CEAUŞESCU - RETROGRADĂRILE DIN CONDUCEREA PCR 1948

La congresul de unificare al comuniştilor cu social-democraţii (februarie 1948), Ceauşescu n-a mai fost ales membru „plin“ în CC. După abdicarea Regelui, comuniştii au grăbit paşii spre monopolul puterii, prin „unificarea“ cu PSD. Deoarece aceştia au primit funcţii în ierarhia PMR, Ceauşescu a fost sacrificat.

În perioada 21-23 februarie 1948, la Ateneul Român din Bucureşti s-a desfăşurat Congresul de unificare al Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat (gruparea Rădăceanu-Voitec). Evenimentul a însemnat un pas înapoi în cariera lui Nicolae Ceauşescu. În ziua a treia a Congresului, când s-au ales „organele conducătoare", numele său a figurat pe lista membrilor supleanţi ai Comitetului Central. Până atunci fusese membru „plin" al CC, funcţie în care a fost desemnat la Conferinţa PCR din octombrie 1945. Cu ocazia Congresului din 1948 s-a mai înregistrat un mic incident. Ceauşescu a fost ales cu „marea majoritate" a voturilor, şi nu cu „unanimitate", asemenea liderilor importanţi ai Partidului.

Partidul Unic Muncitoresc

Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre sacrificaţii Congresului I al Partidului Muncitoresc Român. Faptul că şi-a pierdut locul pe lista membrilor „plini"ai CC nu înseamnă neapărat că-şi dezamăgise tovarăşii din fruntea Partidului. Dimpotrivă, îndeplinise „exemplar" toate sarcinile pe care le primise până atunci: şef al UTC, secretar al Sectorului I Galben al Capitalei, adjunctul secretarului Regionalei Dobrogea a PCR, secretarul Regionalei Oltenia a PCR şi şeful Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC.

Lothar Rădăceanu

Gheorghiu-Dej, Ştefan Voitec, Lothar Rădăceanu

Ştefan Voitec

Însă pe scena politică aveau loc transformări importante, care au culminat cu dispariţia PCR şi formarea unui partid unic al „oamenilor muncii". Astfel, trebuia ca unii activişti vechi ai comuniştilor să se dea la o parte, pentru a face loc social-democraţilor. Cel puţin de faţadă. Şi cel puţin o vreme. Aceeaşi soartă au avut-o alţi ilegalişti cu state vechi, precum Ofelia Manole, Ghizela Vass, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica, Ion Vinţe etc.

Ghizela Wass

Ion Vinţe

Gheorghe Stoica

Ofelia Manole

Constantin Doncea

Spre sfârşitul anului 1947, în luna septembrie, sovieticii au decis crearea Cominformului, organizaţie internaţională a partidelor comuniste. Prima conferinţă a avut loc în Polonia, iar printre deciziile luate una privea relaţia comuniştilor cu partidele social-democrate. Cu prilejul reuniunii, Andrei Jdanov - „părintele" sovietic al organizaţiei - a sugerat partidelor frăţeşti schimbarea tacticii faţă de aliaţii socialişti. Tactica Frontului Naţional care aduna laolaltă partidele politice de stânga trebuia abandonată.

Astfel, la 11 ianuarie 1948, prin intermediul „Scânteii", secretarul general al PCR - Gheorghiu-Dej - anunţa „apropiata înfăptuire în ţara noastră a Partidului Unic Muncitoresc" şi că „pregătirile sunt în toi". La două săptămâni după apariţia articolului, Ana Pauker lăuda eforturile Partidului Comunist „spre crearea Partidului Unic Muncitoresc în România". Întru susţinerea proiectului de formare a noului partid, oficiosul PCR reproducea poziţia liderilor comunişti din ţările învecinate.

În interviul acordat ziarului „Scânteia" (8 ianuarie 1948), secretarul general al Partidului Comunist Ungar - Mathias Rakosi - declara: „Acum, toţi muncitorii conştienţi înţeleg că Partidul Unic Muncitoresc ar însemna o întărire extraordinară a forţelor democratice. Ei înţeleg, de asemenea, că evoluţia istorică duce la PUM". Odată ce „lămurirea ideologică", ca primă fază a proiectului de unificare, se terminase, urma momentul punerii în practică a deciziilor Biroului Politic. Sosise clipa organizării congresului de unificare!

