CEAUŞESCU - VIZIUNE ASUPRA DEZARMĂRII

In primăvara anului 1989, imagi­nea politică pe care Nicolae Ceau­şescu o avea în străinătate era afectată pu­ternic de criza economică prin care trecea România şi de măsurile de austeritate primitive impuse de acesta naţiunii române, începând din anul 1981.

Totodată, ambiţia sa de a achita integral datoria externă a ţării şi de a interzice contractarea de către statul român a unor credite din străinătate, precum şi ideea privind desfiinţarea concomitentă a Organizaţiei Tratatu­lui de la Varşovia (OTV) şi Orga­nizaţiei Tra­­tatului Atlanticului de Nord (NATO) ofereau numeroase argumen­te defavorabile României unor lideri politici şi militari străini, care consi­derau că Nicolae Ceauşescu nu este în toate minţile.

In opinia lui Nicolae Ceauşescu, exis­ta o strânsă legătură între princi­piul dezarmării generale şi des­fiin­ţarea celor două blocuri politico-m­ili­tare antagonice din Eu­ro­pa, în­fiinţate în anul 1949, res­pectiv 1955. În retorica sa, liderul PCR a folosit de­seori i­deea recu­noaş­terii echi­valenţei între cele două alianţe, fără să amintească fap­tul că a pre­luat-o de la Nikita Hruş­ciov. Practic, li­derul sovietic a fost cel care a utili­zat-o pen­tru prima dată, la Geneva, în iulie 1955, la doar două luni după sem­narea Tratatului de la Varşovia.

Prin propunerea respectivă, Nikita Hruş­ciov a dovedit încă o dată faptul că Organizaţia Tratatului de la Varşovia era o creaţie so­vietică, "ţările prietene" din cadrul alian­ţei neavând suficientă autoritate în privinţa înfiinţării sau desfiinţării acesteia.

Se pare că, cel puţin în primii ani, Organizaţia Tratatului de la Varşovia a contat mai mult ca o monedă de schimb în discuţiile dintre reprezentanţii Uniunii Sovietice cu Occidentul, spre deosebire de NATO, care devenise o alianţă militară în adevăratul sens al cuvântului.

La un moment dat, diplomaţia ro­mâ­neas­că a preluat leitmotivul lui Hruşciov. Apoi, în anii '80, în mijloacele de in­for­mare în masă ro­mâ­neşti au început să fie pre­zentate "concepţia ori­gi­nală a tovarăşului Ni­colae Ceau­şescu" des­pre desfiinţarea conco­mi­tentă a NATO şi a OTV, precum şi ideea dezar­mării generale, convenţionale şi nu­cleare.

La reuniunea de la Moscova a Consiliului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (22-23 noiembrie 1978), Nicolae Ceauşescu a încercat să utilizeze în folosul său cele două idei menţionate (ge­neroase şi utopice în acelaşi timp). Astfel, domnia-sa a criticat dur propunerile li­derilor militari sovietici de modernizare a arsenalului armatei române şi s-a declarat împotriva escaladării cursei înarmărilor între Est şi Vest. În discursul său, Nicolae Ceauşescu a spus următoarele: "Este imposibil de a accepta propunerile sovietice cu privire la înar­mările pentru cincinalul următor (1981-1985 - n.r.). Sigur, fiecare gu­vern şi partid sunt libere să hotărască aşa cum vor dori. Noi trebuie să vă spunem însă că nu putem să suportăm şi nu ne vom angaja pe această cale, pentru că ar însemna să punem în pericol nu numai realizarea planului de dezvoltare, dar să aducem grave prejudicii întregii situaţii economice a ţării şi, ca atare, şi consolidării statelor socialiste ale Pactului de la Varşovia, a capacităţii de luptă".

În opinia noastră, atitudinea de frondă a lui Nicolae Ceauşescu faţă de conducătorii sovietici - pe care acesta a afişat-o de ne­nu­mărate ori - a mascat problemele grave ale economiei româneşti. Liderul politic de la Bucureşti avea cunoştinţă despre slăbiciunile acesteia încă din anii 1970-1971, iar criza mondială de energie din anul 1974, precum şi cutremurul de la 4 martie 1977 au determinat în mod evident o acutizare a crizei economice din România.

