miercuri, 22 iunie 2011

ARME - SĂBII FAIMOASE

Dintre toate armele albe, sabia a fost fără îndoială cea mai preţuită şi onorată unealtă a morţii. Timp de milenii, sintagma ”Să mori în luptă de sabie” a fost modalitatea preferată de încheiere a socotelilor lumeşti pentru generaţii întregi de războinici din toate colţurile lumii, deoarece se considera că este de departe, cea mai onorantă şi de dorit moarte.
De-a lungul istoriei, personaje de legendă, generali şi războinici desăvîrşiţi, cuceritori de imperii şi lideri militari, cu toţii au folosit săbii de excepţie, multe dintre ele având nume proprii şi o personalitate asemănătoare celui care o mînuia pe câmpul de luptă.

Există o întreagă secţiune a istoriei specializată pe inventarierea şi cercetatea acestor nobile arme.

Să cunoaştem deci, o parte dintre cele mai respectate, temute şi nu în ultmul rînd căutate săbii.

Priviţi-le cu respectul şi teama cuvenită, sunt arme fără pereche care au curmat, unele dintre ele, mii de vieţi omeneşti, şi pe al căror tăiş s-au scurs, cumulat, adevărate râuri de sănge...

Generalul Tomoyuki Yamashita

Tomoyuki Yamashita nu a fost un samurai aşa cum probabil v-aţi aşteptat, ci unul dintre cei mai temuţi generali japonezi din Armata Imperială Japoneză pe perioada celui de al doilea Război Mondial. A devenit cu adevărat de temut în timpul acestei sângeroase conflagraţii mondiale, când a cucerit coloniile britanice din Malaezia şi Singapore, meritându-şi astfel titlul de "Tigrul din Malaya". La sfârşitul războiului, generalul Yamashita a fost judecat pentru crime de război aflate în legătură cu aşa numitul "Masacru din Manila", precum şi cu alte atrocităţi care au avut loc în Filipine şi Singapore. A fost un proces extrem de controversat, care a culminat cu condamnarea la moarte a generalului Tomoyuki Yamashita. Cazul său a schimbat din temelii legislaţia americană cu privire la responsabilitatea comandanţilor militari în privinţa crimelor de război, adoptîndu-se astfel legea cunoscută sub termenul de Yamashita Standard.

Sabia



În perioada carierei sale militare, generalul Yamashita a avut o sabie personală a cărei lamă a fost făurită de celebrul maestru fierar, specializat în producerea de katane de mare calitate, Fujiwara Kanegana, sabia fiind forjată între anii 1640-1689. Sabia a avut mănerul schimbat undeva la începutul secolului XX. Generalul şi-a predat sabia, alături de trupele sale, pe data de 2 septembrie 1945. Arma a fost preluată de generalul american MacArthur, şi depusă ulterior în Muzeul Academiei Militare de la West Point, unde a rămas până în zilele noastre. Sabia este doar una dintre multitudinea de piese asemănătoare confiscate de americani din Japonia la sfârşitul războiului.

Generalul Jose de San Martin

Jose de San Martin a fost un celebru militar de carieră argentinian, care a trăit între anii 1778-1850. Pentru popoarele sud-americane, este şi astări onorat ca mare erou, deoarece a fost cel mai important conducător al proaspetelor natiuni din extremitatea sudică a continentului sud-american, în lupta acestora de independenţă contra Spaniei. Din aceste motive, generalul, cu toate că este argentinian după naştere, este şi în prezent cel mai important erou naţional din Peru. Sub conducerea lui San Martin, peruanii şi-au declarat independenţa pe data de 28 iulie 1821. În Argentina, Ordinul Generalului Eliberator San Martin, este cea mai înaltă decoraţie a acestei ţări.

Sabia



Una dintre cele mai preţioase comori ale generalului revoluţionar, consta într-o sabie de cavalerie cu lama curbată pe care acesta a cumpărat-o din Londra. Generalul a fost atras în principal de curbatura lamei, atribut care sporea considerabil manevrabilitatea şi eficienţa sabiei pe câmpul de luptă. Din acest motiv, el a ordonat ca toţi cavaleriştii din subordinea sa să fie înarmaţi cu săbii similare, extrem de importante în cadrul unui atac în şarjă. Sabia a rămas în posesia generalului pe tot parscursul vieţii sale, ajungând ulterior în panoplia Generalului Republicii Argentina, Don Juan Manuel de Rosas.

