FEMEI PIRAT

Ar putea parea ciudat ca intr-o societate marcata de violente si faradelegi, asa cum era cea a piratilor, femeile sa isi poata gasi un loc si sa poata influenta in vreun fel cursul istoriei. In fond, o veche cutuma marinareasca interzicea accesul persoanelor de sex feminin pe orice nava care iesea din port, infractiune care deseori se solda cu moartea celui vinovat de o astfel de incalcare a regulilor nescrise. Si totusi, intr-o lume dominata de imaginea puternica a barbatului, cateva femei se impuneau prin forta in fata tabuurilor vremii.

Cine si-ar fi imaginat ca in universul marcat de figura lui Barba Neagra, sangerosul pirat britanic, a lui Bartholomew Roberts sau a nu mai putin cunoscutului capitan Kidd, doar cateva dintre numele celebre ale asa numitei Epoci de Aur a piratilor din Caraibe, sau in lumea extrem de dura a pirateriei mediteraneene si asiatice, si-ar fi putut face loc imaginea unor femei? Istoria este, insa, una imprevizibila, iar fenomenul piratilor in fuste pare a se contopi cu insasi inceputul acestei activitati atat de blamate in toate timpurile. Daca o enumerare a femeilor pirat de la inceputuri si pana in secolul XX ar reprezenta o piatra de incercare pentru orice istoric, Descopera isi propune sa va prezinte doar cateva dintre numele personajelor care, ascunse in spatele hainelor barbatesti, isi permiteau sa rescrie istoria violenta a pirateriei mai abitir decat o facusera barbatii de-a lungul timpului.

Anne Bonny si Mary Read – cuplul terorii din Caraibe 

In genere, secolele al XVI-lea si al XVIII-lea sunt asociate cu loviturile sangeroase ale piratilor din Caraibe si cu perioada acestora de glorie, asa numita Epoca de Aur a pirateriei. Walter Kennedy, Jack Rackman, Edward England, Thomas Tew, Emmanuel Wynne si Christopher Condent sunt doar cateva dintre numele celor pe care nu ti-ai fi dorit sa ii intalnesti in acele vremuri. Raspandind teroarea pe mari si in coloniile Lumii Noi, piratii aveau sa cunoasca, insa, un cuplu cum nu le mai fusese dat niciodata sa afle.

Copilaria celei care urma sa devina una dintre figurile de temut ale pirateriei, Mary Read, ar putea parea rupta dintr-un roman de aventuri. Fiica nelegitima a unei sotii de marinar, Mary a fost nevoita inca din primii ani ai vietii sa poarte hainele fratelui sau decedat si sa se dea drept acesta in fata bunicilor si a rudelor sale. Desi pare incredibil, nimeni nu a sesizat faptul ca in spatele mastii masculine si a comportamentului baietos se ascundea, de fapt, o tanara. Sarada a continuat timp de aproape 13 ani, pana in momentul in care ultima sa ruda apropiata, bunica, trecea in nefiinta. Obisnuita, insa, sa poarte aceleasi haine si fiindu-i greu sa isi schimbe comportamentul, Mary avea sa continue sa se poarte asemenea baietilor si chiar se va angaja alaturi de marinari la obositoarele munci din porturile britanice.

De aici si pana la recrutarea sa pe una dintre corabiile vremii nu a mai fost decat un pas. Intrata in randul navigatorilor catre Americi, Mary Read cadea, totusi, la scurt timp dupa angajarea sa, in mainile piratilor condusi de celebrul Calico Jack si a misteriosului sau acolit, nimeni altcineva decat Anne Bonney.

Diferita de cea a lui Mary, povestea Annei Bonney nu este, insa, mai putin spectaculoasa. Obisnuita inca de la varsta de 13 ani cu aventurile amoroase, englezoaica parea sortita unei vieti plina de picanterii si detalii scandaloase. Cu toate acestea, destinul ei avea sa se schimbe radical odata cu intalnirea piratului Jack Rackman (Calico Jack). Indragostiti nebuneste unul de celalalt, cei doi parteneri incep sa strabata marile in cautarea potentialelor victime, nu putine la acea perioada, lasand uitarii vechile preocupari ale Annei.

