ISTANBUL - GÂNDURI LA PLECARE 2009

In mai 2009, într-o dimineaţă, am lăsat în urmă locaşul Sfinţii Sergius şi Bscchus, care ar fi avut multe de povestit. Am plecat cu regretul de a nu-l voi mai vedea niciodată, de a nu apuca transformarea lui în muzeu şi eliberarea din strânsoarea caselor turceşti.

Tinereţea mea a fost prea plină de nelinişte, de bariere, de coşmaruri şi de întrebări numai de mine ştiute. Printre toate numai ferestrele deschise de familie şi de călătorii au aruncat raze calde de lumină şi de linişte. O astfel de rază, mult prea scurtă ca durată, dar neînchipuit de strălucitoare a fost prima vizită la Istanbul în 1975.

Au urmat multe altele, dar cam prea târziu. După decenii am cântărit oamenii, visele, stelele, ideile, speranţele, toate cuprinse într-un oarecare haos. Am apucat uneori pe un drum şi când am ajuns la capătul lui am descoperit haosul. M-am întors şi am început o altă cale la capătul căreia era un abis. In tinereţe şi la maturitate am căutat multe căi spre o viaţă normală, dar peste tot m-am izbit de obstacole pe care a trebuit să le depăşesc cu prea multă sudoare şi tensiune. Am ajuns să cred uneori că toate speranţele, toate iniţiativele sfârşesc în abis, în obstacole, sau în haos.

Tinereţea şi maturitatea s-au dus învârtindu-se în jurul celor doi poli: frica şi speranţa. Dar acum la bătrâneţe stau liniştit pe marginea prăpăstiei, stau neînfricat, nu mai fug şi nu voi mai spera mult timp.

Stau liniştit şi visez la călătoriile pe care le-am făcut şi care mi-au umplut sufletul, la locurile pe care am râvnit să le văd dar la care nu am fost în stare să ajung, Le las celor ce au acelaşi dor. Le las, în primul rând fiului meu Cosmin care mă tachinează că nu voi vedea nicicând Egiptul, pentru că ezit să voiajez cu avionul. Nu înţeleg satisfacţia lui faţă de această nerealizare a mea. Nu-i înţeleg atitudinea mereu ostilă, chiar rău voitoare şi duşmănoasă uneori.

Vouă celor care citiţi aceste rânduri vă adresez îndemnul:  Vedeţi Lumea ! Nu aşteptaţi anii târzii ai vieţii ! Adio !

ISTANBUL - LITORALUL DE SUD-VEST AL BOSFORULUI

Pornind din piaţa Karaköy şi urmând spre nord litoralul Bosforului, se trece de biserica patrirhală Paraskevi a falimentarului Patriarhat ortodox turc şi se ajunge în zona numită Tofan, zonă aflată în preajma portului unde acostează imensele nave de croisieră moderne. Zona Tofan mărgineşte cartierului Pera, înspre apele strâmtorii, mai la sud de Palatul Dolmabahçe cu câteva sute de metri. Este o parte veche de oraş, unde otomanii au găsit utilitate terenului din vecinătatea cartierului Galata, încă din primele decenii ale stăpânirii lor.

Oprimă oprire trebuie făcută la Moscheea Kiliç Ali Paşa, cea mai veche din cartierul ocupat de apusenii genovezi. Este o lucrare de neconfundat, din 1580, a marelui şi prolificului arhitect Sinan (Mimar). Locuitorii o mai numesc şi Moscheea de la Tofan. Lângă ea sunt aşezate: o şcoală (medresa), o fântână monumentală (sebile), câteva morminte (tűrbe) şi o baie turcească (hammam). Apare ca o copie redusă a Sfintei Sofia. Cupola centrală este suportată de patru coloane, iar curtea este înconjurată de un portic pe care sunt figurate frumoase caligrafii islamice.