În testamentul său, generalul San Martin se referea la sabie ca fiind: " Sabia care m-a întovărăşit de-a lungul tumultuosului Razboi de Independenţă al Americii de Sud". În anul 1896, arma a fost trimisă Muzeului Naţional de Istorie din Buenos Aires, unde poate fi admirată şi astăzi. În anul 1960, sabia a fost furată de două ori, motiv pentru care oficialii muzeului o păstrează într-o casetă special construită.

Sabia celor 7 lame

Dinastia Paek-je a stăpânit pe vremuri un mic regat cu acelaşi nume, situat undeca ăn sud-vestul Coreei de Sud din prezent. La apogeul puterii sale, adică în secolul 4 după Hristos, regatul Paek-je controla propriile colonii din China şi stăpânea vestul Peninsulei Coreene. Paek-je a fost unul dintre cele trei mari regate medievale coreene, alături de Koguryo şi Silla. În anul 372, regele Geunchogo din Paek-je a plătit tribut dinastiei nipone Jin, şi se crede că aceştia au ordonat făurirea unei săbii cu 7 lame drept semn de consideraţie la adresa regelui coreean. Arma are o lamă principală cu lungimea de 74, 9, de care sunt ataşate alte 6 lame de dimensiuni mai mici. Sabia a fost creata cu scop pur ceremonial, nefiind deloc practică într-o luptă adevărată.



În anul 1870, un preot shintoist a descoperit două inscripţii pe sabia cu 7 lame.

Una dintre ele dicta: "La amiaza celei de a şaisprezecea zi din cea de-a opta lună a erei Taiwa, această sabie a fost făurită din oţel călit de o sută de ori. Sabia poate ucide o sută de soldaţi duşmani. Cu onoare pentru politicosul rege-duce.

Sabia este păstrată în prezent în altarul Isonokami din pefectura Nara, Japonia.

William Wallace

William Wallace a fost probabil cel mai celebru personaj istoric din Scoţia. La origini a fost un nobil cavaler scoţian care a trăit între anii 1272-1305. Este faimos pentru organizarea rezistenţei militare a clanurilor scoţiene în faţa regatului englez, pe durata Războaielor Scoţiene de Independenţă din secolele 13-14. Pe întreaga perioadă a vieţii sale, Wallace a fost numit Gardian şi Ocrotitor al Scoţiei. A condus numeroase corpuri de infanterie care s-au angajat cu succes în lupte corp la corp cu trupele de călăreţi englezi. Cea mai preţuită armă a acestor dârji războinici era, evident, spada de dimensiuni cât mai mari. În anul 1305, eroul William Wallace a fost capturat la ordinele regelui Edward I al Angliei, fiind acuzat de trădare şi suferind o moarte cumplită. Astăzi, William Wallace este cel mai important erou şi patriot socţian. Sabia sa este printre cele mai faimoase şi apreciate din lume.

Sabia



Arma pesonală a lui William Wallace era o spadă imensă de tip Claymore. Astăzi poate fi admirată în incinta Monumentului Naţional din Stirling, Scoţia. Singură, doar teaca sabiei are lungimea de 134 centimetri, şi cântăreşte aproape 3 kilograme. Se crede că sabia a fost folosită de Wallace în bătăliile de la Stirling Bridge (1297) şi Flakirk (1298). Mânerul sabiei se termină într-o contragreutate de fier cu forma unei cepe, mânerul propriu-zis fiind acoperit de benzi succesive de piele brună tăbăcită.

După execuţia lui William Wallace, Sir John de Menteith, guvernator al castelului Dumbarton, a fost cel care a primit sabia temutului rebel scoţian. În anul 1505, regele James IV al Scoşiei a plătit suma de 26 de şilingi pentru ca sabia să fie împachetată în mătăsuri scumpe. Se spune că sabia a trecut prin multe modificări deoarece englezii nu s-au împăcat deloc cu faptul că teaca şi centura originală a sabiei lui Wallace au fost confecţionate din...pielea jupuită şi uscată a lui Hugh Cressingham, un mare comandant militar englez şi rival personal al faimosului scoţian...

Tizona



Cid-ul a fost cel mai important erou popular din eposul spaniol. A fost un personaj istoric real care s-a născut se pare, în anul 1040, în apropiere de Vivar, un orăşel de lângă Burgos, capitala regatului Castiliei. Pe parcursul vieţii sale, El Cid a avut numeroase succese militare şi diplomatice. A fost numit conducător suprem al armatei de către regele Alfonso IV, fiind fără doar şi poate, asul din mânecă al regelui în campaniile sale militare împotriva maurilor. A fost un priceput strateg militar şi de asemenea, un temut spadasin.