Pregătiri pentru Congres

Febra pregătirilor cuprinsese rapid Capitala. Primul obiectiv a cărui imagine trebuia „înfrumuseţată" era Gara de Nord, unde soseau delegaţii la congres. Peroanele au fost „artistic pavoazate" cu ghirlande de brad, steaguri roşii şi pancarte cu lozinci. Nici vitrinele magazinelor nu au „scăpat". Printre pălării şi postavuri, costume şi pantofi, „tronau" panouri dedicate Congresului. Oraşul întreg fusese împânzit cu stindarde comuniste, cu chipurile „dascălilor proletariatului" - Marx, Engels, Lenin şi Stalin - şi stema PMR.

O atenţie deosebită a fost acordată hotelului ce urma să găzduiască invitaţii, Athene Palace, dar şi Ateneului Român, locul de desfăşurare a Congresului. Hotelul, „complet drapat în roşu", era „vegheat" de Marx şi de Stalin. În plus, pe frontis­piciul hotelului fuseseră ridicate două panouri uriaşe cu citate din operele lor, special alese spre a ilustra necesitatea creării unor partide unice ale muncitorilor. Alte două portrete gigantice ale celor doi „părinţi" împodobeau şi Piaţa Ateneului Român.

Împărţirea posturilor

Congresul s-a desfăşurat fără probleme. Nimic nu avea să tulbure „buna desfăşurare" a sărbătorii „oamenilor muncii". Pregătirile au debutat la începutul lunii ianuarie 1948, imediat după abdicarea Regelui. S-au împărţit posturile în noul partid muncitoresc, membrii celor două formaţiuni au fost „prelucraţi" pentru a înţelege „necesitatea fuziunii" etc. Aşadar, în zilele Congresului, totul a fost ca o festivitate. Raportul Comitetului Central l-a citit Gheorghiu-Dej, care a prezentat realizările comuniştilor de la Conferinţa din octombrie 1945. A vorbit câteva ceasuri întrucât avea ce raporta. Sub conducerea sa, PCR cucerise puterea.

În final, după votarea înfiinţării PMR, delegaţii au ales principalele organe de conducere ale PMR. După cum era de aşteptat, ponderea comuniştilor în forurile conducătoare era mult mai mare decât a social-democraţilor. În Comitetul Central, din 41 de locuri, doar 10 reveneau lui Rădăceanu şi alor săi. La fel în Biroul Politic, unde, din 13 membri, doar trei locuri au revenit foştilor social-democraţi Voitec, Rădăceanu, Theodor Iordăchescu. Scenariul s-a repetat în Secretariat - dintre cei cinci membri, doar Rădăceanu îi reprezenta pe social-democraţi. Deşi partidul acestora fusese mult mai mare decât al comuniştilor. „Împărţeala" inegală a posturilor la vârful PMR a demonstrat că nu principiul egalităţii a stat la baza unificării comuniştilor cu socialiştii.

Profetul Ceauşescu

După 23 august 1944, Nicolae Ceauşescu a fost un activist înfocat al Partidului. În toamnă, a participat la toate manifestaţiile de stradă împotriva guvernelor Sănătescu şi Rădescu. Ulterior, tirul acţiunilor sale s-a îndreptat împotriva PNŢ şi PNL. În campania electorală din 1946, Ceauşescu îi „înfiera" în adunările publice pe „manişti" şi „brătienişti", cărora le prevedea o soartă cruntă. Profeţia lui Ceauşescu avea să se împlinească în iulie 1947, când Siguranţa a înscenat fuga unor lideri ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache. „Complotiştii" au fost arestaţi pe aerodromul de la Tămădău. În aceeaşi zi, agenţii Siguranţei au descins la sediul PNŢ, de unde au confiscat întreaga arhivă.

Peste câteva zile, Iuliu Maniu (foto) a fost ridicat de organele Ministerului de Interne din sanatoriul doctorului Ion Jovin din Bucureşti, unde se refugiase, şi dus în secret direct la închisoarea Malmaison din Capitală. La 19 iulie, Adunarea Deputaţilor a „răspuns" afirmativ „adresei" Ministerului de Justiţie prin care cerea ridicarea imunităţii parlamentare a naţional-ţăraniştilor Iuliu Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici, Ilie Lazăr şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Motivul: cei şase erau „implicaţi într-o acţiune care urmărea răsturnarea regimului democratic din România". În aceeaşi şedinţă, Adunarea Deputaţilor a solicitat Guvernului dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

Nicolae Ceauşescu avea 15 colegi în garnitura de supleanţi ai Comitetului Central al PMR.

