GEOGRAFIA - EDIFICII DE CULT CIUDATE

Oase de om & sticle de bere: din ce se mai fac azi lacasele de cult? Piatra, lemn, caramida – astea au fost, timp de secole, materialele preferate ale omului cand s-a pus problema sa construiasca o un edificiu inchinat divinitatilor. Dupa aceea, a venit betonul – si a ramas pana azi. Iar pe dinauntru – lemn, sticla, metal, mai nou si plastic, ca e ieftin – cam din asta s-au facut si se fac bisericile, templele, moscheile. Dar, printre atatea alcatuiri din piatra, lemn, caramida si beton, cu décor din ingredientele de mai sus, mai apar prin lume, ici-colo, si cateva raritati arhitecturale, la care elementul-surpriza e reprezentat de materialele din care sunt facute sau cu care sunt impodobite in in interior. Dintre multele edificii religioase impunatoare sau stranii ale lumii acesteia, iata cinci care uimesc privirea si gandul prin neobisnuitul viziunii care a conceput fie structura peretilor, fie decoratia interioara, fie ambele, efectul fiind, in orice caz, surprinzator.

Din sticla si inox: Catedrala de Cristal, SUA

 

Construita de o "vedeta" a vietii religioase din America, un binecunoscut tele-predicator, dr. Robert H. Schuller, biserica protestanta din orasul californian Garden Grove e o magnifica "zidire" (am folosit cuvantul pentru savoarea sa arhaica, pentru ca altfel, nu se potriveste; peretii acestui fantastic edificiu nu sunt ziditi, greoi, din blocuri de materiale opace, ci par insasi materializarea luminii - a luminii divine, spun credinciosii -, solidificata in chipul unei catedrale).

O catedrala de lumina, intr-adevar; si imensa, pe deasupra - stil american -, ceea ce o face cu atat mai fascinanta. Inalta cat o cladire de 12 etaje, are peretii alcatuiti din peste 12.000 de panouri de sticla transparenta, prinse intr-un paienjenis de otel.

Impresionanta privita din afara, e inca si mai coplesitoare vazuta dinauntru, cu plafonul aflat undeva sus, departe, deasupra capului, cu lumina care se revarsa si cerul care se intrevede prin peretii ei stravezii .

La asemenea volum, trebuiau si niste dotari pe masura: de pilda, biserica are una dintre cele mai mari orgi din lume, cu peste 16.000 de tuburi.

Din sticla alba si oglinzi: templul Wat Rong Khun, Thailanda

 

Opera a unui artist contemporan, Chalermchai Kositpipat, lacasul - desi e inca neterminat - si-a castigat deja faima: nu seamana cu nici un alt templu din Thailanda; de fapt, nu prea seamana cu nimic din lumea asta, dar seamana atat de bine cu o cladire din povesti, incat te astepti sa rasara din el cine stie ce fapturi fabuloase.

Pentru a impodobi templul inchinat lui Buddha, artistul se sprijina pe simbolistica traditionala si isi foloseste intreaga sa putere imaginativa, inchipuind o ornamentatie ce aminteste de cele patru elemente, de puritatea lui Buddha, de renastere, de lupta dinte bine si rau… Pe dinafara, totul ia forma unei incredibile alcatuiri din sticla alba, ce pare impodobita cu o dantelarie de gheata.

Inceput in 1997, templul se afla inca in constructie, artistul adaugand intruna noi detalii care sa-i desavarseasca viziunea.

Din sticlă: Templul Wat Pa Maha Chedi Kaew, Thailanda

 

Exceptional exemplu de gandire ecologica & arhitectura "verde": templul Wat Pa Maha Chedi Kaew este facut din - tineti-va bine! - UN MILION DE STICLE DE BERE!

Da, in loc de caramizi, peretii sunt construiti din sticle de bere, verzi si brune (sticle de Heineken si Chang - o marca locala de bere, foarte populara), dispuse astfel incat sa formeze modele geometrice, iar rezultatul este un mic edificiu cu infatisare pe cat de originala, pe atat de armonioasa.