Cid-ul a folosit numeroase săbii pe parcursul vieţii sale, dar cele mai apreciate au fost armele "botezate" Colada şi Tizona. Tizona a fost sabia favorită a Cid-ului în confruntările sale cu maurii. Arma este considerată şi în prezent unul dintre cele mai importante artefacte istorice deţinute în patrimoniul spaniol. Tizona a fost făurită în Cordoba, dintr-un oţel de Damasc cu puritate deosebită. Are lungimea de 103 cm, şi cântăreşte 1,1 kg. Este împodobită cu două inscripţii, una care face referire la data la care a fost realizată, undeva în anul 1002, iar cealaltă inscripţie redă rugăciunea catolică Ave Maria. Tizona poate fi admirată în Museo de Burgos, din opraşul cu acelaşi nume.

Sabia lui Napoleon Bonaparte



În anul 1799, corsicanul Napoleon Bonaparte adevenit conducătorul militar şi politic "de facto" al Franţei, în urma unei lovituri de stat. Cinci ani mai tîrziu, senatul francez îl porclama împărat. O astfel de personalitate complexă şi fascinantă a avut bineânţeles sabia sa favorită. Napoleon Bonaparte purta întotdeauna pe câmpurile de bătălie un pistol şi o sabie. Era un pasionat al armelor, colecţia sa particulară cuprinzănd arme de o mare viarietare, de la pumnale până la piese de artilerie. Armele sale erau piese de calitate deosebită, alcătuite din cele mai bune materiale ale vremii. În vara anului 2007, o sabie încrustată în aur care a aparţinut faimosului om de stat francez, a fost vândută la o licitaţie din Franţa pentru suma fabuloasă de 6,4 milioane $. Sabia a trecut de botezul războiului, fiind folosită personal de Bonaparte în decursul mai multor bătălii. În anul 1800, Napoleon i-a făcut-o cadou fratelui său cu ocazia nunţii acestuia. Sabia trecut ulterior din generaţie în generaţie, nepărăsind familia Bonaparte. În anul 1978, arma a fost declarată comoară naţională a Franţei, iar cumpărătorul ei din anul 2007 nu a dorit să-şi dezvăluie identitatea.

Sabia Milei



Această unealtă a Morţii cu nume bizar, este o faimoasă sabie care a aparţinut lui Edward the Confessor, unul dintre ultimii regi anglo-saxoni al Angliei, înainte de cucerirea normandă din anul 1066. Regele Edward the Confessor a domnit între anii 1042-1066, imediat după moartea sa normanzii poposind aici conduşi de celebrul William Cuceritorul.

Sabia Milei are lama ruptă, în anul 1236, arma a fost denumită Curtana şi a fost folosită doar cu ocazia ceremoniilor de la curte. În vremurile străvechi, era un privilegiu pentru orice rege să ajungă să o mânuiască. Povestea legată de episodul ruperii spadei este necunoscută, dar conform miturilor medievale, vîrful spadei a fost rupt de către un înger care a vrut astfel să împiedice o crimă.

Sabia Milei face astăzi parte dintre Bijuteriile Coroanei Regatului Unit, şi este una dintre cele 5 săbii folosite în ceremonialurile de încoronare al regilor britanici. Arma este printre putinele care au scăpat furiei lui Oliver Cromwel, celebru pentru ordinele sale de a se topi toate artefactele străvechi, în căutarea oricărei fărâme de aur şi alte metale preţioase...

Zulfiqar



Este cea mai veche şi mai preţuită sabie a Islamului. Istoric vorbind, a aparţinut lui Ali, nimeni altul decăt vărul şi ginerele profetului Muhammad. Ali a condus primul Califat Islamic, între anii 656-661. Pe baza unor dovezi istorice, Muhammad însuşi i-a înmânat-o pe Zulfiqar lui Ali la încheierea bătăliei de la Uhud, Profetul fiind impresioant de puterea şi credinţa de care a făcut dovadă Ali.

Zulfiqar este un simbol ardent al religiei Islamului, fiind admirată şi în prezent de milioane de credincioşi.

Tehnic vorbind, Zulfiqar este un Scimitar, adică o sabie tipică Asiei de sud-vest, acest gen de săbii cu lama lungă şi curbată fiind foarte des întâlnite in regiune pe perioada medievală.

