AIX-LA-CHAPELEE (Aachen) - CAPELA PALATINA

Captivat de splendoarea de la San Vitale şi, desigur, de măreţia cortegiilor imperiale admirate pe pereţii acesteia, împăratul german Carol cel Mare a făcut ca planul octogonal al locaşurilor sfinte să facă un salt peste crestele înzăpezite ale Alpilor, în capitala sa de sfârşit de domnie de la Aix-la-Chapelle (Aachen).

Lângă palatul său, supranumit Aula Regia, Carol a ridicat, între anii 790-800, o impunătoare şi bogată capelă, Capela Palatină. Numele francez al oraşului, născut în jurul palatului şi al capelei sale, a fost legat de existenţa acestei simbolice capele, Aix-la-Chapelle.

Carol cel Mare s-a stins din viaţă la 28 ianuarie 814 şi a fost îngropat în Capela Palatină. Cu toate că ulterior Aix-la-Chapelle a încetat de a mai fi capitală, şi-a păstrat statutul de oraş imperial prin excelenţă. Ludovic cel Pios a preluat coroana tatălui său sub bolta simbolică a locaşului imperial. Pe tot parcursul perioadei carolingiene, Aix-la-Chapelle a rămas mai mult teoretic, capitala Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană întemeiat de Carol. Aici se băteau monedele imperiului şi tot aici, împreună cu insignele imperiale, se păstra tezaurul. După încetarea dinastiei carolingiene, au continuat încoronările a următorilor 31 de împăraţi, începând cu Otto I-ul, în 936 şi terminând cu Ferdinand I-ul, în 1531. Aproape două secole, festivităţile de după încoronare s-au desfăşurat în sala regală a primăriei gotice, cu două etaje, primărie ridicată în sec. al 14-lea pe fundaţiile fostului palat al lui Carol cel Mare. Timp de 1200 de ani Capela Palatină, bijuteria fostei capitale a rămas, neclintită.

Carol a manifestat pentru credinţa creştină o profundă veneraţie, aşa că a hotărât să ridice o casă a lui Dumnezeu chiar lângă palatul său, casă pe care a înzestrat-o cu aur şi argint, cu relicve creştine, cu odăjdii, grile, lustre şi porţi de bronz. Dorinţa lui arzătoare a fost ca acest locaş să aibă strălucirea celui văzute la sud de Alpi, pe malul Adriaticei. Pe o cale neştiută şi-a însuşit şi credinţa că planul octogonal este cel perfect în relaţia dintre spirit şi lumea materială, aşa că a ales ca model biserica San Vitale de la Ravenna. Pe deasupra, se pare că acel locaş italic l-a impresionat cel mai mult dintre toate bisericile şi bazilicile admirate pe pământul romanilor. Nu este exclus să fi trecut şi pe la San Lorenzo Maggiore din Milano şi să se fi lăsat atras de construcţiile zvelte cu cupolă.

Capela Palatină ridicată de Carol a fost nu numai prima biserică cu plan octogonal, ci şi prima cu cupolă de la nord de Alpi. Tradiţia a stabilit data 6 ianuarie 805 drept dată de consacrare a Capelei Palatine, spre gloria Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria, de către papa Leon al III-lea, în prezenţa împăratului, a Curţii, a unei mulţimi de episcopi şi abaţi.

Cu cinci ani înainte, în ziua de Crăciun a anului 800, acelaşi papă aşezase pe capul lui Carol coroana imperială, pentru a şi-l face aliat atât în politica italică cât şi în raport cu puternicul Imperiu Bizantin. Carol s-a zbătut mai mult de un deceniu să obţină recunoaşterea titlului său de către curtea imperială bizantină. Pentru aceasta a folosit atât calea armelor, cât şi pe cea a diplomaţiei. S-a vorbit chiar de o eventuală unire prin căsătorie cu apriga împărăteasă  Irina de la Constantinopol. Abia după detronarea aceleia, o ambasadă venită din capitala bizantină i s-a adresat cu supremul titlu de basileus, aşa că s-a stins din viaţă satisfăcut de a fi egalul împăraţilor din răsărit.

Spre deosebire de San Vitale şi de celelalte biserici octogonale surori, octogonul de la Aix-la-Chapelle a fost înconjurat la exterior de un poligon cu 16 laturi. In toată simbolica Capelei Palatine există o concordanţă riguroasă între elemente şi cifre.

Deşi a încredinţat edificarea bisericii arhitectului Oton din Metz, Carol şi-a materializat în această lucrare, propriile idei, propriile concepţii şi amintiri vizuale, dorind ca să realizeze ceva mai grandios decât toate lucrările romanilor. Dorinţa i s-a împlinit în mare parte. A realizat un locaş de excepţie, dar nu a putut egala ornamentul strălucitor bizantin. A greşit că nu a apelat direct la artiştii bizantini, probabil din mândrie, artişti ale căror realizări îl fascinaseră prin concepţie şi inspiraţie. Biserica lui Carol reprezintă o nestemată a şiragului de sigilii bizantine de arhitectură şi artă.

Corpul octogonal al Capelei Palatine are un diametru de 15 metri şi o înălţime de 32 de metri. Deambulatoriul de la parter şi galeriile perimetrale de la cele două etaje, cuprinse toate între spaţiul central octogonal şi conturul exterior cu 16 laturi, dau locaşului un plus de măreţie, de amploare. Spre deosebire de bisericile anterioare de la Constantinopol, Ravenna şi Milano, Capela lui Carol a primit un plus de zvelteţe şi de măreţie prin adăugarea a încă unui etaj.

Intreaga structură este susţinută de cei 8 pilaştrii puternici ce mărginesc octogonul central, pilaştri care sunt încoronaţi de cupolă. Pilaştrii se unesc la etajul al doilea, sub cupolă, prin arcuri în semicerc deschis. Spaţiul de sub arcuri este segmentat, la ambele etaje de câte două coloane antice, din porfir sau marmură, extrase din monumentele romane italice şi aduse pe pământ germanic. Coloanele antice de la cele două etaje, în număr de 32, nu s-au folosit ca elemente portante ci numai de decorare a spaţiului. Dintre coloane, opt erau din porfir roşu de Egipt şi au fost aduse în capelă deoarece materialul era denumit porfir imperial. Celelalte coloane erau lucrate tot din materiale nobile, din porfir verde, sau din marmură verde, însoţite de preţioase garnituri.

Spre deosebire de bisericile octogonale înaintaşe, la Capela Palatină germanică partea superioară este mult mai înaltă, mai îndrăzneaţă, cu un plus de supleţe. Aceasta datorită inspiraţiei de a fi avântată nu cu un  singur etaj ci cu două. Pe porţiunea celor două etaje, pilaştrii sunt aproape de două ori mai înalţi decât la parter. Datorită acestei inovaţii Capela Palatină a devenit mai graţioasă decât locaşurile ce i-au servit ca model.

La sfârşitul sec. al 18-lea o parte din coloanele rare şi preţioase aduse de Carol au căzut pradă armatei revoluţiei franceze, fiind transportate la Paris. Patru coloane de profir roşu se mai află încă în muzeul Luvru, două fiind expuse în Sala împăraţilor, iar alte două în Nişa lui Apollo. Acestea au fost rupte în timpul transportului, aşa că nu au mai prezentat interes pentru nemţi în cele trei rânduri când au ocupat  Parisul ( 1815, 1871 şi între 1940-1944). In 1815, prusacii, ocupând Parisul, au avut grijă să repartizeze restul coloanelor furate şi nedeteriorate. Cele care nu s-au mai găsit au fost înlocuite cu coloane noi din marmură gri, sau de granit.

Locaşului octogonal carolingian i s-au alăturat de-a lungul timpului o seamă de construcţii religioase parazite: la răsărit un cor gotic, ridicat între 1353-1414 (exact la 600 de ani de la moartea împăratului întemeietor), la sud aşa-zisa capela ungară, în stil baroc, german, la apus Capela Sfântul Nicolas, de la sfârşitul sec. al 15-lea, un turn neo-gotic şi, în sfârşit, la nord, Capela Sfântului Carol, realizată la începutul sec. al 14-lea şi reconstruită în sec. al 19-lea, acoperită cu picturi strălucitoare. Incepând cu anul 1873 această capelă adăposteşte venerabilul tezaur al locaşului.

Intregul edificiu a fost supus în sec. al 19-lea unei serii de restauraţii având menirea de a-i reda autenticitatea prin suprimarea adaosurilor greoaie ale barocului şi de a-i reda unitatea şi valoarea artistică. In centrul noului paviment s-a plasat inscripţia Carlo Magno, pentru a se marca ipotetic mormântul lui Carol cel Mare.

In realitate nu se mai cunoaşte locul mormântului. Se ştie numai că în anii 1000 şi apoi în 1165, împăraţii Otto al III-lea şi Frederic Barbarosa au deschis succesiv cavoul marelui înaintaş.

Prin tradiţie s-a transmis că primii deschizători ai cavoului l-au descoperit pe împărat aşezat pe un tron de marmură, înconjurat de ornamente şi însemne imperiale, cu sceptrul în mână, cu cartea Evangheliştilor deschisă pe genunchi şi cu un fragment din adevărata cruce aşezat pe cap. Cercetările au stabilit că celebrul tron s-a aflat plasat sub marea nişă apuseană a edificiului. Se mai ştie că în 1165 osemintele lui Carol cel Mare au fost mutate şi depuse într-un sarcofag antic realizat din marmură albă, pe pereţii căruia erau dăltuite basoreliefuri reprezentând Răpirea Proserpinei. In anul 1215, Frederic al II-lea a readus la lumină osemintele lui Carol pentru a le da valoarea relicvelor de sfinţi. Cu acea ocazie le-a aşezat într-o raclă de argint şi aur ce fusese comandată cu jumătate de secol înainte de Frederic Barbarosa. Racla este socotită printre cele mai mari executate în evul mediu şi se află aşezată în mijlocul Corului gotic. Ea are forma unei case alungite şi are o valoare artistică excepţională.

Tronul găsit în mormânt, format din patru plăci de marmură, şi sarcofagul antic, sunt plasate în prezent în galeria superioară a octogonului. Stând cu spatele la altar se poate vedea sus, în spatele balustradei de bronz venerabilul tron pe care Carol cel Mare a stat 350 de ani după moarte şi pe care s-au aşezat, după aducerea lui la lumină, 37 de noi împăraţi.

Cele patru plăci de marmură care compun tronul poartă diverse gravări, fapt ce lasă loc supoziţiei că ele au avut înainte destinaţia de plăci de paviment roman. Simplitatea tronului în comparaţie cu ansamblul arhitectural nu poate să-i scadă importanţa istorică. Se adaugă şi un caracter pios, prin faptul că a fost găsit într-un teren sacru al unui locaş sfânt şi, în consecinţă, este păstrat ca o relicvă sfântă.

Autorul medieval Thietmar de Merseburg a menţionat existenţa la Aix-la-Chapelle a două tronuri, unul în faţa bisericii octogonale şi altul în galeria ei superioară. Ceremonia încoronării prevedea ca noul împărat să primească omagiile marii nobilimi aşezat pe tronul din afara locaşului. După aceea era încoronat în faţa altarului principal. In continuare noul împărat era condus de înalţii prelaţi prezenţi la tronul din galeria superioară, tronul mortuar al lui Carol. De acolo noul împărat vedea şi putea fi văzut de toată asistenţa.