Cum ceva teren ar mai fi, iar bere se gaseste din belsug, micul templu se afla inca in constructie. E un edificiu ridicat, intr-un fel, prin subscriptie publica, desi "subscriptia" vine sub o forma cu totul neasteptata. Calugarii budisti ai lacasului au reusit sa imbine conceptul de implicare a comunitatii intr-un proiect de arhitectura religioasa cu o metoda de a-si procura, cu cheltuieli mici, materialul de constructie necesar: credinciosii sunt rugati sa aduca sticle goale de bere, din care calugarii construiesc zidurile templului, extinzandu-l mereu.

Din stanca si arama: Temppeliaukio Kirkko, Finlanda

 

In mintea noastra, o biserica rupestra - adapostita in stanca - e ceva arhaic, rustic si primitiv. O biserica rupestra moderna… pare o contradictie in termeni.
Si totusi… exista! Ingropata in mijlocul capitalei finlandeze, Helsinki, lacasul arata - vazut din afara - a orice, doar a biserica nu: e un imens capac bombat, de arama, peste un soi de ghizduri de fantana - uriasa - din piatra.

Construita de fratii arhitecti Timo si Tuomo Suomalainen, biserica a fost terminata in anul 1969. Spatiul interior a fost scobit intr-un afloriment (o masa de roca), in interior peretii ramanand, in cea mai mare parte, din piatra bruta, colturoasa. Deasupra a fost asezat un acoperis boltit din cupru, cu margini din sticla, prin care patrunde lumina.
Suprafata interiora a acoperisului e o alta ciudatenie arhitecturala - e realizata, in intregime, din sârmă de cupru.
Desi lacas de cult, cladirea e folosita adesea pentru concerte, datorita acusticii sale uimitoare, si e, totodata, una dintre cele mai populare atractii turistice ale capitalei Finlandei.

Din oase de om: Kostnice Sedlec, Cehia

 

Am lasat-o dinadins la urma pe aceasta, pentru ca, intr-un top al celor mai bizar decorate biserici, ar fi aproape sigur pe primul loc. Asta pentru ca ormentatia interioara a bisericii este facuta din zeci de mii (!) de oase umane!
Kostnice Sedlec (Osuarul din Sedlec) este o micuta capela romano-catolica, aflata intr-un foarte frumos orasel ceh cu origini medievale, numit Kutna Hora si intrat, in 1953, pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Biserica asta - sau, mai exact, original-macabrul ei decor - are in spate o poveste cu pelerini, cu ciuma si, evident, cu multi morti.

Hai s-o luam de la inceput: in 1278, abatele manastirii cisterciene din Sedlec (astazi o suburbie a orasului Kutna Hora) a plecat in pelerinaj in Palestina - in ceea ce crestinii numeau, pe atunci, Pamantul Sfant.
Intors de acolo, abatele ar fi adus cu el o mana de pamant luat de pe muntele Golgota, pamant pe care l-a imprastiat prin cimitirul manastirii.
Cum, pe vremea aceea, toti crestinii din Europa purtau un mare respect Pamantului Sfant, ca fiind locul nasterii lui Iisus Hristos, vestea despre cimitirul astfel "sfintit" s-a raspandit prin tinut si multi localnici au lasat cu limba de moarte sa fie ingropati neaparat acolo.

In cele doua secole care au urmat au mai trecut prin zona si doua epidemii de ciuma, care au lasat in urma atat de multi morti, incat cimitirul a devenit curand neincapator si a trebuit extins.
In jurul anului 1400, in mijlocul cimitirului a fost construita o biserica, prevazuta si cu o incapere menita sa slujeasca drept osuar, pentru a adaposti ramasitele pamantesti dezgropate cu prilejul lucrarilor de constructie sau scoase din pamantul cimitirului pentru a face loc mortilor "proaspeti" (e clar ca spatiul devenise deja o mare problema).