Se pare că Ali a folosit-o pe Zulfiqar la asediul oraşului Mecca. Există puţine imagini ale sabiei, unele dintre ele prezentând-o cu o lamă bifurcată şi două vârfuri, în timp ce altele o prezintă sub o formă clasică de Scimitar. Comform celor 12 imami şiiţi, arma se află în prezent în posesia Imamului Muhammad al-Mahdi. Sabia sfîntă a Islamului face parte din celebra colecţie Al-Jafr.

Al-Jafr, o carte mistică a şiiţilor de pretutindeni, este compusă din două cufere din piele care conţin cele mai importante artefacte musulmane păstrate din perioada de inceput a Islamului, multe dintre acestea aparţinând Profetului Muhammad şi ginerelui său Ali. Colecţia a fost transmisă din generaţie în generaţie, fiecare Imam primind-o de la predecesorul său. Conţinutul cărţii Al-Jafr este cu adevărat impresionant, dar nu este expus publicului. O secţiune a uriaşei cărţi împărţită în mai multe sertare conţine legi islamice, directive şi manuale de tactică militară, precum şi un sac unde este depozitată armura şi armele Profetului, Zulfiqar este considerată printre cele mai preţioase artefacte depozitate în Al-Jafr.

Honjo Masamune



Fierarul Masamune este considerat printre cei mai buni făuritori de săbii din Japonia, ceea ce il transformă imediat într-unul dintre cei mai mari meşteri de acest gen care au trăit vreodată în această lume. Nu se cunoaşte cu exactitate perioada istorică în care a trăit, dar se crede că a lucrat ce fierar imperial undeva între anii 1288-1328. Armele create de Masamune au dobândit un statut legendar peste secole. În special săbiile tip katana şi wakizashi ieşite din mâinile maestrului Masamune au o reputaţie inegalabilă pe baza calităţii şi eleganţei acestor unelte ale Morţii. Maestrul se semna rar pe săbiile făurite, prin urmare este foarte dificil de datat şi identificat armele care i-au aparţinut.

Cea mai faimoasă dintre katanele sale, a fost cea numită Honjo Masamune. Sabia este extrem de importantă pentru patrimoniul nipon, deoarece acest obiect care a atins perfecţiunea, a reprezentat shogunatul în timpul perioadei Edo. Sabia a fost înmânată de la shogun la shogun timp de generaţii. În anul 1939, a fost declarată comoară naţională a Japoniei, dar a rămas în castelul Kii aparţinând familiei Tokugawa. Ultimul posesor al katanei Hionjo Masamune a fost Tokugawa Iemasa. Acesta a înmănat-o împreună cu alte 14 săbii de mare valoare, secţiei de poliţie din Mejiro, undeva în luna decembrie a anului 1945. La scurt timp, în luna ianuarie a anului imediat următor, secţia de poliţie din Mejiro a înmânat sabia sergentului american Coldy Bimore. De atunci sabia Honjo Masamune a disparut fără urmă, iar locul unde se află în prezent este necunoscut. Honjo Masamune este unul dintre cele mai importante şi mai preţioase artefacte istorice care au dispărut la sfărşitul celei de-a doua Conflagraţii Mondiale. Valoarea sa este practic inestimabilă, şi se speculează că la ora acuală aparţine unui important miliardar nipon care nu-şi dezvăluie identitatea.

Joyeuse



Carol cel Mare sau Charlemagne, fost probabil cel mai important rege francez din istorie. S-a născut în anul 742, fiind considerat unul dintre cei mai admirabili lideri militari de pe Bătrânul Continent. A devenit rege al francilor în anul 782, iar în anul 800 a devenit Împărat peste ce mai rămăsese din Imperiul Roman de vest. În perioada Sfîntului Imperiu Roman, a fost cunoscut şi sub titulatura de Charles I, fiind de fapt fondatorul acestui imperiu. În perioada domniei sale, a reuşit extinderea fără precedent a regatului francilor, tranformându-l într-un adevărat imperiu care cuprindea o mare parte din Europa centrală şi de vest. Charlemagne este considerat drept fondatorul monarhiilor franceze şi germane, precum şi părintele Europei occientale.