Prima încoronare a unui împărat în acest locaş unic a avut loc în anul 936, dar abia după deshumarea din anul 1000 s-a folosit tronul mortuar al lui Carol, tron ce a fost aşezat la etajul Capelei Palatine.

In curtea semeţei catedrale, în faţa turnului neo-gotic construit mai târziu, s-a găsit la începuturi atrium-ul carolingian, sprijinit pe coloane de granit. Asupra unei părţi a acelui atrium s-a ridicat turnul neo-gotic, turn ce adăposteşte la parter, holul de intrare actual în catedrală.

In partea de sus, vizibilă din exterior, o galerie suspendată uneşte astăzi turnul neo-gotic cu partea superioară a corpului octogonal. In trecut, începând cu anul 1349, din şapte în şapte ani, din acea galerie suspendată erau arătate mulţimii Sfintele Relicve ale oraşului. Etalarea Sfintelor Relicve avea loc cu ocazia marelui pelerinaj ce intrase în tradiţie la un interval de şapte ani. Mulţimii i se arătau: rochia Fecioarei Maria, scutecele copilului Iisus, şorţul lui Iisus, pânzele folosite la decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul şi altele. Relicvele fuseseră adunate de Carol cel Mare şi aduse în biserica mândriei sale. Ca urmare, în evul mediu oraşul a devenit loc de pelerinaj, dar mai puţin celebru decât Ierusalimul, Roma, sau Santiago de Compostella.

La intrarea principală dinspre apus, sub turnul neo-gotic, se află cele două magnifice porţi de bronz numite Porţile Lupului, lucrări de mare valoare istorică şi artistică, fiind turnate chiar la Aix-la-Chapelle în jurul anului 800. Deşi au parcurs douăsprezece secole ele funcţionează perfect şi în zilele noastre, purtând mândria artizanatului carolingian. In acelaşi hol de intrare sunt aşezate, de o parte şi de alta, două bronzuri vechi voluminoase. La stânga un con de pin, din sec. al 9-lea, iar la dreapta un lup (care în realitate seamănă cu un urs).

In interiorul spaţiului octogonal, în faţa unor pilaştri, se remarcă statuia miraculoasă a Fecioarei Maria, patroana şi protectoarea oraşului. In stânga sălii străluceşte un cufăr somptuos, roşu şi auriu, confecţionat în sec. al 12-lea, cufăr în care sunt păstrate Sfintele Relicve. La rândul său preţiosul cufăr este protejat într-o raclă.

Altarul bisericii este întocmit din plăci de marmură din epoca carolingiană, marmură albă italică de Cipollino. Faţa altarului este acoperită cu o Palla d'Oro, placă ornamentală din sec. al 11-lea. Această Palla d'Oro din aur a fost donată locaşului de împăratul Otto al III-lea (983-1002), fiind realizată din aurul găsit în mormântul lui Carol cel Mare la anul 1000. In prezent plăcile lucrate din aur sunt încadrate în lemn scump, dar la începuturi erau prinse în ancadramente lucrate în filigran de metal nobil şi pietre preţioase.

Dimensiunile acestei Palla d'Oro sunt de 1,20 m x 1,40 m, dimensiuni ce corespund celor ale altarului situat la etaj în spatele tronului imperial. In epoca carolingiană acel altar îşi avea locul său în partea de apus a edificiului, loc numit astăzi loja imperială. Altarul era consacrat Mântuitorului. Palla d'Oro a fost realizată între anii 1000-1020 pentru acel altar, iar ulterior a fost reamplasată la parter pentru a împodobi altarul principal al catedralei. O astfel de ornamentaţie opulentă a altarelor reprezintă o dovadă a dependenţei occidentului european de gustul artistic şi de luxul bizantin până după primul mileniu al erei noi.

Centrul sălii octogonale este dominat de gigantica lustră donată de Frederic Barbarosa, cu ocazia canonizării lui Carol cel Mare, în anul  1165. Lustra are dimensiuni şi o greutate impresionantă, fiind agăţată de boltă cu un lanţ gros de fier forjat. Are formă circulară şi reprezintă în bronz zidurile Ierusalimului, ziduri conturate cu porţi şi turnuri.

Se apreciază că această reprezentare este inspirată din Apocalipsă, din viziunea şi reprezentarea Ierusalimului celest. Monumentala lustră de la Aix-la-Chapelle este apreciată drept unul dintre rarele obiecte de acest fel realizate înainte de perioada goticului. Diametrul său este egal cu o pătrime din octogonul carolingian şi are  pe circumferinţa superioară cu o coroană cu 48 de lumânări. De jur-împrejur sunt lucrate opt turnuri mari şi opt turnuri mici, dreptunghiulare sau circulare. La origine, în spaţiile turnurilor erau plasate statuete de argint reprezentând îngeri, statuete care s-au pierdut.

O altă inestimabilă valoare artistică şi istorică din catedrala lui Carol este un amvon aurit şi decorat cu pietre preţioase şi cu alte elemente artistice valoroase din epoca antică (şase mari reliefuri în fildeş, un taler şi o cupă de cristal, două cupe de agat şi o cupă de sticlă romană, care a înlocuit o camee reprezentând un vultur, camee aflată acum la Viena) Minunatul amvon se datorează împăratului Henric al II-lea (1002-1024).

Primii dinaşti creştini ai apusului european obişnuiau să doneze locaşurilor pe care le ctitoreau sau pe care le oblăduiau, câte o mare cruce scumpă şi impresionant ornată cu pietre preţioase, numită cruce gemmată. La Capela Palatină există o astfel de donaţie, numită crucea lui Lothar, lucrare care poate fi considerată cea mai delicată realizare a genului de la nord de Alpi. După tradiţie crucea a fost donată tot de Otto al III-lea (983-1002).

Bogata catedrală a lui Carol cel Mare reprezintă o casă bizantină a lui Dumnezeu unde timp de 1200 de ani au răsunat rugăciuni şi cântări de slavă, unde au călcat şi s-au înălţat 31 de împăraţi ai Apusului. Acolo se materializează viziunile celui ce a purtat în vârful săbiei cultura romano-bizantină şi credinţa creştină în mijlocul popoarelor barbare din nord-vestul continentului.

HIERAPOLIS - ANATOLIA

Asia Mică, sau Anatolia, după o numire primită încă din antichitate, este peninsula cea mai avansată spre vest a imensului continent asiatic. Aşezată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud şi Marea Egee la apus, peninsula instituie cel mai important teritoriu al Turciei moderne, întinzându-se pe o suprafaţă de circa 507.000 Km², ceva mai mare decât a Spaniei. Solul atât arid în unele zone cât şi fertil în altele, a cunoscut trecerea unor nenumărate populaţii de-a lungul unei istorii consemnate de patru milenii. Anatolia constituind un ,,pod obligatoriu” în drumul populaţiilor migratoare, a armatelor, al culturilor şi civilizaţiilor între Asia anterioară şi Europa sudică. Majoritatea aşezărilor antice s-au întemeiat ca urmare a unor determinări politice sau materiale, bine conturate.

            Oraşul antic dispărut, Hierapolis, a răsărit şi a înflorit timp de secole, sub civilizaţii diverse, datorită unor proprietăţi şi curiozităţi geografice ale teritoriului său.

Ruinele sale gălbui – roşiatice străjuiesc de la o înălţime de circa 100 – 150 de metri malul nordic al renumitului său Meandru (anticul Meander), la circa 150 kilometri spre răsărit de vărsarea acestuia în Marea Egee. Oraşul s-a găsit deci în partea sud – vestică a podişului anatolian, la o depărtare apreciabilă de litoralul vestic sau sudic al peninsulei. Râul Meandru are traseu de curgere atât de leneş şi întortochiat încât în vorbirea curentă a pătruns noţiunea de ,,meandre”, adică de trasee excesiv de cotite pe o distanţă scurtă, trasee cu hăţişuri încurcate şi întortocheate.

            Hierapolisul a cuprins un platou lung de circa 4.000 de metri şi lat de circa 300 de metri ridicat deasupra câmpiei dinspre sud la 150 de metri altitudine. Platoul oferă un peisaj magnific aşa cum este plasat la poalele unei înălţimi muntoase, cu desăvârşire pietroasă (astăzi numită Cökelez). Platoul are la origine sedimentarea ancestrală a unor depuneri de calcar provenite din surse de ape carbogazoase şi calcaroase. Calcarul solubil în apa venită din străfunduri la 35⁰C s-a depus şi se depune impresionant de repede după intrarea în contact cu aerul mai rece al atmosferei. Orice obiect solid (sticlă, vas de lut, coş de nuiele, obiect de metal etc.) lăsat în curentul de scurgere a apelor termale se acoperă după numai câteva zile cu un strat strălucitor de calcar. Obiectele acoperite apar ca obiecte din altă lume cu destinaţii insolite.

            Altă dată locul de amplasare al oraşului avea surse de apă diferite ca temperatură, de la 35⁰C, la 60⁰C. În secolul al XIX-lea al erei noastre o altă sursă a izbucnit în urma unui mare cutremur de pământ.

            Literatura antică vorbeşte de Hierapolis, legându-I importanţa şi de cultul semizeului Herakles, al cărui nume era legat de vindecare şi de apele calde. Romanii, descoperitori ai izvoarelor termale din sud – vestul României, au dat naştere unei staţiuni cu proprietăţi curative, pe care au închinat-o lui Hercules. Acum staţiunea şi-a păstrat numele de Herculane.

            La Hierapolis depunerile multimilenare de calcar, pe prăpastia ce desparte platoul de câmpia din vale, au dat naştere unor forme geologice unice în lume, sub forma unor imense scoici de pe marginile cărora se preling coloane de calcar, coloane variabile ca secţiune şi împletite inimaginabil de subtil. Zonele de depunere mai vechi au primit tente gălbui sau negru astfel că dantelăria de calcar ,,în curgere” a căpătat o şi mai mare atractivitate. Bazinele ,,scoică” cu prelungiri diafane de calcar cu apă cristalină s-au suprapus, au deversat unul în altul şi au avansat încet spre sud, formând în perete inimaginabil de strălucitor şi curios. Bazinele scoică cu delicatele lor coloane albe formează o aglomerare de forme ronde ce pot fi asemănate chiar cu o inflorescenţă uriaşă. Turcii au numit spectaculoşii pereţi prelucraţi de natură într-un alb strălucitor, drept ,,Pamukkale”, adică ,,cetatea de bumbac”.

            Ineditul peisajului, temperatura plăcută, ionizarea aerului şi proprietăţile curative ale apelor cu atras constituirea aşezării, dar mai ales dezvoltarea ei spectaculoasă în epoca elenistică şi romană. Locurile se exploatează astăzi atât pentru frumuseţea creaţiilor naturii, pentru vestigiile antice, dar şi pentru tratamente curative în boli cardiovasculare, de nervi, de piele sau reumatismele. Oraşul nu a mai renăscut dar în apropiere şi pe margini s-au amenajat sanatorii, băi de tratament şi de agrement, precum şi clădiri hoteliere.