Faptul ca si Mary Read, odata demascata ca femeie, a intrat in anturajul celor doi, banuindu-se chiar ca ar fi avut legaturi amoroase cu Anne Bonney si Calico Jack, nu ar trebui sa ne mire. In fond, caracterul celor trei era extrem de asemanator. Cert este ca in cronicile si insemnarile oficiale ale vremii, cele doua tinere sunt mentionate pe lista celor mai periculosi si violenti pirati, lucrand intotdeauna impreuna si dand lovitura dupa lovitura in apropierea Jamaicai, doar mobilizarea exemplara a autoritatilor ducand la capturarea acestora.

Se spune despre cele doua femei pirat ca au reprezentat unele dintre cele mai aprige modele de talhari din toate timpurile. Primele la dueluri si abordajele navelor inamice, neintrecute in manuirea pistoalelor si a spadei, cele doua femei ar fi ramas singure in fata autoritatilor, incercand sa lupte chiar si dupa ce membrii echipajului le parasisera. Chiar si asa, darzenia Anney ramane exemplara numai si prin replica data lui Calico Jack in momentul in care acesta a dorit sa o vada pentru ultima oara inainte de propria executie. Dorind sa isi ia ramas bun de la fosta sa partenera de viata si de talharii, Jack Rackman primea o replica mai mult decat acida : « Imi pare rau sa te vad aici, dar daca ai fi luptat ca un barbat, nu ai fi ajuns acum sa fii spanzurat ca un caine !». Astfel se incheia o legatura care urma sa ia, insa, drumul legendei.

Calico Jack nu avea sa scape de spanzuratoare. In fapt, la numai o zi dupa procesul sau, sentinta se si executa. Tinerele au reusit sa scape pacalind autoritatile si ramanand insarcinate, fapt ce evita pedeapsa capitala. Chiar si asa, Mary Read in varsta de 31 de ani, se stingea in inchisoare in 1721, la mai putin de un an dupa capturare. Frigurile si febra care o atinsesera in detentie s-au dovedit mai puternice decat pericolele de pe mare.

Lucrurile se complica in cazul Annei Bonney . Desi fusese condamnata la moarte prin spanzurare, sentinta urmand a fi indeplinita imediat dupa momentul nasterii, fosta femeie pirat dispare brusc din inchisoare si din registrele autoritatile. In ciuda povestilor care sustin ca Anne si-ar fi reluat activitatile pirateresti, cel mai probabil, aceasta si-a schimbat identitate si s-a casatorit cu un fermier bogat din California. Fosta iubita a lui Calico Jack s-a stins din viata, daca e sa dam crezare surselor care o vad in Statele Unite ale Americii, la venerabila varsta de 82 de ani, dupa ce daduse nastere la nu mai putin de 10 copii.

Ching Shih – o femeie pirat la superlativ 

Daca in Europa piratii nu isi permiteau un numar foarte mare de corabii, in Asia lucrurile se petreceau la o scara cu mult mai mare decat si-ar fi putut imagina cineva. Daca ne gandim ca in secolul al XIX-lea, flota chinezoaicei Ching Shih numara peste 1800 de corabii si circa 80.000 de oameni, ar fi suficient sa ne formam o idee despre importanta acestui fenomen in marile si oceanele Asiei. O simpla trimitere la Invincibila Armada spaniola, care a numarat „doar” 130 de vase, poate sublinia mai mult decat se poate exprima in cuvinte.

Cazierul chinezoaicei este unul impresionant chiar si in zilele noastre. Prostitutie, jocuri de noroc, acte de violenta, rapiri si crime… nimic nu pare sa fi omis Ching Shih de-a lungul timpului. Chiar daca prima parte a vietii sale ramane si azi un mister, femeia pirat a inceput sa se afirme ca un puternic lider militar al talharilor in 1807, odata cu moartea sotului ei, Zheng Yi, un celebru proscris chinez a carui familie se putea mandri cu peste doua secole de actiuni de piraterie.

Atat de mare devenise flota chinezoaicei si atat de puternice erau loviturile sale incat aceasta si-a permis sa perceapa taxe in locul imparatului in multe dintre orasele si satele de coasta. Nici chiar flota imperiala nu putea face fata unei asemenea armate a piratilor astfel incat singura solutie a fost aceea de a incheia un pact cu acestia si de a le permite sa-si pastreze prada adunata de-a lungul anilor si sa scape nepedesiti in ciuda tuturor crimelor comise. Surprinzator, Ching Shih a acceptat oferta imparatului si, dupa ce s-a maritat chiar cu fiul sau adoptiv, aceasta s-a retras din viata tumultoasa de pirat si s-a dedicat afacerilor cu jocuri de noroc. Chiar si dupa moartea sa, survenita in 1844, chinezoaica este considerata drept cea mai importanta figura din lista femeilor pirat care au bantuit vreodata marile in cautarea prazii.