Sabia sa personală se numeşte Joyeuse, fiind privită ca un adevărat obiect de cult în rândul majorităţii ordinelor cavalereşti medievale. Astăzi există două săbii care se revendică a fi celebra Joyeuse. Una este păstrată la Weltliche Schatzkammer din Viena, iar cealaltă se află la Muzeul din Louvre. Lama sabiei din Louvre se pare că este confecţionată parţial din lama originală a sabiei lui Charlemagne. Sabia aeste făurită din părţi distincte ansamblate în secole diferite. Mânerul sabiei indică o dată de fabricaţie care coincide totuşi cu perioada în care a domnit Charlemagne.

Joyeuse a apărut în numeroase legende şi documente istorice. Cronica Bulfinch susţine că monarhul suprem al francilor s-ar fi folosit de Joyeuse pentru a-l decapita pe comandantul sarazin Corsuble, la fel ca şi pe prietenul său bun, Ogier Danezul.

După moartea lui Charlemagne, sabia sa ar fi fost păstrată în Basilica Saint Denis, fiind dusă mai apoi la Louvre, unde a fost folosită în cadrul ceremoniilor de încoronare a regilor francezi.

ARME - ARME SECRETE GERMANE

Naziştii au planificat să ucidă trupele aliate cu cafea otrăvită, ciocolată şi ţigări, a dezvăluit recent agenţia britanică MI5. Femeile naziste erau trimise să ucidă comandanţii aliaţi cu ajutorul microbilor ascunşi în oglinda de buzunar.
Documentele realizate în urma interogării agenţilor germani capturaţi dezvăluie că Serviciul nazist de securitate a a avut o unitate unde erau planificate operaţiunile de subversiune din ţările aliate, printre instrumentele de lucru numărându-se asasinatele şi otrăvurile.
Informaţiile au venit de la o unitate de agenţi germani ce au fost paraşutaţi în Ayon, lângă St Quentin, Franţă, în martie 1945, cu două luni înainte de sfârşitul războiului.

Unii dintre agenţi erau echipaţi cu diferite otrăvuri ce difereau de fiolele cu acid cianhidric ce erau folosite de agenţii nazişti pentru a se sinucide în cazul în care erau capturaţi.

Naziştii purtau la ei şi un tub de sticlă cu aspirină Bayer care conţinea otravă ce ucidea victimele în maxim 10 minute. Ţintele agenţilor ar fi fumat ţigări speciale ce provocau dureri de cap, oferite de agenţii nazişti.
Apoi, aceştia le-ar fi oferit victimelor o aspirină cu otravă pentru durerea de cap. Metoda a fost concepută pentru a fi folosită în călătoriile cu trenul.

Exista şi o pulbere făcută din sticlă şi otravă, care trebuia aplicată pe clanţe, pe biblioteci şi pe birouri. Altă pulbere era folosită de către chelneri. Acesta cauza moartea doar dacă era înghiţită, nu şi dacă era inhalată.

O altă armă secretă a agenţilor consta din granule de 1 mm în diametru, ce urmau să fie plasate în scrumiere. Căldura emanată de ţigări, sau de cenuşa trabucurilor, ar fi dus la explozia granulelor şi la moartea tuturor celor care se aflau în cameră.

Produse precum nescafeul, zahărul şi ciocolata germană "Sarotti" au fost fabricate având în compoziţie otravă, mai susţine raportul MI5.

Doi experţi nazişti au discutat despre furnizarea de bacterii pe care agenţii să-i folosească împotriva ţintelor de rang înalt, au mărturisit spionii capturaţi. Microbii ar fi fost utilizaţi de către agenţii de sex feminin, deoarece ar fi putut să îi ascundă în spatele oglinzilor transportate în poşete.

Agentul capturat, Henri Morael, a spus că a văzut cu ochii săi tuburi ce conţineau otrăvuri şi microbi în lichide diferit colorate, cât şi în pulberi. Acestea se regăseau şi într-un manual nazist de sabotaj.

Un document al armatei germane, interceptat în octombrie 1944 şi care era marcat cu însemnul "secret de stat", discuta despre adăugarea de otrăvuri în sticlele de whisky, schnapps, lichior şi vin. Totodată se găsea cererea unui agent SS pentru o metodă simplă prin care acest plan să poată fi pus în aplicare în orice condiţie.

Documentul menţiona, de asemenea, acumularea de otrăvuri puternice care pot fi injectate în produsele alimentare, precum cârnaţii, prin intermediul unei seringi hipodermice. Oficialul nazist cerea ca efectul otrăvurilor injectate în mâncare să se producă la câteva ore distanţă, sau chiar la o distanţă de zile.
Deşi germanii au avut un arsenal de dispozitive menit să ucidă trupele aliate, rezistenţa poloneză nu s-a lăsat mai prejos. Aceştia au folosit împotriva naziştilor cutii de cremă Nivea pentru a pune o pastă impregnată cu iperită, un agent chimic puternic.