            Preoţii sau şarlatanii perioadelor străvechi simulau miracole prin metodele de tratament la care foloseau proprietăţile apei termale bogată în săruri. Miracolele aveau menirea să trezească atenţia lumii din cele mai îndepărtate locuri şi să o atragă pentru tămăduire s-au construit numeroase temple în care preoţii îşi acceptau şi îngrijau bolnavii. La început bolile erau îngrijite după inspiraţia ,,tămăduitorilor” începând cu diete alimentare. Apoi bolnavii erau aduşi în faţa locului numit ,,Plutonium” de unde se degaja, din adâncuri, bioxid de carbon. Ultima procedură a tratamentului o constituiau băile îndelungate în apele curative.

            În realitate nici dieta cu totul empirică şi nici inspiraţiile de gaze toxice nu aveau efectele benefice, reale, al băilor. Rezultatele obţinute în cazul bolilor reumatismale apăreau cele mai spectaculoase. Bolnavii sosiţi pe braţe sau sprijiniţi în bastoane părăseau Hierapolisul pe propriile picioare.

            Hierapolis era căutat şi vizitat nu numai de bolnavi ci şi de oameni marcanţi de stat, de consuli, de regi, de învăţaţi şi de filozofi. Toţi soseau de la mari depărtări pentru a se îngriji, pentru a petrece momente amuzante şi atractive în timpul jocurilor organizate cu asiduitate în oraş. Apele miraculoase au influenţat creşterea numărului populaţiei şi a vizitatorilor, în acelaşi timp cu creşterea bogăţiei şi cu înmulţirea edificiilor monumentale.

            Teritoriul Hierapolisului, ca întreaga Arabie a pătruns în consemnările istorice de la începutul mileniului al II-lea a. Ch.. Era populat ca întreaga peninsulă de populaţii indo – europene, la hotarele sud – vestice ale statului hittit. Între anii 500 – 550 a. Ch. pe aceste locuri s-a semnalat existenţa unei aşezări numită Jdrara sau Kidrara. Aşezarea nu era singura întemeiată în zonă ci era înconjurată de altele mai puţin dezvoltate: la nord de Manisa, la răsărit de Kollosia şi la sud de Laodiceea. Poporul regiunii se numea Hidreleitar.

            Cu scurgerea timpului oraşul a intrat într-o decadenţă temporară. Pe la mijlocul secolului al VI-lea a intrat în componenţa statului Lidian şi imediat, după 546 a. Ch., în cea a statului persan cuceritor. După anul 334 a. Ch., împreună cu toată Anatolia, străbunul Hierapolisului a cunoscut epoca elenistică, inaugurată de cuceririle lui Alexandru Macedon.

            În perioada dintre secolele al V-lea şi al III-lea, inclusiv, populaţia teritoriului înconjurător s-a reunit în jurul Hieronului, locul sacru, unde a construit un templu. Anul 190 a. Ch. a constituit data naşterii oraşului numit Hierapolis. Atunci regele Pergamului, Eumenes al II-lea , a fondat noul oraş după o victorie împotriva regatului seleucid (tot elenistic) de la răsărit.

            S-a dat oraşului numele de Hiera, adică numele soţiei regelui legendar al Misiei, socotit fondatorul oraşului Pergam. Însemnarea cea mai veche care aminteşte de oraşul Hierei este un decret scris în piatră în onoarea Appoloniei, mama regelui Eumenes al II-lea. Curând oraşul nou întemeiat a început să fie numit Hierapolis, cu manta de ,,Oraşul sacru”. Datorită amplasării pe un teren vulcanic, cu fisuri prin care răzbăteau gaze şi ape calde, aşezarea îngrijită de regii Pergamului a suferit multe cutremure de pământ şi multe distrugeri. De fiecare dată s-au făcut eforturi pentru reconstruire şi noi înfrumuseţări, cu eterna perseverenţă şi inconştienţă umană. Pe parcursul celor aproape două secole de dominaţie a regatului Pergam, Hierapolis a înflorit ca multe alte localităţi atinse de cultura elenistică.

            În anul 133 a. Ch., ca urmare a testamentului lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, întregul regat a revenit Republicii Romane. Ca multe alte oraşe ale Anatoliei de vest, Hierapolisul a intrat în posesia Romei, component al provinciei nou create, Asia.

            În general se găsesc puţine consemnări istorice, amănunţite, despre oraş, existenţa fiindu-I marcată numai de evenimente însemnate. Pe timpul domniilor împăraţilor romani Tiberius (anul 17 d. Ch.) şi Nero (anul 60 d. Ch.) cutremure catastrofale de pământ au ruinat Hierapolisul. Roma era puternică şi bogată iar împăraţii darnici. După noi reconstruiri a dobândit o importanţă crescândă în lumea romană, mai ales pe timpul dintre împăraţii Hadrianus şi Caracalla.

            Acum străjuiesc ,,cetatea de bumbac” aproape în exclusivitate numai ruine ale epocii romane.

                        Creştinismul s-a infiltrat în Hierapolis aproape de anul 40 d. Ch.. Sfântul Filip, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos a murit ca martir la Hierapolis chiar în anul 40 d. Ch.. Aici I s-a ridicat mai târziu, după liberalizarea creştinismului în Imperiul Roman (secolul al IV-lea d. Ch.), o biserică a martiriului, biserică cu plan octogonal.

            Asia Mică a jucat totdeauna un rol important în expansiunea şi dezvoltarea creştinismului. Fiind un teritoriu aproape liniştit, mai rar bântuit de invazii străine sau barbare, împăraţii romani nu au insistat pe construirea de colonii romane formate prin stabilirea veteranilor. De aceea gradul de romanizare s-a plasat pe o treaptă inferioară. Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.

            Pe timpul expansiunii culturii şi civilizaţiei romane, între anii 92 şi 192 d. Ch., Hierapolis a suferit o nouă reconstruire şi a trăit cea mai strălucită epocă pe timpul împăraţilor romani Antoninus Pius (138 – 161 d. Ch.), Marcus Aurelius (161 – 180 d. Ch.), Septimius Severus (193 – 211 d. Ch.) şi Caracalla (211 – 217 d. Ch.). Pe timpul acelei perioade de deplină afirmare, Hierapolis a primit chiar supranumele ,,Călăuza răsăritului”.

            Atunci când în 395 d. Ch. Imperiul Roman s-a separat în două state separate, oraşul a trecut în teritoriul şi epoca bizantină. În secolele de suveranitate bizantină, oraşul balnear şi de distracţii roman s-a dezvoltat enorm. În acea perioadă a devenit capitala provinciei (thema) Frigia şi centrul unui episcopat creştin.

            A urmat o epocă lungă de anonimat şi de conservare a tradiţiilor şi monumentelor trecutului. Aceasta a durat până după bătălia de la Manzikert (Malazgirt) din 1071 când populaţiile turcilor selciukizi au început să avanseze spre vestul Anatoliei, încetul cu încetul. Armatele selciukide au cucerit oraşul vecin, Laodiceea, în 1094 şi s-au stabilit în valea râului Lycos în vecinătatea extrem de apropiată a Hierapolisului. Bunei înţelegeri din 1097 limita despărţitoare între sultanul Kilijd – Arslan I-ul şi Bizanţ trecea printre Laodiceea şi Hierapolis.

            Victoriile cruciaţilor de la Niceea şi Dorileea au alungat spre est pe turcii selciukizi dar pentru un timp scurt. Din anul 1119 şi până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii cruciadei a IV-a, ,,Cruciada ruşinii”, oraşul Hierapolis a constituit loc de dispută, de confruntări continue între bizantini şi turci. Ca oraş de frontieră Hierapolis a cunoscut grave depopulări şi distrugeri.

            În 1258 toate oraşele bizantine din zona Hierapolisului au intrat în posesie turcă selciukidă. La dezastrele produse de lupte şi de noii stăpânitori încă sălbatici, un cutremur de pământ din anul 1354 a produs o demolare quasitotală a monumentelor fostului ,,oraş sfânt”. Populaţia a emigrat spre alte zări deoarece nu mai există nici o speranţă pentru ajutor şi reconstruire. După mai bine de o mie cinci sute de ani, de la inaugurarea sa sub Eumenes al II-lea al Pergamului, Hierapolis şi-a sfârşit definitiv existenţa istorică. A intrat în lumea tăcută şi misterioasă a oraşelor dispărute, schelet frânt al unui trup viguros de altădată.

Vestigiile impresionante, destul de puţin degajate de arheologi, precum şi scrierile unor autori şi călători antici (Pansanias, Strabon, Nicates etc.) relevă că la Hierapolis cultul era îndreptat spre venerarea zeului Apollo a zeiţei Leto şi a lui Heracles, semizeul apelor salvatoare. Cultul zeiţei Leto se celebra într-o grotă aflată la circa 9 kilometri depărtare de oraş. După cele relatate de Pansanias această zeiţă era protectoarea munţilor. Ea îşi avea locul în munţi pentru că nu voia să fie deranjată de oameni. Simbolurile ei erau, leul, cerbul şi alte animale sălbatice. După mărturiile religioase ale vremurilor antice zeiţa era mult mai apreciată decât, un alt zeu bărbat. Aceasta deoarece în familie femeia avea un loc foarte important, iar femeia mai în vârstă a unei familii, era considerată drept şeful familiei.

            La Hierapolis zeităţile erau considerate ca imune la acţiunea otrăvitoare a gazelor din ,,Plutonium”. Tot aşa, se credea că zeii îşi duceau existenţa în singurătate, conform convingerii generale a populaţiei că: ,,Bărbatul cu cât se află mai departe de femeie cu atât este mai aproape de Dumnezeu”.

            În timpurile antice, ,,Plutonium” se numea caverna din care se scurgea un gaz toxic dominat de bioxidul de carbon. Caverna se găsea la sud – vestul Teatrului antic. Locul era propice pentru înscenarea unor ,,miracole” de către preoţii zeiţei Cibele (Cybele), zeiţa – mamă din Anatolia. Locul s-a numit la începuturi ,,Vizuina demonului” după care s-a numit ,,Plutonium”, adică ,,Micul vulcan” din iniţiativa interesată a preoţilor. Preoţii au profitat din plin de teama generată de forţele ostile, bănuite că-şi aveau sălaşul în adâncuri. Preoţii intrau în cavernă, îşi ţineau respiraţia un timp şi apăreau la suprafaţă nevătămaţi. Lăsau să se creadă că deţineau o superioritate în legăturile lor cu forţele misterioase şi că puteau stăpâni producerea unor ,,miracole”. Declarau că se află în relaţii cu Orcus, personaj ce simboliza moartea şi care producea gazul toxic prin intermediul demonilor. Influenţa preoţilor asupra poporului şi asupra bolnavilor creştea simţitor după unele demonstraţii la gura cavernei.