În consecinţă, chiar dacă ar fi dorit să pună în aplicare planurile mareşalilor so­vietici, propuse la reuniunea de la Moscova de la 22-23 noiembrie 1978, Nicolae Ceau­şescu nu avea la dispoziţie suficiente resurse materiale şi financiare pentru a investi în arsenalul armatei române. Pe un asemenea fond, dezarmarea şi desfiinţarea concomitentă a NATO şi OTV păreau nişte soluţii normale de ieşire din criza economică în care se afla România şi din spirala confruntării permanente între statele NATO şi cele ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Opoziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de încercările Moscovei de a moderniza armamentul şi tehnica de luptă din dotarea armatei române a crescut în intensitate la începutul anilor '80, când efectele negative ale crizei economice din România erau evidente. În anul 1982, cheltuielile militare ale României au fost limitate la nivelul atins în anul precedent, iar în 1986 s-a aprobat reducerea unilaterală cu 5% a efectivelor, armamentului şi cheltuielilor militare ale statului român. Totodată, în cadrul unei întâlniri pe care a avut-o la 14 noiembrie 1986 cu membrii Consiliului Militar al Forţelor Armate Unite ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a declarat: "Aproape 50% din efectivele armatei române lu­crea­ză la realizarea unor obiective economice. Considerăm că prin aceasta îşi menţine chiar mai bine nivelul pregătirii de luptă şi politice, spiritul de muncă, participând efectiv la înfăptuirea programelor de dezvoltare a ţării".

Aceste acţiuni unilaterale româneşti au perpetuat neînţelegerile între liderul de la Bucureşti şi comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic Viktor G. Kulikov. Tensiunea dintre aceştia a atins un punct critic la 28 mai 1987, în timpul desfăşurării la Berlin a Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În cursul reuniunii, Nicolae Ceauşescu s-a opus, în prima fază, adoptării la nivelul întregii alianţe a principiului propus de mareşalul Viktor G. Kulikov, de reducere concomitentă a forţelor armate ale celor două blocuri militare din Europa "până la un nivel suficient, raţional".

Printre altele, liderul român a declarat: "Iată de ce pentru noi nu este acceptabilă ideea acestui principiu al stabilirii «suficienţei». Ce se poate înţelege prin «suficienţă»? Cine trebuie să stabilească şi ce reprezintă această «suficienţă»? Noi nu suntem în nici un fel de acord să dăm mână liberă nimănui, şi cu atât mai mult milita­rilor să stabilească ei cât trebuie să repre­zinte efectivele, armamentele şi cheltuielile mi­litare. Acestea sunt probleme ale popoa­re­lor, ale statelor, ale partidelor, iar problema nivelului armamentelor trebuie să o stabilească partidele, statele. În acelaşi timp, este necesar să se afirme cu toată claritatea necesitatea concentrării tuturor forţelor în vederea dezvoltării economico-sociale, ca o parte esenţială a întăririi capacităţii de apărare a statelor noastre".

Practic, Nicolae Ceauşescu considera că autorităţile de la Moscova au luat decizia respectivă fără să-i ceară acordul, deci se încălcase principiul privind neamestecul în treburile interne ale României. Dar o asemenea explicaţie nu putea să ascundă vanitatea liderului român. Acesta dorea să joace un rol important în negocierile dintre SUA şi URSS privind reducerea efectivelor mi­litare şi a armamentului din Europa. Astfel, prin succesele vizate pe plan extern, Nicolae Ceauşescu s-a străduit să refacă prestigiul său şi cel al României, afectate de profunda criză economică prin care trecea ţara.

Totodată, se poate remarca faptul că secretarul general al PCR s-a opus din nou pro­punerilor sovietice de modernizare a arsenalului unităţilor militare româneşti, la fel ca în noiembrie 1978, la Moscova. Motivul nemărturisit al respingerii planului auto­rităţilor sovietice a fost, şi de acea dată, criza economică din România.