ROMANIA - MONUMENTE PATRIMONIU UNESCO - BISERICILE DIN LEMN DIN MARAMUREŞ

Bisericile de lemn din Maramures

De-a lungul secolelor, in Maramures, oamenii au (re)gasit vorbirea cu Dumnezeu prin lemn. Istoria maramuresenilor este povestita in lemnul bisericilor din acest spatiu binecuvantat, pentru ca in aceste sanctuare ale Cuvantului s-au pastrat monumente de cea mai veche limbă romanească , aici s-au adunat inteleptii satului in clipele grele sa ceara sfatul lui Dumnezeu, aici s-a savarsit, de veacuri, botezul „coconilor“, aici s-au legat pe vecie cununii si tot de aici au plecat pe ultimul drum aceia ce s-au dus dintre vii. Bisericile de lemn maramuresene, despre care Lucian Blaga spunea ca sunt „printre cele mai pretioase si mai fara de rezerva admirate produse ale geniului nostru popular“, reprezinta, fara indoiala, o culme a artei de a construi in lemn.
In anul 1999, opt biserici de lemn din Maramures au fost incluse pe lista UNESCO a mostenirilor culturale universale. Astfel, din cele aproximativ o suta de lacasuri de cult din arealul maramuresean, in patrimoniul universal au intrat bisericile din Barsana, Budesti-Josani, Desesti, Ieud-Deal si Poienile Izei din Maramuresul voievodal, Plopis si Surdesti din Tara Chioarului si Rogoz din Tara Lapusului.
Alaturi de echilibrul arhitectural si de armonia proportiilor, lacasele sfinte sunt adaptate necesitatilor cultului, respectand compartimentarea traditionala: pronaos, naos si altar. Boltile interioare, intruchipari ale boltii ceresti, sunt locul de unde Dumnezeu vegheaza asupra „poporului sau“. Registrul iconografic si pictura parietala, realizate de mesteri zugravi locali, sunt de inspiratie rasariteana, cu interferente traditionale si renascentiste de factura baroca.
Bisericile maramuresene isi completeaza valoarea prin patrimoniul mobil adapostit, patrimoniu reprezentat prin icoane imparatesti sau praznicare, obiecte de cult si carti bisericesti tiparite sau manuscrise.
Inscriptiile daltuite in grinzi, semnaturile lasate pe ansamblurile parietale si pe icoanele praznicare si, nu in ultimul rand, insemnarile de pe batranele carti de cult sunt marturii ale vechimii crestinismului pe aceste meleaguri si file din istoria Maramuresului. Unicitatea bisericilor de lemn maramuresene le confera acestora statutul de produs emblematic al Maramuresului in contextul valorilor culturale universale.

Plopis 

Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost construita intre anii 1798-1805, sub pastorirea preotului Damian. Sfintirea bisericii s-a realizat la 12 noiembrie 1811, ocazie cu care au fost asezate la piciorul Sfintei Mese 49 de monede (cate una pentru fiecare familie-ctitor) si un document care spune urmatoarele: „Anul 1811 farcazuita in noiembrie 12. Aceasta biserica s-a facut noua de popa Damian.“ Intrarea in biserica se face printr-un pridvor larg, continuat cu pronaos, naos si altar decrosat, pentagonal, pe latura de est. Pe o fundatie si un soclu scund din piatra, se inalta peretii din grinzi masive de stejar, asezate in randuri orizontale in sistem Blockbau. Turnul este incadrat de patru turnulete, iar acoperisul este simplu. Cu toate ca nu prezinta streasina dubla, particularitatea ferestrelor etajate este vizibila si aici. Deasupra sirului superior de ferestre, peretii sunt decorati cu un frumos motiv sculptat in banda continua, in timp ce mijlocul bisericii este marcat de un brau in relief. Dupa cum reiese din inscriptia de pe spatele icoanei asezate pe masa din altar, pictura si icoanele de pe tampla bisericii au fost executate de Stefan Fisesteanul, zugrav originar din Sisesti.