In epoca otomană devenise o cutumă ca un războinic viteaz şi cu avere, sau un conducător de armată, după mai multe victorii, să construiască propria sa moschee. Se prezenta în faţa sultanului cu solicitarea, iar acela, drept recompensă, îi desemna locul unde trebuia să înalţe viitorul sanctuar spre gloria lui Allah.

Amiralul de origine italiană, Kiliç Ali Paşa, după ce s-a distins în multe bătălii navale, s-a prezentat la palat. Din motive necunoscute, sultanul nu-l agrea, dar a respectat tradiţia şi nu i-a putut refuza cererea, spunându-i: „Fiindcă eşti stăpân al mării, va trebui să-ţi construieşti moscheea pe mare“. Ca atare i-a desemnat un teren mlăştinos din zona Tofan, la nord de Cornul de Aur, în apropiere de apele Bosforului. Pe atunci locul era foarte puţin populat şi cu foarte puţine edificii. Terenul a necesitat lucrări mari şi costisitoare de consolidare, înainte de a se începe lucrările de elevaţie.

Puţin mai la nord, pe partea stângă, se află Turnătoriile de la Tofan. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a înţeles repede importanţa tunurilor în strategia militară, mai ales după asediul Constantinopolului, din 1453. Imediat după cucerirea marii capitale creştine a ordonat construirea unei turnătorii de tunuri la marginea „oraşului Galata“. Baiazid al II-lea a suplimentat spaţiile turnătoriei foarte curând după dispariţia tatălui. Dar soluţia nu s-a dovedit suficientă după câteva decenii, aşa că Soliman I-ul Magnificul (1520-1566), a dispus construirea unui atelier mult mai mare. Edificiile actuale au făcut parte, mai târziu, dintr-un ansamblu care cuprindea şi cazărmi. Ansamblul s-a închegat sub domnia sultanului Selim al III-lea, iniţiator al unei reforme a armatei otomane.

Turnătoria a trebuit să treacă printr-o restaurare parţială, în anul 1950. Cu acea ocazie au dispărut bătrânele cazărmi, pentru a se putea lărgi bulevardul ce trece paralel cu ţărmul Bosforului. In 1993, edificiile fostei turnătorii au fost atribuite Universităţii de Arte Frumoase Minar Sinan. Restaurarea s-a făcut cu atenţie, redându-se trăsăturile originale ale edificiului şi păstrându-se structurile valoroase.

Turnătoriile de tunuri Tofan au dat numele lor cartierului actual.

In anul 1880, valorosul arhitect, Sarkis Balyan, aparţinător unei adevărate dinastii de arhitecţi de origine armeană, a ridicat la Tofan, aproape de mare, un turn cu orologiu, Turnul Tofan. Lucrarea a fost comandată de sultanul Abadűlhamit al II-lea (1876-1909) şi a dăinuit mult timp, devenind un simbol al cartierului docurilor. Astăzi turnul este ascuns de noile construcţii deoarece înălţimea lui de 15 metri nu poate concura cu avalanşa de blocuri dimprejur. Turnul mai este numit Turnul Hamidiye.

Intre Turnul Tofan şi Turnătoria Tofan se găseşte Pavilionul Tofan, un palat de dimensiuni reduse, construit în anul 1850 de arhitectul englez care construise şi sediul ambasadei engleze din Galata. Comanda a primit-o de la sultanul Abdűlmecit (1839-1869), care a folosit bogatul edificiu drept pavilion de vară. Cartierul nu era încă urbanizat nici în acea perioadă, deşi se scurseseră trei secole de la cucerire.

Astăzi Pavilionul Tofan aparţine tot de Universitatea de Arte Frumoase Mimar Sinan ca şi Turnătoriile, fiind folosit numai pentru expoziţii temporare. Decoraţiunea murală originară nu a prea suferit, în schimb mobilierul original a dispărut cu totul.

La câţiva paşi de ansamblul Tofan, spre nord, se ridică Moscheea Nusretiye (Moscheea Victoriei), un exemplu pur al stilului baroc din epoca imperială modernă. Lucrarea a revenit arhitectului de mare valoare, Kirkor Baylan, din ordinul sultanului Mahmud al II-lea, în anul 1825.

