ATROCITĂŢI IN NUMELE RELIGIEI

Cruciadele 

Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atat impotriva dusmanilor externi cat si a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii pagani au fost vizati, dar si crestinii greci ortodocsi, catarii, husitii sau oricine dobandea “statutul” de inamic al papilor. Scopul initial al cruciadelor era recuperarea Pamantului Sfant de la musulmani si impiedicarea expansiunii turcesti. Cruciadele erau purtate impotriva paganilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicati din motive religioase, economice sau politice. In scurt timp insa, acestea au inceput sa serveasca si altor scopuri, cu precadere politice. Organizarea unei cruciade insemna mobilizarea unor forte militare imense, iar luptele presupuneau o violenta iesita din comun, avand ca rezultat un numar impresionant de victime. Ideea unui razboi religios care serveste unei cauze nobile a infierbantat mintile laicilor, asa se face ca spre sfarsitul secolului XI, oamenii din popor se angajau in aceste batalii, devenind dupa depunerea unui juramant “soldatii bisericii”. Se pare ca pana in 1291, numarul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifra aproximativa, in lipsa unor evidente exacte. Este foarte probabil ca cifra sa fi fost mult mai mare, augmentata de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.

 Jihadul islamic 

Semnificatiile “razboiului sfant” au nascut de-a lungul timpului o multime de controverse. Unii musulmani inteleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamica si pentru a-l multumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care acestia invata sa-si controleze propriile dorinte si sa lupte impotriva gandurilor rele. Pentru acestia, jihadul se afla inauntrul fiintei si se materializeaza prin aducerea dreptatii si inlaturarea raului din societate. Aceste precepte au cunoscut in scurt timp o extensie, care s-a materializat impotriva necredinciosilor.
Insa un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52 a nascut foarte multe dezbateri in lumea islamica. Multi l-au folosit in trecut si il folosesc si in prezent drept scuza pentru a comite crime ascunse in spatele unei doctrine religioase: “ Nu cedati in fata necredinciosilor, ci luptati cu indarjire impotriva lor”.
Razboiul sfant, mentionat in Coran, a facut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare ca in decursul istoriei, numarul victimelor ucise in numele Islamului numara aproximativ 200 milioane. In primii ani, armatele musulmane se raspandeau rapid: din estul Indiei pana in vestul Marocului. La scurt timp, diverse formatiuni religioase si-au adus acuze reciproce, declarand jihadul una impotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor pacatosilor si familiilor lor. In 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a initiat un jihad in scopul de a converti triburile africane pagane.

Jertfele aztece 

Aztecii au inceput elaborarea teocratiei in jurul anului 1300, marcand era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20 000 de oameni au fost jertfiti zeilor, in mod special zeului soare, caruia trebuia sa i se asigure ratia zilnica de sange. In cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasa, iar corpurile erau mancate. Alte victime erau inecate, decapitate, arse sau aruncate de la inaltime. Intr-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obisnuiau sa planga des erau omorati incet pentru ca lacrimile lor sa aduca ploaia. Pentru a o multumi pe zeita porumbului, o fecioara trebuia sa danseze timp de 24 de ore, dupa care era ucisa, iar pielea ii era jupuita. O insemnare mentioneaza ca la incoronarea regelui Ahuitzotl, 80 000 de prizonieri au fost macelariti intru satisfacerea zeilor.

Inchizitia 

Primele miscari ale inchizitiei au fost provocate de atitudinea maselor fata de crestinism, in mod particular de cea a catarilor si a valdensienilor. Tortura a inceput sa fie folosita dupa anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Insa decretul interzicea varsarea de sange, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era “strappado”, care presupunea legarea mainilor acuzatului la spate si suspendarea acestuia in aer, pana la fracturarea bratelor. Metoda a cunoscut si “imbunatatiri”: in unele cazuri, se adaugau greutati la picioare, ceea ce ducea implicit, la dislocarea lor. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. In 1568, Tribunalul Inchizitiei Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasa este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe constiinta cel putin 10 220 de suflete.

