ROMANIA - PETRU CERCEL - UN SPIRIT APUSEAN

 

 

A ridicat biserici, un mic palat domnesc de-o mare frumusete, a construit instalatii de aprovizionare cu apa si a infiintat un atelier pentru fabricarea tunurilor de bronz – realizari importante in cariera unui domnitor, si cu atat mai remarcabile pentru un voievod care a domnit mai putin de doi ani. Cu toate acestea, istoria l-a pastrat in amintire mai degraba pentru excentricitatile lui, pentru viata lui aventuroasa si pentru aparenta plina de farmec a persoanei sale, ignorand insusirile care ar fi putut face din el un mare domnitor – daca soarta ar fi fost mai induratoare cu el.

 

Un favorit regal

Petru Cercel traise o vreme la curtea regelui Henric al III-lea al Frantei, fiind chiar unul dintre favoritii acestuia, acei "mignons" - tineri frumosi, eleganti, foarte preocupati de moda, pe care protestantii, adepti ai sobrietatii in moravuri si infatisare, ii barfeau si ii acuzau - era, pe vremea aceea, o acuzatie grava, - de inclinatii homosexuale. Dar acesti mignons par sa fi fost, mai degraba, ceea ce in zilele noastre se numeste, cu un termen foarte nou, metrosexuali - barbati care dau o mare atentie infatisarii lor si tendintelor modei. In ochii austerilor protestanti, aceste preocupari erau o dovada de efeminare, iar de aici pana la acuzatia de homosexualitate nu mai era decat un pas. Cercelul purtat intr-una dintre urechi nu era, totusi, decat o moda, raspandita in anii 1580. In mai multe porterte ale regelui Henric al III-lea, acesta apare purtand la ureche o perla de o marime impresionanta, astfel incat, la urma urmei, Petru Cercel nu facea decat sa urmeze un trend al modei, cum am spune azi.

Si in Anglia elizabetana, barbatii se imbracau uneori chiar mai impodobit decat femeile, purtand flori in par si cate un cercel cu perla la ureche. Un portret al lui sir Walter Raleigh, realizat in 1588, ne-a arata pe acest faimos ostean si navigator, din vremea domniei Elizabethei I, purtand la ureche un cercel cu o perla enorma, asa cum era si cel care ii va fi impresionat pe contemporanii munteni ai lui Petru Cercel.

Mostenitorul ratacitorPetru era fiul domnitorului Patrascu cel Bun, care carmuise Valahia intre anii 1554-1557. Petru si-a trait prima tinerete mai mult pribeag; colindand prin mai multe tari, devenise, in cele din urma, ajutat si de frumusetea sa fizica, un personaj deosebit de interesant si atragator. Vorbea mai multe limbi straine si scria chiar versuri in italiana - in opinia cunoscatorilor, nu exceptional de valoroase, dar care au fermecat-o pe regina Caterina de Medici, mama italianca a lui Henric al III-lea.

In calitatea sa de fiu de domn, Petru se credea indreptatit sa pretinda tronul Valahiei, dar in vremurile acelea - si inainte de ele, si timp de cateva secole dupa aceea - accesul la tronul unuia dintre Principatele Romane depindea de bunavointa si sprijinul Inaltei Porti Otomane. iar bunavointa si sprijinul se cumparau cu bani grei. E greu de imaginat azi ce insemna, in acele vremuri, cursa pentru ocuparea tronurilor Valahiei si Moldovei, aflate la cheremul sultanului otoman. Intrigi, denunturi, reclamatii, scrisori calomnioase, sume uriase platite drept mita unor inalti dregatori ai curtii de la Stambul... o adevarata jungla a coruptiei, in care pretendentul care dadea cei mai multi bani isi cumpara, practic, tronul. Daca beneficia si de niste "pile", cu atat mai bine; recomandarile unui inalt personaj puteau fi de ajutor, dar principalul argument erau darurile bogate, de care nici un pretendent nu era scutit.

Petru avea de luptat cu un dusman puternic: Mihnea al II-lea care, impins de la spate de mama sa, Ecaterina Salvaresso, ambitioasa si fara scrupule, era hotarat sa lupte cu toate armele - bani si intrigi - pentru a pastra tronul Munteniei, pe care se urcase in 1577. Fara a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru Cercel a hotarat sa-si foloseasca si relatiile de la curtea Frantei pentru a-si asigura izbanda. Inarmat cu bunavointa personajelor de rang inalt pe care le frecventa, a putut apela la ambasadorul Frantei pe langa Sublima Poarta, Jacques de Germigny, cerandu-i sprijinul. Asta se intampla in 1579. In 1581, trecand si prin alte tari ale Europei si pledandu-si cauza pe langa puternicii vremii, s-a dus el insusi la Stambul (Constantinopol), pentru a da lupta la fata locului, dar abia in 1583 a izbutit sa obtina de la sultanul Murad al III-lea ca Mihnea sa fie inlaturat, lasandu-i libera calea spre tron.

