SFÂRŞITUL ANULUI 1918

Pe la mijlocul verii anului 1918 şi în strânsă legătură cu contraofensiva Aliaţilor, începuseră să se infiltreze prudente speranţe de victorie. Cu un an în urmă, în luna decembrie, forţele aliate de la Salonic, aflate de multă vreme în amorţire, fuseseră întărite şi reorganizate de un general francez, care a reuşit să-i convingă pe Aliaţi de necesitatea unei ofensive majore în Balcani. La mijlocul lunii septembrie 1918, aproximativ 700.000 de soldaţi francezi, englezi, sârbi şi greci au înaintat împotriva bulgarilor, care, în două săptămâni, au capitulat.

La mijlocul lui octombrie era evident că prăbuşirea Turciei, şi o dată cu aceasta încetarea controlului inamic asupra Dardanelelor şi sectorului estic, era iminentă. Germanii, care îşi dădeau la fel de bine seama ce se va întâmpla, oscilau iute între intimidare şi conciliere. După ce adăugaseră permanent alte cereri la acordul de pace cu românii, ei se pomeneau acum că au un tratat care urmează a fi ratificat de o naţiune dornică să reia ostilităţile împotriva lor. Pentru ratificarea imediată, ei ofereau acum drept mită teritorială întreaga Dobroge, restabilirea vechii frontiere dintre Ungaria şi România şi aprobarea oficială a unirii Basarabiei cu România. După o întrevedere secretă cu ambasadorul american, Regele Ferdinand i-a ordonat premierului Marghiloman să nu accepte nimic din partea inamicului, să evite schimbul de semnături şi în primul rând să câştige timp.

In ultima zi a lunii octombrie 1918, turcii au capitulat, iar strâmtoarea Dardanele a fost deschisă vaselor Aliaţilor, datorită cărora au pătruns în România şi alimente. La 1 noiembrie, ungurii şi-au declarat independenţa faţă de Habsburgi, cu trei zile înainte, iugoslavii făcuseră acelaşi lucru, în timp ce cehoslovacii acţionaseră mai devreme. Imperiul Austro-Ungar era deja dezbinat, când, la 3 noiembrie 1918, Austria a încheiat un armistiţiu cu Puterile Aliate, consimţind la demobilizarea totală, să-şi retragă trupele şi să evacueze teritoriile aflate încă sub ocupaţia ei. Dar, germanii nu au renunţat la luptă, lansând un atac cu două tăişuri, menit să arunce România dacă nu chiar în braţele lui Lenin, cel puţin într-o stare de haos total. Intensificând propaganda comunistă şi înfometându-i deliberat pe ţărani, germanii îl forţau pe Regele Ferdinand să ratifice Tratatul de la Bucureşti înainte de încheierea ostilităţilor, încercând să împiedice remobilizarea armatei române şi zădărnicirea inevitabilei treceri a României de partea Aliaţilor.

Regele înţelesese că România putea să cadă pradă comuniştilor dacă forţele Aliate şi alimentele nu vor ajunge în ţară imediat. Învins în război, exploatat de cuceritor, bombardat cu lozinci comuniste, ţăranul român era copt pentru revoluţie. Împins de Regină şi de Prinţul Ştirbey, Regele a declarat votul universal şi cea mai mare reformă agrară pe care le promisese cu un an şi jumătate în urmă. Auzind aceste lucruri, Regina Maria nota în jurnal: „Îmi face plăcere că a făcut acest lucru fără ca Brătianu sau Averescu să fie la putere, astfel încât numai numele lui va rămâne legat de aceste reforme”.

În faţa presiunilor sporite, premierul Marghiloman a demisionat la 6 noiembrie 1918, fiind înlocuit cu un guvern format din generali şi oficiali care aveau misiunea de a organiza mobilizarea imediată şi de a pregăti terenul pentru ca Brătianu şi un guvern Pro-Antantă să preia puterea.

La 10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat mobilizarea armatei române. Hotărârea Regelui, la sfatul ambasadorului american şi a Prinţului Ştirbey, a fost întâmpinată cu un entuziasm care s-a transformat în triumf când oamenii au aflat că trupe aliate, sub comanda generalului Berthelot, sosiseră deja la Dunăre. La 10 noiembrie 1918, odată cu mobilizarea armatei române pentru alungarea armatelor germane din ţară, se produce şi trecerea peste Dunăre a armatelor franceze comandate de generalul Henri Berthelot. Cu acest prilej, generalul  francez a emis o proclamaţie adresată poporului român, pe care îl cheamă la arme, pentru a-şi face datoria, aşa cum îi cereau "umbra lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân".
 