Si asa, an dupa an, oasele s-au tot adunat in osuarul capelei. Constructia a fost renovata si extinsa intre anii 1703-1710, dar oasele se tot ingramadeau in ea.
In 1870, seniorii locului, familia Schwarzenberg, l-au insarcinat pe un anume František Rint, de meserie tamplar si cioplitor in lemn, sa puna ordine in gramezile de oase adunate de veacuri in biserica.

Rint, insa, care avea, se vede, o vana artistica secreta, nu s-a multumit sa aseze oasele pe caprarii - cranii langa cranii, omoplati langa omoplati si vertebre langa vertebre - ci, intrevazand potentialul lor ca elemente de decor, a avut uluitoarea inspiratie de a transforma aceste ramasite intr-o podoaba pentru biserica - o idee care, desi extravaganta, parea, in acelasi timp, pioasa, astfel incat nimeni n-a avut nimic de obiectat.

Şi aşa se face că, astazi, bisericuţa din Sedlec este faimoasă pentru cutremuratorul ei decor. Boltile sunt marginite cu siruri de cranii, un candelabru impunator e mesterit artistic din oseminte imbinate cu grija, pana si blazonul familiei Schwarzenberg este "interpretat" in os, iar in colturile bisericii, 4 imense gramezi de oseminte reamintesc tuturor vremelnicia existentei pamantesti. Memento mori!

INDIA - PEŞTERILE SANCTUAR DE LA AJANTA ŞI ELLORA

 

 

In labirintului sacru sapat in piatra dura din Maharasthra se afla cele mai mai mari si mai impresionante temple ale Indiei stravechi. Create cu milenii in urma, templele subterane adapostesc intransele esenta mistico-religioasa a Indiei. Intr-o armonie totala, cum mai exista doar in Tinutul Baharatilor, aici troneaza una langa alta, incremenite intr-un suras intelept si atoateintelegator Hinduismul, Budismul si Jainismul, cele trei mari religii ale Indiei.

Sanctuare, Temple, Muzee si Pesteri

 

Situate in apropierea stravechiului oras Aurangabad din statul indian Maharashtra, celebrele şi în acelaşi timp tainicele peşteri de la Ajanta şi Ellora oferă o călătorie în timp spre India fascinantă prin culturile, religiile şi geniul său uman.
Conform oricarui ghid de calatorie, cele doua complexe carstice, unde insasi Divinitatea si-a gasit adapost incrustata in piatra, sunt morminte, sanctuare sau monumente si gazduiesc unele dintre cele mai splendide exemple de arta si arhitectura religioasa indiana veche.

Cele 34 de pesteri de la Ellora, alaturi de cele 29 pesteri care alcatuiesc complexul de la Ajanta au asteptat mai mult de un mileniu pana cand au fost redescoperite. Evenimentul a avut loc pe data de 28 aprilie 1819, cand John Smith, un ofiter britanic aflat la vanatoare de tigri, a descoperit accidental intrarea uneia din pesterile templelor subterane (dupa catalogarea ulterioara, a fost vorba despre pestera nr.9).
La scurt timp dupa momentul descoperirii, pesterile si-au castigat faima bine-meritata datorita amplasarii exotice, arhitecturii unice si secolelor de istorie misterioasa uitata sub trecerea timpului. Astfel, ambele complexe carstico-religioase au intrat sub protectia UNESCO in anul 1983, cand au primit titlurile de World Heritage Sites. Sa le cunoastem mai bine.