Stahanoviştii Congresului

Pregătirea Congresului I al PMR a însemnat şi difuzarea în presa de propagandă a unor „întreceri muncitoreşti", în cinstea evenimentului. Aşadar, conform „Scânteii", proletarii din întreaga ţară au fost puşi pe jar de înălţimea spirituală a momentului. Angajamentele de depăşire a planurilor de producţie s-au înmulţit peste noapte. Muncitorii de la Standard Cauciuc, Carpaţi, ARO sau Silco se întreceau în promisiuni adresate Comitetului Central de Organizare a PMR.

Cei mai mulţi doreau „mărirea producţiei" peste programe cu 30%, dar şi disciplină în muncă ori „micşorarea numărului de absenţe la lucru de la 7 la sută la 1 la sută".  Fabrica de chibrituri Filaret s-a angajat chiar la sporirea producţiei de la 14 milioane de cutii de chibrituri la 15,5 milioane! Metoda adeziunii şi angajamentelor era, de asemenea, importată din arsenalul propagandistic sovietic.

Comuniştii n-au dat dovadă de recunoştinţa faţă de vechii amici

Partidul Comunist şi-a eliminat adversarii politici pas cu pas. Operaţiunea a debutat imediat după alegerile din 1946. Ca urmare a rezultatelor falsificate, deţineau majoritatea în Parlament şi controlau Guvernul. Prima victimă a fost Partidul Naţional Ţărănesc. Liderii formaţiunii începuseră să discute despre o eventuală emigrare în străinătate încă de la sfârşitul anului 1946. Însă Iuliu Maniu a refuzat oferta, susţinând că era „o datorie morală" să rămână în ţară. Se considera „prea bătrân", lăsându-şi mai tinerii colegi să ducă la îndeplinire misiunea.

Propaganda Partidului prezenta muncitori entuziaşti care lucrau voluntar în cinstea Congresului Foto: Arhivele Naţionale

În frunte cu Ion Mihalache, ceilalţi lideri importanţi ai partidului au decis să fugă din ţară. Modalitatea găsită era pe calea aerului, trebuind să decoleze de pe aerodromul de la Tămădău. În timpul pregătirii planului însă, agenţii infiltraţi în PNŢ au furnizat informaţii Ministerului de Interne. Agenţii Siguranţei, infiltraţi la rându-le de agenţi sovietici şi comunişti români, hotărâseră să-i aresteze chiar în momentul decolării pentru a avea „justificări legale" pentru scoaterea în afara legii a PNŢ. Astfel i-au lăsat pe „complotişti" să-şi urmeze planul.

Sfârşitul „tovărăşiei de drum"

Nici „tovarăşii" de drum ai comuniştilor nu au avut parte de „coexistenţă" cu regimul popular după proclamarea republicii. Pentru PNL-Tătărescu perspectiva a devenit sumbră încă din primăvara anului 1947. Atunci, liderul organizaţiei a intrat în conflict cu guvernul din care făcea parte! În noiembrie a fost constrâns să demisioneze de la conducerea partidului, fiind înlocuit de Petre Bejan.

PNL-Bejan a fost lăsat să participe la alegerile din martie 1948, obţinând şapte mandate. Însă la începutul anilor '50 principalii lideri ai formaţiunii au fost arestaţi. Partidul Social-Democrat al lui Constantin Titel-Petrescu n-a rezistat nici el în noua ordine de după abdicarea Regelui.

Gheoghe Tătărăscu

Liderul organizaţiei a fost arestat în mai 1948. Peste un an, în iunie 1949, au ajuns în detenţie şi restul colegilor din Comitetul Executiv al PSDI. Un proces li s-a intentat abia în ianuarie 1952, primind pedepse grele.