Impreună cu ordinul de remobilizare, Regele a emis şi o proclamaţie prin care dădea germanilor 24 de ore să părăsească ţara. La sfârşitul acestui interval, românii se vor considera, din nou, oficial, în război cu ocupanţii lor. Se pare că această declaraţie i-a surprins pe germanii care ocupau capitala, aceştia dezlănţuindu-se imediat în întreg oraşul, rechiziţionând ultimele bunuri şi pregătindu-se să plece în grabă.

În seara zilei de 11 noiembrie 1918 a fost anunţat armistiţiul. Oamenii au inundat străzile Iaşiului în manifestări spontane de bucurie. Ca prin minune au apărut muzici. Întreaga populaţie, teferi sau răniţi, s-a revărsat pe străzi, aclamând, cântând, în timp ce armata română trecea în marş prin capitala sa din timpul războiului.

Revenirea triumfală a suveranilor la Bucureşti a avut loc la 1 decembrie 1918. Deşi ziua era cenuşie şi mohorâtă, clădirile semănând cu nişte cochilii goale, cetăţenii epuizaţi şi zdrenţăroşi care făcuseră faţă ocupaţiei germane erau incredibil de veseli. După înaintarea de pe şoseaua Kiseleff şi Calea Victoriei, oaspeţii s-au adunat la Mitropolie, pentru o slujbă de mulţumire. La ieşirea din biserică, generalul Ieremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, şi noul ministru de Război au venit la Rege pentru a-l ruga din partea armatei române să accepte bastonul de feldmareşal. Regina le sugerase acest lucru, fiind încântată să-l vadă pe Rege atât de surprins.

La încheierea festivităţilor, Maria şi Ferdinand s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni.

ROMANIA - STATISTICA - CENTRALE NUCLEARE 2011

* prima centrala nuclearelectrică a fost pusă în funcţiune în anul 1950
* astăzi există 440 de reactoare nucleare în 31 ţări, cu o putere totală de peste 364.000 MW
* ele produc aproximativ 16% din necesarul de energie electrică al planetei, iar ponderea lor continuă să crească
* SUA este lider mondial în utlizarea energiei nucleare, cu 104 reactoare şi o putere de aproape 100.000 de MW
* pe locul doi în lume este Franţa, cu 59 de reactoare şi peste 63.300 de MW instalaţi
* România se află pe locul 23 pe această listă, cu două reactoare funcţionale şi 1.400 de MW

Programul nuclear al României prevede finalizarea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă până în 2020, fiecare cu o putere de 720 de MW, care vor dubla capacitatea unităţilor nucleare 1 şi 2.
Totodată, în decada 2020-2030, România şi-a propus construirea unei noi centrale nucleare, cu două reactoare care să aibă în total o putere de 2.200 de MW.
Astfel că, în anul 2030, capacitatea nucleară totală a României va fi de peste 5.000 de MW, faţă de 1.400 de MW în prezent.

ROMA V - COLOSSEUM

Colosseum este cel mai grandios edificiu al Romei antice, edificiu care a traversat două milenii şi care vorbeşte despre puterea şi măreţia Imperiului.

Este un amfiteatru cu plan eliptic, situat în centrul oraşului, între colinele Esquilin şi Coelius, cel mai mare construit vreodată în Imperiul Roman şi una dintre cele mai mari opere de arhitectură şi inginerie romană. La origine s-a numit Amfiteatrul Flavian.

Construcţia, plasată la răsărit de Forum Romanum, a început între anii 70 şi 72 e.N, sub împăratul Vespasianus şi s-a terminat în anul 80 e.N, sub Titus, fiul şi succesorul la tron al celui dintâi. Alte modificări au fost aduse sub domnia lui Domitianus (81-96 e.N.), cel de al doilea fiu al lui Vespasianus. Numele de Amfiteatrul Flavian a derivat de la numele de familie (gens Flavia) al celor trei împăraţi.