Ajanta – Somnul Iluminatului

 

Cele 29 de pesteri ascunse sub colinele Sayhari, in apropiere de valea raului Waghora contin intransele sculptata si pictata intreaga epopee a budismului si povestea vietii lui Buddha Sakyamuni (563 - 411 i.Hr.), fostul print devenit ascet si intemeietor al acestei stravechi religii orientale care castiga noi adepti si in zilele noastre.
Primele sanctuare, denumite Chaytia Grihas, sunt sapate la adancimea medie de 75 metri si au fost construite in timpul dinastiei Satavahana, undeva in secolele 1 si 2 i.Hr. Picturile murale din Ajanta, au rezistat doar datorita climei si umiditatii propice a aerului, fiind considerate de specialisti drept cele mai vechi exemple de picturi murale descoperite vreodata in intreaga Indie. Cea mai mare parte a operelor de arta "in situ" au fost create, paradoxal, intr-o foarte scurta perioada de timp, daca ne gandim la niste picturi si sculpturi imense, realizate cu mijloace rudimentare in pesteri enorme, luminate doar de faclii. Este vorba despre perioada in care a domnit regele Harishena (475 - 500 d.Hr.) din dinastia Vakataka.
20 de pesteri din cele 29 au avut rolul de Viharas: manastiri subterane ale caror sanctuare tronau intotdeauna in partea centrala a pesterilor. Retrasi aici intr-o recluziune totala, calugarii budisti nu se erijau doar in rolul lor initial, acela de practicanti ai ritualurilor lasate de Iluminat, ci si in artisti. Datorita muncii lor titanice, pesterile de la Ajanda au devenit in acele timpuri, adevarate centre vibrante ale culturii si civilizatiei budiste, intr-un noian de regate vecine care isi pastrasera vechea orientare religioasa de sorginte hinduista.
Toate statuile de dimensiuni colosale si de o precizie a detaliului neegalata nicaieri in lume, au fost sculptate prin eforturi titanice de catre credinciosii calugari care aveau la dispozitie doar banale dalte si ciocane. Aici se afla cea mai mare statuie care il reprezinta pe Buddha dormind realizata in perioada antica (in prezent, in China, se lucreaza la terminarea celei mai mari statui a lui Buddha dormind, statuie a carei lungime este de circa 68 de metri).
Sculpturile de pe pereti reprezinta scene din Jatakas, o bogata culegere de traditii orale referitoare la numeroase intamplari din perioadele deselor incarnari ale lui Buddha. Alte secvente redau motive decorative specific indiene.
Una dintre cele mai impresionante pesteri adaposteste o statuie colosala a lui Buddha aflat in stare de meditatie profunda (Paranirvana), mainile Iluminatului fiind incremenite pe veci in semnul mudrei Dharmahacrakrapravartana. Picturile murale de la Ajanta umplu literalmente peretii si tavanurile unora dintre pesteri (conform traditiei budiste este interzis ca podeaua pe care calca oamenii sa fie decorata cu imagini sau scene din viata si intamplarile prin care a trecut Buddha).
Specialistii cred ca picturile care reprezinta intamplari din Jatakas decoreaza peretii pesterilor astfel incat derularea lor sa produca un remarcabil efect vizual-hipnotic credinciosilor care intrau in pesterile-temple. Episoadele narative sunt pictate unul dupa altul intr-o remarcabila succesiune vizuala, impactul lor fiind coplesitor chiar si pentru turistii si vizitatorii de alte credinte. O mare atentie a fost acordata si reprezentarii cat mai elaborate a zeitatilor feminine si printeselor omniprezente in evolutia spirituala a celui care a fondat una dintre cele mai mari si mai remarcabile religii ale lumii.

Ellora – Divinitatea unită în piatră

 

Foarte multi experti care si-au dedicat vietile studierii artei si culturii indiene sunt de parere ca pesterile de la Ellora reprezinta culmea artistica pe care a atins-o stilul indian de sculptura in piatra. Cele 34 de pesteri sunt sculptate in laturile unei colinei Charanandri alcatuita din roci bazaltice. 12 pesteri sunt consacrate Budismului, 17 Hinduismului, iar 5 pesteri adapostesc temple si altare ale religiei Jainiste. Intregul complex este o stralucita demonstratie asupra tolerantei si armoniei religioase care domnea in acele timpuri stravechi in India.