După cucerirea totală a puterii, comuniştii au decis să se descotorosească şi de ultimii aliaţi din perioada „coaliţiei democratice". În 1949, în Biroul Politic al PMR s-a luat decizia „autodizolvării" Partidului Radical Ţărănesc şi a Partidului Naţional Popular. Bineînţeles că liderii organizaţiei s-au conformat, dizolvân­d formaţiunile-fantomă. Ultimul pas spre partidul unic s-a făcut la 14 ianuarie 1953, când liderii PMR au decis desfiinţarea Uniunii Populare Maghiare şi a Frontului Plugarilor. Activele şi membrii celor două organizaţii au fost preluaţi de PMR.

Partidul unic

Curând după înfiinţare, PMR a monopolizat spectrul politic, prin desfiinţarea partidelor lăsate să funcţioneze o perioadă după proclamarea republicii. Însă partid unic nu a existat decât în Uniunea Sovietică şi în România! De faţadă, în celelalte ţări au fost menţinute partide şi organizaţii care ajutaseră la instalarea comuniştilor la putere. Numărul lor diferă de la un loc la altul -unul în Bulgaria, două în Polonia şi în Coreea, patru în Cehoslovacia şi în Germania Democrată, pe când în China erau opt.

CEAUŞESCU - IN STRUCTURA DE PARTID 1950 - 1952

Din 1950, Nicolae Ceauşescu a fost scos de la Ministerul Agriculturii şi trimis la Ministerul Apărării, ca adjunct al lui Bodnăraş. Până în 1952, Nicolae Ceauşescu părea că a pierdut contactul cu organele importante ale PMR şi a rămas doar supleant în CC. S-a temut, oare, că apune steaua lui?

Până în 1950, Ceauşescu a lucrat în Ministerul Agriculturii, ca adjunct al ministrului şi membru al Comisiei Agrare, responsabilă cu organizarea campaniei de colectivizare. Se pare că nu s-a ridicat la înălţimea „măreţelor sarcini" ce revenea agriculturii, după cum reiese dintr-o şedinţă a Secretariatului CC, din 9 martie 1950. „Slab la organizare" a fost concluzia organului de conducere al partidului. I s-a găsit însă loc la Ministerul Apărării Naţionale, ca adjunct al ministrului Emil Bodnăraş.  Pe „linie de partid", Ceauşescu a rămas supleant al CC (1948-1952).

Reorganizarea PMR

În anul în care Ceauşescu a fost trimis la Armată, în PMR s-au petrecut schimbări importante. După a V-a Plenară (23-24 ianuarie 1950), pe lângă organele de conducere ale partidului - Secretariatul şi Biroul Politic (BP) - a apărut un al treilea mecanism, Biroul Organizatoric (BO).

Oltenia  1950

Mai citeste:

Puterea de decizie era concentrată în Secretariatul CC. Şapte activişti făceau parte din acest grup de conducere: Gh. Gheorghiu-Dej (secretar general), Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Alexandru Moghioroş şi Iosif Chişinevschi. Ultimii doi au fost cooptaţi la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej.


Lothar Rădăceanu



Alexandru Moghioroş



Iosif Chişinevschi



Gheoghe Apostol



Petre Borilă



Avram Bunaciu



Chivu Stoica



Miron Constantinescu



Alrxandru Drăghici



Dumitru Popescu



Leonte Răutu

 

În BO, celor şase secretari ai CC, li s-au alăturat alţi activişti: Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Avram Bunaciu, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constanţa Crăciun, Alexandru Drăghici, Gheorghe Florescu, Dumitru Petrescu şi Leonte Răutu. Aparatul CC s-a extins cu două comisii - Comisia Controlului de Partid şi Comisia de Revizie. În plus, existau 10 secţii: Administrativ-Politică, Agrară, Comerţ, Finanţe, Gospodărie de Partid, Industrie Uşoară, Organe Conducătoare de Partid, Sindicale şi de UTM, Planificare, Relaţii Externe, Sectorul de Verificare a Cadrelor. Pe lângă Secretariat, funcţiona o Cancelarie. Cu totul, în 1950, 865 de persoane lucrau în aparatul CC.

Între 1950-1952, Ceauşescu a lipsit din organele executive ale partidului. Se afla totuşi spre vârful ierarhiei de partid, ca membru supleant al Comitetului Central, compus din 57 de activişti (41 de membri plini şi 16 supleanţi).  