În afară de duritatea cu care a respins principiul suficienţei forţelor militare - pe care atât sovieticii, cât şi americanii l-au aplicat ulterior în alianţele pe care le conduceau, fără să ţină cont de părerea liderului român -, se poate observa o contradicţie din finalul declaraţiei lui Ceauşescu. Acesta considera că o dezvoltare economico-socială, pe fondul unei scăderi concomitente a cheltuie­lilor militare, ar fi condus la întărirea capaci­tăţii de apărare a României. Numai că o ase­menea dezvoltare economico-socială, ne­însoţită de măsuri complementare pri­vind securitatea naţională, putea transforma România într-o pradă uşoară pentru orice stat care ar fi fost tentat să obţină prin presiuni şi/sau agresiune armată avantaje materiale, financiare şi/sau teritoriale pe seama statului român.

Cu toate că a adoptat o atitudine extrem de critică la adresa lui Viktor G. Kulikov, Nicolae Ceauşescu a semnat la Berlin documentul propus de mareşalul sovietic, inti­tu­lat "Cu privire la doctrina militară a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia". Alături de liderul român au semnat ceilalţi şase conducători ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Prin impunerea principiului "suficienţei forţelor", sovieticii au încercat, pe de-o parte, să reducă substanţial fondurile destinate iniţial programelor de dezvoltare a armelor convenţionale şi nucleare. Pe de altă parte, aceştia au alocat fondurile rezultate din stoparea temporară a cursei înarmărilor pentru continuarea procesului de restructurare a economiei sovietice.

Promovarea acestor idei în celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia a fost realizată cu acordul lui Mihail Gorbaciov, care a acceptat, de asemenea, în anul 1988 reducerea efectivelor armatei so­vietice cu 500.000 de militari în anii 1989-1990, retragerea completă a şase divizii so­vietice de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG (circa 10.000 de tancuri şi 8.500 de piese de artilerie şi sisteme de lansare a proiectilelor împotriva forţelor terestre). Totodată, au fost desfiinţate marile unităţi retrase din statele respective în URSS, iar în cursul anilor 1989-1990, forţele aeriene so­vietice din partea europeană a ţării şi din statele comuniste unde existau baze aeriene sovietice au renunţat la 800 de avioane de luptă, în mare parte uzate moral şi fizic.

Analizând faptele, se poate constata faptul că Nicolae Ceauşescu a dat numeroase declaraţii în legătură cu adoptarea acelei direcţii strategice de acţiune politico-militară, însă nu a reuşit niciodată să o impună în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Paradoxal, în momentul în care mareşalul Viktor G. Kulikov a propus la Berlin principiul suficienţei forţelor militare, venind practic în sprijinul celor afirmate de nenumărate ori de liderul român, tocmai Nicolae Ceauşescu s-a revoltat şi a criticat concepţia de bază a noii doctrine a alianţei.

Pe de altă parte, liderul român a propus în noiembrie 1978, la reuniunea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ, reducerea efectivelor militare de către marile puteri şi retragerea unor unităţi în limitele frontierelor naţionale. După aproape 10 ani, li­derul sovietic Mihail Gorbaciov a ajuns la aceeaşi concluzie şi a procedat, unilateral, la retragerea a şase divizii de tancuri din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG.

La prima vedere, Nicolae Ceauşescu a reuşit să-şi vadă îndeplinită propunerea, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că situaţia politico-militară şi economică internaţională era cu totul alta în anii 1988-1989 comparativ cu anul 1978.

CEAUŞESCU - FERM PRIVIND DREPTURILE MINORITĂŢILOR

În perioada 7-8 iulie 1989 s-a desfăşurat la Bucureşti reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). Cu acel prilej, liderii partidelor comuniste din România şi Ungaria - Nicolae Ceauşescu, respectiv Rezso Nyers - împreună cu prim-miniştrii şi miniştrii Afacerilor Externe din cele două ţări au avut o întâlnire separată de programul reuniunii OTV.