Date suplimentare

• Primele marturii ale existentei femeilor pirat vin din Antichitate, mai precis din anul 600 e.A, si se refera la o alta chinezoaica, Ch’iao K’uo Fuu Jeen.
• Cel mai mare numar de femei pirat a fost inregistrat in randul vikingelor. Demne de renumele sotilor lor, acestea au terorizat marile timp de secole, incapand cu printelese Rusila, Sela sau Stikla in secolul al V-lea si pana la Alfhild si Wigbiorg, in secolul al IX-lea.
• Una dintre figurile importante ale pirateriei feminine o reprezinta Grace O’Malley, Grainne Ni Mhaille pe numele sau irlandez, o femeie pirat ce a scandalizat intreaga Anglie a secolului al XVI-lea, prin actiunile sale indreptate impotriva navelor ce tranzitau apele irlandeze. In folclorul irlandez, Grace O’Malley este considerata o veritabila eroina.

BERSERKERI - RĂZBOINICI VIKINGI DE ELITĂ

Nicicand in istorie nu au existat razboinici mai fiorosi si mai temuti decat berserkerii scandinavi. Intr-o societate in care cultul luptatorului nordic era adanc inradacinat in constiinta oamenilor si in care pana si poemele de dragoste contineau liste ale dusmanilor ucisi pe campul de lupta, o clasa razboinica fara egal avea sa se ridice, socand prin violenta pana si pe cei mai incercati dintre vikingi.

Se spune despre berserkeri ca ar fi fost posedati, ca se aruncau in lupta ignorand orice pericol, goi sau acoperiti de blanuri, urland asemeni animalelor salbatice, muscandu-si armele si atacand tot ceea ce la statea in cale. De multe ori, in frenezia luptei, se intampla ca unii dintre ei sa se napusteasca asupra unui copac sau asupra unei stanci pe care o confundau cu dusmanul, sau sa ucida fara discriminare pe adversarii sau aliatii din jurul lor. Teroarea nascuta din furia lor incontrolabila (numita berserkergang) avea sa devina legendara si chiar sa fie asociata, in mod gresit, tuturor razboinicilor vikingi.

Despre salbaticii berserkeri 

Primele mentiuni despre temutii razboinici nordici apar in creatiile medievale scandinave, asa numitele saga, opere eroice sau istorice aparute, cu precadere, la sfarsitul primului mileniu si inceputul celui de al doilea. Poate cel mai vechi document cunoscut, in care sunt pomeniti berserkerii, este Haraldskvaedi (Hrafnsmal), poem istoric viking din secolul IX, scris de catre poetul Thorbiorn Hornklofi in cinstea primului rege al Norvegiei, Harald Fairhair. Aici este mentionat grupul luptatorilor de elita al lui Harald, Ulfheonars - cei acoperiti de blanuri de lup -, denumire din care se pare ca a derivat si cea de berserker, insemnand "cel care poarta blanuri de urs". De altfel, se pare ca legatura totemica dintre razboinicii nordici si cele doua salbaticiuni era una extrem de puternica, atata vreme cat, pe campul de lupta, berserkerii imprumutau ferocitatea si comportamentul acestora, pana acolo incat erau confundati cu animalele salbatice.

Un astfel de comportament este descris pe larg si in Ynglinga saga, opera din secolul al XIII-lea, apartinand poetului Snorri Sturluson, o veritabila enciclopedie a vechilor regi nordici. Desi creatia a aparut in 1225, se pare ca aceasta ar avea radacini mult mai vechi, fiind asociata cu poemul Ynglingatal, aparut cu 400 de ani mai devreme si care este, de asemenea, o insiruire a regilor nordici din prima dinastie, cea de Yngling. Aici, berserkerii sunt asociati zeului suprem din mitologia scandinava, Odin, si sunt descrisi asemenea unor fiinte cu puteri supranaturale: "Iata barbatii lui Odin, inaintand fara armura, muscandu-si scuturile asemenea cainilor turbati sau lupilor. Sunt puternici ca ursii sau taurii salbatici, pot omori oameni doar cu suflarea si nici fierul, nici focul nu ii poate atinge".