            ,,Vizuina demonului”, loc de emanaţii de gaze din adâncimea straturilor geologice, a dispărut în secolul al IV-lea a. Ch.. Gazele tot au ajuns la suprafaţă şi după astuparea principalei lor ieşiri, astupare produsă de un cutremur. Deşi emanaţia masivă a încetat, preoţii au păstrat tradiţia ,,Plutoniumului” şi a ,,miracolelor” până la dispariţia oraşului. Populaţia constatând că emanaţiile s-au diminuat a considera că ,,vizuina demonilor” a fost închisă de o stâncă.

            Puterile vindecătoare ale apelor au continuat să fie atribuite ca un apanaj al divinităţilor din numeroasele temple sau din bisericile care le-au luat locul.

            Pe lângă atributele de ,,Oraş sfânt” şi de ,,oraş sanatoriu”, Hierapolis îl avea şi pe acela al unui centru de amuzament. Anual aici se organizau festivaluri închinate lui Apollo. Festivalurile cuprindeau jocuri sportive diverse, întreceri de atletism, divertismente teatrale şi de muzică, lupte cu animale şi de gladiatori.

            Sportivii şi artiştii care câştigau concursurile anuale primeau premii în bani sau cadouri. Pe de altă parte erau imortalizaţi cu efigii imprimate pe medalii. Unora li se aşeza bustul în piaţa centrală a oraşului. Toate obiceiurile aveau asemănări cu cele de la festivalurile din oraşele greceşti cu tradiţie, cum ar fi Delfi sau Olimpia.

            Ca urmare a organizării şi succesului festivalurilor dedicate lui Apollo, oraşul s-a îmbogăţit cu temple şi cu alte amenajări arhitecturale legate de desfăşurarea întrecerilor sportive sau de spectacolele artistice. Cele mai multe informaţii despre sărbătorile şi festivalurile anuale de la Hierapolis s-au obţinut de pe medaliile inscripţionate emise între secolele al II-lea şi al III-lea d. Ch..

            Mărturiile materiale relevă importanţa de prim rang acordată cultului zeiţei Leto, mama zeităţilor Apollo şi Artemis. La festivalurile de la Hierapolis participau concurenţi şi spectatori din cele mai îndepărtate colţuri şi ale Imperiului Roman, inclusiv de la Roma. Cea mai mare reprezentare o aveau însă provinciile înconjurătoare sau ale Mediteranei de răsărit.

            Oraşul Hierapolis îşi datorează majoritatea covârşitoare a amenajărilor edilitare şi a construcţiilor perioadelor elenistice şi romane. De aceea planul său general a urmat principiile hipodamice, adică trasarea reţelei de străzi cu intersecţii în unghi drept. Numai o minoritate de cartiere amplasate pe pantele înconjurătoare nu au păstrat organizarea hipodamică.

            De la nord la sud oraşul era străbătut şi secţionat de o arteră impunătoare, lată de 13,5 metri şi lungă de aproximativ un kilometru. Constituia artera principală, împodobită de clădirile cele mai impozante şi aglomerată de viaţa comercială. Abundenţa apei din sursele naturale ale platoului a determinat întreţinerea unei vegetaţii bogate, ornamentale şi răcoroase, în întreaga aşezare. Totodată sursele de apă termală au determinat construirea a numeroase băi publice cu sau fără destinaţie curativă. Aceeaşi apă termală a înlesnit dotarea locuinţelor particulare cu băi private.

            Perioadele de bogăţie şi înflorire sau datorat nu numai bazelor de tratament ale oraşului ci şi faptului că el se afla pe drumuri comerciale importante de la estul la vestul Asiei Mici. Hierapolis s-a remarcat ca un centru religios de primă mărime atât în epoca politeistă cât şi în epoca creştină, începând cu vieţuirea Sfântului Filip pe aceste locuri şi terminând cu stabilirea unui scaun episcopal.

            Apărarea militară a ,,oraşului sacru” a progresat şi a evoluat continuu. Zidurile ce au aparţinu epocii elenistice au fost demolate datorită deteriorării lor în timpul cutremurelor de pământ. Au primit o constituţie mai solidă şi mai impresionantă în epoca administraţiei romane. Parcurgându-se multe secole şi multe alte cutremure, bizantinii au fost nevoiţi să reia refacerea şi consolidarea zidurilor antice. Aceasta mai ales când ameninţarea turcă selciukidă a crescut.

            Se poate observa că zidurile au fost reconstruite, etapal, pe diverse amplasamente, deoarece bulevardul principal continuă în afara ultimului aliniament, iar aspectul ultimelor fortificaţii este mai grosier.

            Poarta de la nord a incintei plasată pe axul străzii principale are trei arcade, asemănător unui arc de triumf şi este flancată de două turnuri rotunde. Pe poartă s-a găsit o inscripţie care aminteşte că poarta a fost dedicată împăratului Domitianus şi construită între anii 84 – 85 d. Ch.. În legătură cu acea inscripţie poarta a primit actualmente numele de ,,Poarta lui Domitianus”. La o oarecare distanţă de această poartă, tot în partea de nord a bulevardului central străjuieşte ,,Poarta Bizanţului” cu concepţie arhitectonică total deosebită şi mult mai redusă dimensional. Ea este amplasată spre interiorul oraşului şi este unită de cea dinainte printr-un tronson de stradă, numită de arheologi ,,strada lui Domitianus”.

            În capătul opus al bulevardului central, străpunge zidurile ,,Poarta de sud”.

            Toate edificiile fostului Hierapolis poartă amprenta rocii locale de culoare gălbui – roşiatică. Unele elemente decorative sau unele coloane sunt executate în marmură albă. O privire generală asupra vestigiilor ce au străbătut veacurile ne determină să le amintim pe cele mai importante şi mai bine păstrate: Marele teatru, Gimnaziul şi Agora sa, Biserica bizantină, Martiriorul Sfântului Filip, două bazilici romane, Marile băi de sud, strada principală cu colonade, strada lui Domitianus, Marile băi de nord, Agora comercială, zidurile de apărare de origine bizantină şi necropola exterioară de la nord.

            Între vestigiile Hierapolisului, mormintele din necropolă deţin o mare importanţă. Mormintele constituie marea fascinaţie a oraşului. Necropola este una dintre cele mai mari din Anatolia şi are trei subdiviziuni, cele de la nord, de la sud şi de la răsărit. O altă subîmpărţire a vastei necropole are la bază poziţia socială, a celor trecuţi în lumea umbrelor. Personalităţile importante, eroii şi oamenii din popor erau înmormântaţi separat.

            Există o diversitate de morminte amenajate din piatră care se clasifică în trei tipuri distincte aparţinând unor perioade istorice diferite. Există morminte ,,Tumulus”, morminte sarcofag (Lahit) şi morminte ,,tip casă” ce au aparţinut sfârşitului de epocă elenistică şi au continuat până în epoca creştină bizantină.

            Oraşul Hierapolis nu va mai renaşte dar curiozităţile geografice lângă care a dăinuit îi menţin amintirea şi îi asigură o mulţime de vizitatori, probabil mult mai mulţi ca în timpurile înfloririi sale.

CRAIOVA - PIATA MARSEU - PIATA NOUA

Incă de la începuturi piaţa Craiovei şi zona ei comercială cea densă s-a conturat în apropiere de centrul politic şi religios format din Casa Băniri şi biserica Sfântul Dumitru, în valea dinspre apus, numită foarte târziu „Elca”. Perimetrul pieţei şi al târgului cu „bolţi” (dughene zidite sau de lemn) era cuprins în sec. 15-17 între actualele străzi Madona Dudu, fostă Maxim Gorki (la nord), Sf. Dumitru, fostă Grigore Preoteas (la sud), Elca, fostă Krasnoff, astăzi Felix Aderca, în 2010 (la est) şi Matei Basarab, fostă continuare a străzii Sf. Dumitru spre nord până la intersecţia ci Madona Dudu (la vest).

Această zonă centrală a Craiovei şi a piţei sale s-a dezvoltat mai intens în a doua jumătate a sec.al 17-lea, culminând cu construirea Hanului Hurez în 1700 cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Hanul s-a numit mai târziu, după evoluţia vremurilor, „Hanul nemţesc”, sau „Hanul Companiei Orientale”.

Hanul Hurez a devenit repede centrul comercial cel mai căutat din zonă, fiind şi puternic fotificat. Avea un plan dreptunghiular amplu îndreptat pe direcţia vest-est, cu latua lungă de circa 200 de metri paralelă cu actuala Str, Madona Dudu şi cu piaţa Elca de mai târziu, dar tot loc de piaţă şi în acele timpuri. Pe lungime se întindea din apropiere de la vest de actuala Str. Matei Basarab, până în apropiere de actuala Str. Unirii. Pe laţimea care era de circa 100 de metri, se întindea din apropierea Str. Madona Dudu de azi, până spre perimetrul pieţei Elca. Hanul avea rol comercial şi administrativ, cuprinzând trei curţi succesive de la vest (din vale) spre est (spre înălţimea Str. Unirii de astăzi). Primele două curţi erau destinate adăpostirii comerţului, iar cea de a treia „Caselor domneşti”, unei biserici private şi puşcăriei cu beciuri adânci. In „Casele domneşti” se stabileau boierii care primeau demnitatea de „Mare Ban” şi nu erau olteni. Apoi în ele au avut reşedinţa „ispravnicii de scaun ai Craiovii” (înlociuitorii „Marilor Bani” rămaşi în capitală lângă domnie), până în anul 1761 şi, mai târziu, caimacamii, până după „Regulamentul Organic”, 1831. Casele domneşti fuseseră construite înaintea Hanului Hurez, dar nevoia unei apărări comune a determinat alăturarea funcţională, în acelaşi sistem de fortificaţii, a hanului mănăstirii Hurez şi reşedinţei cârmuitorilor vremelnici ai Olteniei. Craiova nu a avut niciodată o fortificaţie colectivă, ci numai întăriri izolate ale unor curţi boiereşti.

In centrul comercial stabil al Craiovii şi în jurul Hanului Hurez se desfăşura anual un mare tărg cu odurată de peste trei săptămâni, între Sfânta Maria Mare şi Sfânta Maria Mică (între 15 august şi 8 septembrie). Tradiţia acelui târg era mult mai veche atunci când s-a ridicat Hanul Hurez.

Pe parcursul sec.al 18-lea, în jurul hanului şi al „Caselor domneşti”, Craiova comercială s-a dezvoltat progresiv şi mult. S-au extins, mai ales „bolţile”, adică magazinele de zidărie, sau paiantă, ale altor negustori care nu apucaseră să închirieze „bolţi” între zidurile hanului. Alături şi printre bolţi se strecurau tarabe volante cu produse mai ieftine meşteşugăreşti sau agricole. Mai spre marginea de sud a centrului comercial de atunci se afla o suprafaţă goală, pe care se întindeau numai tarabe, sau se vindea”la sol”, suprafaţă care s-a numit târziu „piaţa Elca”. Locul său se afla ca şi astăzi între Hanul Hurez şi biserica sfântul Dumitru „Băneasa”. Aceea era o piaţă preponderent agricolă şi permanentă, care beneficia şi de apă de la izvoare, precum cel al „Purcariului”.