Putând primi între 50.000 şi 75.000 de spectatori, Colosseum-ul a fost folosit pentru spectacole de vânătoare de animale sălbatice, pentru lupte de gladiatori şi alte spectacole publice. El a rămas în funcţie timp de 500 de ani, ultimele jocuri prelungindu-se până la jumătatea sec. al 6-lea e.N. In marele amfiteatru s-au organizat şi spectaculoase ce imitau bătălii navale (naumahia), reconstituiri ale unor bătălii celebre, drame bazate pe mitologia romană şi execuţii publice. Edificiul a încetat de a mai fi folosit pentru marele public în cursul evului mediu timpuriu. Mai târziu a servit altor scopuri, precum cel de locuinţă pentru săraci, ateliere ale unor meşteşugari, sediu al unui ordin religios, fortăreaţă, carieră de materiale şi sanctuar creştin.

Deşi în prezent poate fi considerat o ruină, el rămâne un simbol al Romei moderne şi una dintre atracţiile turistice cele mai populare. In fiecare zi de Vinerea Sfântă, papa conduce o procesiune cu steaguri pe un drum al crucii care se sfârşeşte la Colosseum.

Numele de Colosseum (în latina târzie Colossus a provenit de la cuvântul grec colossos care însemna statuie mare) a derivat de la o statuie colosală a împăratului Nero ridicată în vecinătate. Acea statuie a fost remodelată de succesorii la tron pentru a reprezenta pe Helios, zeul soare, prin adăugarea unei coroane cu raze solare. Capul lui Nero a fost înlocuit în mai multe rânduri cu capetele unor diverşi împăraţi. In pofida legăturilor sale păgâne, statuia a rămas în picioare o bună parte din epoca medievală creștină şi a fost acreditată cu puteri magice. Ea a fost considerată, în final, drept un simbol al permanenţei Romei. După relatările istoricului Suetonius, statuia măsura o sută douăzeci de picioare în înălţime, deci mai mult de 35 de metri. Inălţimea sa, în comparaţie cu Colosul din Rodos (30-34 de metri), ridicat cu trei secole şi jumătate înainte (cca. 280 e.A.), o îndreptăţea a fi încadrată între minunile lumii antice.

In sec. al 8-lea e.N, Bede Venerabilul (cca. 672-735 e.N.), călugăr anglo-saxon, considerat părintele istoriei scrise a Angliei, a compus o celebră epigramă care celebra semnificaţia simbolică a statuii: Quandiu stabit coliseus, stabit et Roma; quando cadit coliseus, cadet et Roma; quando cadet Roma, cadet et mundus (Atât cât va dura Colosul, Roma va dura; când va cădea Colosul, va cădea Roma; când va cădea Roma, va cădea lumea). In epoca lui Bede numele masculin coliseus era aplicat statuii, pentru că această calitate nu fusese atribuită încă  Amfiteatrului Flavian.

Colosul lui Nero a sfârşit prin a cădea, probabil răsturnat în vederea refolosirii bronzului. Numele de Colosseum (nume neutru) a început a fi folosit abia către anul 1.000, pentru a desemna amfiteatrul. Statuia fusese aproape uitată. De la statuia colosală a supravieţuit numai baza sa, puţin semnificativă, plasată între amfiteatru şi templul lui Venus şi al Romei, dar foarte aproape de amfiteatru.

Numele de Coloseum a fost acordat amfiteatrului în cursul evului mediu timpuriu. In Italia amfiteatrul este cunoscut sub numele de il Colosseo, iar în alte limbi latine se folosesc nume similare, precum Colisée în franceză, Colosseum în română, el Coliseo în spaniolă şi o Coliseu în portugheză.

Arhitectul marelui amfiteatru s-a numit Celer, acelaşi care a construit anterior marele palat al lui Nero, numit Domus Aurea.

Pentru marele amfiteatru s-a ales un loc plat pe fundul unei văi joase prin care curgea un râuleţ canalizat, între colinele Coelius, Esquilin şi Palatin.

