piatră din sec. al 17-lea şi al 18-lea, care erau locuite numai de străini, numiţi generic „franci“. Tot pe această stradă se descoperă în starea lor deplorabilă, Vechiul tribunal genovez şi Vechea închisoare, din sec. al 13-lea. Astăzi Palatul Podestatului serveşte ca atelier de nichelaj găsindu-se într-o stare de plâns, cu toate că beneficiază o protecţie sumară din partea Ministerului Culturii.

La nivelul pieţei centrale, această stradă, perpendiculară pe mare, este tăiată de o a doua axă importantă a cartierului, paralelă cu litoralul, axă care merge de la poarta Arsenalului la poarta Tophane (Turnătoria de tunuri), pe partea Bosforului. Turnătoria a devenit acum Centrul Cultural de Arte, centru numit Mimar Sinan, în amintirea epocalului arhitect otoman al sec. al 16-lea.



Capătul podului Galata dinspre cartierul Galata

 Genovezii din Galata au rămas spectatori la asediul Constantinopolului de către otomani şi au semnat un act de predare faţă de otomani. Prin tratat li se garanta siguranţa persoanelor şi a bunurilor. In plus li se acorda dreptul de a-şi păstra bisericile şi o anumită autonomie.

Otomanii au transformat puţin după aceea biserica Dominicană în moschee, actuala Moschee a Arabilor (Arap Camîi), pentru a crea împrejur un cartier de lucrători şi de şantiere navale, dar şi pentru refugiaţii mauri din Spania, izgoniţi după anul 1492.



Comerţ stradal specific

 Această modificare a constituit unica acţiune otomană de încălcare a pactului, pentru mult timp. Marile moschei construite pe acea parte a Cornului de Aur (Sokollu Mehmed Paşa, în 1576, Kiliç Ali Paşa, în 1580) s-au plasat în afara zidurilor genoveze, a cartierului Galata de atunci. Turiştii se miră când întâlnesc sărbătorirea unui carnaval, sau când văd procesiuni obscurantiste de flagelare creştină în această parte de oraş.



Palatul Podestatului genovez

 Otomanii au considerat totdeauna cartierul Galata drept un ghetou al apusenilor. Acolo trebuiau instalate ambasadele străine creştine, pe măsura venirii lor în capitală, cu excepţia celei a împăratului german, singurul care se putea considera egalul sultanului. In Galata se putea bea vin în tavernele grecilor, licoare după care unii turci traversau Cornul de Aur. Din Galata se făcea şi comerţul cu Apusul. Levantinii din Galata erau mijlocitorii, intermediarii privilegiaţi ai comerţului cu Europa. Puterea şi importanţa acelora a dus la afirmaţia că Galata a încetat cu timpul de a mai fi un ghetou, pentru a deveni o inimă economică a capitalei. Cămătarii greci, armeni, sau evrei, care împrumutau guvernul otoman în momentele de  dificultate, dar şi bancherii, se instalau în mod natural în această enclavă ne-otomană. Pe timpul războiului din Crimeea, 1854, Imperiul Otoman a fost plasat sub tutela economică a Europei occidentale, iar Galata şi-a organizat propria stradă a băncilor (Bankalar Caddesi), în acelaşi timp cu organizarea primei municipalităţi a Imperiului Otoman.

San Paolo - Galata

Presată de ambasadorii străini de a stabili servicii municipale în capitală, administraţia otomană a împărţit oraşul în paisprezece zone şi a instaurat o „municipalitate - model“ numai pentru cea de a şasea zonă, adică pentru Galata şi Pera. Primul consiliu municipal, compus în cea mai mare parte din creştini şi evrei, cu participarea pentru titlu consultativ a străinilor stabiliţi în oraş, a decis să paveze străzile, să demoleze zidurile vechi şi să deschidă o cale carosabilă pentru a urca panta între ţărm şi marea arteră din Pera (actuala Istiklal Caddesi). Pe această stradă numită strada băncilor, astăzi Voyvoda Caddesi, străbătută de primele tramvaie cu cai (1869), s-a instalat ulterior Banca Imperială Otomană, organism franco-englez, urmată apoi de alte instituţii bancare, precum Banca Camondo (bancă a evreului Abraham Salomon Camondo) , mărginită de o elegantă scară în stil baroc cu rol de stradă în pantă, construită din fondurile băncii în 1860. Un funicular, numit şi metrou, celebrul „Tűnel“ a legat Galata de Pera. Era un funicular subteran lung de 565 de metri, pus în funcţiune în 1871, care parcurgea distanţa în 80 de secunde.