Dezvoltarea comercială a oraşului a generat extinderea sa generală şi creşterea numărului de spaţii comerciale stabile, de „bolţi” şi de prăvălii mai puţin pretenţioase. Extinderea spaţiilor comerciale s-a produs cu predilecţie spre răsărit, pe actualul traseu al străzilor Madona Dudu (fostă Maxim Gorki), Lipscani (fostă 30 Decembrie), şi Alşex. Lahovari (fosta Romania Muncitoare). Prima stradă se termina la intersecţia cu actuala stradă Unirii, numită Uliţa Mare. Intersecţia se numea „Răscruciul Mare. Următoarea stradă amintită lega „Răscruciul Mare” cu „Răscruciul Mic”, piaţeta înghesuită în care rebuşau mai multe uliţe şi aflată la intersecţia cu Str. Buzeşti de astăzi. Dincolo de „Răscruciul Mic” continua traseul spre răsărit actuala Str. Alex. Lahovari , uliţa pierzându-se spre ieşirea de răsărit din oraş, pe direcţia de mai târziu a Str. 13 Septembrie. Acest traseu a a constituit în sec.18 şi 19 strada principală a oraşului, „Uliţa Principală”, sau „Podul Liscanilor”, ceva mai tîrziu ,când artera a fost „pavată” cu grinzi de lemn, după obiceiul vremii. Se numea „pod” din cauza acoperirii (podirii) cu lemn, iar al „Lipscanilor”, deoarece o o porţiunr a sa existau multe „bolţi” ce vindeau mărfuri importate din apus, mai precis dinspre Lipsca (Leipzig), mărfuri procurate prin intermedoiul negustorilor transilvăneni, supuşi ai Imperiului Habsburgic. Pe atunci mărfurile de import şi ,mai ales, cele de lux căpătaseră numele generic de „lipscănii”.

Pornind din „Răscrucii Mici” spre răsărit, actuala Str. Alex. Lahovari se înpărţea în porţiunea „Cojocarilor groşi”, la început, urmată de porţiunea „Cizmarilor” până la capătul dinspre răsărit. Tot pornind din „Răscruciul Mic”, dar spre apus, actuala Str. Lipscani se dividea într-o primă porţiune numită a „Braşovenilor”, urmată de porţiunea „Lipscanilor”, până în „Răscruciul Mare”. Deci, de la vest la est, „Uliţa Principală” avea următoarea succesiune de tronsoane comerciale: Maica Precista (Madona Dudu), Lipscani, Braşoveni, Cojocarii groşi şi Cizmarii.

Desigur că în paralel s-au dezvoltat negustorii sau locuinţe şi pe străzi adiacente, dintre care cea mai importantă era „Uliţa Mare” (actuala Str. Unirii).

Creşterea volumului comercial şi de locuire de-a lungul principalelor axe, a mărit continuu cieculaţia şi aglomeraţia. Concomitent s-a produs şi o creştere masivă a numărului de vânzători ambulanţi de mărunţişuri şi produse agro-alimentare. Aceia se aşezau pe ambele părţi ale uliţei în totală neorânduială orientală.

Ingustarea spaţiului de circulaţie a devenit cu totul dezagreabilă cumpărătorilor, negustorilor care nu-şi puteau desfăşura marfa afară şi reclama după pofta inimii şi cârmuitorilor urbei. La dezordinea de nedescris se adăuga lipsa aproape totală a salubrizării, mizeria de tip medieval. Voinţa negustorilor şi a cumpărătorilor stânjeniţi s-a exprimat prima dată în foaia comercială „Mercantilulu” din 18 februarie 1868. Era o publicaţie comercială de mici dimensiuni cu apariţie săptămânală, care oferea multe reclame şi informaţii negustorilor şi cumpărătorilor, alături de unele comentarii privind viaţa economică a oraşului. In „foaie” s-a propus ca Piaţa Craiovei „ a nu mai fi în tot lungul uliţei principale a oraşului ci a se organiza pe largi locuri anume amenajate, una în jurul bisericii Sfânta Treime, alta în jurul Episcopiei, alta lângă biserica Sfinţii Voievozi (Sfinţii Arhangheli) şi o a patra în jurul bisericii Sfântul Ioan Vechi, fărâmându-se chiliile bisericilor respective”. De observat că unul din locurile propuse pentru o piaţă era cel din apropierea Episcopiei, unde mai târziu avea să se amenajeze cea mai piaţă a oraşului, una dintre cele mai lăudate din ţară, „Piaţa Marşeu”, numită uterior „ Piaţa Nouă”.

Inainte de 1874-1875 pe locul fostelor „Case domneşti” şi a „Temniţei vechi”, ambele dispărute prin demolare, Primăria acceptase fiinţarea pescăriilor oraşului. După acel an, tot datorită aglomeraţiei, au fost mutate spre Episcopie, prin „Răscrucii Mici” şi apoi mutate din nou mai la nord, astfel că anul 1890 le-a găsit pe locul viitoarei „Pieţe Marşeu” – „Piaţa Nouă”.

In deceniile opt şi nouă ale sec.al 19-lea, piaţa oraşului s-a deplasat progresiv din zona Elca şi „Uliţa Principală” spre răsărit în zona „Răscruciului Mic”. Nai precis locul destinat pentru piaţă corespundea unei suprafeţe virane dintre actualele străzi Olteţ (fosta I.C.Brătianu), la nord, Romain Rolland (Edgar Quinet), la sud, 6 Martie (Str. Nouă Nr.2), la vest şi „Răscruciul Mic” la est. Pe această suprafaţă se aflau şi măcelăriile, alături de alte tarabe cu diverse.

Mai la sud imediat ce se ieşea din „Răscrucii Mici” spre biserica Sfinţii Arhangheli (pe Str. Buzeşti de astăzi), în faţă cu „Hotel Stăncescu” de mai târziu (care există şi astăzi 2010) s-au întins pentru un timp pescăriile. Intre zona măcelăriilor şi cea a pescăriilor se prelingea un şir lung de prăvălioare, cârciumi, bragagerii, vânzători de zaharicale turceşti, opincari, lumânărari, etc. Prăvăliile erau înghesuite pe grupuri de activităţi. Datorită comerţului cu peşte din această zonă „Răscruciul Mic” a mai fost numit o perioadă şi „Răscruciul cu peşte”.

Pentru a preciza mai bine aşezarea pescăriilor la sfârşit de sec. 19, peste drum de „Hotel Stăncescu” trebuie reiterat că acesta există şi în 2010, la sud de „Răscruciul Mic” (sau Piaţa Buzeşti) pe partea de apus a Str. Buzeşti (fostă Karl Marx. Clădirea acoperă trotuarul din faţa sa cu un „portic” cu boltă  prelungă susţinută de stâlpi greoi de zidărie plasţi pe limita trotuarului. Intre stâlpi sunt deschideri susţinute cu arcade. Pietonii circulă pe acel trotuar pe sub „porticul” clădirii, feriţi de ploi şi soare. Zidurile fostului hotel sunt foarte groase, după principiile timpului când a fost ridicat (la sfârşitul sec.al 19-lea. Pe timpul regimului comunist la parterul clădirii se deschiseseră unele magazine mici, cu intrare pe sub bolta prelungă. Intrarea în curtea din spatele fostului hotel se face pe sub o boltă a porţii, cu porţi grele pe timpuri. Pe centrul clădirii, spre stradă, se afla un balcon sprijinit pe nişte console de fier forjat cu podea de scândură. Lemnul balconului a dispărut de mult (nu mai exista nici în 1989). Aspectul faţadei fostului hotel este neogotic şi avea în 1989 tocăria originală la cele două etaje. Tot în 1989, în curtea din spatele clădirii, plină de mizerii şi noroi, într-un corp dinspre Str. Lipscani (fostă 30 Decembrie) îşi afla sediul  Intreprinderea Judeţeană de Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Refolosibile (IJRVMR), care a mai rezistat acolo foarte puţin după 1990.  După 1948, restul fostului hotel a devenit locuinţe în proprietatea statului, cu chiriaşi de proastă calitate. Ingrijirea edificiului a lăsat de dorit deşi putea fi declarat monument istoric. La puţin timp după 1990 clădirea a intrat în administrarea, sau chiar proprietatea „Schelei de Foraj Craiova”, unitate cu posibilităţi financiare, care a trecut la repararea ei capitală. In schimb reparaţia a alterat grav caracterul istoric al clădirii, fiind placat cu gresie de culoare crem de sus şi până jos şi schimbându-i-se tocăria cu una de aluminiu învelit cu plastic, tocărie la modă şi cu geanuri „Teropan”. Desigur că modificări ample s-au întreprins şi în interior, cu efecte de consolidare dar de anulare a specificului originar.

Actuala Str. Olteţ, care răzbătea, ca şşi astăzi, în nordul „Răscruciului Mic”, se numea în deceniul opt al sec.al 19-lea, strada Primăriei. Aceasta deoarece trecea prin faţa Primăriei de atunci, aflată în spatele actualului părculeţ „English Park”. Urmând această stradă dinspre „Uliţa Mare”, prin faţa Primăriei, se răzbătea direct în locul destinat pentru piaţă şi măcelării. Mai târziu această stradă s-a numit I.C.Brătianu (1923), iar după 1948 şi până la sfârşitul anilor 60’ s-a numit Vasile Roaită. Ulterior, cârmuirea comunistă a oraşului a dat dovadă de imaginaţie şi a numit-o la repezeală Str. Olteţ. Aşa a rămas şi sub noul regim până în 2010. Vasile Roaită fusese cosiderat un tânăr erou comunist din timpul grevelor CFR din 1933 şi mort trăgând de sirena ce anunţa venirea trupelor de represiune. In realitate, s-a dovedit, după trei deceni,i că fusese un trădător al colegilor de grevă şi că sirena lui suna pentru da semnale trupelor de represiune. Comuniştii l-au scos din panteonul lor.

Strada Romain Rolland  de astăzi, stradă paralelă spre sud cu Str.Olteţ, răzbate şi ea în Piaţa Buzeşti (fostă Răscruciul Mic). Până în anii 60’ ea unea fosta Str. 6 Martie (Str Nouă Nr. 2) cu „Răscruciul Mic”, ca şi str. Olteţ. In deceniul opt al sec.al 19-lea, Str. Romain Rolland se numea „strada Plăpumarilor”, după ponderea meşteşugarilor şi a negustorilor aciuiţi pe laturile ei. Ulterior a fost rebotezată la îndemnul profesorului latinist Fontanin, drept „strada Copertarilor”. După primul război mondial ea a primit numele de Edgar Quinet până după 1948.

Inainte de 1948, ca şi în prezent deschiderea sub formă de piaţă prelungă din fostul „Răscruciul Mic” a făcut parte din Str. Buzeşti, care pornea din Str. Justiţiei (Str. A.I.Cuza), din faţa „Pieţei Marşeu” (azi Teatrul Naţional) şi continua spre sud pînă la biserica Sfinţii Arhangheli.