  

Doi se bat, al treilea câştigă

Viitorul politic al tânărului Ceauşescu s-a hotărât în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 9 martie 1950. Au participat la dezbateri Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi şi Alexandru Moghioroş. Printre altele, firul discuţiei a ajuns şi la instalarea  unor activişti în funcţii importante din conducerea secţiilor CC. Propunerile le-a citit Gheorghiu-Dej.

Pentru conducerea Secţiei Agrare, Alexandru Moghioroş oscila între tânărul Ceauşescu, fost adjunct la Ministerul Agriculturii, şi Vasile Malinschi, specialist în ştiinţe economice. Vasile Luca, membru al Biroului Politic şi ministru de Finanţe, l-a respins din start pe Ceauşescu, pe care îl considera „slab pentru Secţia Agrară". Ana Pauker l-ar fi trimis mai degrabă la Ministerul Afacerilor Interne (MAI).

În schimb, Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne, îl „vedea" la Comisia de Stat pentru Sfaturi. Se pare că nimeni nu-l voia pe-aproape pe Ceauşescu. Până la urmă, şi Ceauşescu, şi Malinschi au fost tăiaţi de pe listă. Celor doi le-a fost preferat Pavel Chirtoacă. Iată cum au decurs discuţiile, conform stenogramei şedinţei:

„Tov. Moghioroş: Sunt de acord că e slab (despre Ceauşescu, n.r.). Am mai propus pe Malinschi.

Tov. Gheorghiu: La Secţia Agrară ar fi fost nimerit, este economist în probleme agrare. Dacă vrem într-adevăr să stăpânim acest sector dată fiind importanţa lui, să-l punem pe el.

Tov. Luca: El este teoretician în probleme agrare, nu practician. Eu, de exemplu, n-aş avea nimic împotrivă ca Malinschi să fie ministrul Agriculturii. Nu este bine că l-am pus ministru şi acum să-l scoţi.

Tov. Ana: Eu sunt de acord să punem oameni care se potrivesc, dar să nu procedăm pripit. Să luăm 2-3 oameni, pe care îi pregătim pentru Ministerul Comerţului. Această secţie ne va ajuta la pregătirea acestor oameni. Ceauşescu nu este potrivit.

Tov. Luca: Să-l punem pe Chirtoacă.

Tov. Moghioroş: El niciodată în viaţă nu s-a ocupat de probleme organizatorice. Nu merge singur. Eu susţin Ceauşescu şi Chirtoacă, să se completeze unul pe altul.

Tov. Ana: Ceauşescu nu este bun organizator. El merge pentru MAI.


Teohari Georgescu



Tov. Teohari: Eu l-am cerut pentru Comisia de Stat pentru Sfaturi.

Tov. Gheorghiu: Atunci rămâne Chirtoacă şi trebuie dat un adjunct, un organizator bun".

Ascensiunea

Următorul pas esenţial în carieră, Ceauşescu l-a făcut după doi ani. Atunci a promovat iarăşi în structura partidului.  S-a întâmplat în 1952, în contextul excluderii din funcţii înalte a „deviatorilor de dreapta", Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Puterea s-a concentrat atunci în mâinile lui Gheorghiu-Dej. Totodată, componenţa organelor partidului s-a redus: Biroul Politic de la 13 la 9 membri, Biroul Organizatoric de la 17 la 11 şi Secretariatul de la 7 la 5.

Cei mai mulţi erau apropiaţii „Bătrânului", cum îl denumiseră camarazii de închisoare pe Dej. Printre ei s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu. La 27 mai 1952, în urma Plenarei CC al PMR, el a pătruns în Biroul Organizatoric (alături de Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Chivu Stoica, Ana Pauker, Gheorghe Stoica, Leonte Răutu, Gheorghe Florescu, Sorin Toma, Liuba Chişinevschi). Dintre toţi, era cel mai tânăr. Din poziţia de membru al Biroului Organizatoric i-a cunoscut mai bine pe şefii organizaţiilor locale ale partidului. Nimic din ce „mişca" în partid, la vârf, nu-i mai scăpa.

"Ceauşescu nu este bun organizator. El merge pentru MAI."