Un inceput plin de promisiuniCronici ale vremii povestesc ca noul domn a fost bine primit in Valahia. Un voievod tanar si frumos, elegant si plin de farmec, avea toate sansele sa fie admirat de boieri si de popor, deopotriva. Pe deasupra, el era fiul lui Patrascu, supranumit "cel Bun" din pricina ca avusese o fire blajina, toleranta si o domnie linistita, fara conflicte grave cu boierimea, iar aceasta frumoasa reputatie a tatalui se rasfrangea si asupra fiului. Voievodul si-a stabilit curtea la Targoviste - Bucurestiul era, pe vremea aceea, un mic oras mai putin important, care slujea ca un fel de capitala alternativa. In primele luni de domnie, lucrurile au mers bine, iar Petru Cercel a putut sa se remarce prin cateva infaptuiri care au dat tuturor speranta ca venisera vremuri mai bune pentru tara. Orasul a fost imbogatit cu instalatii de apa si cu numeroase infrumusetari arhitectonice marcate de gustul si ideile occidentale ale noului domn si care au starnit admiratia contemporanilor; intre altii, a unui anume Franco Sivori, fiu al unui negustor genovez si care, devenit secretar al lui Petru Cercel, a lasat o descriere plina de amanunte interesante - si de imensa valoare documentara - privitoare la persoana domnitorului, la curtea si la capitala sa.

Din nefericire, "luna de miere" n-a tinut mult, iar dezmeticirea a fost amara. Domnitorul avea nevoie de multi bani, nu numai pentru a finanta lucrarile incepute, nu numai pentru a-si recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobandi tronul - sume care fusesera obtinute prin imprumuturi facute la Constantinopol -, dar si pentru ca una dintre conditiile inlocuirii lui Mihnea cu Petru Cercel fusese ca acesta din urma sa ia asupra lui o mare parte din datoriile lui Mihnea catre Inalta Poarta. Protectorii otomani ai lui Petru nu intelegeau sa piarda bani la afacerea asta. Asa incat domnul a recurs la metoda consacrata de a aduna bani: a sporit birurile. Or, nu exista masura mai nepopulara pe atunci - ca si astazi - decat aceea de a impila si mai rau oamenii din popor. S-au adaugat la aceasta neintelegerile cu boierii pamanteni, generate de ciocnirea dintre ideile inovatoare ale lui Petru Cercel si obiceiurile din batrani la care tineau marii dregatori. Domnitorul era inconjurat de curteni francezi si italieni si dorea sa introduca la curtea sa stralucirea curtilor princiare occidentale, promovand conceptii care, pentru boierii traditionalisti, constituiau tot atatea noutati suparatoare. (Rezistenta la schimbare era, si pe atunci, un fenomen larg raspandit si cu manifestari nebanuit de puternice.) Era, de fapt, o lupta intre vechi si nou, intre Orient si Occident, o ciocnire intre Evul Mediu romanesc si Renasterea apuseana. Disputele au degenerat in conflicte deschise, in urma carora Petru Cercel a poruncit executarea a trei dintre marii dregatori. Domnitorul a pierdut, astfel, si sprijinul clasei conducatoare.

PrabusireaMihnea, care, dupa inlaturarea sa de la domnie, plecase la Constatinopol si incepuse imediat demersurile - a se citi "intrigile" - pentru a-si recupera tronul, a profitat de "criza de imagine" a domnitorului Petru Cercel. Si-a sporit darurile catre Inalta Poarta, calomniile la adresa lui Petru si insistentele de a fi repus pe tron. Unii cercetatori considera ca aceeasi inclinare pro-occidentala care ii scandalizase pe boierii munteni a fost unul dintre motivele pentru care Inalta Poarta i-a retras lui Petru Cercel sprijinul. Alegand drept capitala, in locul Bucurestiului, Targovistea, un oras aflat mai departe de granita - deci de influenta turceasca -, usor de aparat si legat direct de Transilvania - adica de Occident -, Petru Cercel parea sa afirme o vointa de a se distanta cat mai mult de Imperiul Otoman, apropiindu-se, in schimb, de civilizatia.apuseana. Evident, asa ceva nu putea fi pe placul Inaltei Porti, pentru care controlul asupra Principatelor Romane, din care obtineau bogatii enorme, sub forma haraciului (tributului) si a mitei prilejuite de numirea domnilor, era esential. In aceste conditii, Mihnea - fostul domn - parea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar - al darurilor facute pentru a influenta alegerea -, ci si din punct de vedere politic. In 1585, dupa nici doi ani de domnie, Petru Cercel, a carui popularitate scazuse foarte mult, si-a dat seama ca urma sa fie mazilit. N-a mai asteptat sa se intample asta, ci a parasit Valahia, luandu-si cu el averea - documentele vorbesc despre 43 de care pline cu bogatii - si a pornit spre Transilvania, sperand ca, de acolo, sa se indrepte spre vest.