Într-o conferinţă de presă susţinută înainte de vizita preşedintelui american, George Bush, la Budapesta (iulie 1989), Gyula Horn, ministrul Afacerilor Externe al Ungariei, a afirmat că discuţiile de la Bucureşti dintre reprezentanţii României şi Ungariei au fost extrem de tensionate. O cauză a eşecului întâlnirii respective a fost abordarea diferită de Nicolae Ceauşescu şi de Rezso Nyers a problemei recunoaşterii drepturilor minorităţilor naţionale din cele două state.

În opinia noastră, liderul PCR a anticipat problemele cu care avea să se confrunte la Bucureşti, în cursul întâlnirii cu omologul său maghiar. Cu un an mai devreme, în cursul reuniunii de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ (15-16 iulie 1988), Nicolae Ceauşescu a avut un schimb de replici deloc prietenoase cu Károly Grosz, liderul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMUS). Problema respectivă a fost semnalată de Petar Mladenov, ministru al Afacerilor Externe, într-un raport trimis la 18 iulie 1988 Biroului Politic al CC al Partidului Comunist Bulgar (PCB).

Printre altele, demnitarul bulgar a menţionat: "În cadrul reuniunii Comitetului Politic Consultativ au apărut contradicţii foarte adânci între România şi Ungaria în ceea ce priveşte soluţiile de cooperare umanitară şi de respectare a drepturilor omului. Károly Grósz a insistat asupra necesităţii de apărare a drepturilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale. În anumite puncte, problemele bilaterale din relaţiile româno-ungare au agravat discuţia."

In afară de informarea inedită a lui Petar Mladenov, care a fost tradus-o şi careeste redată în continuare, istoricii au la dispoziţie un rezumat din memorandumul delegaţiei ungare ce urma să participe la reuniunea grupului de experţi care studiau chestiunea dezvoltării mecanismelor de cooperare în cadrul OTV (Moscova, 8-10 decembrie 1988).

Aceste documente ajută, pe de-o parte, la înţelegerea problemelor deosebite care existau în interiorul alianţei din care România făcea parte. Pe de altă parte, sunt oferite explicaţii inedite şi interesante despre poziţiile comune ale României şi Ungariei în relaţiile cu URSS.

Informarea lui Petar Mladenov, ministru al Afacerilor Externe, adresată Biroului Politic al CC al Partidului Comunist Bulgar, referitoare la discuţiile care au avut loc la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al OTV (15-16 iulie 1988, Varşovia).

Ministerul Afacerilor Externe
18 iulie 1988
Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar
Informare cu privire la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Tovarăşi,
În zilele de 15 şi 16 iulie 1988 s-a desfăşurat la Varşovia reuniunea ordinară a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Concluzia principală ce a rezultat în urma discuţiilor a fost că ameninţarea cu declanşarea unui război a dispărut. Arena internaţională se caracterizează prin tranziţia de la confruntare la cooperare. Începerea procesului de reducere a armamentului nuclear a fost hotărâtă şi activitatea militară însăşi a fost stopată într-o "zonă închisă".

Discuţiile pentru aplanarea conflictelor regionale, cum ar fi cel din Afganistan, au cunoscut progrese semnificative. (...) A fost, de asemenea, luată în considerare propunerea delegaţiei sovietice referitoare la schimbarea structurii organizatorice a forţelor armate ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia în doi-trei ani. Acest lucru poate fi făcut prin restructurarea şi redistribuirea eşaloanelor strategice pe fronturile Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

La momentul actual, unităţile şi formaţiunile militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia din Europa Centrală, formate din 70.000 de oameni, pot fi dizolvate în mod unilateral. Principiul de bază al politicii de apărare al alianţei trebuie să fie "cheltuieli inevitabile la un nivel minim - maximum de rezultate pozitive obţinute". (...)