Ana Pauker

lider comunist

Specialişti în economie

Cei doi concurenţi ai lui Ceauşescu pentru conducerea Secţiei Agrare erau consideraţi în partid specialişti în agricultură. De naţionalitate rusă, Vasile Malinschi (1912-1992) fusese printre ilegaliştii cu studii superioare. Absolvise Academia de Înalte Studii Comerciale şi Facultatea de Drept din Bucureşti. Din 1939 era doctor în ştiinţe economice. Înainte de război a ocupat diverse funcţii în Ministerul Industriei şi Comerţului şi la Banca Naţională.

După cedarea Basarabiei la ruşi (1940), Sovietul din Bălţi l-a angajat ca inspector comercial şi economist planificator. „Tainele" economiei politice socialiste le-a aflat la Moscova, unde s-a şcolit la Institutul de Planificare „Plehanov". Coleg de şcoală i-a fost Alexandru Bârlădeanu, care s-a întors în România în 1946. Malinschi s-a stabilit în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, unde a profesat la Universitatea din Chişinău şi la Institutul Pedagogic. În 1949, a revenit în România în calitatea de consilier ministerial la Ministerul Comerţului Interior.

Cele mai importante funcţii pe care le-a ocupat au fost: ministrul Comerţului Interior (1949-1954), vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării (1954), guvernatorul Băncii Naţionale (1963-1977). Timp de zece ani, după 1955, a fost şi membru supleant al CC al PMR. Malinschi a fost promovat ca membru plin în CC (1965-1979) de Nicolae Ceauşescu.

În 1952, „Scînteia“ a publicat componenţa „organelor de conducere“ ale partidului. Ceauşescu figura în Biroul Organizatoric

Despre Pavel Chirtoacă se ştiu prea puţine lucruri. Dosarul său de cadre nu s-a păstrat la Arhivele Naţionale. După 23 august 1944, a făcut parte din echipa redacţională a ziarului „Scînteia". Silviu Brucan şi-a amintit peste ani de Pavel Chirtoacă, care avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de puşcărie". În partid a fost perceput ca un specialist în agricultură.

Lenin: „Orgburo alocă forţele"

Organizarea comuniştilor români a fost copiată după Kremlin. În structura Partidului Bolşevic Rus, Biroul Organizatoric (Organizaţionnoe biuro, în limba rusă, prescurtat Orgburo) a apărut în 1919. Rolul său l-a definit succint însuşi Lenin: „Orgburo alocă forţele, în timp ce Politburo (Biroul Politic, n.r.) decide politicile".

Lenin, părintele revoluţiei de la 1917

De-a lungul vremii, lideri sovietici importanţi precum Iejov, Kaganovici, Jdanov, Kirov, Bulganin, Malenkov, Suslov au fost membri ai acestui organ de partid. Unii dintre ei au dispărut în urma proceselor staliniste desfăşurate în anii '30. Orgburo a dispărut în 1952, prin decizia Congresului al XIX-lea al PCUS. Atribuţiile sale au fost preluate de Secretariat.

În timp ce sovieticii desfiinţau Biroul Organizatoric (BO), românii îl înfiinţau. În 1951, Dumitru Petrescu, fruntaş al PMR, s-a deplasat la Moscova pentru a-i afla atribuţiile şi rolul. Însemnările sale s-au păstrat la Arhivele Naţionale. Potrivit notiţelor, „BO rezolvă problemele mari principiale, ideologice, economice şi de partid (organizatorice) şi ia măsurile corespunzătoare. Chestiunile mai mari le supune Biroului Politic".

În mod obişnuit, BO pregătea conducerii de partid materiale „gata spre aprobare". Printre altele, expedia şi corespondenţa aparatului CC, prin poşta secretă. Tot BO organiza evidenţa membrilor de partid şi „gospodărea" documentele de partid.

Dar rolul-cheie al BO era să instaleze cadrele partidului în funcţii importante. Stalin a înţeles printre primii ce mină de aur însemna această prerogativă a Orgburo. Şi i-a datorat cucerirea puterii, după moartea lui Lenin.