Ieud-Deal 

Construita la inceputul secolului al XVII-lea de familia nobila locala Balea, biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului a fost asezata pe locul in care, conform unor informatii, voievodul Balc ridicase in anul 1364 biserica initiala. Biserica are un soclu de piatra joasa, pe care se ridica, dupa sistemul Blockbau, peretii alcatuiti din grinzi groase de brad, de forma paralelipipedica. Lacasul are forma de nava, planul compunandu-se din pronaos, naos si altarul de tip decrosat, poligonal. Acoperisul, in doua ape, are deasupra pronaosului un turn cu foisor, peste care se inalta coiful ascutit. Pictura interioara si iconostasul au fost realizate in anul 1782, de Alexandru Ponehalski. Tema principala a pronaosului este Judecata de Apoi. Iisus Hristos este reprezentat pe tronul de judecata, incadrat de doi ingeri care sufla din trambite.
Pe bolta naosului se remarca Dumnezeu-Cel-Vechi-de-Zile, purtandu-l la piept pe Sfantul Duh sub forma de porumbel. Pe peretii laterali ai naosului, intr-un registru iconografic continuu, sunt reprezentate scene din Vechiul si Noul Testament. in podul acestei biserici a fost descoperit in anul 1925 Codicele de la Ieud, una dintre cele mai vechi scrieri in limba romana.

Surdesti 

Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril este, prin dimensiunile impunatoare ale turnului ce se ridica la 54 metri inaltime, una dintre cele mai vestite constructii de lemn din Europa. Potrivit unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare, sfantul lacas a fost ridicat din lemn de stejar, la anul 1721, de catre mesterul Toma Macarie. Ancadramentul de la intrare este impodobit cu rozete si benzi in torsada, incheiate, in partea de sus, in acolada. Planimetria edificiului urmeaza tipologia arhitecturala a bisericilor de lemn din Maramures. Pridvorul, adaugat ulterior, este conceput cu doua randuri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, dar identice ca forma si decor. Acoperisul este etajat, avand dubla streasina, iar pe portiunea cuprinsa intre stresini exista un al doilea rand de ferestre, identice ca forma si marime cu cele aflate pe primul rand. Frumusetea monumentului este completata si de braul de forma funiei rasucite ce inconjoara biserica. Interiorul este pictat, iconostasul, realizat in anul 1783, fiind opera mesterului Stefan Fisesteanul.

Deseşti 

Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva a fost inaltata in veacul al XVIII-lea, data construirii fiind ulterioara anului 1717 (cand, in urma ultimei invazii tatare in Maramures, localnicii si-au ridicat o noua biserica in locul celei vechi, arse). Sfantul lacas se compune din altar poligonal, naos cu bolta semicilindrica si pronaos tavanit, deasupra caruia se inalta turnul-clopotnita. Intrarea in biserica se face direct in pronaos printr-un ancadrament impodobit cu motivul funiei rasucite. Pictura murala, potrivit inscriptiilor pastrate, dateaza din anul 1780, fiind opera cunoscutului zugrav Radu Munteanu din Ungureni si a ajutorului acestuia, Gheorghe Zugravul din Desesti. Ca stil, este o pictura de traditie post-bizantina, apropiata de pictura populara rusticizata, prin decoratiile vesele si colorate ale ansamblului. Tampla care ocupa in intregime peretele despartitor dintre naos si altar cuprinde un bogat program iconografic, ce are la baza icoanele imparatesti si praznicarele, continuate cu Apostolii care il incadreaza pe Iisus Hristos si cu Proorocii in medalioane, incadrand-o pe Maica Domnului. Prin paralelism, iconografia si stilistica picturii tamplei il indica drept autor pe Alexandru Ponehalski.

Poienile Izei 

Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva este atestata documentar de la anul 1604, desi traditia populara locala si arhitectura bisericii plaseaza construirea sfantului lacas inainte de secolul al XVII-lea.
Planul bisericii este de tip nava, fiind compus dintr-un altar decrosat de forma patrata, acoperit cu bolta semicilindrica, naos dreptunghiular, pronaos tavanit si un pridvor pe latura de vest. Acoperisul are poala dubla, iar turnul-clopotnita este prevazut cu foisor si coif prelung, ce confera bisericii echilibru si eleganta. Pictura parietala, conform pisaniei, a fost executata in anul 1794, de catre un zugrav anonim. Bine conservata, imbinand reminiscente traditionale cu elemente moralizatoare intr-un program iconografic armonios, pictura impresioneaza atat prin tematica, cat si prin originalitate. Remarcabila este pictura pronaosului, ce are drept tematica Judecata de Apoi, dar si anumite teme auxiliare, cu semnificatie escatologica. Iconostasul reuneste icoane imparatesti si icoane praznicare, ce dateaza din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. in biserica se mai pastreaza si alte icoane vechi, datand din aceeasi epoca, unele fiind opere ale zugravilor de la Manastirea Moisei, centru important al picturii maramuresene din prima jumatate a secolului al XVIII-lea.