Abia ajuns in Ardeal, insa, a fost tradat de oamenii din escorta sa, care l-au jefuit. Fugarul a fost arestat la Medias si intemnitat in Maramures. In 1587, a izbutit sa evadeze, coborand pe o funie. A incercat sa caute sprijin la fostii sai protectori, dar norocul isi intorsese fata de la el: nici Franta, nici Republica Venetiana, nici Roma nu l-au mai sprijinit indeajuns. Istoricul Alexandru D. Xenopol e de parere ca acesta rasturnare de intentii s-a petrecut ca urmare a faptului ca Petru Cercel esuase in a realiza ceea ce protectorii sai din Occident asteptasera de la el. Il sprijinisera cu gandul de a avea un aliat in Balcani, ca o modalitate de a-si extinde influenta in Europa de sud-est, cu atat mai mult cu cat la Roma circula ideea unei cruciade anti-otomane, menita sa stavileasca extinderea expansiunii turcesti catre apus. Asadar, tarile vest-europene incercau sa pregateasca terenul. Un print format dupa modelul occidental si indatorat puterilor vestice le-ar fi slujit minunat scopurile. Cu alte cuvinte, Petru Cercel reprezentase o investitie si o unealta. Neizbutind sa-si pastreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea visator pentru a servi telurilor politice ale marilor puteri europene.

La Constantinopol, unde s-a dus din nou, in cele din urma, intr-o incercare disperata de a-si recapata tronul, nu mai avea, deci, suficient sprijin diplomatic si nici financiar. Rivalul sau, Mihnea, a redobandit tronul Valahiei. (Ulterior, in 1591, acesta a fost iarasi mazilit si chemat la Constantinopol, unde, pentru a-si scapa viata, a abjurat credinta ortodoxa si s-a convertit la Islam, de unde si porecla sub care a ramas in istorie: Mihnea Turcitul). Petru a fost intemnitat la inchisoarea Edicule ("Cele Sapte Turnuri"), iar peste cateva luni, in 1590, pentru a pune capat, o data pentru totdeauna, oricarei probleme din partea lui, turcii, cu contributia lui Mihnea, s-au descotorosit de el: spunandu-i-se ca va fi surghiunit in Rodos, a fost urcat pe o corabie, iar in mijlocul Bosforului, a fost ucis.

Dintr-o legatura cu o femeie necunoscuta, Petru Cercel a avut mai multi copii, dintre care unul, Marcu Cercel, a fost, pentru foarte putina vreme, in anul 1600, guvernator al Moldovei, atunci cand cele trei tari romane s-au unit pentru scurt timp, sub domnia lui Mihai Viteazul.

Ce-a fost si ce-ar fi putut fi
Povestea vietii acestui principe seamana cu un roman de aventuri, in care capitolele cele mai palpitante sunt cele care relateaza scurtul sau triumf ca domn al Valahiei si prabusirea sa dramatica, din culmea gloriei in mlastina infrangerii, urmata de o moarte cruda, prin asasinat. Pare viata unui aventurier plecat in cautarea norocului si care s-a dovedit prea slab pentru a-l stapani atunci cand l-a gasit. Si totusi, Petru Cercel ar merita, poate, mai mult de la posteritate decat o astfel de judecata.

Oricat de scurta i-ar fi fost domnia, infaptuirile lui s-au numarat, totusi, printre acele farame de civilizatie occidentala de care au avut parte Valahia si Moldova prin spiritul unora - putini - dintre domnitorii lor, cei cativa domni carturari si umanisti, atat de rari in gramada de creaturi lacome si vulgare care s-au perindat - in numar prea mare, din nefericire - pe tronurile principatelor. Odata cu el, o adiere de Renastere a patruns in Tara Romaneasca, la acea vreme aflata inca intr-un Ev Mediu foarte departat de marea prefacere prin care trecea, de doua secole, Europa apuseana. Fulgeratoarea lui trecere prin istorie a lasat cateva urme, datorita carora putem descoperi astazi fascinanta personalitate a acestui print neobisnuit. Dincolo de dorinta de marire - cine n-o avea? - gasim in povestea lui lucruri aparte, care il deosebesc de alti pretendenti si domni care s-au perindat la tronul Tarii Romanesti. A fost primul care a folosit politica franceza pentru a ajunge la tron. A adus cu el idei - poate chiar idealuri - care ar fi putut da o noua stralucire Valahiei si i-ar fi grabit progresul, daca soarta l-ar fi pastrat mai mult pe tron pe acest principe. Cum ar fi aratat oare istoria romanilor daca Petru Cercel ar fi domnit cateva decenii si ar contribuit la respingerea influentei otomane si la extinderea celei dinspre Apus? Nu ramane decat sa visam la ce-ar fi putut infaptui in mai multi ani de domnie si sa regretam faptul ca, in intrecerea lipsita de scrupule, in acea olimpiada a coruptiei in care se infruntau pretendentii la tron, a castigat turcitul Mihnea in locul lui Petru Cercel, care visase sa uneasca Principatele Romane cu Europa - în spirit.