Stalin, „tovariş kartotekov"

Interesul pentru „munca organizatorică" a fost atuul lui Iosif Stalin în lupta pentru succesiunea lui Lenin în fruntea Partidului Bolşevic. În 1919, Stalin era unul dintre cei cinci membri ai Biroului Politic. Ceilalţi patru erau Lenin, Troţki, Kamenev şi Krestinski. Numai că, alături de Krestinski, Stalin făcea parte şi din Orgburo. Şi, spre deosebire de toţi ceilalţi aspiranţi la puterea supremă, i-a înţeles de la început importanţa.

La iniţiativa viitorului „părinte al popoarelor", s-a înfiinţat o evidenţă a cadrelor. I s-a spus, de-atunci, „tovariş kartotekov" pentru că memora cu uşurinţă feţe, nume şi fapte.

Prin poziţia sa din Orgburo, el a ales secretarii organizaţiilor regionale, obţinând astfel controlul asupra cadrelor din provincie. Responsabil cu numirile înalţilor activişti de partid, bolşevicul originar din Gruzia i-a instalat în Secretariat pe Molotov şi Iaroslavski, fideli colaboratori. După ce a devenit Secretar General al partidului (1922), atenţia lui Stalin s-a îndreptat şi către Orgotdel (Secţia Organizare şi Instruire) şi Uchraspred (Secţia Înscrieri şi Numiri), două secţii ale CC. În fruntea Orgotdel şi-a instalat un alt protejat, pe Lazar Kaganovici, fost comandant al trupelor roşii împotriva musulmanilor din Turkmenistan.

După moartea lui Lenin (1924), cu ajutorul celor „înfipţi" în funcţii importante, Stalin şi-a asigurat devotamentul cadrelor din PCUS. Puţinii rivali au pierit apoi, unul câte unul, fiind expulzaţi din ţară sau executaţi după procese publice.

ROMA - OBELISCURILE ROMEI

Obeliscurile sunt o creaţie minunată şi inconfundabilă a arhitecturii şi sculpturii Egiptului antic. Ele au atras admiraţia altor popoare încă din antichitate şi au devenit un simbol al măiestriei şi cutezanţei creative. Din păcate, însă, o mulţime dintre ele au ajuns pe alte tărâmuri îndepărtate. Cea mai mare parte au fost smulse din mediul şi peisajul lor încă din antichitate.

Primele două le-a luat, din fosta capitală Teba, regele asirian Asurbanipal, în sec.al 7-lea e.A. A dorit să-şi împodobească cu ele capitala Ninive, după o expediţie victorioasă în Egipt. Dar cele mai multe au traversat Mediterana, pe timpul stăpânirii romane, pentru a împodobi capitala imperială şi alte oraşe italice. Aceste bijuterii ale arhitecturii au fost considerate trofee şi au sfârşit a fi plasate în faţa unor temple străine, a unor mausolee, sau pe spina unor circuri.

Mai aproape de zilele noastre, în ultimile două secole, alte câteva obeliscuri au luat drumul apusului pe calea unor donaţii ale stăpânilor musulmani ai Egiptului.

Ele dau prestanţă sporită unor capitale străine, dar niciodată nu vor mai avea valoarea decorativă produsă în apropierea vechilor temple şi în atmosfera mistică a vechiului Egipt.

Fiecare obelisc dorit de împăraţii Romei, şi adus în cetatea eternă, a avut parte de o existenţă foarte aventuroasă şi plină de pericole. Destinul lor a urmat destinul milenar al Romei, destin de glorie şi decădere. Astăzi sunt cunoscute paisprezece obeliscuri pe întinsul capitalei italiene, dintre care unul este încă ne decopertat şi încă nepus în valoare, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor.. Nu se poate contesta că ar mai exista şi altele sub marele giulgiu ce acoperă zidirile antice, aşa cum trebuie consemnat că foarte multe s-au descoperit într-o stare ce nu permitea refacerea.

Din cele 13 obeliscuri ale Romei, un număr de 8 sunt originale din Egipt, altele 5 au fost comandate a fi realizate în Egipt pentru romani. Obeliscul, care încă zace sub pământ, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor este şi el originar din Egipt.

Obeliscul de la Latran, sau din Piaţa Sfântul Ioan de Latran a împodobit templul lui Amon-Ra de la Karnak la iniţiativa faraonului Tutmosis al III-lea (1504-1450 e.A) şi terminat de urmaşul său Tutmosis al IV-lea cu hieroglifele sculptate pe trei laturi. Se spune că munca sculptirilor a durat în jur de 35 de ani.