Este alăturată acum portului modern al Istanbulului. Sub mica ei cupolă se descoperă magnifice caligrafii islamice datorate unor maeştri de renume în imperiu. Cele două minarete, puţin cam prea zvelte şi acoperite de sculpturi, sunt înconjurate fiecare de câte două balcoane. Intr-o latură a locaşului se ridică o fântână decorată tot cu caligrafii islamice. A fost deplasată, în 1958, tot pentru lărgirea bulevardului ce urmăreşte ţărmul Bosforului spre nord. Complexului îi mai aparţine o fântână de abluţiuni şi o sală de orologii. Lângă Moscheea Nusretiye, timp de câteva decenii, a existat o altă fântână, numită Noua fântână de la Tofan (Yeni Tofan Çeşmesi). Acea mică bijuterie de arhitectură Art Nouveau a fost opera arhitectului italian Aronco, cel ce a deţinut demnitatea de arhitect imperial mai mult de un deceniu, la trecerea dintre sec. al 19-lea şi sec. al 20-lea.

Odată cu lucrările de lărgire a bulevardului de pe ţărmul apusean al Bosforului, fântâna a fost mutată la intrarea în Parcul Maçka, spre interiorul locuirii colinare.

Executată numai din marmură, fântâna este apărată de un acoperiş piramidal cu streşini largi. Picturile de pe partea internă a streşinilor au dispărut. Pe fiecare latură a planului său dreptunghiular  s-a conceput câte un bazin cu robinete de alamă, astăzi înlocuite. Este un exemplu tipic de fântână publică a Istanbulului, fântâni cu care cartierele sunt împânzite. Raimondo d'Aronco a mai lăsat Istanbulului şi alte fântâni în acelaşi stil, precum Fântâna Laleli din Galata şi Fântâna Mausoleului Şeih Zafir în cartierul Besiktaş. Pe toate le-a creat între anii 1902-1904.

Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, la numai 3-400 de metri se pătrunde „domeniul“ imperial Dolmabahçe, unde se regăseşte una dintre nestematele Istanbulului, o nestemată din galeria palatelor imperiale europene. La nord de acesta se ajunge curând la palatul Çiragan.

Spre Dolmabahçe şi Çiragan conduce bulevardul Meclisi Mebusan, plantat pe ambele părţi cu arţari imenşi.

ISTANBUL - MOSCHEEA ARABILOR (ARAP CAMÎI)

Moscheea Arabilor este un monument remarcabil, atât prin unicitatea şi valoarea arhitecturală, cât şi prin trecutul său. Este situată în cartierul Galata, nu departe de malul Cornului de Aur. Pentru ea s-a folosit biserica catolică Sfântul Paul şi Sfântul Dominic, aflată în grija călugărilor dominicani în momentul cuceririi Constantinopolului.

Pe locul respectiv s.a construit în sec.al 6-lea e.N. o biserică bizantină dedicată Sfintei Irina. Astăzi numai o mică bucăţică de zidărie mai aminteşte de ea.

Conform unei legende tradiţionale, o moschee s-a construit pe timpul asediului arab din anii 717-718, condus de Maslama, un comandant de oşti al califului Umar-ibn-Abdulaziz, care ocupase Galata şapte ani. Mai târziu, arabii fiind izgoniţi ca un nor de lăcuste, bizantinii au transformat edificiul în biserică ortodoxă.  Primele înscrisuri de pe edificiu coboară la anul 1232. Pe atunci biserica era dedicată Sfântului Hyacinth, dar  din 1233, vechiul edificiu a făcut loc unuia nou, dedicate Sfântului Paul şi acordat în grijă călugărilor dominicani.