In primul secol al erei noi, zona era des populată, dar fusese devastată de marele incendiu al Romei din anul 64 e.N. Cu acea ocazie Nero şi-a însuşit o mare suprafaţă din cartierele arse pentru a construi magnificul palat Domus Aurea, în faţa căruia a creat un lac artificial înconjurat de pavilioane, grădini şi porticuri. Apeductul preexistent Aqua Claudia, construit de împăratul precedent Claudius (41-54 e.N.), a fost prelungit pentru aprovizionarea cu apă a acelei zone. Gigantica statuie de bronz, numită Colosul lui Nero a fost aşezată nu departe de Domus Aurea.

Zona a fost transformată de împăratul următor, Vespasianus (69-79 e.N.), şi de succesivii săi, cei doi fii. Statuia colosală a fost păstrată, dar s-a demolat o mare parte din Domus Aurea. Lacul a fost secat şi terenul reutilizat pentru construirea noului Amfiteatru Flavian. S-au construit în vecinătate şcoli de gladiatori (ludus) şi alte edificii anexe, toate peste vechile terenuri ale palatului lui Nero.

Impăratul Vespasianus a finanţat lucrarea din partea sa de pradă de război. Este vorba de mari cantităţi de pradă şi tezaure luate de romani în urma victoriei în primul război iudeo-roman, din anul 70 e.N. Ca atare Colosseum-ul poate fi interpretat drept un mare monument triumfal, construit, după tradiţia romană, pentru a celebra mari victorii.

Decizia lui Vespasianus de a construi marele amfiteatru pe locul lacului lui Nero poate fi considerată şi un gest populist de readucere în domeniul public a unui cartier anexat abuziv de Nero. La început, Vespasianus a folosit din terenul lui Nero pentru a amenajarea unui parc public, iar amfiteatrul s urmat Spre deosebire de alte multe amfiteatre situate la margine de oraşe, Colosseum-ul a fost înălţat simbolic chiar în inima Romei.

La moartea lui Vespasianus se terminase cel de al treilea etaj al edificiului. Ultimul nivel a fost inaugurat de Titus fiul său, în anul 80 e.N. Dio Cassius aminteşte că la jocurile de inaugurare au fost ucise în arenă 9.000 de animale sălbatice. Domitianus, cel de al doilea fiu al lui Vespasianus şi care a urmat la tron lui Titus (79-81 e.N.) a adăugat hypogeul, reţea de spaţii subterane folosită pentru a adăposti animalele şi gladiatorii. Tot el a mai adăugat o galerie la înălţimea cea mai mare a Colosseum-lui, destinată să crească numărul de locuri pentru categoria de spectatori cea mai săracă.

După relatările lui Dio Cassius, în anul 217, Colosseum-ul a fost grav avariat de un mare incendiu, provocat de un trăsnet. Incendiul a distrus etajele superioare ale gradenelor, gradene construite din lemn. A fost reparat în întregime către anul 240 e.N. şi a mai suferit noi reparaţii în anii 250, sau 252 e.N, apoi în 320 e.N. O inscripţie aminteşte de restaurarea unor diverse părţi ale monumentului sub împăraţii Theodorius al II-lea şi Valentinianus al III-lea (425-450 e.N), probabil pentru a repara rănile provocate de un cutremur major, din anul 443 e.N. Alte lucrări s-au efectuat în anii 484 şi 508 e.N. Arena a continuat să fie folosită pentru concursuri până cel puţin la mijlocul sec. al 6-lea e.N. şi pentru lupte de gladiatori până către anul 435 e.N. Vânătoarea de animale sălbatice a continuat până prin anul 523 e.N.

In cursul evului mediu, Colosseum a cunoscut multe schimbări. In interiorul structurii a fost construită o biserică la sfârşitul sec. al 6-lea e.N, iar arena a devenit cimitir. Numeroasele spaţii boltite de sub gradene au devenit locuinţe sau ateliere. S-a mai vorbit de locatari până în sec. al 12-lea, epocă în care cei din familia Frangipani au fortificat edificiul pentru a-l transforma în fortăreaţă.

Colosseum a avut de suferit un mare cutremur în anul 1349, ocazie cu care s-a prăbuşit unui zid exterior dinspre sud. O mare parte din blocurile de piatră au luat drumul refolosirii la noi palate, fortificaţii, biserici şi la alte edificii. Placajul de marmură a luat drumul cuptoarelor pentru a fi transformat în var. Scoabele de fier, sau de bronz, întărite cu plumb, care serveau la alăturarea blocurilor de piatră au fost jefuite sistematic săpându-se găuri în jurul lor, găuri care au lăsat nenumărate cicatrice, vizibile astăzi pe toate zidurile interioare şi exterioare.