Masacrul hindusilor 

Cucerirea Indiei de catre mahomedani a fost descrisa de catre istoricul W.Durant, drept cel mai sangeros episod din istorie. In anumite parti ale Europei si ale Asiei, natiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam in locul mortii sigure care ii astepta. In India lucrurile nu au stat asa cum si-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorita religiei hindu, care isi ocupase locul in viata si in cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani in urma. Pusi in fata unei rezistente iesite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat sa incendieze orase intregi si sa masacreze intreaga populatie a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numarul victimelor cu cateva mii de suflete si tot pe atatea erau aruncate in ghearele sclaviei. Fiecare invadator isi putea construi la propriu un deal din craniile adeptilor hindusi. Cucerirea Afganistanului in anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea intregii populatii hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei isi facusera o regula din a omori 100 000 de hindusi pe an. In anul 1399, Teimur a ucis 100 000 de oameni intr-o singura zi si mult mai multi cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numarul populatiei hinduse a scazut din anul 1000 pana in anul 1525 cu 80 milioane.

Budistii din Burma 

In anul 1850, calugarii budistii din Burma inca mai practicau ritualurile in care se performau sacrificii umane. Odata cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi “fara pata” au fost sacrificati si ingropati sub zidurile orasului pentru a deveni protectorii noii asezari. La putin timp, doua dintre morminte au fost gasite goale, ceea ce i-a facut pe astrologii regali sa dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie ucisi si ingropati sub ziduri, altfel capitala va fi evacuata. Pana la interventia guvernatorilor britanici care a pus capat sacrificiilor, 100 de persoane fusesera ucise deja.

Masacrul de la muntele Meadows 

Odata cu declansarea razboiului din Utah, mormonii de pe intreg teritoriul s-au adunat in scurt timp, pentru a lupta impotriva armatei Statelor Unite, despre care banuiau ca urmareste eradicarea populatiei mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au aparut zvonurile conform carora in trenul Fancher-Baker, care transporta emigranti din Arkansas catre California, se aflau inamici care participasera la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, ramas in istorie drept “masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui numar mare de emigranti, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante in organizarea militara locala, Isaac C. Haight si John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizandu-si oamenii astfel incat sa para un atac al nativilor americani. Dupa asediu, mormonii au reusit sa convinga emigrantii sa se predea. Nedorind sa lase martori ai implicarii lor in acest atac, 120 de oameni, barbati, femei si copii au fost executati. Dintre cei din urma, doar 17 au fost crutati. Abia 20 de ani mai tarziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducatori, John D.Lee, avea sa fie condamnat si executat chiar la locul masacrului.

Vanatoarea de vrajitoare 

Odata cu sosirea lor in Massachusetts, in jurul anului 1600, puritanii au creat o politie religioasa care urmarea si pedepsea orice devianta doctrinala. “Pacatosii” erau biciuiti, pusi la stalpul infamiei, spanzurati, li se taiau urechile sau li se gaureau limbile cu un fier incins. De cealalta parte se aflau adeptii formatiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a caror religie era considerata o blasfemie. Practicantii Quaker prinsi erau spanzurati. In 1690, teama fata de magie si de efectele acesteia i-a facut pe puritani sa condamne la moarte 20 de vrajitoare si sa arunce in inchisoare alte 150 de persoane banuite de vrajitorie. In intreaga perioada a persecutiilor, care a durat din 1484 pana in 1750, mii de oameni au fost arsi pe rug sau spanzurati. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.

Crimele sectei Thugee 

Pentru a potoli setea de sange a nemiloasei zeite Kali, practicantii sectei Thugee din India au dezvoltat inca din anul 1500 o practica religioasa prin care oamenii erau jertifi pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin strangulare in timpul ritualurilor. Se aproximeaza ca 2 milioane de oameni i-au cazut victime de-a lungul timpului. Numai in anul 1800 au fost curmate circa 20 000 de vieti, pana cand interventia autoritatilor britanice a pus capat acestor practici. Numarul victimelor s-a diminuat, desi in 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. In prezent, anumiti preoti hindusi inca mai practica acest ritual, insa locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.