Declaraţia adoptată, referitoare la reducerea cantităţilor de armament convenţional şi a forţelor armate din Europa, se înscrie pe linia platformei comune a reuniunilor Comitetului Politic Consultativ care au avut loc la Budapesta (1986) şi la Berlin (1987). Aceasta aduce măsurile necesare în cadrul primei etape de reduceri. Foarte important pentru securitatea Bulgariei este faptul că participanţii la negocieri nu trebuie să crească nivelul forţelor armate şi cantităţile de armament în teritoriile care nu sunt vizate de prima etapă a reducerilor.

Problemele ecologice în Europa, provocate de cursa înarmării, sunt luate în considerare atât în cadrul cooperării multilaterale, cât şi în cooperarea bilaterală în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Protocolul şedinţei Comitetului Politic Consultativ însărcinează Comitetul Miniştrilor Apărării să dea publicităţii informaţiile Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord referitoare la numărul total de forţe armate existente în Europa.

Poziţia specială a reprezentanţilor României a creat din nou câteva probleme în cursul discuţiilor care au avut loc. Această poziţie a fost demonstrată mai întâi de declaraţia lui (Nicolae - n.r.) Ceauşescu... În cadrul reuniunii Comitetului Politic Consultativ au apărut contradicţii foarte adânci între România şi Ungaria în ceea ce priveşte soluţiile de cooperare umanitară şi de respectare a drepturilor omului. Károly Grósz a insistat asupra necesităţii de apărare a drepturilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale. În anumite puncte, problemele bilaterale din relaţiile româno-ungare au agravat discuţia.

În legătură cu rezultatele reuniunii de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ, propun Biroului Politic al CC al PCB următoarele:
- însărcinarea ministrului Afacerilor Externe şi a ministrului Apărării Naţionale pentru a continua şi dezvolta poziţia bulgară la viitoarele negocieri referitoare la reducerea forţelor armate şi a armamentului convenţional din Europa;
- pregătirea temeinică a consideraţiilor necesare pentru adaptarea infrastructurii politice şi militare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia la noile realităţi;
- a se solicita Ministerului Afacerilor Externe ca, într-o strânsă cooperare cu alte autorităţi interesate, să studieze propunerile şi să se asigure îndeplinirea obiectivului propus.

Cu salutări frăţeşti,
(ss.) Petar Mladenov

Rezumat din memorandumul delegaţiei ungare ce urma să participe la reuniunea grupului de experţi care studiau chestiunea dezvoltării mecanismelor de cooperare în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (Moscova, 8-10 decembrie 1988).

În conformitate cu hotărârilor adoptate la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (15-16 iulie 1988) şi la reuniunea de la Budapesta a Comitetului Miniştrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (octombrie 1988 - n.r.), în toamna anului 1988 a început la Moscova o serie de întâlniri la nivel de consilieri-experţi cu scopul de a se analiza posibilităţile de îmbunătăţire a mecanismului de cooperare în cadrul alianţei.

Profitând de prilejul ce li se oferea, sovieticii au propus, printre altele, crearea unui Secretariat General al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi stabilirea unui sediu permanent pentru acesta.

La 6 decembrie 1988, experţii maghiari care au participat la reuniunile respective au sugerat autorităţilor de la Budapesta să respingă propunerea sovietică referitoare la stabilirea unui sediu permanent al alianţei. Cu excepţia reprezentanţilor României şi Ungariei, ceilalţi participanţi la şedinţele menţionate îşi exprimaseră deja acordul de principiu, iar partea ungară presupunea că problema respectivă urma să se afle pe ordinea de zi a reuniunii de la Bucureşti a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (din 7-8 iulie 1989 - n.r.).

Totodată, s-a recomandat ca membrii delegaţiei ungare participante la consfătuirea din capitala României să amintească despre problemele financiare cu care se confruntau autorităţile de la Budapesta, cu scopul de a evita implicarea Ungariei în cheltuielile de funcţionare a Secretariatului General al alianţei.