Trcuseră cinci secole de existenţă a lăcaşului ortodox până când genovezii apuseni, din Galata, şi-au impus cultul lor catolic, dedicând biserica Sfinţilor Paul şi Dominic şi transformând-o după gustul lor. O piatră tombală pare a indica anul 1260 drept an al ridicării edificiului ce poate fi văzut şi astăzi In anul 1299 un călugăr dominican, fratele Guillaume Bernard de Severac, a cumpărat un edificiu din apropierea bisericii şi a înfiinţat omănăstire cu doisprezece călugări. Clădirea care se vede astăzi a fost ridicată în anul 1325, ocazie cu care a fost dedicată Sfântului Dominic. Dar obişnuinţa locală a mrnţinut şi vechea dedicaţie către Sfântul Paul. In anul 1407, papa Grigore al XII-lea a acordat lăcaşului dreptul de a vinde indulgenţe, pentru a obţine sumele necesare întreţinerii. Biserica dominicanilor are un aspect tipic apusean, cu o campanilă specific italiană, care serveşte astăzi drept minaret. Era o copie a bisericii mănăstirii Chiari din Piemont, Italia şi a celei din Liguria, Finale Ligure.

In momentul crizei finale a statului bizantin, în 1453, genovezii au colaborat cu otomanii prin faptul că nu au luat parte la apărarea Constantinopolului. Drept recompensă, printr-un tratat, Mahomed al II-lea Cuceritorul le-a acordat dreptul  a-şi păstra bunurile şi bisericile din „oraşul lor“, Galata. Cu privire la biserica Sfântul Paul şi Sfântul Dominic otomanii nu şi-au respectat cuvântul. Acesta a fost singurul locaş creştin pe care otomanii l-au transformat în moschee după cucerire.

Intre anii 1475-1478, după mici modificări, biserica a fost transformată în moschee chiar de către sultanul Mahomed al II-lea, devenind Moscheea din Galata (Galata Camîi), cunoscută şi sub numele de Marea moschee (Camikebir). Dominicanii au fost mutaţi la biserica Sfântul Petru din Galata, în anul 1476. Atunci obiectele de cult au fost mutate la Genova, iar arhiva la Caffa. In 1492, unii refugiaţi mauri din Spania au venit la Constantinopol unde sultanul i-a recompensat cu acea moschee. Donaţia a adus o nouă denumire noscheei, pe cea de Moscheea Arabilor (Arap Camîi). In anul 1731, cartierul Galata a fost devastat de un mare incendiu, care a cuprins şi edificiul de cult. In anii următori, 1734-1735, mama sultanului Mahmud I-ul, Saliha Sultan (Saliha Valide Sultan), a întreprins renovarea moscheei. Cu acea ocazie ferestrele în stil gotic şi portalul, au fost înlocuite cu unele în stil otoman.  Trebuie amintit că cea mai celebră dintre fântânile Galatei a fost construită tot de Sliha Sultan, în 1732. Fântâna a urmat stilul baroc otoman, are cupolă şi prezintă minunate basoreliefuri ca o dantelă de marmură. Moscheea Arabilor a suferit un nou incendiu în anul 1808. La mijlocul sec.al 19-lea, Adile Sultan, fiica sultanului Mahmud al II-lea a reparat-o din nou. In anul 1868 s-a adăugat  o fântână rituală (şadirvan)  

Cu ocazia unor renovări şi săpături din anul 1913, sub dalele pavimentului s-au găsit morminte de călugări dominicani care au fost transferate în depozitele Muzeului Arheologic. Galeriile de lemn adăugate de otomani nu au darul de a pune în valoare monumentul, au un stil mizer. De altfel, din ornamentaţia originală nu s-a mai păstrat nimic.

Biserica având caracteristici arhitecturale total deosebite de cele bizantine şi moscheea rezultată a devenit una cu trăsături unice şi foarte interesantă. Are trei nave rectagulare şi o zidărie din cărămidă şi piatră tăiată. Avea ferestre şi portal gotic, iar pe laturi capele ale unor familii genoveze. Acoperişul plat, care i-a redus din înălţime şi galeriile de lemn, specifice moscheilor, s-au adăugat la reparaţiile dintre anii 1913-1919. A rămas totuşi cea mai mare moschee din Galata.