Una dintre cele mai interesante poeme, este cel dedicat razboinicului-poet, Egil Skallagrimsson. Scris in primii ani ai secolului al XIII-lea, probabil tot de catre Snorri Sturluson, poemul ofera o imagine extrem de elaborata asupra unui personaj care se autointituleaza "ultimul berserker". De fapt, Egil este prezentat ca fiind nepotul lui Kveldulf, unul dintre cei mai temuti ulfheoini sau berserkeri din istoria Scandinaviei, despre care legendele spun ca avea capacitatea de a se transforma in lup sau urs, asemenea varcolacilor. Atat Egil cat si tatal sau, Skalla-Grimm, apar in descrieri ca niste personaje irascibile si violente, ale caror accese de furie incontrolabila ii aruncau adeseori in lupta, unul asupra celuilalt.

Comportamentul violent al berserkerilor s-a dovedit prea mult chiar si pentru societatea vikinga, cea care ii va repudia si ii va sili sa traiasca in afara comunitatilor. Temutii razboinici nu mai erau invocati decat cu prilejul razboaielor, acolo unde erau folositi in grupuri de cate 12, ca trupe de soc care sa creeze brese in randurile inamicilor sau care sa sustina trupele aliate care dadeau semne de slabiciune. Ordinul avea sa fie interzis in 1015 de catre regele Erikr Hakonarson, desi aveau sa treaca inca 100 de ani pana cand grupurile organizate de berserkeri sa dispara pentru totdeauna.

Misterele razboinicilor 

Nu s-au pastrat informatii despre modalitatile in care temutii luptatori nordici puteau atinge starea de berserkergang, furia nestavilita care ii mana in orice lupta, indiferent de pericole. Se stiu, in schimb, simptomele pe care le manifestau acestia inainte de batalie si dupa aceasta. Vechile texte nordice ii descriu ca pe niste hibrizi om-lup sau om-urs care, in accese de frenezie, isi muscau armele si scuturile inaintea luptei, se inroseau puternic la fata, urlau asemenea salbaticiunilor si nu simteau durere, fiind capabili sa lupte chiar si dupa ce primisera lovituri groaznice. Odata incheiata batalia, berserkerii iesiti din transa sufereau de slabiciune, dureri puternice de cap si amnezii partiale. Se intampla chiar ca unii dintre ei sa nu supravietuiasca unor asemenea stari, Nici astazi nu exista o explicatie clara asupra acestor fenomene desi au fost lansate numeroase teorii cu privire la cauzele care puteau determina un asemenea comportament.

Cea mai cunoscuta ipoteza este cea a inducerii starii de nebunie prin intermediul drogurilor. Se stie ca nordicii cunosteau proprietatile ciupercilor halucinogene, asa cum sunt cele din specia Amanita muscaria, fiind posibil ca acestea, consumate in amestecuri cu alcool, in cadrul unor ritualuri sacre, sa poata induce starea de frenezie din timpul luptelor. Testele efectuate in laboratoarele de medicina au infirmat insa teoria, demonstrand ca asemenea practici ar fi dus, mai degraba, la o slabire a organismului si o pierdere semnificativa a capacitatilor de lupta ale celor implicati.

O alta teorie cunoscuta este cea a autoinducerii starilor de furie extrema prin practici rituale. De altfel, se pare ca berserkerii traiau in clanuri separate in care nu puteau intra decat cei initiati. Majoritatea celor care reuseau sa acceada in grupul razboincilor deveneau in mod automat adepti fanatici ai zeului Odin ale carui insusiri la capatau. Probabil ca de aici a plecat si ideea transformarii acestora in diferite salbaticiuni, caracteristica pe care numai Odin o avea din intreg panteonul germanic. O mare parte dintre berserkeri primeau dupa initiere cognomenul Bjorn sau derivate ale acestuia, care insemnau "urs". In Grettirs saga, un alt poem scandinav, este descris un proces de accedere in clanul berserkerilor, proces in care tinerilor li se aruncau armele in vizuina unui urs. Acestia erau obligati sa infrunte si sa ucida animalul din blana caruia urmau sa isi confectioneze hainele caracteristice ordinului.