Pentru a nu se afla singuri în opoziţie faţă de propunerile sovietice, experţii maghiari au încercat să blocheze iniţiativele respective prin implicarea României. În cazul în care ceilalţi reprezentanţi ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia ar fi insistat să se stabilească un sediu permanent al Secretariatului General, delegaţia ungară urma să solicite ca noua organizaţie permanentă să fie alcătuită după modelele Grupului de Informare şi Comitetului Special de Dezarmare ale alianţei, deja constituite, iar aceasta să se ocupe inclusiv de problemele privind respectarea drepturilor omului în statele membre al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În mod evident, o asemenea propunere nu putea fi acceptată de Nicolae Ceauşescu - mai ales după disputa care a avut loc între liderul român şi Károly Grósz la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (15-16 iulie 1988) - şi, implicit, reprezentanţii României s-ar fi opus împreună cu cei ai Ungariei propunerii sovietice de stabilire a unui sediu permanent pentru Secretariatul General.

De asemenea, experţii maghiari au analizat opiniile lui Nicolae Ceauşescu referitoare la îmbunătăţirea mecanismului de cooperare în cadrul alianţei şi au considerat că liderul român este capabil să propună admiterea în Organizaţia Tratatului de la Varşovia a Iugoslaviei şi a Albaniei (în septembrie 1968, guvernul de la Tirana a anunţat retragerea unilaterală a Albaniei din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, ca urmare a invadării Cehoslovaciei de unităţi militare sovietice, poloneze, est-germane, ungare şi bulgare - n.r.).

În consecinţă, partea ungară se vedea obligată "să-i întrebe pe tovarăşii români care sunt motivele pentru care doresc să extindă Organizaţia Tratatului de la Varşovia; este recomandabil ca noi să aflăm dacă ei au avut consultări cu iugoslavii despre această chestiune etc. Delegaţia ungară nu va da un răspuns categoric la propunerile româneşti".

De asemenea, delegaţia ungară trebuia să aibă un mandat prin care să-şi poată exprima nedumerirea faţă de contradicţia principală din interiorul alianţei, faţă de diferenţele care existau între noua gândire politică internaţională a Moscovei şi rezistenţa opusă pe linie militară în cadrul alianţei. Paradoxul respectiv a apărut la reuniunea de la Berlin a Comitetului Politic Consultativ (28-29 mai 1987 - n.r.), unde a fost adoptată, la propunerea sovieticilor, o doctrină defensivă a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care a permis reducerea semnificativă a efectivelor militare şi a arsenalului convenţional al alianţei.

CEAUŞESCU - VEDERI VALOROASE PRIVIND DEZARMAREA

Când ambasadorii din toată lumea au venit la Palatul Consiliului de Stat ca să-l felicite pe preşedintele Nicolae Ceauşescu cu ocazia Anului Nou 1989, acesta a găsit prilejul de a se manifesta ca lider global.


Preocupările preşedintelui României socialiste erau foarte vaste în politica internaţională, în pofida faptului că, în realitate, ţara noastră era tot mai izolată. În faţa şefilor misiunilor internaţionale, Nicolae Ceauşescu s-a arătat nemulţumit de ce s-a întâmplat pe Pământ în anul 1988 mai ales în direcţia dezarmării şi a atras atenţia că în spatele discuţiilor şi tratativelor în domeniu au continuat ex­pe­rienţele nucleare, "războiul stelelor" a intrat într-o nouă etapă, Cosmosul devenind tot mai militarizat, iar NATO s-a apucat să-şi perfecţioneze armele nucleare cu rază scurtă de acţiune.

Preşedintele României so­cia­liste băgase de seamă că mişcarea aceasta a Alianţei Nord-Atlantice creştea de fapt de patru ori puterea de nimicire a armelor care înlocuiau rachetele distruse prin aplicarea Acordului sovieto-american. "Aceasta în­seamnă, spunând lucrurilor pe nume, renunţând la orice iluzie de­şartă, că se menţine încă pericolul unui nou război nuclear, care s-ar transforma, inevitabil, într-un holocaust nuclear la scară planetară", avertiza Nicolae Ceauşescu. Pentru aceasta, liderul din Carpaţi îi trimitea de urgenţă la tratative pe sovietici şi americani, care să conducă la în­cheierea în 1989 a unui acord între cele două puteri privind reducerea cu 50 la sută a armamentelor nucleare strategice şi în­ceperea discuţiilor pentru reducerea până la 50 la sută a armamentelor convenţionale.