Pana si porecla sub care a ramas cunoscut - cea de Cercel - se datoreaza doar unui amanunt frivol: cercelul pe care il purta in ureche si despre care se spune ca era facut dintr-o perla mare cat un ou de porumbel.In ochii boierimii valahe de la sfarsitul secolului al XVI-lea, acest detaliu aparea ca o extravaganta, ba chiar ca o curiozitate care nastea intrebari asupra gusturilor si purtarilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple: Petru Cercel nu facea decat sa poarte ceea ce era la moda; e drept, nu in Valahia, ci in tarile Europei occidentale, pe care le colindase, unde traise si unde isi insusise maniere, cultura si conceptii care se deosebeau mult de cele ale domnilor munteni cu care erau obisnuiti boierii.

ROMANIA - ŞTEFAN CEL MARE - O GLORIE ROMÂNĂ

 

„O, barbat minunat, cu nimic mai prejos decat comandantii eroici pe care atata ii admiram, care in vremea noastra a castigat, cel dintai dintre principii lumii, o biruinta atat de stralucita asupra turcului! Dupa credinta mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii, si mai cu seama cinstea de capetenie si conducator impotriva turcului, cu sfatul, intelegerea si hotararea tuturor crestinilor, de vreme ce ceilalti regi si principi catolici se indeletnicesc cu trandavia si placerile ori cu razboaiele civile” – cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480).


Moldova pe timpul lui Ştefan cel Mare



O crima ce a schimbat fata Europei

In noaptea de 17 octombrie 1451, Moldova cunostea o crima ale carei repercusiuni nu ar fi putut nimeni sa le intuiasca. Ar fi parut, poate, doar o alta crima din lunga serie fratricida ce a insangerat monarhiile europene dar, de data aceasta, moartea unui monarh avea sa schimbe pentru totdeauna mersul istoriei.

Domn in Moldova era la acea vreme Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun si tata al unui tanar cu evidente calitati de lider militar si politic, un tanar scolit la curtea lui Iancu de Hunedoara, de care se lega speranta continuitatii la tron a familiei domnitoare, Stefan. Petru al III-lea Aron, frate vitreg al lui Bogdan, un avid pretendent la tronul Moldovei, patrunde in noaptea tarzie de toamna pe domeniul de la Reuseni, acolo unde se afla familia domnitorului si, cu ajutorul a circa 100 de mercenari, il captureaza si il decapiteaza pe loc pe domnul Moldovei. De acum, puterea se afla in mainile sale. Nu mai ramanea decat un singur amanunt, prinderea tanarului de numai 18 ani, Stefan, cel care, ingrozit de moartea brutala a tatalui sau, fugise intr-una dintre padurile din apropiere. Pentru Petru Aron, uciderea posibilului sau inlocuitor nu mai era, probabil, decat o problema de timp.



Sigiliul fomnrsc al lui Ştefan cel Mare


Voievodul, de acum, Aron impinge la moarte un alt urmas al lui Alexandru cel Bun, pe Alexandrel, zis si Olehno, pe care il invinge in lupta de la Movile, in martie 1455. Stefan era de negasit, dar Aron nu parea sa mai dea mare importanta acestei probleme. In schimb, el se inchina turcilor acceptand sa plateasca un tribut de 2000 de galbeni (o suma imensa la acea vreme), tribut ce ar fi trebuit sa creasca anual, totul in schimbul protectiei Curtii Otomane.

Urat de boieri si parasit de cei apropiati, Petru Aron afla cu stupoare ca, la sase ani dupa uciderea miseleasca a lui Bogdan, Stefan se indrepta spre Moldova cu o armata de 6000 de oameni, mare parte munteni pusi la dispozitie de varul sau, Vlad Tepes, cerand tronul si razbunarea sangelui varsat la Reuseni. Cu o armata stransa in pripa, Aron este, insa, incapabil sa se opuna mult mai tanarului sau oponent, si este infrant la 12 aprilie 1457 la Doljesti pentru ca, la scurt timp, la Orbic, oastea sa sa fie imprastiata definitiv. Petru scapa cu viata si ia drumul pribegiei spre Polonia, acolo unde spera sa primeasca ajutor grabnic in inlaturarea "obraznicului Stefan", iar pe locul numit Direptate, pe Siret, tara il aclama ca domn pe fiul lui Bogdan al II-lea. Pentru Moldova incepuse cea mai glorioasa pagina din toata istoria ei.

Lupta de la Baia si dezastrul Semilunii de la Vaslui

Victoria asupra lui Petru Aron nu rezolva nicidecum problema stapanirii Moldovei. Stefan stia ca ucigasul tatalui sau ar fi putut veni oricand asupra sa cu oaste polona si, pentru a impiedica un atare risc, el accepta suzeranitatea regelui polon Cazimir si ii cedeaza acestuia Hotinul. In schimb, Polonia se angaja sa nu permita lui Petru Aron sa mai calce vreodata pamantul Moldovei. Aron constientizeaza inutilitatea prezentei sale la curtea lui Cazimir si se refugiaza in Ardeal, acolo unde spera la ajutor din partea regelui maghiar, Matei Corvin. Fara a se lasa intimidat de una dintre cele mai impunatoare armate ale Europei, Stefan, sustinut tacit de polonezi, ataca cetatea Chiliei, domeniu aflat sub protectie ungara inca de pe vremea lui Petru al II-lea. Atacul esueaza, iar domnul Moldovei paraseste teatrul de lupta cu o rana la glezna ce nu avea sa se mai inchida pana la sfarsitul vietii sale. Nu era, insa, decat o amanare. Trei ani mai tarziu, in 1465, Stefan avea sa cucereasca mult ravnita "poarta" a Moldovei. Intre timp, recuperase Hotinul de la polonezi.