Un exemplu in favoarea autoinducerii starii de nebunie prin practici rituale il constituie si cartea imparatului bizantin Constantin al VII-lea, De Ceremoniis aulae Byzantinae (Cartea ceremoniilor la Curtea Bizantina). Acesta pomeneste despre un ritual practicat de catre membrii garzii varingiene (garda imperiala bizantina formata exclusiv din razboinici scandinavi), in care luptatorii executau dansuri misterioase, imbracati in piei de animale si purtand masti cu motive zoomorfe.

Disparitia berserkerilor 

Nu se stie exact momentul in care au aparut berserkerii ca parte distincta a armatelor nordice. Se pare ca o prima forma de manifestare a acestora au descris-o romanii. Tacitus mentioneaza ca in momentul invadarii Germaniei de catre trupele imperiale, latinii au fost intampinati de razboinici impunatori care nu numai ca isi acoperea tot corpul in culori amenintatoare si blanuri de animale, dar uzau si de o ferocitate naturala, asa cum numai salbaticiunile pot avea. De altfel, Roma a renuntat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de infrangeri rasunatoare. In schimb, este cunoscut momentul in care ordinul razboinicilor a fost trecut in ilegalitate; anul 1015. Motivele pentru care acestia au fost interzisi sunt incerte, desi este posibil ca o mare influenta sa o fi avut duelurile clasice vikinge, holmgang, care au fost interzise in acelasi an.

Se pare ca astfel de infruntari intre razboinicii nordici erau des intalnite in acea perioada. Ba mai mult, erau guvernate de legi stricte astfel incat, orice barbat care refuza o provocare era considerat nu numai un las, dar si un infractor. Regulile erau destul de simple. Cei doi luptatori luptau in fata martorilor, pe o insula sau intr-un spatiu special amenajat. Fiecare dintre ei avea dreptul sa foloseasca trei scuturi. Loviturile erau aplicate pe rand, una cate una de fiecare parte, pana cand unul dintre combatanti isi pierdea toate scuturile, moment in care era nevoit sa respinga loviturile adversarului cu propriile arme. Daca initial duelurile se incheiau la prima varsare de sange, pentru a se evita pierderile inutile de vieti, si aveau ca miza trei monede de argint, se pare ca la sfarsitul primului mileniu, acestea nu se opreau decat in momentul in care unul dintre combatanti era ucis, iar celalalt primea drepturi depline asupra familiei si bunurilor acestuia.

A fost momentul in care berserkerii descoperisera cea mai la indemana metoda de imbogatire. Cum foarte putini dintre razboinicii vikingi le puteau face fata, holmgang se transformase intr-o adevarata afacere pentru luptatorii de elita. Duelurile si practicile berserkerilor au fost interzise oficial de catre regele Eirikr Hakonarson, desi ele au continuat sa fie practicate in secret pana in secolul al XII-lea. O alta lege care prevedea exilul pentru orice manifestare sau adunare a berserkerilor a fost Codul Crestin Islandez, cel care vedea in astfel de practici, ramasite ale ritualurilor pagane si ale vrajitoriei. De altfel, multi dintre urmasii razboinicilor nordici aveau sa fie capturati, torturati si ucisi in urma refuzului lor de a renunta la vechiul cult al lui Odin in favoarea religiei crestine.

VIKINGII - DUPĂ O PĂRERE ARABĂ

Summa pia gratia nostra conservando corpora et cutodita, de gente fera Normannica nos libera, quae nostra vastat, Deus, regna (Preainalt si sfant Milostiv, apara-Ne pe noi si pe ai nostri, si Ne scapa, Doamne, de neamul salbatic al nordicilor care ne pustiesc pamanturile) – rugaciune medievala.

Vreme de mai bine de trei veacuri, aceasta avea sa fie rugaciunea de capatai a celor mai multi dintre europenii care avusesera de a face sau care auzisera, intr-un fel sau altul, de temutii razboinici ai nordului. Imaginea acestora avea sa devina sinonima cu teroarea si, pentru un intreg mileniu, vikingii nu aveau sa fie altceva decat intruchiparea celor mai negre cosmaruri ale oamenilor.