Un ordin religios s-a instalat în ruine la mijlocul sec. al 14-lea şi s-a menţinut până în sec. al 19-lea.

In cursul secolelor 16 şi 17, demnitarii Bisericii catolice au căutat să dea un rol productiv marelui monument abandonat. Papa Sixtus Quintus (1585-1590) a plănuit să transforme edificiul într-o filatură de lână în care să muncească prostituatele, dar această iniţiativă nu s-a materializat după moartea sa. In anul 1671, cardinalul Altieri a autorizat folosirea arenei pentru cursele de tauri ceea ce a provocat huiduieli.

In 1749, Benedict al XIV-lea a decis ca politica oficială a Bisericii să facă din Colosseum locul sacru unde au fost martirizaţi primii creştini. El a interzis extragerea de materiale din monument şi l-a consacrat Patimilor lui Christos, ocazie cu care a instituit un drum al crucii care să străbată Roma până aici. A declarat Colosseum-ul loc sacru udat de sângele martirilor creştini care au pierit în arenă.

Apoi au fost întreprinse diverse proiecte de restaurare şi de stabilizare. Faţada a fost întărită prin zidiri de cărămidă, în 1807 şi 1827, iar interiorul a fost restaurat în 1810-1814 şi 1874, apoi complet curăţat în 1930, sub Benito Mussolini.

Colosseum are un plan eliptic cu 189 de metri lungime şi 156 de metri lărgime, acoperind o suprafaţă de 6 hectare. Inălţimea pereţilor exteriori este de 48 de metri, iar perimetrul de origine măsura 545 de metri. Arena centrală este un oval cu lungimea de 86 de metri şi lărgimea de 54 de metri, înconjurată de un zid înalt de 4,5 metri, care se ridică până la nivelul primelor gradene.

Peretele exterior a fost estimat a cuprinde mai mult de 100.000 de metri cubi de travertin, cu blocuri montate fără mortar, dar solidarizate cu 300 de tone de agrafe de fier sau bronz. Totuşi structura a suferit importante deteriorări în cursul secolelor. Segmente largi s-au prăbuşit ca urmare a cutremurelor. Latura de nord a peretelui înconjurător a rămas totdeauna în picioare. Rampele de cărămidă de la fiecare extremitate au fost adăugate în sec. al 19-lea pentru a consolida peretele originar.

Partea care a supravieţuit din peretele exterior se compune din trei nivele de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care este aşezat un atic de mare înălţime, străpuns de ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semicoloane dorice, ionice şi corintice, în timp ce aticul este ornat de pilaştri corintici. Fiecare dintre arcurile de la etajul al doilea şi al treilea era ornat cu statui ce onorau divinităţile şi alte personaje ale mitologiei clasice.

In jurul aticului erau ieşite din perete 240 de cârlige de piatră. De ele se ancora o vastă copertină retractabilă, cunoscută sub numele de velarium. Aceasta avea rolul de a apăra spectatorii de soare sau ploaie. Era o imensă pânză susţinută de o structură de corzi în plasă. Ea avea o gaură în mijloc. Pânza acoperea două treimi din arenă, cu pantă către centru pentru a capta vântul şi a-l dirija cu adieri către spectatori.

Marinari special instruiţi veneau de la Ostia pentru a manevra acel valerium la marile ocazii.

Enorma capacitate a Colosseum-ului a făcut necesară proiectarea unor căi de acces şi de evacuare rapide, sistem care se aplică încă la stadioanele moderne. Se deschideau optzeci de intrări la nivelul parterului, dintre care şaizeci şi şase erau destinate spectatorilor ordinari.

Fiecare intrare era numerotată, ca şi fiecare scară. La nord era intrarea principală, destinată împăratului şi apropiaţilor săi. Alte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale amintite erau bogat decorate cu picturi şi cu reliefuri din stuc, din care ne-au parvenit unele fragmente. O bună parte din intrările originare dinspre exterior au dispărut odată cu prăbuşirea unei părţi din peretele exterior, dar intrările XXIII şi LIV au supravieţuit.