După numai două, trei decenii de concentrare a unei noi pieţe în zona de la „Răscruciul Mic” s-a simţit din nou nevoia descongestionării uliţelor şi despărţirea clară a comerţului „bolţaşilor” de cel al agricultorilor, măcelerilor, negustorilor de peşte şi de cel al artizanilor şi micilor meseriaşi. Era o necesitate a modernizării oaşului în pas cu vremurilor noi.

Incă din ultimul deceniu al sec.al 19-lea s-a conturat noua mare piaţă a Craiovei, viitoarea „Piaţă Marşeu”, sau „Piaţa Nouă”. De la începuturi ea s-a limitat între Str. Boerescu, la răsărit, şi Str. Sabinelor (mai târziu Str. Joules Michelet), la apus. Str. boerescu începea din Str. Justiţiei (A.I.Cuza) cobora spre nord şi traversa Str. Ştirbei Vodă (actuala Calea Bucureşti) şi se termina în Str. Sf. Spiridon (azi Vasile Conta), chiar la est de altarul bisericii Sfântul Spiridon. Strada Sabinelor pornea din Str. Justiţiei şi cobora în diagonală spre Valea Vleicii (adică spre nord-vest).  Pe cealălaltă axă, Piaţa cea nouă se întindea de la Str. Justiţiei, în sud, până la Str. Ştirbei Vodă, în nord. Intisa suprafaţă dintre străzile amintite avea o pantă pronunţată ce cobora din Str. justiţiei spre Str Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi).

Când Primăria a luat asupra ei amenajarea noii pieţe, a apărut necesitatea ca piaţa să se repartizeze pe trei trepte, pe trei terase largi care să preia toată diferenţa de nivel. Lucrările au început în 1890 , în paralel cu lucrările Palatului de Justiţie alăturat. Nu este greu de imaginat cât de jalnic trebuie să fi arătat acea parte de oraş în acel an 1890. de o parte terenul viran pe care urma să se aşeze piaţa cea nouă şi de altă parte, alături terenul cu molozul rezultat din demolarea fostei mănăstiri Episcopia.

Prima terasă a noii pieţe, cea de la primul nivel, se afla la cota str. Justiţiei. Urma terasa de mijloc, amenajată la mijlocul pantei. Cea de a treia terasă a pieţei se afla la cota cea mai de jos, egală cu nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calrea Bucureşti de azi). Intre terasa întâia şi a doua, precum şi între a doua şi a treia, s-au construit două şiruri continue de clădiri tip vagon, cu magazine şi magazii. Acestea erau lungi şi paralele, în principiu cu străzile Justiţiei şi Şerban Vodă.

Cele două şiruri continui de clădiri erau menite să despartă cele trei terase şi să constituie, totodată nucleul comerţului stabil din piaţă, să joace rolul „bolţilor„ tradiţionale. Aveau acoperişuri de ţiglă roşie în două ape, una spre o terasă şi cealaltă spre terasa următoare. Faţadele primelor construcţii aveau panouri din cărămidă aparentă înconjurate de contururi tencuite în alb. Faţadele erau ornamentate de tocăria magazinelor amintite şi de obloanele care se lăsau jos la închiderea programului.

Aceste clădiri, care despărţeau terase cu nivel diferit, erau construite aşa încât să „speculeze” înclinarea terenului. Astfel, şirul continuu al clădirii dintre terasa superioară şi cea medie, prezenta spre terasa de sus numai un singur nivel – parter. In schimb spre terasa din spate, cea mijlocie, care se afla mai jos, prezenta o înălţime dublă, parter plus etaj. Etajul reprezenta spatele magaziilor magazinelor de la terasa superioară. Deci fiecare magazin din prima terasă avea un spaţiu de vânzare şi o magazie alăturată în spate.

La parterul dinspre terasa mijlocie, sub acel etaj cu magazii, se aflau alte magazine orientate, de această dată, spre terasa mijlocie, daci poziţionate cu faţa spre terasa lor şi cu spatele spre cea de deasupra. Acest şir de magazine dinspre terasa mijlocie îşi aveau şi ele propriile magazii săpate în teren sub magazinele de la terasa superioară. In acest fel, magazinele de jos aveau şi ele atât un spaţiu de vânzare, cât şi câte o magazie, asemănător celor de deasupra.

Şirul de clădiri dintre primele două terase era străpuns de trei scări, late de circa 3 metri, cu multe trepte, destul de abrupte şi cu balustrade de mână pe lături. Scările erau acoperite de bolţi. O a patra scară de comunicaţie între primele terase se afla la limita de răsărit a şirului de magazine, lângă gardul de zidărie ce despărţea piaţa de Str. Boerescu (Str. Borzeşti, mai târziu). In total acest şir de clădiri comerciale tip vagon, era format, de la est la vest, din patru tronsoane, două mai prelungi, de circa 25 de metri, una scurtă  de 6-8 metri şi ultima, dinspre apus, tot de circa 25 de metri, dar cu altă arhitectură decât primele două, cele care aveau modele cu cărămidă aparentă şi care făceau parte din clădirile iniţiale ale pieţii.

Şirul al doilea de clădiri, cel care despărţea terasa mijlocie de cea de la nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi), era străpuns de o singură scară acoperită de o boltă. Ca şi în cazul precedent, mai exista o scară la extremitatea estică, lângă Str. Boerescu (Borzeşti).

Pe terasa a treia, cea de la nivelul Str. Ştirbei Vodă mai exista încă o clădire cu un şir de magazine numai la parter. Acesta era ornamentată tot cu panouri de cărămidă aparentă. Ea era paralelă chiar cu marginea trotuarului străzii Ştirbei Vodă. Şirul magazinelor din această clădire era străpuns de două treceri dinspre terasa pieţii spre stradă., împărţindu-l în trei tronsoane. Acest şir de magazine era mai scurt decât celelalte două dintre terase. El nu începea, la est, de lângă Str. Boerescu, ci de la o distanţă de 20-25 de metri mai spre vest, spre Vale Vlăicii. Rămânea pe această latură un spaţiu larg şi pavat de acces dinspre stradă spre terasa pieţii, terasă cuprinsă între două şiruri de magazine, cel dinspre terasa mijlocie şi cel dinspre stradă. Aceea era una dintre căile de acces ale vehiculelor  cu mărfuri pentru magazine.

Un alt acces dinspre Calea Bucureşti se afla la capătul de apus al şirului de magazine amintit, adică în partea dinspre Valea Vlăicii a terasei. Acolo, o stradelă pornea din Calea Bucureşti spre terasa mijlocie ocolind primul şir de clădiri, apoi pe cel dintre terasa mijlocie şi cea de jos. Ajungea în latura de vest a terasei mijlocii. Aceasta era calea principală de aducere a mărfurilor spre terasa mijlocie, cea mai largă şi mai importantă.

Intrând pe această cale dinspre Calea Bucureşti, căruţele şi carele hurducau pe un caldarâm din bolovani de râu. In dreapta, adică spre vest, spre Valea Vlăicii, se afla o clădire prelungă, de roşu. Avea aspect de depozit de cereale şi urca până la nivelul terasei din mijloc. In partea de apus  a terasei de mijloc, acel drum bolovănos se termina într-o suprafaţă mai largă, pavată tot cu bolovani de râu. Pe acea suprafaţă se opreau carele şi căruţele cu mărfurile lor, se dejugau boii şi se scoteau hamurile de pe cai, după care li se dădea apă şi furaje. De acolo stăpânii atelajelor cărau mărfurile la locurile de expunere în piaţă, loc pentru care probabil plătiseră o taxă.

In acea parcare a atelajelor, de foarte multe ori se făcea şi comerţ direct din care sau căruţe, mai ales dacă produsele erau cereale ambalate în saci şi care se vindeau cu „baniţa”, sau animale de curte, miei, oi, capre, gâşte, curcani, găini sau chiar purcei. In funcţie de anotimp, din atelaje se mai vindeau lubeniţe, pepeni, varză, struguri pentru vinificaţie particulară, gogoşari, gogonele şi castraveciori, en gros, pentru conserve de iarnă, dovleci albi, saci cu nuci, etc. Orice act de comerţ pe teritoriul pieţii era desigur taxat în folosul Primăriei.

Terasa superioară, cea de la nivelul străzii Justiţiei (A.I.Cuza), avea pe centru Hala măcelarilor. Spre răsărit, adică spre Str. Boerescu (Str. Borzeşti) se afla o clădire de magazine cu plan de sfert de cerc, clădire care racorda de departe, din interiorul trotuarului, Str. Justiţiei cu Str. Boerescu. Conturul ei avea o lungime de 40-50 de metri. Pe colţul dintre Str. Justiţiei şi Str. Boerescu a existat până la desfiinţarea pieţii un chioşc metalic al începutului de sec. 20, cu plan decagonal, dar care de la depărtare părea circular. Vindea ziare, tutun, chibrituri, plicuri, timbre şi multe mărunţişuri de toaletă. Un alt chioşc cu plan pătrat se afla spre apus, aproximativ în dreptul laturii de apus a Halei măcelarilor. Era mai mic ca suprafaţă, dar vindea acelaşi tip de produse amintite. Cele două chioşcuri era plasate mult mai aproape de trotuarul străzii Justiţiei (A.I.Cuza), mai în faţa liniei Halei măcelarilor. Trotuarul din faţa halei era foarte lat, astfel că pe el se întindea adesea comerţul ambulant de tip oriental.

La apus de Hala măcelarilor se întindea, în rând cu ea, o clădire prelungă cu magazine. Aceasta din urmă, împreună cu Hala şi clădirea curbată dinspre Str. Boerescu, formau un front paralel cu Str. Justiţiei. Intre ele şi rândul de clădiri ce despărţeau terasa superioară de cea mijlocie, era cuprinsă o suprafaţă largă şi prelungă de expunerea mărfurilor. In general pe această terasă a pieţii se vindeau produse manufacturate şi industriale, materiale de construcţii de mic volum, olărie, mobilier simplu şi ieftin,confecţii din nuiele, paporniţe din împletituri vegetale şi chiar din pănuşe de porumb, ştergare de picioare din pănuşi de porumb, obiecte de lemn de uz casnic, obiecte de metal forjat, inclusiv din aramă şi cositor, burlane şi jgheaburi de tablă, confecţii de mică serie şi cojoace, pălării de postav sau de pai şi mulţime de obiecte de artizanat, precum covoare, carpete, ştergare, basmale, milieuri şi altele. Uneori îşi întindeau pe jos rogojinile, sau diverse carpete, ţăranii cu zarzavaturi şi fructe ce nu mai încăpeau pe terasa mijlocie unde era locul lor. In partea de apus a terasei superioare, paralelă cu latura de apus a pieţii a existat un timp o mare hală ce adăpostea „Fabrica de Gheaţă” a oraşului.

Pe terasa mijlocie a pieţii, care avea cea mai mare întindere dintre cele trei şi care avea cea mai mare căutare şi aglomeraţie, se vindeau numai produse proaspete de legumicultură, cereale, fructe, flori de curte ţărănească, păsări, ouă, lactate în cantităţi mici şi tot ce se putea găsi într-o gospodărie modestă de agricultor. Totul era etalat pe mese speciale din ciment, sau pe jos, pe felurite scoarţe mai groase sau mai subţiri şi, mai des, pe rogojinile tradiţionale. Reclama strigată pe toate tonurile era o obişnuinţă ce dădea colorit pieţei, iar tocmeala făcea parte din protocolul tranzacţiilor celor mai mărunte.

