UNIREA TRANSILVANIEI, BANATULUI,CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI LA ROMANIA

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

In primăvara anului 1918 au apărut lucrările lui Oskár Jászi şi ale lui Karl Renner privind situaţia naţiunilor Imperiului Austro-Ungar şi dreptul acestora la autodeterminare. La 3/16 octombrie 1918 împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul Către popoarele mele credincioase, prin care propunea crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale Austriei, Ungariei (inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Românii din Ungaria au respins această variantă. Pe 5/18 octombrie 1918 preşedintele american Woodrow Wilson a recunoscut dreptul la autodeterminare al popoarelor din Austro-Ungaria. Incepând cu luna octombrie, unităţile austro-ungare au început să părăsească frontul şi să se îndrepte către casă, iar în Praga, Viena şi Budapesta au început revoluţii populare.

In Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat din Ungaria şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. In cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Impreună cu Partidul Socialist Democrat, pe 16/29 octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase membri ai PNR (Teodor Mihaly, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD (Tiron Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop. Peste câteva zile, Consiliul s-a mutat la Arad, în casa lui Cicio Pop, de aici purtând tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind soarta românilor din Austro-Ungaria. La sfârşitul lunii octombrie 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat independenţa, iar pe 31 octombrie/12 noiembrie Austria a fost proclamată republică. In acest context, activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat.

Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29 octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Teljes elszaydas” (Despărţirea totală) Drept urmare, pe 3/15 noiembrie 1918 CNRC a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea cu Regatul României a tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români.

Lucrările Marii Adunări Naţionale

Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15 noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut participa la lucrările Marii Adunări. Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor două confesiuni româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică, asociaţiile culturale şi cele două partide româneşti, PNR şi PSD. In paralel, populaţia românească a fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „a decretat unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională a proclamat îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”  şi a proclamat libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentarea proporţională în parlament, precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii  a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor peste 100.000 de participanţi. In final, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.

Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite din toate colţurile imperiului Austro-Ungar locuite de români. Singurele fotografii care s-au păstrat de la această adunare au fost realizate de către Samoilă Mârza din satul Galtiu, pentru că fotograful oficial al Marii Adunări Naţionale, de origine sas, nu s-a prezentat la manifestări.

UNIREA BUCOVINEI CU REGATUL ROMÂNIEI

Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze federative.

Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în detaşamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei.

Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. In vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă.

La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broşteni.

La 3/16 octombrie 1918, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie foarte incertă. In aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.

La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. In acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni au publicat editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărî soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei.

Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte era Iancu Flondor, vicepreşedinţi erau Dinionsie Bejan, Doru Popovici şi Sextil Puşcariu, iar secretari erau Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă.

În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică, Insă după proclamarea unirii lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.

Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia, iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina.

Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik. Aceasta a trecut în Bucovina şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.

Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.

In fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). In fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.

După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iaşi, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca din partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la Bucureşti.

Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

DECLARAŢIA DE UNIRE A BUCOVINEI CU ROMANIA LA 15/28 noiembrie 1918

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918 "Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale, Hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României".