Spectatorii primeau bilete sub formă de fragmente de ceramică numerotate. Acelea dădeau instrucţiunile necesare despre secţiunea şi rândul unde găsea loc spectatorul. Oamenii ajungeau la locurile lor prin vomitoria (la singular vomitorium), căile de acces care se deschideau spre gradene.

La sfârşitul spectacolului, sau în caz de urgenţă, evacuarea nu lua decât câteva minute.

Spectatorii se aşezau conform unui aranjament ierarhizat care reflecta natura rigidă şi stratificată a societăţii romane.

Lojele speciale erau rezervate, la sud şi la nord, împăratului şi Vestalelor, oferindu-le cele mai bune perspective asupra arenei. O mare platformă, sau podium, la acelaşi nivel, primeau spectatorii din clasa senatorilor, autorizaţi să-şi aducă propriile scaune. Numele unor anumiţi senatori din sec. al 5-lea sunt încă gravate în piatra locului ocupat.

Nivelul de deasupra senatorilor, cunoscut sub numele de primum maenianum, era ocupat de clasa cavalerilor (ordinul equestru, adică equites, nobilimea ne-senatorială). Nivelul următor, numit maenianum secundum, era, la începuturi, rezervat cetăţenilor simpli (plebei) şi era divizat în două secţiuni. Partea inferioară (immum) era destinată cetăţenilor bogaţi, iar partea superioară (summum) era destinată clasei medii. Erau atribuite anumite sectoare specifice anumitor grupuri sociale, precum copiilor însoţiţi de tutori, soldaţilor în permisie, demnitarilor străini, scribilor, preoţilor, etc. Anumite zone erau rezervate unor grupuri specifice.

Scaunele din piatră, şi mai târziu din marmură, erau amenajate mai confortabil de către spectatori prin aducerea de pleduri sau pernuţe proprii.

Un alt nivel, maenianum secundum in ligneis (al doilea etaj din lemn) a fost adăugat în partea de sus a edificiului pe timpul domniei lui Domitianus. El era o galerie destinată săracilor şi femeilor, cu locuri în picioare sau amenajate special cu tribune din lemn în pantă foarte abruptă. Unele grupuri erau total excluse de a intra în Colosseum, precum groparii, actorii şi vechii gladiatori.

Fiecare nivel, divizat în secţiuni (maeniana) de către pasaje în curbă şi de ziduri mici (praecinctiones sau baltei), erau divizate în cunei, sau porţiuni, de către alei, scări şi vomitoria. Fiecare rând (gradus) avea scaunele numerotate, permiţând desemnarea precisă a fiecărui loc prin rândul său (gradus), prin cuneus şi numărul propriu.

Arena era compusă dintr-un planşeu de lemn acoperit cu nisip (cuvântul latin arena sau  harena însemna nisip). Totul acoperea o vastă structură subterană numită hypogeu (nume venit din limba greacă ce însemna exact sub-sol, de la hypo (sub) şi ge (pământ). Nu a mai rămas nimic din arenă, dar hipogeul este încă bine vizibil şi conturat. El era constituit dintr-o reţea cu două niveluri subterane de tuneluri şi de încăperi situate sub arenă, unde se ţineau gladiatorii şi animalele sălbatice pregătite pentru spectacol. Douăzeci şi patru de puţuri verticale asigurau, cu ascensoare, accesul imediat în arenă pentru animale şi pentru accesoriile de scenă. Platforme cu balamale de cele mai mari dimensiuni, numite hegmata, permiteau accesul elefanţilor şi altor animale grele. Hypogeul a fost restructurat în multe etape astfel că se pot distinge astăzi douăsprezece faze de construcţie.

Vespasianus

Hypogeul era unit prin tuneluri subterane cu un număr de puncte din afara Coloseum-ului. Animalele şi dresorii puteau ajunge printr-un tunel la grajdurile din apropiere, iar gladiatorii puteau ajunge uşor la cazarma lor Ludus Magnus, cu ruine vizibile şi astăzi în apropierea amfiteatrului. Există proba existenţei unor mari mecanisme hidraulice ce permiteau inundarea rapidă a arenei cu aportul apei dintr-un apeduct situat în vecinătate. Sistemele hidraulice permiteau şi eliminarea uşoară a apei din ploi, pentru a se evita inundarea hypogeului.