Gândurile paşnice ale con­du­că­to­rului României socialiste se în­drep­tau şi spre suprimarea "bombei nu­cleare a săracului", arma chimică, însă, cum ţara noastră avea în dotare aşa ceva, a nuanţat lucrurile. "Nu dorim să rămânem la dispoziţia celor care au arme nucleare. Până la urmă, şi arma chimică poate fi o armă de descurajare pentru cei care nu au arme nucleare şi trebuie să înţelegem unitatea între lichidarea concomitentă a tuturor armelor de distrugere în masă, şi chimice, şi bac­te­­riologice, şi nucleare", le-a spus di­plo­maţilor Nicolae Ceauşescu, punc­tând că prin eliminarea ar­melor de distrugere în masă se poate pune capăt politicii de şantaj, de ame­ninţare şi de forţă împotriva altor state.
Preşedintele României socia­liste a luat la bani mărunţi şi economia mon­dială. În primul rând, s-a arătat ne­mulţumit că în anul precedent si­tua­ţia economică pe glob s-a în­rău­tăţit şi s-a accentuat discre­panţa dintre ţările bogate şi cele sărace. Mai mult, Nicolae Ceauşescu a atras aten­ţia că ţările sărace îi sub­ven­ţio­nează pe cei bogaţi, iar datoriile lor devin tot mai împovărătoare. Drept urma­re, preşedintele de la Bucureşti cerea instaurarea unei noi ordini economice internaţionale, mai echi­ta­bile. "Este nevoie de noi relaţii economice internaţionale, este nevoie să se adopte măsuri ho­tă­râte pentru o schimbare radicală a actualului sistem financiar, devenit o frână în calea progresului, un instrument de jaf în mâna statelor dez­voltate", le-a spus Nicolae Ceauşescu reprezentanţilor diplomatici din România. Acesta s-a mai arătat preocupat de rezolvarea problemelor stringente ale omenirii, şomajul, foametea, drogurile, violenţa, lipsa de locuinţe, situaţia tot mai grea a imigranţilor, a tineretului, a femeilor şi degradarea tot mai accentuată a echilibrului eco­lo­gic. În vreme ce în ţara noastră în case şi în şcoli era frig, alimentarele erau goale şi se stătea la cozi interminabile chiar şi pentru pâine, iar situaţia din orfelinate era dezastruoasă, Nicolae Ceauşescu le vorbea diplomaţilor în pilde şi atră­gea aten­ţia că pe planetă statisticile demonstrează că un milion de copii mor de foame, alte milioane nu au cu ce se hrăni şi trata medical, iar alte sute de mi­lioane nu ştiu să scrie şi să citească.

Discursul lui Nicolae Ceauşescu în faţa ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti reprezintă o sinteză a politicii externe pe care o ducea acesta în anul 1989. Preşedintele Ro­mâ­niei socialiste ducea o bătălie aprigă cu armele atomice, iar pentru aceasta dezvoltase chiar un "Program ro­mânesc de dezarmare", ce-şi propu­nea lichidarea arsenalelor de acest tip până în anul 2000, pe etape. Ni­colae Ceauşescu dorea ca ex­pe­rienţele nucleare să fie interzise, la fel şi dezvoltarea de noi tehnologii de arme de distrugere în masă, iar spaţiul cosmic să fie demilitarizat. De asemenea, voia ca bugetele pentru apărare ale ţărilor lumii să se reducă, inclusiv prin decizii unila-terale şi care să devină exemplu de urmat, iar ca o consecinţă şi efectivele armate şi armamentele convenţionale să fie înjumătăţite.
Mai departe, secretarul general al Partidului Comunist Român dorea ca prin intermediul ONU, pe care îl vedea întărit, zona Balcanilor, dar şi alte zone din lume, să fie lipsite de arme nucleare şi chimice. Încă din 1982, din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu şi a diplomaţiei româneşti, Adu­na­rea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia privind reglementarea paşnică a diferendelor inter­na­ţio­na­le".
În ceea ce priveşte chestiunile eco­nomiei mondiale, şi în acest do­me­niu, sub stricta îndrumare a lui Ni­colae Ceauşescu, s-a elaborat un pro­gram românesc de lichidare a subdezvoltării şi de făurire a unei noi ordini economice internaţionale. Acest program propunea sporirea eforturilor proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare pentru a-şi pune mai eficient în valoare resursele de care dispun. Un alt punct al programului avea în vedere soluţionarea globală, politico-economică, a problemei datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare.