Rogoz 

Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost ridicata la 1663 din doua lemne „fratane“ aduse din Dealul Popii, constituind una dintre cele mai reprezentative exemplare ale genului din Tara Lapusului.
in planimetria edificiului sunt intalnite particularitati caracteristice lacasurilor de cult anterioare secolului al XVIII-lea, dintre care amintim forma poligonala a pronaosului (cu un numar mai mare de laturi decat
in mod obisnuit) si accesul in biserica, in absenta pridvorului, prin latura de sud. Naosul este dreptunghiular, iar altarul decrosat, poligonal, cu sapte laturi. Turnul cu proportii echilibrate este prevazut
cu un coif aproape conic, ornat la baza cu patru turnulete. Elementul ornamental caracteristic il constituie capetele grinzilor ce sprijina streasina, cioplite in forma de cap de cal – motiv decorativ laic intalnit si la casele taranesti din Tara Lapusului. Pictura parietala originala, pastrata doar in naos si pronaos, a fost executata in anul 1785, de zugravii Radu Munteanu si Nicolae Man, fapt consemnat in doua inscriptii pastrate pe peretele nordic al naosului. Registrul iconografic cuprinde scene din Vechiul si Noul Testament. in 1834, un zugrav al carui nume nu ne este cunoscut a repictat tavanul pronaosului si bolta naosului in maniera stilistica specifica realizarii icoanelor pe sticla. Biserica poseda un inestimabil tezaur de icoane pe lemn, majoritatea fiind atribuite mesterului Radu Munteanu.

Bârsana 

Biserica cu hramul Intrarea Maicii Domnului in Biserica face parte din grupul bisericilor de tip maramuresean de mici dimensiuni. A fost ridicata in anul 1720, ca biserica manastireasca. Dupa 1800, a fost demontata si stramutata pe amplasamentul actual, fiind pictata in anul 1806 de catre Hodor Toader din Viseul de Mijloc si Ioan Plohod din Dragomiresti. Sfantul lacas este compus dintr-o absida poligonala decrosata, naos acoperit cu bolta semicilindrica suprainaltata, pronaos tavanit si pridvor pe latura de vest, supraetajat. Este construita din barne asamblate in sistem Blockbau. Acoperisul, cu poala dubla, are deasupra pronaosului un turn-clopotnita prevazut cu arcade pe stalpi si acoperis inalt, piramidal. Pictura murala, icoanele si piesele de mobilier formeaza un ansamblu decorativ coerent, structurat dupa limbajul artei baroce si rococo. intregul program iconografic al picturilor lui Toader Hodor are un continut escatologic, cu accente moralizatoare. Alaturi de temele traditionale, in iconografia altarului patrund scene aluzive din Apocalipsa si din Judecata de Apoi. Caracterul moralizator al picturii parietale este pus in evidenta si de paralelismul dintre scenele Vechiului Testament si cele ale Noului Testament.

Budesti-Josani 

Biserica din Budesti-Josani a fost construita din lemn de stejar, la anul 1642 (conform unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare). Are patron spiritual pe San Nicoara, vechiul antroponim romanesc al Sfantului Nicolae. Edificiul se compune dintr-un pronaos tavanit, naos cu bolta semicilindrica suprainaltata si un altar poligonal. Biserica are acoperis cu poala dubla, unitar atat la naos si pronaos, cat si la altar. Deasupra pronaosului se inalta turnul-clopotnita cu foisor evazat sprijinit pe cate patru stalpi laterali uniti prin arcade imbinate. Coiful deosebit de zvelt este flancat la baza de patru turnulete mai mici, prezenta acestora sugerand faptul ca satul avea un sfat al batranilor. Pictura parietala si o buna parte dintre icoane au fost realizate in anul 1762, de catre Alexandru Ponehalski, pictor originar din Berbesti. Alaturi de acestea, in biserica se afla o impresionanta colectie de icoane pe sticla, dar si icoane pe lemn ce dateaza din secolul al XV-lea. Tot aici se pastreaza si o camasa de zale atribuita haiducului Pintea Viteazul, personaj emblematic si legendar in Maramures.