Casa genoveze

Cu timpul s-a produs o deplasare a centrului de interes dinspre Galata spre Pera (Beyoğlu) şi apoi de acolo spre Piaţa Taksîm din vârful colinei ocupate de străini. Fenomenul a lăsat în urmă cartiere degradate, ocupate progresiv de emigranţii şi artizanii rurali. Procesul a început în primii ani de Republică şi s-a sfârşit în cursul anilor 50. Cu toate acestea oraşul genovez şi-a păstrat poziţia excepţională, păstrând în continuare sediile bancare, alături de vestigii interesante, de un comerţ înfloritor şi de o viaţă de noapte ce nu ţine cont de preceptele mahomedane.

Procesul de europenizare s-a accentuat cu fiecare deceniu scurs după naşterea Republicii Turcia (1923) şi se s-a accelerat în ultimele decenii şi în ultimii ani, când Turcia aspiră la cuprinderea ei în Uniunea Europeană. Dinclo de arealul tradiţional modern, Galata, metropola Istanbul a luat un avânt edilitar greu de imaginat, extinzându-se gigantic spre nord şi noed-vest.

ISTANBUL - MOSCHEEA YAVUZ SELIM

Moscheea Yavuz Selim, se află între Patriarhia ortodoxă şi marea Moschee Fatih, sau Moscheea Cuceritorului.

Pe cea de a cincia colină a vechiului Constantinopol, din cele şapte peste care se întindea, precum Roma, sultanul Soliman I-ul Magnificul a ridicat un complex religios, cu o moschee în onoarea tatălui său Yavuz Selim, sultan între 1520-1522. Moscheea a acoperit ruinele palatului bizantin Bonos.

Complexul a suferit multe distrugeri din cauza unor cutremure de pământ şi al unor incendii. Astăzi nu mai există decât moscheea, nişte mausolee şi fântâni. Baia turcească (hammam), şcoala, biblioteca şi cantina săracilor au dispărut. Locul este foarte frecventat pe timpul Ramadamului şi de pelerini.

Având calitatea de construcţie imperială, moscheea este precedată de o curte cu portic, pe patru laturi, peste care sunt aşezate 22 de cupole sprijinite de 18 coloane. Este opera arhitectului Mimar Sinan, care a finalizat-o după trei ani de la moartea sultanului Soliman I-ul. Mausoleele prinţilor (Sehzadelor Tűrbesi) adăpostesc rămăşiţele copiilor lui Soliman I-ul Magnificul, patru la număr. Alături se află şi mausoleul sultanului Abdulmecit I-ul construit de arhitectul armean Balyan în sec. al 19-lea. Din curtea moscheii se deschide o perspectivă largă asupra Cornului de Aur şi asupra Fanar-ului.

De numele arhitecţilor din familia Baylan se leagă o serie de monumente de seamă ale capitalei Imperiului Otoman în secolul său de sfârşit, precum Palatul Dolmabahçe, Palatul Beylerbey, Moscheea Nusretiye, Biserica gregoriană a celor Trei Altare, Mausoleul Sultanului Mahmud al II-lea (Gavur Sultan) şi Şcoala Militară din Kuleli, toate exemple ale barocului turcesc influenţat de apusul Europei.

ISTANBUL - PALATUL CANTACUZINILOR - RESEDINTA LUI DIMITRIE CANTEMIR

In imediata apropiere, spre Patriarhatul ortodox, se poate intra în muzeul amenajat de curând pe locul greu de delimitat al Palatului Cantacuzinilor şi reşedinţă a lui Dimitrie  Cantemir. Oprirea este provocată numai de o simplă curiozitate, pentru că locul, în ansamblu, nu este deloc atrăgător sau promiţător.

Marile familii din Fanar, de pe timpul Imperiului Otoman, descindeau din aristocraţia grecească bizantină. După cucerirea din 1453, cele dorutoare au fost autorizate să se stabilească în cartier, beneficiind de o anumită autonomie legată de credinţă şi afaceri. Nu se poate afirma că acele familii au aparţinut celui mai de respectat eşantion al fostei nobilimi bizantine. Din acest nefast cartier s-au abătut asupra ţărilor române o serie de domnitori impuşi de Poartă, pe parcursul unui secol, între începutul sec.al 18-lea şi începutul sec.al 19-lea. Numai credinţa îi îndreptăţea să conducă acele ţări. In rest totul era corupţie, începând de la cumpărarea tronurilor şi sfârşind cu jefuirea nemiloasă a locuitorilor şi cu acceptarea unor tributuri exorbitante (haraci).