Toate pesterile-sanctuare buddhiste de aici au fost construite intre anii 630-700 d.Hr., marea lor majoritate avand rolul de Viharas. Pesterile sunt mari, spatioase, adapostind cladiri multietajate, sapate migalos in peretii de stanca. Cladirile includ sali de intalnire, dormitoare, camere destinate rugaciunilor si meditatiilor, bucatarii si chiar W.C-uri.
Toate sculpturile din pesterile buddhiste reusesc in mod sublim sa surprinda gratia, detasarea, serenitatea si compasiunea inerente lui Buddha Gautama, arhatilor si zeitatilor secundare din religia Iluminatului. Cea mai faimoasa pestera din complexul dedicat buddhismului este pestera numarul 10 sau Vishvakarma, cum este denumita de localnici.
Odata ce ai trecut de una dintre intrarile sale multietajate, esti de-a dreptul coplesit de finetea si precizia detaliilor statuilor, care par sculptate in lemn cald si maleabil, nu in piatra dura si rece. In mijlocul pesterii troneaza o statuie de peste 3 metri inaltime care il reprezinta pe Buddha asezat intr-o postura din care predica credinciosilor.
Pesterile hinduse au fost construite in timpul perioadei Kalachuri, iar toate structurile sculptate reprezinta stiluri distincte ale viziunii creatoare si a talentului individual a generatii intregi de sculptori care proveneau din familii unde aceasta arta dificila era deprinsa din frageda pruncie.
Peştera numarul 16 reprezinta culmea arhitecturii subterane hinduse. Denumita si Kailasa, in onoarea muntelui sacru unde locuieste zeul Shiva, pestera incearca sa reproduca fidel detaliile descrise in purane (texte sacre hinduse) referitoare la adapostul ales de maretul si temutul zeu. Templul ramane o realizare splendida a artei de inspiratie dravidiana, admirata zilnic de mii de turisti.

O alta pestera, denumita Dhashavatara sau pestera 15, este inca un exemplu de intelegere si toleranta reciproca intre religii. Initial o pestera-templu buddhista, Dhashavatara a devenit cu timpul un locas sacru hindus. Pe langa sculpturile originale buddhiste, pastrate intacte, locasul de rugaciune a fost ornat, mai apoi, de catre credinciosii hindusi cu portretele in piatra ale celor 10 avataruri ai zeului Vishnu. Una dintre cele mai dramatice si spectaculare imagini reprezinta moartea demonului Hiranyakshipu, cand zeul Vishnu ia forma lui Narasimha (omul leu) si intinde o mana spre umarul lui Hiranyakshipu, inainte de a-i da demonului lovitura finala.

Pesterile jainiste, definitivate intre secolele IX-X d.Hr., apartin toate sectei ascetilor Digambara (cei ce se invesmanteaza cu cerul), celebri pentru nuditatea lor autoimpusa. Templele redau perfect dimensiunile specifice ale filozofiei si traditiei jainiste: sculpturile reflecta un sens strict al ascetismului.

Cu toate ca nu sunt la fel de mari precum cele hinduse sau buddhiste, templele subterane jainiste adapostesc opere de arta impodobite cu detalii exceptionale. Cele mai remarcabile altare subterane sunt cele de la Chhota Kailash, Indra Sabha si Jaganath Sabha.

Odata iesit din lumea de piatra si culoare a Indiei milenare, iti trebuie cateva zile sa iti revii, rastimp in care vei constientiza cu adevarat grandoarea operelor vizitate. Dupa care, mai devreme sau mai tarziu, revii inevitabil la Ajanta & Ellora. Cel putin asa arata statisticile oficiilor de turism indiene, ale caror date coroborate spun ca mare parte a turisii occidentali care vin la pesterile-temple, au mai poposit aici in anii anteriori. Sau poate, cine stie, si in alte vieti.