Constientizand ascendentul dat de sustinerea Poloniei, chiar daca acesta era doar unul formal, Stefan ataca localitatile secuiesti din Ardeal in speranta de a-l captura pe Aron. Aceasta scapa din nou cu fuga si se refugiaza la curtea lui Matei Corvin, acolo unde cere insistent o interventie armata a Ungariei in Moldova. Drept raspuns, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de care Stefan nu era strain. La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin avea sa ia si Suceava.

La 15 decembrie 1467, Stefan , alaturi de 12.000 de osteni asediaza Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase orasul din toate partile. Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat inceputul. Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana. Petru Aron este momit cu o scrisoare falsa si adus in fata lui Stefan. Soarta sa avea sa fie aceeasi cu a victimei sale de la Reuseni, Bogdan al II-lea, tatal domnitorului moldav.



Sabia lui Ştefan cel Mare - Muzeul Topkapî -Istanbul


Dar problemele lui Stefan erau departe de a fi rezolvate. Asupra sa apasa inca birul acceptat de Petru Aron, iar cutezanta de a nu-l plati Inaltei Curti de la Stambul ar fi insemnat asmutirea asupra Moldovei a celui mai puternic imperiu al vremii. Stefan isi calculeaza, insa, bine miscarile. Stie ca, atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin doua parti. Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, intre 1470-1474, voievodul moldav cucereste Braila, cel mai important port valah, Cetatea de Floci si Ialomita. Radu cel Frumos nu i se poate opune. Cere, in schimb, tatarilor sa invadeze Moldova. La 20 august, la Lipniti, Stefan ii infrange si pe acestia intr-o lupta sfarsita catastrofal pentru tatari. Insusi fiul hanul este capturat si ucis atunci cand tatal sau ameninta pe domnitorul Moldovei cu noi pradaciuni.

Radu decide sa actioneze, dar este infrant chiar la intrarea in Moldova. In anul 1471. Doi ani mai tarziu, la 18 noiembrie, Stefan il infrunta din nou pe domnitorul muntean si il invinge iarasi la Ramnicu Sarat. In locul sau, voiedovul in inscauneaza pe Laiota Basarab. O incercare a turcilor de a remedia situatia se termina dezastruos. Toata armata lor, circa 13.000 de oameni, este nimicita, iar 2300 de prizonieri sunt trasi in teapa. In acelasi an, insa, Laiota il tradeaza pe Stefan si trece de partea turcilor. Un altul ar fi renuntat, dar nu si domnitorul moldovean. El isi alege un nou protejat, pe Basarab cel Tanar, zis si Tepelus, pe care il trimite cu o armata impotriva lui Laiota. Tepelus nu se ridica, insa, la asteptarile lui Stefan si, la 5 octombrie 1474, este infrant de tradatorul Laiota. Doua saptamani mai tarziu, dupa ce cucerise cetatea Teleajenului, Stefan il invige si pe fostul sau aliat si reinstaureaza domnul pe care si-l dorea.

In schimb, actiunile sale rascolisera suficient mandria turcilor. Decis sa puna odata pentru totdeauna capat spinoasei probleme a Moldovei, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica ascultare. Nu stia, insa, ca isi trimisese cei mai multi dintre osteni la moarte.

Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin nu trimite decat 1800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul strange inca 5000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei. Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului.



Cetatea Chilia

 La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata in retragere. Este momentul in care insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la Dunare, putinii supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!

Drept raspuns, Stefan, pe care polonezii il numeau deja "cel Mare", este numit de catre papa de la Roma "atlet al lui Hristos", in timp ce Matei Corvin isi aroga drepturile victoriei. Aurul necesar unei noi rezistente in fata turcilor pleaca spre tronul Ungariei, in timp ce voievodului Moldovei nu ii parvin decat felicitarile curtilor europene. Impresionanta ramane scrisoarea lui Stefan cel Mare catre monarhii apuseni, scrisoare redactata la 25 ianuarie 1475, la doar 15 zile de mareata sa victorie:

"Prea luminatilor, prea puternicilor si alesilor domni a toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi aratata sau de care eaq va fi auzita. Noi, Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in fiecare zi se gandeste cum sa nimiceasca toata crestinatatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, ala carei capitan de frunte era Soliman Pasa beglerbegul… Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeul nostru atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare, si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre, pentru care lucru sa fie laudat Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vina, in luna lui mai, cu capul sau, si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie. De aceea, ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri intr-ajutor impotriva dusmanilor crestinatatii, pana mai este vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate partile are de lucru cu oameni ce-i stau impotriva cu sabia in mana. Iar noi, din pareta naostra, fagaduim, pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei mele, ca vom sta in picioare si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru. Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, noi i-am taiat mana dreapta. Deci fiti gata fara intarziere. Data in Suceava, in ziua de Sfantul Pavel, luna ianuarie in 25, anul Domnului 1475. Stefan voievod, domnul tarii Moldovei".