Pledoarie pentru vikingi 

Faptul ca vikingii au fost niste jefuitori lipsiti de scrupule nu poate fi contestat. De altfel, vikingr, stravechiul termen norvegian, insemna „pirat”, in timp ce viking desemna sec actiunea de a prada peste mari. In plus, priviti din perspectiva carturarilor si preotilor crestini, paganii, adepti ai vechiului cult al lui Odin, nu puteau decat sa fie demonizati; cu atat mai mult cu cat multe dintre atacurile lor erau indreptate asupra bogatelor manastiri din Anglia si din restul Europei. Au fost insa stramosii nordicilor demni de o descriere asemenea celei impamantenite in constiinta europeana medievala? Au fost vikingii, intr-adevar, niste monstri trimisi de divinitate pentru a pedepsi pacatele crestinilor, asa cum se credea in urma cu aproape un mileniu?

Raspunsul avea sa vina in secolul XX, mai precis in 1923, odata cu descoperirea in biblioteca orasului iranian Mashhad a copiei unui document considerat pierdut de secole. Este vorba de Risala, jurnal datand din secolul X al diplomatului arab Ahmad ibn Fadlan, una dintre cele mai vechi si mai detaliate marturii legate de modul de viata al scandinavilor.

Ahmad ibn Fadlan 

Ahmad, pe numele sau adevarat Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, a fost una dintre figurile proeminente ale culturii arabe, si unul dintre cei mai importanti carturari islamici de la sfarsitul primului mileniu. Functia sa de secretar al califului din Bagdad, al-Muqtadir, ii va aduce notorietatea, nu atat prin importanta atributiilor sale, cat mai ales prin fascinanta calatorie pe care o va intreprinde, intre anii 921 si 923, in tinuturile slave din Rusia de astazi, pana in apropierea fluviului Volga, si pe care o va descrie amanuntit.

Initial, scopul expeditiei era unul pur diplomatic; acela de a propovadui Dreapta Credinta in randurile bulgarilor si de a cere regelui strain un tribut anual in schimbul construirii unei moschei pe cheltuiala Bagdadului. Calatoria va lua insa o cu totul alta turnura, mai ales dupa refuzul categoric al liderului bulgar, si dupa iarna deosebit de grea care il obliga pe ibn Fadlan sa ramana timp de trei luni in compania acestuia.

Ambasadorul arab va avea astfel ocazia sa relateze detaliat obiceiurile si trasaturile popoarelor putin cunoscute la acea vreme, pe care le va intalni in timpul sederii sale prelungite: turci, slavi, baskiri, bulgari sau kazari, popoare originare din intinsele stepe asiatice. Valoarea jurnalului intocmit de Ahmad ibn Fadlan va fi cu atat mai mare, cu cat asemenea insemnari erau extrem de rare; cele mai noi datand din vremea Imperiului Roman.

Diplomatul avea insa sa fie fascinat de o populatie total necunoscuta, pe ai carei membri ii numeste Rus sau Rusyyah, nimeni altii decat vikingii originari din Suedia. Mai mult ca sigur ca ibn Fadlan imprumutase denumirea slava a lui ruotsi, cuvant finlandez prin care erau desemnati nordicii originari din estul Scandinaviei.

Vikingii 

Sosirea vikingilor pe Volga, in impunatoarele lor corabii impodobite cu capete de dragon, asa numitele drakkare, trebuie sa fi fost o imagine impresionanta pentru ambasadorul arab, neobisnuit cu o asemenea priveliste:

Nu am vazut niciodata oameni mai bine inzestrati fizic. Inalti ca niste palmieri, blonzi, cu piele roscata; pareau sa nici nu simta frigul puternic de afara, pentru ca nu purtau nici tunici, nici caftane, ci doar un vesmant care le acoperea o parte a corpului, lasandu-le o mana libera. Fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france. Toti sunt tatuati de la varfurile degetelor pana la gat cu figuri misterioase de culoare neagra sau verde.

Admiratia lui Ahmad ibn Fadlan pentru misteriosii negustori de sclavi si blanuri veniti din tinuturile inghetate ale nordului avea insa sa dispara in scurt timp, atunci cand le va cunoaste obiceiurile, total diferite de eticheta curtii de la Bagdad, cu care era obisnuit:

Desi nordicii sunt gazde desavarsite, sunt cele mai murdare creaturi ale Domnului. Nu au nici o rusine in a urina in vazul tuturor si par a nu se spala niciodata. Nu se imbaiaza dupa ce au relatii intime cu femeile lor si nici macar nu isi spala mainile dupa ce mananca. Sunt ca niste magari salbatici.