Colosseum-ul atrăgea în orbita sa tot felul de activităţi anexe. Imediat spre răsărit se găsesc importante vestigii ale şcolii de antrenament pentru gladiatori, Ludus Magnus, legată de arenă printr-un tunel special. Şcoala avea propria arenă care era şi ea o atracţie pentru spectatorii autorizați.

In zonă se mai găseau şi alte şcoli de antrenament, precum Ludus Matutinus (şcoala de dimineaţă), unde erau formaţi vânătorii de animale. In plus s-au mai adăugat şcolile de gladiatori pentru daci şi gali.

In vecinătate se mai găsea Armamentarium, edificiu care cuprindea o armurărie de depozitare. Se mai găsea Summum Choragium, unde erau depozitate maşinile, apoi Sanitarium, unde erau trataţi gladiatorii răniţi şi Spoliarium, unde corpurile gladiatorilor morţi erau despuiate de arme şi evacuate.

In jurul amfiteatrului erau dispuse la o distanţă de 18 metri o serie de mari borne de piatră, din care mai subzistă un număr de cinci pe partea de răsărit. Pentru existenţa lor s-au emis explicaţii diferite. Puteau s[ fi avut rolul de frontieră religioasă, de limită la care se verificau biletele, sau ar fi putut constitui puncte de ancoraj pentru velarium.

Titus

Foarte aproape de Colosseum se găsea fântâna numită Meta Sudans şi mult mai târziu s-a înălţat arcul de triumf al lui Constantin.

Pe lângă luptele de gladiatori, în Colosseum aveau loc multe alte jocuri, foarte variate. Spectacolele numite munera erau finanţate de particulari bogaţi, şi mai rar de către stat. Ele aveau o puternică conotaţie religioasă, dar demonstrau totodată prestigiul şi puterea familiei în faţa populaţiei avide de distracţii. Un alt tip de spectacol, foarte popular, era vânătoarea de animale sălbatice, sau venatio, care aducea o mare varietate de specii importante, în special din Africa. Se vedeau în arenă rinoceri, hipopotami, elefanţi, girafe, lei, pantere, crocodili şi struţi. Aceste sărbători de circ luau uneori o amploare excepţională. Spre exemplu pentru victoria din Dacia, Traian a oferit jocuri epocale, în anul 107 e.N, jocuri care au implicat 11.000 de animale şi 10.000 de gladiatori, durând 123 de zile.

Vechii autori au adeverit că în Colosseum s-au derulat, din primele zile, naumahii, numite mai comun navalia proelia (adică simulări de bătălii navale).

Este consemnat că pe timpul jocurilor de inaugurare acordate de Titus, arena a fost umplută cu apă, si a adăpostit curse de cai şi de tauri special antrenaţi în Grecia pentru a înota. Tot atunci s-a reconstituit o faimoasă bătălie navală dintre grecii din Corfu şi din Corint. Se presupune că spectacolele navale au avut loc numai înainte de construirea hypogeului. Jocurile organizate de Titus au durat o sută de zile, iar în arenă au pierit 5.000 de animale.

Spectacolele numite sylvae simulau nişte recreeări campestre. Pictori, tehnicieni şi arhitecţi se străduiau să reconstituie o întreagă pădure, cu arbori şi arbuşti adevăraţi plantaţi în nisipul arenei. In acea pădure erau introduse succesiv animale, spre plăcerea mulţimii. Scenele puteau să arate populaţiei urbane aspecte ale naturii sălbatice, sau să devină cadrul pentru fapte de vânătoare sau pentru reproducerea unor episoade mitologice. In anul 249 e.N, pentru sărbătorirea a 1.000 de ani de la fondarea Romei, au intrat în arenă 1.000 de cupluri de gladiatori, 32 de elefanţi, zeci de tigri, 50 de lei şi nenumărate alte animale trimise din provincii.



Colosul lui Nero - varianta de reconstituire

Ocazional acele decoruri puteau fi utilizate pentru execuţii în care eroii istorici erau reprezentaţi de condamnaţi care mureau conform poveştilor mitologice, devoraţi de sălbăticiuni, sau în alte moduri.

Grandoarea Colosseum-ului demonstrează cât de adânc era înrădăcinată în cnștința populaţiei romane dorinţa de distracţie şi, mai ales, distracţia sălbatică şi sângeroasă.