Persecutiile romane anticreştine 

Una dintre primele persecutii impotriva crestinilor s-a petrecut in anul 64 d. Cr., din ordinul imparatului Nero. Este acelasi an in care Roma era cuprinsa de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru ca foarte multe zvonuri il inculpau pe insusi Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toti crestinii sa fie arestati si ucisi sub invinuirea de a fi starnit devastatorul incendiu. Multi dintre acestia au fost sfasiati de salbaticiuni in timpul sangeroaselor spectacole romane sau au fost arsi de vii. In urmatorii ani, actiunile indreptate impotriva crestinilor au continuat, ajungand la apogeu in timpul a ceea ce s-a numit “Marea persecutie”. Aceasta a inceput cu o serie de patru edicte care interzicea practicile religioase crestine si mergeau pana la executia in masa a practicantilor. Persecutiile au incetat odata cu urcarea pe tron a imparatului Constantin I in anul 306, cel care avea sa legalizeze crestinismul sapte ani mai tarziu, in 313.

CRUCIAŢII - CRUCIADE - 1

„Dumnezeu o vrea!“ Apelul lansat de papa Urban al II-lea in 1095 are un impact extraordinar asupra excedenrului de războinici nobili din Europa de apus. Atat nobilii, cat si oamenii sarmani nu au mai indurat gandul ca Orasul Sfant sa fie violat de necredinciosi.

Era concordiei 

In Europa, traditia pelerinajelor a inceput sa functioneze imediat dupa domnia imparatului roman Iulian Apostatul (secolul al IV-lea). Crestinii doreau sa mearga in locurile unde a trait Iisus si plecau pe jos, in calatorii anevoioase si pline de privatiuni, fara sa le pese nici de timpul pe care-l sacrificau si nici de suferintele care-i asteptau. Era, poate, un fel de a asculta ad litteram vorbele Mantuitorului si de a le pune in practica: "Cine isi va lasa tatal, pe mama sa, pe nevasta si pe copiii sai ca sa vina la mine, va primi inapoi insutit si a lui va fi viata vesnica."

Atunci cand, in anul 638, arabii cuceresc Ierusalimul, pelerinajele crestine nu sunt nicidecum afectate, Betleemul si Nazaretul continuand sa fie impanzinte de credinciosi veniti de peste mari si tari. Cu exceptia unui singur incident brutal (distrugerea, in 1009, a Sfantului Mormant de la Ierusalim, de catre califul El-Hakim al Egiptului, gest fanatic corectat de catre urmasul acestuia, care a ingaduit reconstruirea edificiului), coexistenta pasnica a crestinilor occidentali si a musulmanilor rasariteni nu este perturbata decat intamplator.

Aspiratia catre vesnica mantuire ii impinge atat pe cei de stirpe nobila, cat si pe tarani sa o apuce pe drumurile care duc catre Tara Sfanta. In 1054, bunaoara, au putut fi numarati vreo 3.000 de peregrini plecati din Picardia si Flandra, care nu au ezitat sa infrunte pericolele calatoriei si atacurile razlete ale beduinilor. In 1064, cateva sute de pelerini germani mai putin norocosi, condusi de episcopul Gunther din Blamberg, sunt nimiciti de aceiasi beduini. Epoca de echilibru pare sa-si zavorasca portile: pe 19 august 1071, turcii selgiucizi infrang armatele bizantine la Malazgerd si pun mana pe Ierusalim, aflat pana atunci sub dominatia arabilor fatimizi din Egipt. Pelerinajele la Sfantul Mormant sunt interzise.

Dieu li volt! 

Cea dintai cruciada este lansata la indemnul papei Urban al II-lea (al carui pontificat dureaza din 1088 pana in 1099), care, intr-o predica publica din 27 noiembrie 1095 - a zecea zi a Conciliului de la Clermont -, cheama la arme toata suflarea crestina, intru apararea credintei amenintate de noile invazii musulmane in Asia Mica si de cucerirea Niceei. Strigatul de adunare si apoi semnul de recunoastere in lupta este: "Dieu li volt!" - "Dumnezeu o vrea!".

Porniti buluc, fara arme si fara o cat de palida iscusinta ori experienta intr-ale razboiului, taranii marsaluiesc cu miile, recunoscandu-l drept capetenie pe Pierre l'Ermite (Petru Pustnicul), un "apostol" din Amiens atins de fanatism. Pelerinii nu au constiinta timpului lor istoric, isi inchipuie ca Hristos a trait cu doar putina vreme inaintea lor, asa ca sunt degraba ispititi sa-i perceapa pe evrei ca fiind ucigasii Mantuitorului (masacrele din Renania). Ajunsi la Constantinopol in august 1096, sunt sfatuiti de imparatul bizantin Alexius Comnen sa astepte cruciada seniorilor si a cavalerilor. Debordand de entuziasm, pelerinii nu-i dau ascultare si se reped din nou la drum spre Ierusalim, insa devin o prada usoara pentru turci, care ii nimicesc sau ii pun in lanturi.