Nici mai mult, nici mai puţin, Nicolae Ceauşescu avea de gând să schimbe sistemul financiar internaţional cu unul bazat pe echitate, egalitate şi justiţie şi, totodată, cerea înlăturarea protecţionismului şi liberalizarea schimburilor economice dintre state, precum şi eli­minarea oricăror tipuri de presiuni şi condiţionări politice în come­r­ţul internaţional. În acest sens, de la vârful României socialiste se impulsiona convocarea unei conferinţe speciale în cadrul ONU, cu participarea atât a statelor dezvoltate, cât şi a celor în curs de dezvoltare pentru so­luţionarea acestor probleme.
Toa­tă această viziune reprezenta în rea­litate o atitudine de"represalii" faţă de ins­ti­tu­ţii­le financiare internaţionale. În zo­na diplomaţiei economice interna­ţio­nale, la mijlocul anilor '80, Nicolae Ceauşescu a luat decizia de a rupe colaborarea cu Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional su­pă­rându-se pe cele două instituţii internaţionale că n-au privit cu ochi buni rambursarea anticipată a datoriei externe. Culmea este că intrarea în relaţie cu organismele financiare respective se făcuse cu mari eforturi şi după o serie de negocieri secrete, iar între 1972-1980 România beneficiase de credite în valoare de aproape şase miliarde de dolari. Aceşti bani au fost extrem de folositori în industrializarea din acei ani. Încetarea relaţiei cu FMI şi Banca Mondială a făcut ca România socialistă să fie tot mai puţin credibilă pe plan inter­naţional.
O altă direcţie majoră a politicii ex­terne conduse de Nicolae Ceauşesu era "edificarea securităţii trainice şi dezvoltarea colaborării rodnice pe continentul european". Pe aceeaşi linie a dezarmării, România socia­listă milita pentru începerea de ne­gocieri directe dintre statele participante la Tratatul de la Varşovia şi la Alianţa Nord-Atlantică pentru re­du­cerea armamentelor, inclusiv a cel­­or convenţionale, de la Urali şi pâ­nă la Oceanul Atlantic. Pentru a trans­forma Europa într-un continent al păcii, diplomaţia ro­mâ­­neas­că prezentase la reuniunea general-eu­ropeană de la Viena o serie de pro­puneri, precum organizarea unei con­ferinţe privind dezvoltarea colaborării economice şi a cooperării în pro­ducţie pe continent, iniţierea şi găz­duirea la Bucureşti a unei confe­r­inţe în problemele cooperării tehnico-ştiinţifice şi organizarea unei reuniuni care să convină în problema protecţiei mediului.

Agenda ela­bo­rată în capitala ţării noastre nu a fost luată în seamă în mediul european, Documentul final al Reuniunii Con­ferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) emis la 15 ianuarie 1989 neconţinând propu­nerile României socialiste. Aşadar, în 1989 Nicolae Ceauşescu, în ciuda zba­terilor sale cu vocaţie mondială, nu mai conta. România socialistă se afla în beznă.
In ciuda zbaterilor de vocaţie mondială ale liderului de la Bucureşti, vocea României socialiste se auzea din ce în ce mai slab.