Lupta de la Razboieni si umilirea Poloniei in Codrii Cosminului
Era evident ca marele Mahomed al II-lea nu putea accepta o rusine asa cum fusese cea de la Vaslui. De aceasta data, decide sa ia problema in propriile maini si sa scape de incomodul domnitor moldovean. Astfel, la 13 mai, 1476, sultanul pleaca din Adrianopol in fruntea unei armate de-a dreptul uriase, 150.000 de oameni, carora Laiotas Basarab le promisese ajutorul a inca 12.000 de munteni. Stefans e vede din nou singur in fata Imperiului Otoman. Fara sa dispuna de rezervele uriase de oameni de care se bucura Mahomed, el strange doar 20.000 de osteni. 20.000 in fata a peste 160.000 de turci.

Singura solutie este intarirea unui fort la Paraul Alb, sau Valea Alba, acolo unde Stefan isi maseaza mica armata. Spre uimirea lui Mahomed, voievodul moldav ataca primul, la 26 iulie, si chiar reuseste sa respinga primele valuri ale turcilor. Numarul acestora era insa urias, iar Stefan se vede nevoit, intr-un final, sa se retraga, lasand in urma un numar mare de morti dintre proprii sai osteni. Sultanul este sigur de victorie si se indreapta spre Suceava, cetatea de scaun, acolo unde esueaza in fata aparatorilor condusi de Sendrea, cumnatul lui Stefan. Hotinul, aparat de starostele Vlaicu, rezista si el. Neamtul, aflat in grija hatmanului Arbore iese invingator in luptele cu Mohamed.


Cetatea Hotin


Cat despre Chilia si Cetatea Alba, turcii nu se mai gandesc sa le cucereasca. O furtuna puternica le distrusese o mare parte a flotei din Marea Neagra. Si astfel, cuceritorul Bizantului, se intorcea din Moldova neinvins, dar fara sa fi cucerit nimic, hartuit din spate de noua oaste a lui Stefan, asemenea unui fugar si nu unui invingator, asa cum se pretindea. Drept raspuns, Stefan cel Mare il aduce pe tronul Valahiei pe Vlad Calugarul. Tepelus urmase gestul lui Laiota si tradase si el.

Dar nici acest al treilea protejat crestin al lui Stefan nu rezista prea mult in fata turcilor. Mai mult, el se alatura acestora in ceea ce avea sa fie cea mai mare lovitura peste domnitorul Moldovei, pierderea Chiliei si a Cetatii Albe din anul 1484. Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati. Mai mult, Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voie sortii.

Drept raspuns, domnitorul cauta ajutor in Ungaria si, asigurat de protectia acestora, invadeaza Polonia si ocupa Pocutia, teritoriu asupra caruia Stefan avea drepturi de mostenire de la Petru al Musatei si Alexandru cel Bun. Cazimir nu reactioneaza si, la numai doi ani dupa atacul moldovenilor, se stinge din viata lasand locul fiului sau Ioan Albert.

Un alt fiu al sau Vladislav, conducea Boiemia, in timp ce un altul, Alexandru, era mare duce al Lituaniei. Ramanea cel de al patrulea fiu, Sigismund cel fara de tara, pe care Ioan Albert decide sa il aseze in fruntea Moldovei. Astfel, sub un pretext mincinos, recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, Ioan Albert patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni. Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale polonezilor.




Cetatea Neamţ

 Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor.

La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni. Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei. Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de aceasta data nu isi tin promisiunea.



Suceava - Cetatea de scaun

 Constient de o noua incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. In "apropiere de fagetul Cosminului", voievodul in ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare padurea. Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti.



Ceratea Albă

 Stefan isi permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau invingatori. Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Era una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala. Pocutia ramanea a Moldovei pana dupa moartea lui Stefan, survenita la 2 iulie 1504, si asta pentru ca nimeni nu mai cuteza sa il infrunte pe Sfantul Luptator si ctitor de biserici de pe tronul de la Suceava.

ROMANIA - CORVINEŞTII - AU DAT FALĂ UNGARIEI

 

Dintre toate regiunile care formeaza Romania de astazi, Transilvania este cea care a trecut, probabil, prin cele mai mari transformari sociale si politice, fiind in acelasi timp locul in care identitatea nationala s-a format tardiv, iar elementele etnice au fost sufocate permanent de cele straine.

Romanilor nascuti in Ardeal nu li s-a permis vreme indelungata sa-si dezvolte o cultura si o religie specifica, in consens cu cea a "fratilor" de peste granita. In general, transilvanenii erau priviti si tratati ca niste musafiri in propriul lor stat condus de straini si ctitorit de o biserica straina. In spiritul acestei legi nescrise, orice reprezentat al poporului roman trebuia sa faca concesii si sa adopte cutumele religioase si culturale ale stapanitorilor. Asa se face ca Ardealul a dat istoriei elemente valoroase in domenii diferite, fie militare, politice sau culturale, insa ele au fost pierdute pentru noi. Ascensiunea ierarhica a fost platita cu un pret, iar astazi, istoria maghiara ii revendica in paginile ei.