Asteptand instructiunile lui Urban al II-lea, adevaratii razboinici isi pregatesc temeinic campania, armele si merindele, dupa care, sub comanda legatului pontifical Adhemar de Montheil, pornesc spre Orasul Sfant. Nu putini sunt rapusi de marsurile lungi, de dogoarea unui soare necrutator, de boli, de asedii, de luptele de hartuiala cu turcii si, nu in ultimul rand, de rafuielile intestine. Unii dintre ei, uitand de juramantul de vasalitate facut lui Alexius, dar si de adevaratul scop al calatoriei, isi delimiteaza propriile principate: Bohemond din Tarent s-a proclamat prin' de Antiohia, iar Baudouin din Flandra a atacat orasul Edesa (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat.

In 1099, din cei 150.000 de cruciati,combatanti sau necombatanti, au ajuns in preajma zidurilor Ierusalimului doar a zecea parte. Orasul, slabit de disensiunile dintre musulmani, capituleaza rapid, iar baronii franci, imbatati de succes, reconstituie la fata locului sistemul feudal european, impartindu-si cuceririle si instituind un domeniu crestin care va fi condus de Godefroy de Bouillon, cel ce, cu toata modestia, se va autoproclama "advocatus Sancti Sepulchri", dar care, de fapt, va fi stapanul "Regatului crestin al Ierusalimului".

In goarna luptei pentru cea de-a doua cruciada sufla, in luna martie 1146, unul dintre cei mai faimosi si mai stimati oameni ai crestinatatii occidentale, Bernard de Clairvaux. Recucerirea Edesului de catre turci starnise din nou mania crestinatatii occidentale si ridicase la lupta mii de aventurieri. Insa in loc sa ajunga unde-si propusesera, nimeresc in Damasc (1148), unde sufera o infrangere usturatoare. Relatiile dintre Regatul Cruciat, vecinii sai bizantini si conducatorii musulmani din imprejurimi devin mai inveninate ca oricand.

Jamais deux sans trois... 

Cruciadele - daca nu punem la socoteala cruciada albigenzilor impotriva catharilor, cruciada copiilor, cruciada saracilor sau mult mai tarzia cruciada impotriva husitilor - au fost in numar de 8. Mari si late cat doua continente. Provocata de recucerirea Ierusalimului de catre Saladin, in 1187, cea de-a treia cruciada nu a reusit sa anexeze decat orasul Acra. Zece ani mai tarziu, a patra cruciada nici macar nu a ajuns in Tara Sfanta. Dupa Conciliul din Laterano, papa Inocentiu al III-lea face publica bula intitulata Quia maior, in care cheama la lupta lumea crestina. O lupta, cea de-a cincea, fara monarhi europeni, angajati aproape toti in propriile cruciade. O lupta care se va sfarsi absurd, fara lupta, in apele Nilului, care tocmai inundase pamanturile Egiptului.

Asedii, morti, raniti si iar drumuri colbuite, sete, foamete, dragoste de Dumnezeu, iubire pentru Allah. Teatrele bataliilor se schimba, din Tunis pana inapoi in Constantinopol... Intra in scena Carol de Anjou, Ludovic cel Sfant, regele Edward al Angliei, iar numarul invinsilor este intotdeauna mai mare decat cel al invingatorilor. O ecuatie al carei repetitiv rezultat e consfintit si de a opta si ultima cruciada, in care majoritatea soldatilor crestini mor la granitele Siriei, intoxicati cu apa nepotabila, rapusi de ciuma si de dizenterie.

Un razboi intre sensuri 

In Europa occidentala, cruciadele sunt considerate, in mod traditional, niste ispravi eroice. Nu toti istoricii par a fi insa de acord cu acest punct de vedere. In lumea musulmana, cruciadele sunt percepute drept niste atacuri crude, pline de salbaticie, ale crestinilor impotriva Islamului. Chiar si astazi, anumite discursuri ale integristilor islamici folosesc cuvantul cruciada pentru a desemna atacurile Apusului impotriva lor. Ar trebui poate spus ca exista si viziuni ale ortodoxiei care par congruente cu aceasta perspectiva, atitudine determinata, in buna masura, de jefuirea Constantinopolului, in timpul celei de-a patra cruciade.