In partea de apus a terasei mijlocii, acolo unde parcau carele şi căruţele pe platforma pavată cu bolovani de râu, duminica se vindeau cu mare tocmeală şi se cumpărau cu pasiune porumbei din toate variantele speciei şi din toate culorile. Se mai vindeau iepuri şi păsări cântătoare.

Terasa cea de jos, de la nivelul Căii Bucureşti, era destinată comerţului cu lactate şi pescărie. In perioadele de vârf ale vânzărilor din vară, sau toamnă, aici se întindeau şi grămezi de lubeniţe, pepeni, dovleci albi şi chiar legume de toamnă, între şirul clădirilor destinat în special pescăriilor, cel aflat chiar pe trotuarul Căii Bucureşti şi şirul de clădiri ce despărţea terasa de jos de cea mijlocie. Pe această suprafaţă se adusese un şir de mese ca şi pe terasa mijlocie. In toată piaţa existau şi tarabe de lemn în faţa magazinelor aliniate.

Şirul de clădiri de lângă Calea Bucureşti, cel care era destinat pescăriilor, a fost demolat pe la începutul anilor 60’ şi pe locul lor şi al terasei de jos a pieţei s-a organizat autogara centrală a oraşului, de unde plecau autobuze către toate destinaţiile rurale din judeţ. Tot atunci a fost demolată şi clădirea magazie care limita spre vest drumul de acces urcător spre terasa de mijloc. Pe locul ei a fost extins suprafaţa autogării. Acea autogară nu a avut viaţă lungă, până prin toamna anului 1968, sau primăvara anului 1969 când s-a deschis şantierul viitorului Teatru Naţional pe locul „Pieţei Noi”.

Magazinele celor patru şiruri de magazine din piaţă aveau, în marea lor majoritate, umbrare din pânză multicoloră, cu posibilităţi de întindere şi repliere, după vreme şi după programul magazinului.

Hala măcelarilor mai există şi astăzi, fiind mutată în piaţa cea nouă amenajată pe Calea Bucureşti. Este constituită dintr-o structură metalică, cu stâlpi şi grinzi de fontă şi oţel. Toate ansamblurile turnate din fontă sunt ornamentate în stilul sfârşitului de sec. 19, după modelul de hale din Occident, unde a şi fost executată hala. Spaţiul dintre stâlpii metalici este umplut cu zidărie până pe la mijloc, circa 2,5-3 metri, iar în rest, până sus sub straşină totul era de sticlă de jur-împrejur. Sticla este montată în rame mari de metal între stâlpi, rame rotunjite în partea superioară ca ornament suplimentar al clădirii.

Ramele cele mari sunt subîmpărţite de altele mai înguste şi tot rotunjite în partea superioară. In centrul acoperişului halei se află un dreptunghi prelung înconjurat de un geamlâc înalt de circa 1 metru, geamlâc ce contribuie la luminarea suplimentară a centrului halei. El este adăpostit sub un acoperiş suplimentar, mai ridicat faţă de cel principal, astfel că se creează imaginea unei pagode scunde. Geamlâcul este subîmpărţit de mulţime de rame rotunjite în partea superioară.  Hala a fost păstrată şi mutată pe noul amplasament pentru valoarea ei istorică şi artistică. Toată hala era înconjurată cu o straşină din tablă zincată cu ornamente în dreptul colţurilor şi al jgheaburilor de scurgere. Acele jgheaburi şi burlane de curgere ornamentate s-au pierdut şi s-au înlocuit cu unele insipide.

Şirurile de clădiri dintre cele trei terase şi cel de lângă trotuarul Căii Bucureşti erau acoperite cu ţiglă solzi, în stil românesc. Cele două clădiri din dreapta şi din stânga Halei măcelarilor, de pe prima terasă, erau acoperite cu tablă, fiind construite în altă etapă de la începutul sec.al 20-lea. Cele două chioşcuri amintite, de pe trotuarul dinspre Str. Justiţiei erau acoperite cu solzi de tablă zincată. Aveau forma acoperişurilor diferită, dar cu forme rotunjite asemănătoare unor coifuri medievale. Cel din colţul Str. Boerescu avea un acoperiş semisferic cu un moţ central cu luminator şi cu acoperiş propriu supraînălţat faţă de restul semisferei. Chioşcul dinspre apus, cu plan patrulater, avea partea centrală a acoperişului îm formă de piramidă cu opt laturi inegale şi rotunjite. Straşina lui avea un unghi mai teşit decât unghiul piramidei amintite, ca borurile unei pălării. Acel acoperiş se asemăna cu coifurile unor luptători asiatici. Oricum nu constituia o curiozitate pentru arhitectura acoperişurilor din vremurile în care fusese construit şi se asemăna cu mai toate din ţară, probabil comandate la aceeaşi companie naţională sau externă.

Piaţa Craiovei a avut renume naţional în toate timpurile, fiind apreciată elogios chiar de călătorii străini din perioada medievală. Piaţa Marşeu (Piaţa Nouă) a avut însă darul să ridice la cozele cele mai înalte aprecierea despre bogăţia produselor şi a Olteniei. Ea era o încântare pentru străinii de oraş, o sinteză a bogăţiei, a ofertei foarte mari şi a ieftinătăţii. Mai în glumă, sau mai în serios, pe tot întinsul României se spunea că la Craiova „merg câinii cu covrigi în coadă”.

Talentul comercial al oltenilor a depăşit fruntariile regiunii lor, afirmându-se prin comerţ ambulant, sau statornic, în mai toate oraşele mari ale ţării, dar mai ales în Bucureşti unde „oltenii” constituiau o prezenţă cotidiană pe străzi. Ei vindeau zilnic legume şi fructe din coşuri mari şi lăbărţate de nuiele, purtate de o „cobiliţă” purtată pe umeri. Strigătele lor de reclamă răsunau prin tot Bucuteştiul.

Intreaga „Piaţă Marşeu” era plină de colorit, de gălăgie, de viaţă intensă, de concurenţă, de tocmeală pe diverse octave, de bucurii, de tristeţi, de oameni cinstiţi, de hoţi, de grabă, de aşteptare, de curăţenie, de murdărie. Avea o viaţă aproape continuă chiar dacă nu se făcea comerţ pe timp de noapte. Noaptea se făcea aprovizionarea pieţei şi aşezarea mărfurilor. Noaptea se făcea de pază lângă mărfuri şi se făcea curăţenia cea mare în absenţa cumpărătorilor. Noaptea se spuneau poveşti şi se făceau socoteli visătoare, sau reale. Noaptea se făceau rugăciuni şoptite, dar şi chefuri la care eru invitaţi şi paznicii şi jandarmii ce patrulau. Aşa era viaţa Craiovei şi a pieţei celei mari.

Terasa superioară, pe aliniamentul din spatele Halei măcrlarilor, era ticsită de produse manufacturate, specifice muncii şi talentului gospodăresc de la ţară. Diversitate de forme, de materiale şi de colorit. Era o plăcere să se privească, să se admire, să se examineze şi să se probeze exponate sosite din toate colţurile Olteniei, dar şi din diverse zone ale ţării. Până la desfiinţarea pieţei, în 1969, mai existau încă mulţi producători manufacturieri în lumea satului: olari, împletitori, tâmplari, fierari, ţesători, cojocari, pielari, brodeze, sticlari, sculptori în lemn, pictori naivi şi alţii. Noua piaţă organizată de regimul comunist le-a răpit posibilitatea de afirmare şi chiar le-a îngrădit activitatea şi comerţul.

Caldarâmul terasei de sus a piaţei era invadat, timp de mai bine de şapte decenii, de grămezi mari şi mici de ceramică pictată, lucioasă sau mată, sau nepictată. Privirea rămânea încântată de farfuriile mari şi mici, adânci sau plate, de căni, cănuţe, ulcioare, ulcioraşe, vase ceramice mari pentru provizii sau murături, oale pântecoase şi graţioase, ploşti, bibelouri, jucării ceramice, fluere cu apă sau fără apă, rame, ceşti, pahare, platouri,vaze, glastre de flori, lulele şi multe, multe altele. Coloritul divers şi desenele aplicate măreau diversitatea ceramicii expuse în adevărate mormane. Imprejurul acestora persista mirosul specific al pământului ars.

Obiectele de lemn erau reprezentate de copăi mari şi mici, linguri, linguroaie, căuşe, platouri, tocătoare, tăvi, fusuri, furci de tors lână, furci şi greble pentru furaje, lopeţi pentru zăpadă, fluiere, taburele cu trei sau patru picioare, măsuţe joase obişnuite la ţară, scaune simple sau cu spătar, jcării, bibelouri,, cuţite pentru tăiat hârtie, putini, butii şi butoaie, slăvine, căni, pahare, toporişti late pentru tocături în bucătărie, bastoane, cârje, mojare de diverse dimensiuni, numite popular „piuliţe”, în care se zdrobeau cu un mai de lemn diverse produse agricole pentru bucătărie, rame pentru fotografii şi tablouri, sau cu oglinjoare , obiecte ornamentale pentru birou, roţi de care şi căruţe, căpăţâni de roată, cutii, cutioare, tabachere, port-ţigarete, jocuri de table sau şah, unele trocuri masive din lemn scobit folosite la zdrobirea grâului pentru colivă, şi aşa mai departe. Lemnul de diverse esnţe era ales după destinaţia obiectelor confecţionate, putând fi natural, lăcuit, vopsit sau incizat cu fierul roşu pentru ornamentare. Multe obiecte e lemn erau sculptate cu multă măiestrie şi migală.

Mulţi meşteşugari produceau marfa lor chiar în piaţă, la locul de vânzare şi sub privirile curioşilor. Printre aceştia erau lemnarii, împletitorii, ţesătorii sau ţesătoarele, brodezele, pielarii, cojocarii, cizmarii şi mai toţi artizanii.

Impletiturile din nuiele naturale sau cojite (albe), din pănuşe de porumb şi din pai, aveau şi ele o diversitate foarte mare prin utilitate şi formă: paporniţe, sacoţe, poşete, cufere, geamantane, coşuri de rufe, mobilier de grădină cu scaune şi mese, ştergătoare de picioare, cuiere, colivii, jardiniere, jucării, bătătoare de covoare cu palmete înflorate, pălării de pai bărbăteşti şi de soare pentru femei şi copii, coviltire pentru spatele carelor şi căruţelor, etc.

Pe pereţii din spatele Halei măcelarilor, sau pe diverşi suporţi şi chiar pe jos se expuneau o multitudine de ţesături sau broderii. Se etalau covoare cu modele specific olteneşti sau chiar din cârpe ţesute, carpete, cergi,, fuste cu model naţional, ii, iţari, cămăşi cu modele naţionale pe piept („cu râuri”), ciorapi, cingători, panglici, broboade, basmale, mânuşi, cipici, papuci, scurte de pânză sau piale, „tablouri” ţesute pentru pereţi, cojoace, curele,traite, poşete, sacoşe, plase, samare, desagi, saci, funii, feţe de masă cu broderii sau desene ţesute cu fire divers colorate, feţe de pernă şi cearceafuri, pleduri, ştergare, prosoape, şervete de masă, punguţe brodate şi alte minunăţii migăloase.