Una dintre cele mai ilustre figuri romanesti este Iancu de Hunedoara (Ioan, care a devenit Iancu pentru a evita confuzia de nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara), iar nobila sa familie reprezinta unul dintre cele mai graitoare exemple ale asimilarii elementelor romanesti de catre alte culturi. Acest proces a dat statului ungar pe unul dintre cei mai mari generali ai sai, Iancu de Hunedoara, pe unul dintre cei mai straluciti regi, Matei Corvin si un ilustru arhiepiscop si diplomat: Nicolae Olahul.

Vitejia le curgea in sange…
Descendenta romaneasca a Corvinestilor este, pentru istoricii romani, mai presus de orice indoiala. Tatal lui Iancu era Voicu, care era, la randul sau, fiul lui Serb. Cum se pare ca vitejia era o trasatura de caracter gravata in tiparul ADN al Corvinestilor, Voicu primeste in anul 1409 de la regele Sigismund domeniul regal al Hunedoarei, ca o rasplata pentru "stralucitele sale merite". Acest mic teritoriu este doar primul dintre cele care vor intra in anii urmatori in posesia familiei. Data de nastere a viitorului mare om politic si de arme este incerta, insa documentele istorice indica anul 1386 ca fiind anul nasterii lui Ioan sau Iancu. Desi acesta nu apare in clar, ea poate fi dedusa din descrierea faptelor si campaniilor acestuia. Astfel, intre anii 1431-1432, il aflam in subordinea Episcopului de Zagreb, avand in comanda sa 12 calareti. Mai departe, isi desavarseste cunostintele tehnice militare timp de doi ani sub comanda ducelui Milanului, Filip. Se reintoarce in tara, iar in 1435, primeste din partea Imparatului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat din Banat, ca o garantie pentru suma de 1500 de florini pe care o impumutase regelui. Trei ani mai tarziu, Iancu devine Ban de Severin. Situatia materiala infloritoare a familiei le permite sa-si imprumute conducatorii, avizi de fonduri pentru sustinerea materiala a luptelor in care erau angajati.

Astfel incat, in 1439 il gasim pe noul rege Albert dator celor doi frati, Iancu si Ioan, cu 2757 de florini, reprezentand cheltuielile facute cu apararea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia. Drept garantie pentru aceste sume mari, primesc in custodie alte targuri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le investesc in echipamentul militar si in costurile de expeditie, cei doi primesc zalog districtul Icus din Timisoara, targul Marginea si alte donatii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei si domeniul Bosar din Banat, impreuna cu toate satele si veniturile sale. Aceasta ultima donatie este o rasplata si un semn de apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovada in timpul luptelor cu turcii din Muntenia.

In fruntea regatului Ungariei
In 1441, o noua donatie, de data aceasta, facuta numai lui Iancu, prin care ii revine targul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot in acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei si comite de Timisoara. Iancu avea sa paseasca pe cea mai inalta treapta ierarhica abia cinci ani mai tarziu, in 1446, cand moartea regelui Vladislav il propulseaza in functia de guvernator al Ungariei, ales la data de 5 iunie. Personalitate chibzuita, Iancu de Hunedoara isi da demisia din aceasta functie sase ani mai tarziu, din cauza acelorasi nobili care ii propusesera scaunul. Regele care i-a urmat, Ladislau Postumul, nu poate inchide ochii in fata meritelor acestui nobil roman, prin urmare, ii ofera, in semn de recunostinta pentru meritele sale si serviciile pe care le adusese statului maghiar, orasul si districtul Bistritei, precum si demnitatea de comite perpetuu al Bistritei.

Tot ca o incoronare a faptelor sale meritorii, regele Ladislau hotaraste ca la blazonul Corvinestilor sa se adauge, pe langa corbul cu un inel in cioc (de unde si numele familiei), si stema unui leu in picioare tinand o coroana de aur, un simbol al vitejiei familiei si o incununare a serviciilor aduse statului. Un an mai tarziu, i se intareste posesiunea unor cetati si districte si primeste titlul de capitan suprem al armatei unguresti. Dupa cum indica documentele vremii, nici unul dintre contemporanii sai nu era mai vrednic sa poarte acest titlu in timpul neostoitelor lupte cu armatele turcesti conduse de catre Mahomed al II-lea.De altfel, indelungata problema turceasca l-a tinut ocupat pe Iancu de Hunedoara pentru mai bine de doua decenii. Din 1437, cand il intalnim luptand impotriva acestora la Semendria, Iancu devine o prezenta nelipsita pe campul de lupta. In 1441, lupta impotriva pasei Isak, la Belgrad, un an mai tarziu poarta o victorie impotriva lui Mezed pasa, distruge un detasament turcesc la Portile de Fier si mai tarziu, decimeaza o mare parte din armata dusmana, luand cu sine o prada uriasa. Marea expeditie impotriva turcilor pe care o conduce in 1443 il poarta chiar in inima Balcanilor. Insa nu intotdeauna sortii s-au aratat de partea marelui comandant. In 1444, armata lui Iancu este infranta, iar regele Vladislav este ucis pe campul de lupta. Peste trei ani, armata ungara reia ofensiva de alungare a turcilor din Europa si de cucerire a Constantinopolului, insa cu aceleasi rezultate.