In fond, suntem in India, cea fara de varsta si termene de comparatie!.



.



*

VIA APPIA

Spiritul constructiv al romanilor s-a manifestat viguros în trasarea şi amenajarea cu soliditate a căilor de legătură dintre Roma şi extremităţile imperiului şi totodată dintre provincii. In perioada imperială de înflorire drumurile principale au atins o lungime de circa 90.000 de kilometri iar cele laterale (secundare) o lungime de circa 200.000 de kilometri.

Via Appia poartă numele magistratului Appius Claudius Caecus, care a deschis-o în anul 312 e.A. fiind, în principal, la început, o arteră militară. Evitarea ocolirilor a pretins substricții și excavații de teren importante, până la Terracina. Pavajul acestei căi a rezistat până astăzi. Inainte de construirea incintei fortificate a lui Aurelianus, în a doua jumătate a sec. al 3-lea e.N, Via Appia ieşea din Roma prin poarta Capena a zidului servian. Atunci ea urma cu aproximaţie traseul actualei artere Via delle Terme di Caracalla şi Via di Porta San Sebastiano. Dincolo de Poarta San Sebastiano, adică dincolo de zidul lui Aurelianus, Via Appia se îndrepta spre Capua, Benevent şi sfârşea la Brindisi pe celălalt mal al peninsulei italice.

Numele de San Sebastian dat porţii oraşului este de origine creştină.
Până la Terracina era perfect rectilinie.  Evitarea ocolirilor a pretins amenajări - subscripții - și excavații de teren. Pavajul aceatei căi a rezistat până astăzi. Folosind ca suport un strat  gros de piatră presată ca un beton, Via Appia este pavată în apropiere de oraș cu plăci - cuadre - de tuf, iar în rest cu blocuri poligonale de lavă.

Via Appia a fost mărginită de morminte , ca şi alte căi de ieşire din Roma. Acest fapt se datora unei legi din sec. al 5-lea e.A. care interzicea înmormântarea în interiorul oraşului.

In evul mediu, această cale de ieşire şi acces în oraş a devenit mai puţin sigură datorită banditismului. Clanul Caetani, transformând mormântul mausoleu al Ceciliei Metella în fortăreaţă a trecut la jefuirea călătorilor. Pe atunci s-a deschis Via Appia Nuova, iar la sfârşitul sec. al 17-lea cele două au fost unite de Via Appia Pignatelli.

Spre deosebire de alte căi de legătură ale Romei cu exteriorul, Via Appia s-a bucurat de mai multă căutare şi de apreciere, probabil şi din cauza vechimii ei. De o parte şi de alta s-au înşirat monumentele funerare unor familii avute, dar şi cimitire prin incinerare ale săracilor. Tradiţia s-a prelungit şi în perioada dezvoltării creştinismului, când în lungul acestei artere s-au săpat catacombe creştine pentru înmormântări. Cele mai renumite erau catacombele San Callisto, San Sebastian (de al cărei nume s-a legat probabil numele porţii de ieşire din Roma) şi Domitilla. Alte catacombe din zonă erau Basileo, Balbina şi Martiri non identificati.

Astăzi, Via Appia, loc al unor catacombe celebre şi al bisericii Domine, quo vadis? Este unul dintre locurile de mare interes ale Romei creştine.

Biserica Domine, quo vadis? evocă o legendă celebră. Fugind din Roma de frica persecuţiilor, Sfântul Petru a întâlnit pe drum pe Christos şi l-a întrebat „Domine, quo vadis?“ Christos se pare că i-ar fi răspuns: „La Roma pentru a mă crucifica a doua oară!“ După aceasta Christos a dispărut lăsând pe paviment amprenta tălpilor sale. Sfântul Petru, ruşinat de slăbiciunea sa, a reluat drumul spre Roma unde a fost martirizat mai târziu.