Terasa superioară a pieţei mai oblăduia tarabe cu fier lucrat, cu sticlărie, oglinzi, mobilier şi tocărie pentru locuinţe, cu pietrărie, cu cizmărie, croitorie, pielărie şi cu multe alte meşteşuguri. Unii meşteşugari sau negustori aveau spaţii închiriate, iar alţii vindeau mai ieftin, după tocmeală, în aer liber.

Ici şi acolo, pe toate terasele apăreau, strigându-şi serviciile, ambulanţii cu zaharicale şi răcoritoare tradiţionale, precum braga, moştenite de la turci sau din tot spaţiul balcanic, în special de la albanezi. Cărucioarele lor cu coviltir sau fără ofereau: îngheţată la cornet, sugiuc, acadele, alviţă, baclava, mere glazurate, floricele de porumb îndulcite şi lipite în bulgări coloraţi, bomboane de diverse culori şi forme, inclusiv nelipsiţii „peştişori”, dropsuri lipite la capăt de beţişoare, vată de zahăr, sirop, nuga, zahăr ars, bomboane fondante. Câte culori, câte gusturi, câte atracţii pentru copii şi cei ce veneau de la ţară ! 

Printre vânzatori se strecurau şi tocilari, geamgii ambulanţi, vânzători de loţiuni şi „parfumuri”, ţigănci ghicitoare în „ghioc” şi chiar frizeri de ocazie.

Terasa de mijloc era destinată aproape în exclusivitate produselor agroalimentare. Ea era „Piaţa”. Totul era expus pe mesele de beton sau pe jos , pe scoarţe sau rogojini. Această piaţă de zarzavaturi, fructe şi cereale era de o bogăţie excepţională, chiar în epoca tristă când cârmuitorii comunişti introduseseră sistemul de exploatare a ţăranilor prin celebrele „cote”. Toate zarzavaturile erau bine curăţate şi spălate, erau triate pe calităţi. Se expuneau cât mai atractiv pentru privire şi se vindeau la grămăjoare, la chite, sau la suta de bucăţi în toate cazurile când vânzătorii nu aveau cântare. Legumele, fructele sau alte produse agricole se găseau sub toate variantele şi din toate soiurile adaptate Olteniei. Era o concurenţă acerbă în diversitate şi calitate. Erau minunate, spre exemplu, grămezile de roşii, de la cele galbene, la cele de culoarea rodiilor, la cele prelungi, sau „inimă de bou”. Unele roşii erau din soiuri sau ajunseseră la dimensiuni gigant. Surprinzătoare era şi diversitatea soiurilor de mere, pere, struguri, pepeni, salate, ridichii şi cepe. Printre legume şi fructe se găseau oricând unele produse preparate animaliere, ouă şi păsări vii.Se ofereau ouă de găină, de bibilică, de raţă, de gâscă, sau de curcă. Găinilşe sau celelalte păsări de curte se vindeau cu bucata, dar şi cu legătura, câte două trei legate de piciooare. Cupărătorul aprecia greutatea păsării, sau a legăturii şi intra în jocul tocmelii, după ce încerca cu degetul pela spate dacă pasărea „avea ouă”. Se oereau şi produse lactate în cantităţi mici, ca produse seundare în raport cu vegetalele. Fiecare ţăran expunea cam tot ce produceaşi îi prisosea în gospodărie. Terasa de mijloc rămânea însă patria vegetalelor.

Terasa de jos era a lactatelor şi a pescăriilor. Lactate se vindeau atât în magazinele din şirul de clădiri ce despărţea terasa de jos de cea de mijloc, cât şi în restul spaţiului, pe mese de beton aliniate. Oferta de lactate era şi ea deosebit de variată şi abundentă.

Pescăriile se aflau ân şirul de clădiri de lângă Calea Bucureşti (fostă Şerban Vodă). Deşi înainte de război peştele era un aliment aproape nelipsit de la masa românilor, după naţionalizare oferta a scăzut brusc. Comerţul cu peşte proasrăt sau sărat a diminuat aşa de mult prin anii 50’ încât i s-a găsit loc în Halas de carne. Clădirile care serviseră comerţului cu peşte au fost demolate şi ele după 1960 pentru a lărgi suprafaţa autogării „centrale”, autogară fără amenajări în afara unor magherniţe pentru dispecerat şi pentru case de bilete, fără peroane sau afişaje.

Lactatele au plecat şi ele din terasa de jos în aceiaşi ani. Ele se vindeau totdeauna pe gustate, foarte igienic, cu degetul cumpărătorului introdus în produs şi apoi lins. Incepând gustatul la începutul sectorului de lactate, cumpărătorul reuşea să iasă sătul la celălalt capăt. Se ofereau o bogăţie de brânzeturi, de oaie, de vacă, din amestec, smântână, iaurt, unt, lapte proaspăt, lapte bătut, caş, sau urdă. Doniţele, găleţile, tăvile, oalele de pământ, toate erau protejate cu tifon.

Lăptăresele aveau cănuţe de 250, 500, sau 1000 de mililitri, pentru a turna în vasul clientului. Cei cu brânză şi unt aveau cântare vechi care se ridicau cu un deget şi indicau pe o scală gradată. Astfel de cântare rudimentare, cu o singură terezie, se foloseau şi în alte părţi ale pieţei. Cu timpul s-au oferit de către piaţă, contra cost pe oră, cântare cu două terezii tronconice, cântare care se mai folosesc şi în 2010 în piaţa modernă.

Iaurtul se vindea în borcănele care se includeau în preţ, cu bocănele la chimb, sau se vindea cu „măsura” de 500, sau 1000 de mililitri. Măsura se umplea prin tăierea măiastră a iaurtului din doniţăşi aşezarea lui în recipientul numit „măsură”. Era un iaurt atât de bine închegat şi de consistent încât se tăia uşor în feliuţe orizonale cu o unealtă plată specială. Odată „măsura” umplută, conţinutul se deşerta în recipientul clientului, cu laudele de rigoare pentru produs, din partea vânzătorului.

Această zonă a pieţii avea un miros specific şi chiar greu de suportat, atât din cauza brânzeturilor cât şi pescăriilor. Toamna suprafeţele goale ale terasei erau invadate de grămezile cu lubeniţe, pepeni, varză, cartofi, gogoşari, sfeclă roşie şi aşa mai departe.

Totdeauna se produceau întrepătrunderi între destinaţiile celor trei terase, unele produse migrând către locurile mai goale din zone destinate altor produse. Faptul se datora bogăţiei de produse şi variaţiiilor de coacere impuse de anotimpurile capricioase.

Vânzătorii se împărţeau în patru categorii: vânzătorii permanenţi, cu magazine sau tarabe închiriate pentru tot cursul anului, vânzătorii ambulanţi ce nu absentau niciodată, ţăranii şi precupeţii. Ca şi în zilele de acum, 2010, precupeţii erau plaga pieţii pentru că măreau preţurile şi momente de lipsuri procedau la speculă. Aşteptau pe bieţii ţărani la barierele oraşului şi le cumpărau produsele „en gros” şi le revindeau la preţuri cu cîştig. Aceasta pentru că foarte mulţi ţărani şi ţărance preferau să nu mai piardă timp prin piaţă şi nici să mai plătească taxe de expunere pentru puţinele produse cu care veneau. Precupeţii ieşeau în câştig atât prin cumpărarea mai ieftină de la ţărani, cât şi prin umflarea preţurilor către cumpărători. Printre precupeţi se infiltraseră şi ţiganii, mai ales în comerţul cu animale şi produse manufacturate. Astăzi tradiţia precupeţilor se continuă cu şi mai multă străşnicie, iar autorităţile, probabil mituite, se fac a nu o putea eradica.

Toamna, în piaţă, se vindeau „pe gustate” tot felul de licori bahice: must, vin, ţuică şi rachiu din diverse fructe respinse de pomii roditori.

Piaţa aceasta foarte întinsă şi bogată atrăgea zilnic, ca un magnet, orăşeni şi călători ocazionali. Printre aceştia, ca în toate timpurile se strecurau Gură-cască şarlatani şi hoţi de buzunare. Avea organizarea, mirosul, coloritul şi fondul sonor al pieţelor balcanice cu influenţe orientale.

In anii 50’ Piaţa Nouă era o Agora către care se îndreptau aproape zilnic mii de persoane. Toată lumea pleca înarmată cu plase de cumpărături, nişte plase artizanale, făcute aproape toate în propria casă. Erau plase grosolane împletite de gospodine din sfoară rezistentă, sau din alte şnururi. Multe plase se făceau din resturi de pânză rezistentă de prin”rezervele „ casei. Erau plase grosolane şi încăpătoare, ca după război, plase care puteau duce toate „chilipirurile” depistate în cale. Nu existau pieţe de cartier sau magazine de legume-fructe de cartier, iar „oltenii” cu cobiliţe se răriseră după război. Oamenii cărau ca furnicuţele, cu plasele, cu cărucioare amărâte, cu paporniţe, sau cu sacii. După război şi în primele decenii ale „socialismului victorios” exista la fiecare cultul „rezervelor”, aşa că se căra cu mult mai mult decât se cerea pentru consumul normal zilnic, sau săptămânal.

Abia târziu, pe la sfârşitul anilor 60’ a început să dispară uşor, acel „obicei al săracului” de a căra plase pline sau goale. Omul cu plasa, sau paporniţa s-a pierdut din peisajul cotidian odată cu modernitatea în concepţii şi cu diversificare comerţului de stat. Omul cu plasă mare a dispărut încet din peisajul craiovean, dar „Piaţa” a strălucit până momentele demolării ei şi când încă era puternic sectorul particular în comerţul agroalimentar. De altfel importanţa acestui sector, devenit sărăcios, nu s-a piersdut niciodată, a constituit o creangă de salvare prin anii 80‘de restricţii socialiste ;i s/a revigorat dup[ r[sturnarea din 1990.

In orice caz, noua piaţă organizată sub regimul comunist, mai la răsărit, pe Calea Bucureşti nu a mai atins niciodată bogăţia şi coloritul „Pieţii Marşeu”, cu toate că după 1990 ea a fost puternic modernizată şi supravegheată, bine acoperită şi sectorizată pe tipuri de produse, bine salubrizată, bine păzită. Vechiul colorit s-a pierdut în lupta cu modernitatea şi cu retragerea ţăranilor, cu produsele lor, din faţa unor „pieţari” a-tot-puternici şi agresivi pe care Administraţia nu-i îndepărtează sau nu-i pune cu botul pe labe. Acum, în 2010 „piaţa liberă” din Craiova şi din marile oraşe este dominată de o mafie agresivă, de culoare tuciurie, care impune preţurile şi timorează pe cei mărunţi veniţi să-şi vândă produsele. Piaţa Craiovei s-a ţiganizat în mod pronunţat şi periculos, murdărită de vorbirea brutală şi de obiceiurile acestei specii umane inferioare.