Până prin anii 1940, burghezia şi falsa nobilime de sorginte bizantină trăiau în fanar, unde se mai găseau proprietăţi ale familiilor Paleolog, Cantacuzino, Mavrocordat şi Cantemir… Intr-un fel rămăşiţele palatelor fanariote par a dispărea cu totul într-un viitor foarte apropiat.

Este greu de imaginat cum a arătat reşedinţa uneia dintre cele mai bogate familii fanariote, văzând ceea ce a mai rămas astăzi după reconstituirea Palatului Cantacuzinilor. Acesta a avut şansa renovării foarte, în 2007. Lucrările au fost consacrate amintirii principelui Dimitrie Cantemir, personalitate de renume mondial în vremea sa (sec. 17-18), primul autor de valoare al unei Istorii a Imperiului Otoman şi domnitor al Moldovei pentru perioade scurte, 1693, 1710-1711.

Imediat în stânga intrării „princiare” apar două edificii în trepte. Primul are două etaje, iar următorul numai unul, deoarece terenul este în creştere. Zidurile din spatele acestora mărginesc o străduţă cu scări, care trece pe lângă proprietate. La dreapta intrării se găseşte un edificiu mai voluminos, cu două etaje. Acesta a fost transformat în mănăstire împreună cu alte componente ale proprietăţii. Din motive necunoscute nouă, mănăstirea a fost abandonată după un timp. După primul război mondial locul gol a atras aşezarea unor familii sărace, care au contribuit la continuarea degradării incintei.

Un pasaj permite să se ajungă la biserica Sfântul Mormânt (numită şi Sfântul Gheorghe), alăturată incintei. In faţă, un alt edificiu vechi este înfipt pe flancul colinei. Vast, dar numai cu un singur etaj, el este urmat de o altă clădire, din care a dispărut o parte. Clădirea din urmă are un parter din piatră şi două etaje din lemn. In spate se continuă numai cu un singur etaj, tot din cauza pantei colinei. Pentru a intra în acel edificiu trebuie urcată o mare scară ce porneşte din prima curte, din apropierea porţii. Se ajunge pe o terasă vastă ce domină biserica Sfântul Mormânt a cărei curte se află la circa 7 metri mai jos. Un alt edificiu cu două etaje din lemn se găseşte la capătul curţii din apus. El este precedat de o mică clopotniţă deasupra scărilor ce conduc spre biserică. Un pasaj permite să se circule prin spatele edificiilor urmărind un zid înalt de 3 metri, zid care proteja grădinile de odinioară, dotate cu o seră pe latura de apus şi cu o cisternă pe latura răsăriteană. La apus o altă scară conducea la nişte grădini în terasă, cu o altă cisternă la intrare. In continuare se întindea o grădină de zarzavaturi cu un mare rezervor de apă. La capătul proprietăţii Cantacuzinilor se disting resturile vechii biserici de familie, cu structurile calcinate. Oricum, este greu de descris îngrămădirea de construcţii, culoare, scări şi spaţii descoperite. Sunt o aglomerare de edificii perisabile cu puternice influenţe de arhitectură şi de atmosferă turcească.

Vizitatorul nu are sentimentul că păşeşte pe locul sfânt al marelui cărturar român şi nici nu rămâne impresionat de complexul de edificii adunate pe loc prea strâmpt. Intinderea proprietăţii cu grădini, scări, ziduri şi biserică nu poate înlătura impresia de înghesuială şi nici lipsa elementelor de bogăţie a interioarelor. Un efect neplăcut este dat şi de vecinătăţile insalubre ale cartierului.

Efortul de a transforma rămăşiţele vechiului palat în muzeu sunt lăudabile, dar lucrarea este străină şi rece. Atmosfera din Fanar nu este una care să bucure o zi de vacanţă, nu lasă amintiri plăcute. Ca urmare vizitatorul simte nevoia să se îndepărteze cât mai repede, să iasă dintre pereţii unei locuiri mizerabile, de tristă amintire comportamentală şi aflată la limita insalubrutăţii.