Aici, s-ar cuveni facuta o paranteza. Nu toate actiunile cruciatilor au fost eroice, chiar percepute cu ochiul crestinului occidental. Cruciatii au comis atrocitati nu doar impotriva musulmanilor, ci si impotriva evreilor sau chiar a altor crestini. Pomenita cruciada a patra nu a ajuns niciodata pana in Palestina. In schimb a distrus Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. Multe relicve si obiecte de valoare rapite de acolo se afla si acum in colectiile venetiene sau ale Vaticanului, iar falia dintre crestinismul oriental si cel catolic s-a adancit atunci enorm.

Intre termenii cruciada si jihad exista niste concordante interesante. In Vest, cuvantul cruciada are conotatii pozitive (de pilda, in aria politicilor sociale se folosesc cu succes termenii cruciada impotriva pauperitatii, cruciada impotriva drogurilor s.a.m.d.), in vreme ce termenul jihad are conotatii exclusiv negative, fiind asociat unui razboi sfant manat de fanatism. In lumea musulmana, termenul jihad poseda conotatii pozitive care includ si sensul de lupta spirituala impotriva propriei persoane.

Explicatia de dictionar a cuvantului cruciade este urmatoarea: "Expeditii militare intreprinse intre secolele XI si XIII, cu intentia initiala de a-i izgoni pe musulmani din locurile sfinte din Palestina si a reimpune crestinismul." Formula "intentia initiala" este mai mult decat graitoare.

Cavalerii Templului 

Nascut oficial in 1118 la Ierusalim, Ordinul Templierilor avea sa fie strans legat de viata Regatului Ierusalimului si de Cruciade, inainte de a fi dizolvat, la inceputul secolului al XIV-lea, de catre Phillipe le Bel (Filip cel Frumos). Adevarata armata regulata a crestininilor din Tara Sfanta, Ordinul nu dadea seama de actiunile sale decat suveranului pontif si era scutit de impozite si dijme catre stapanii laici sau catre cler. Istoria oficiala a retinut faptul ca 9 cavaleri (Hugues de Payns, Geoffroy Bisol, Payen de Montdidier, André de Montbard, Godefroy de St-Omer, Rosal, Archambaud de St-Amand, Godemar si Geoffroy) din nord-estul Frantei si din Flandra s-au reunit la Ierusalim si au creat Ordinul Sarmanilor Cavaleri ai lui Hristos.

Principala lor preocupare era de a-i proteja pe toti pelerinii veniti la Ierusalim. Li s-a dat drept cartier general un teren situat pe ruinele Templului lui Solomon. In acest chip, au devenit Cavalerii Templului sau Templieri. In 1127, papa convoaca un conciliu la Troyes, prin care consfinteste existenta ordinului si, mai ales, ii asigura independenta totala - morala si financiara. Acelasi conciliu va proclama un concept nou: cel de calugar-soldat. Enormul capital de simpatie de care se vor bucura va face din templieri cel mai bogat ordin al vremii. De-a lungul cruciadelor, multi dintre ei isi vor lasa viata pe altarul credintei.

Razboinici fiind, nu vor sti sa-si negocieze reconversia, spre deosebire de Ospitalieri, dupa desfiintarea Regatului Ierusalimului. Urmariti cu inversunare de Phillipe le Bel, pentru bogatia lor uriasa dar si pentru aroganta pe care le-o insuflase deplina lor autonomie, toti templierii din Franta vor fi acuzati de erezie, iar marele maestru al ordinului, Jacques de Molay, va fi ars de viu in mijlocul Parisului, pe Ile de la Cité, la 22 decembrie 1314.

PERSONALITĂŢI - SALADIN (Al-Malik an-Nâsir Salâh ad-Dîn Yûsuf)

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.

Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.


Mausoleul din Damasc al lui Saladin



Leul deşertului 

Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat - intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.

Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.

Razboaiele credinţei 

Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).

In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.



Dinar din aur din timpul lui Saladin

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.

Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”. Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.


Cairo - Citadela lui Salah al Din

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.

Caderea leului 

Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.


Cairo- Citadela lui Salh al Din


Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.
Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru înmormantare.