In ciuda obiceiurilor necivilizate, diplomatul arab mentioneaza cu stupefactie ca nici unul dintre barbati nu uita sa isi pieptene parul de cateva ori pe zi; activitate la care sunt ajutati, de cele mai multe ori, de sclavele pe care le au in posesie.

Ibn Fadlan avea sa fie de-a dreptul socat atunci cand va asista la scena toaletei de dimineata:

Pentru a se spala, recurg la cea mai murdara si mai obscena modalitate posibila. O sclava aduce un bazin urias cu apa pe care il ofera mai intai stapanului ei. Acesta isi spala mainile, fata si parul, dupa care isi curata gatul si narile in aceeasi apa. Apoi sclava ofera vasul urmatorului barbat care face aceleasi lucruri. Toti nordicii repeta aceleasi gesturi, in acelasi bazin.

Cei mai multi istorici sunt de parere ca relatarea ambasadorului nu este decat o exagerare; de fapt, apa fiind inlocuita dupa ce fiecare barbat nordic isi facea toaleta zilnica. Totusi, simpla ideea de a folosi acelasi vas i-ar fi repugnat, cu siguranta, arabului obisnuit cu un cu totul alt mod de viata.

Diplomatul va asista la niste scene de neimaginat la curtea Bagdadului, acela al intretinerii relatiilor intime intre barbati si sclave, in vazul multimii. Ba mai mult, orice cumparator al unei tinere ar fi fost nevoit sa astepte pana cand stapanul sclavei ar fi avut o ultima partida de amor cu aceasta. De altfel, Ibn Fadlan avea sa fie uimit de apetitul sexual deosebit de ridicat al vikingilor, care parea sa nu se diminueze niciodata.

Nici alte obiceiuri nordice nu aveau sa fie mai linistitoare pentru Ahmad, cum ar fi inchiderea bolnavilor intr-o camera, fara a li se acorda vreun ajutor. In cazul in care cel bolnav si-ar fi revenit, ar fi fost reprimit in randul grupului, iar in cazul in care ar fi decedat, urma sa fie incinerat. De acest tratament se bucurau doar vikingii, sclavii decedati fiind lasati prada cainilor si animalelor salbatice. In cazul in care scandinavii ar fi prins un hot, acesta era spanzurat si lasat sa atarne pana cand corpul i se rupea sub propria greutate.

Funeraliile vikinge 

Una dintre cele mai elocvente relatari ale lui Ahmad ibn Fadlan este cea a funeraliilor unei capetenii vikinge. Este, se pare, una dintre cele mai detaliate si mai exacte marturii ale unui astfel de obicei scandinav, realizate vreodata in istorie:

Mi s-a spus ca barbatul decedat era unul dintre cei mai importanti membri ai comunitatii. Corpul sau a fost coborat intr-o groapa deasupra careia a fost asezat un acoperis. El trebuia sa ramana astfel timp de 10 zile, pana urma sa fie scos si ars intr-una dintre corabii, alaturi de sclava sa preferata. Averea sa era impartita in trei parti: una pentru familie, cealalta pentru cei care se ocupau de funeralii in timp ce a treia parte era folosita pentru a procura bauturi pentru barbatii tribului. Acestia se intoxicau cu bautura zi si noapte pana cand corpul decedatului urma sa fie incinerat. Se intampla ca unul dintre ei sa moara in timpul banchetului din cauza exceselor. Atunci averea sa era impartita in acelasi mod, iar funeraliile continuau.

Neobisnuitele obiceiuri vikinge aveau sa atinga paroxismul pentru ibn Fadlan in momentul in care acesta mentioneaza modul in care era tratata sclava care urma sa moara alaturi de stapan. Dupa ce ii erau oferite cele mai bune tesaturi si ornamente, acestea trebuia sa treaca prin patul tuturor capeteniilor, ca semn de respect pentru cel decedat. Si mai ciudat pentru ambasadorul arab parea sa fie atitudinea fetei, care bea alaturi de barbati, canta si se oferea acestora fara nicio urma de remuscare.