Cea mai mare victorie, o infrangere definitiva
Ultimul razboi si, in acelasi timp, ultima victorie rasunatoare purtata de Iancu, s-a dat la Belgrad, in anul 1456. In acea perioada, Belgradul era considerat a fi "cheia regatului Ungariei", ceea ce il transforma intr-o tinta importanta pentru inamici, reprezentand in acelasi timp si o pozitie strategica pe harta luptelor militare in scopuri politice. In acel an, Mahomed al II-lea purcede la realizarea dorintelor sale care vizau marirea Imperiului Otoman, astfel incat pleaca in cucerirea Belgradului. O armata uriasa a fost mobilizata in acest scop. Sursele indica un efectiv de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 200 de vase.
Experimentat in luptele cu turcii, Iancu nu se lasa cu nimic mai prejos. Intareste garnizoana orasului, o pune sub comanda cumnatului sau, Mihail Szilagyi, si aprovizioneaza armata cu toate cele necesare. Batalia de la Belgrad nu a durat mult. Datorita ingeniozitatii comandantului roman, turcii dau bir cu fugitii, lasand in urma lor o prada uriasa. Vestea infrangerii grozavului comandant turc, Mahomed al II-lea, produce un val de bucurie si de speranta in intreaga Europa, ingrijorata de soarta care o pastea. O eventuala cucerire a portilor Europei de catre turci ar fi schimbat pentru totdeauna harta politica si administrativa a "batranului continent".

Faptele de vitejie si de eroism ale comandantului roman nu mai atinsesera niciodata asemenea culmi, iar recunoasterea suprema a venit din partea Papei, care l-a numit "atletul cel mai puternic - unic - al lui Hristos".

Bucuria tuturor fu de scurta durata. In fond, "atletul cel mai puternic al lui Hristos" nu era decat un om, un om supus greseilor, dar si bolilor. In acea perioada, Moartea Neagra, ciuma, umbla printre oameni, arzandu-i cu rasuflarea sa grea, aducatoare de moarte. O asemenea boala necrutatoare nu facea concesii si nu tinea cont de statutul social al celor pe care ii alegea. In decursul a cateva luni, bucuria s-a transformat in tristete, iar locul culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. In data de 11 august 1456 Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun, fiind plans de intreaga sa armata pe care o comandase cu atata pricepere. Dupa dorinta sa, este inmormantat la Catedrala Alba-Iulia, alaturi de fratele sau. Un omagiu pe masura vietii pe care o lasase in urma comandantul roman, scrie Ioan de Capistrano, un calugar-ostas care luptase alaturi de Iancu de Hunedoara: "a cazut coroana regatului; s-a stins lumina lumii".

Iancu de Hunedoara, romanul

Asa cum am aratat, Iancu, fiul lui Voicu, a trebuit sa se respecte regulile si cutumele unei societati majoritare, pentru a putea creste in scara ierarhica. De altfel, acest politician si om de arme a avut norocul de a se naste intr-o familie buna, unde abilitatile pe care altii le deprind in armata, erau integrate in mosteniterea culturala si, de ce nu, genetica, a familiei Corvinestilor. Atat Iancu, cat si fratele sau, Ioan, nu au facut decat sa duca mai departe bunul renume al tatalui lor, Voicu, si sa sporeasca averea materiala si spirituala a familiei.

Ca Iancu este fiul lui Voicu si al Elisabetei o stim, iar descendenta sa romaneasca este un fapt aproape de la sine inteles. Mai departe insa, Iancu ia in casatorie pe Elisabeta Szilagyi, o femeie din mica nobilime ardeleana, cu care are doi copii: Ladislau si Matei. Desi ambii frati calca pe urmele tatalui sau, cariera lui Ladislau va fi de scurta durata. In urma unui complot care viza indepartarea definitiva a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi urmasi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemati la curte. In loc sa fie primiti ca niste oaspeti de seama, cei doi frati sunt incarcerati. Ladislau este ucis, insa Matei scapa ca urmate a miscarilor populare de revolta impotriva regelui. Tronul ramane vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase alaturi de el in multe razboaie contra turcilor, ramane vigilent si doreste sa isi aduca nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a fost ca in anul 1458, Matei Corvin, in varsta de numai 15 ani, a fost ales in fruntea Ungariei. Parca fara a insela asteptarile tatalui sau, acesta are o domnie echilibrata si indelungata (pana in 1490), in timpul careia Ungaria cunoaste una dintre cele mai mari infloriri culturale. Insa, din pacate pentru ceea ce ar fi putut sa reprezinte pentru cultura romana, acest capitol apartine de drept istoriei Ungariei si mai putin celei romanesti.