Ziua in care capetenia vikinga urma sa fie incinerata avea sa aduca in fata lui Ahmad un ritual de neinteles pe care, insa, il va nota in amanunt:

Dupa ce au indepartat acoperisul de lemn si de pamant, au asezat corpul acestuia intr-o corabie in jurul careia construisera o structura asemanatoare cu un cort. In jurul sau au asezat recipiente cu bautura, cosuri cu fructe si plante. Pe urma au ales un caine pe care l-au taiat in doua si l-au aruncat in corabie. Apoi i-au asezat capeteniei armele pe langa corp. Au adus doi cai pe care i-au alergat pana au asudat si care, la fel, au fost taiati in bucati si depusi langa cel mort. Au mai sacrificat o gaina si un cocos pe care, de asemenea le-au aruncat pe vas. Apoi a venit randul fetei, care a fost ucisa de o batrana pe care o numeau Ingerul Mortii.
Ahmad ibn Fadlan va avea chiar si o disputa cu unul dintre barbatii prezenti la funeralii, caruia incercase sa ii explice obiceiurile arabe:

„Voi arabii sunteti niste netoti”, mi-a spus acela. „De ce?”, l-am intrebat. „Pentru ca ii purtati pe cei care spuneti ca ii iubiti si ii onorati cel mai mult, si ii puneti in pamant acolo unde vor fi devorati de taratoare. Noi ii ardem pentru a ajunge cat mai repede in Paradis”, apoi incepu sa rada puternic. Atunci cand l-am intrebat care este motivul bucuriei sale, mi-a raspuns:”Din dragoste pentru el, Stapanul nostru a trimis vantul pentru a-l primi cat mai repede.” Intr-adevar, in cel mai scurt timp, din corabie, capetenie si fata nu mai ramasese decat cenusa. Pe locul acela au ridicat o movila de pamant pe care au asezat o tableta de lemn cu numele acelui rege. Apoi au plecat cu totii.

Ambasadorul va parasi tinuturile bulgarilor dupa trei luni de sedere fortata, aducand cu el una dintre cele mai rare si mai elaborate marturii despre viata si obiceiurile vikinge de acum 1000 de ani. Pierdut si regasit dupa aproape un mileniu, manuscrisul sau ofera o imagine vie a traditiilor barbare vazute prin ochii unui diplomat din lumea civilizata. Reactiile sale, probabil aceleasi cu ale noastre, pot fi interpretate in mai multe moduri. Ceea ce este, probabil, cel mai important, este demontarea imaginii malefice a vikingilor si situarea a acestora alaturi de celelalte civilizatii barbare, unica fiecare in felul sau.

Date suplimentare

• Vikingii nu s-au numit astfel decat in Scandinavia, acolo unde termenul desemna numai pe cei care efectuau raiduri pe mare; si in Anglia, unde termenul era folosit pentru a desemna toata suflarea scandinava. In Franta si Sicilia, nordicii erau cunoscuti sub denumirea de Normanzi. In Bizant si Grecia, erau denumiti Varingieni, in Asia erau cunoscuti sub denumirea de Rus, in timp ce in tarile arabe erau cunoscuti drept al-majah (adoratori ai focului, aluzie la cultul pagan al lui Odin)
• Documentul lui Ahmad ibn Fadlan a stat la baza scenariul productiei hollywoodiene „Al 13-lea razboinic”, unde rolul diplomatului arab este jucat de actorul Antonio Banderas. Filmul de fictiune pleaca de la jurnalul ambasadorului si il poarta pe acesta printr-o calatorie fantastica in Scandinavia.
• Risala a fost folosita ca arma mediatica de catre presa din tarile musulmane, impotriva Danemarcei in urma scandalului caricaturilor care il reprezentau pe profetul Mahomed.
• Rusia se numeste astfel dupa denumirea scandinavilor, Rus.
• Primul conducator al Taratului Kievean a fost printul viking Ulag al carui nume a devenit in slava Oleg. El a condus Kievul din anul 882 pana in 912 cand a murit muscat de un sarpe.
• Desi ibn Fadlan foloseste in scrierile sale termenul de Paradis, mai mult ca sigur ca vikingii ar fi vorbit, de fapt, de Valhalla, termen necunoscut diplomatului arab.
• Conform mitologiei scandinave, Valhalla, raiul adeptilor cultului lui Odin, era strabatuta de rauri de bere, in timp ce pe razboinicii ajunsi aici ii asteptau mese imbelsugate si o veritabila armata de sclave virgine.