Ammianus Marcellinus a relata că împăratul Augustus a dorit să aducă acest obelisc la Roma, dar a renunţat în favoarea unuia cu o talie mai modestă din motive legate de dificultăţile tehnice ale timpului său. După scurgerea a trei secole, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a dispus transportarea colosului monolitic de la Karnak la Alexandria, în anul 337 e.A, pentru a-l ridica la Constantinopol. El nu a mai apucat, însă, să-şi ducă la bun sfârşit planul. Fiul şi succesorul său, Constantius al II-lea (337-361 e.N), a preferat, după două decenii, în 357 e.A, să ducă obeliscul la Roma. L-a destinat să împodobească spina din Circus Maximus. Gigantul a primit loc lângă un alt obelisc, mai mic, adus petru aceeaşi spina de Augustus. Acela se găseşte astăzi în Piazza del Popolo.

Marele obelisc a fost regăsit după 1250 de ani pe acelaşi loc, la o profunzime de 7 metri şi rupt în trei bucăţi. Săpăturile s-au întreprins, în 1587, din dispoziţia papei Sixtus Quitus (al V-lea), care a avut grijă să restaureze monumentul şi să-l aşeze în Piaţa Sfântul Ioan de Latran, în anul următor, 1588. Lucrările au revenit inginerului Domenico Fontana, care a reuşit ridicarea pe data de 3 august. Inaugurarea a avut loc pe data de 10 august 1588, constituind un mare eveniment pentru o Romă aflată în ruină, mizerie şi decadenţă arhitectonică. Obeliscul a luat locul statuii ecvestre a împăratului Marcus Aurelius, care a fost mutată pe Capitoliu.

O parte din bază, pe o lungime de 0,30 metri nu s-a mai putut recupera, precum şi vârful piramidal. Inălţimea actuală atinge 32,18 metri, faţă de cea originară de 32,50 metri. Impreună cu piedestalul atinge 45,70 metri, iar greutatea monolitului este apreciată la aproape 350 de tone. Obeliscul este cel mai mare şi mai greu din Roma şi Europa.

Nu se poate trece cu vederea că fainosul Sixtus al V-lea (Quintus) a transformat anticul Forum Romanum, în depozit de materiale, acoperind vestigiile venerabile sub zece metri de resturi de dărâmături. Forumul, vechi de pe timpul Tarquinilor, a devenit atunci „Câmpul vacilor” (Campo vaccino), „o suprafaţă prăfuită înconjurată de biserici mediocre, pe lângă care se ridicau unele coloane ce ieşeau din pământ pe jumătate, o suprafaţă melancolică şi pustie”, de care nici un om cultivat nu se interesa.

Anterior acestei perioade, în anul 1536, sub pontificatul lui Paul al III-lea, Carol Quintus, apărătorul creştinătăţii la acea vreme, a făcut o vizită la Roma. Pentru a-i înlesni trecerea pe sub arcurile de triuf ale lui Constantin, Titus şi Septimius Severus, papa a dispus demolarea „ a mai mult de două sute de clădiri şi trei sau patru biserici”, după cum relatează scandalizat scriitorul francez Rabelais, martor ocular.

Este straniu că nici pe timpul Renaşterii italiene, decadenţa vechilor vestigii a fost tratată cu o indiferenţă vecină cu sacrilegiul. Mai mult, papii care domneau asupra Romei şi acordau protecţie fastuoasă celor mai mari maeştri – Michel Angelo, Bramante, Raphael, Bernini – se comportau adesea ca nişte vandali inconştienţi şi răzbunători cu vestigiile antice.

Obeliscul din Piazza del Popolo este unul dintre primele obeliscuri aduse la Roma. Pentru că este aşezat acum la începutul Viei Flaminia se mai numeşte şi Obelisco Flaminio. Impăratul Augustus a dispus să fie adus împreună cu un obelisc pereche de la templul lui Ra din Heliopolis, Egipt. El fusese ridicat în templul zeului soarelui de căte faraonul Sethi I-ul şi de urmaşul aceluia Ramses al II-lea, în sec.al 13-lea e.A. Trei faţete sunt gravate cu numele lui Sethi I-ul, iar una cu numele lui Ramses al II-lea. Cel de al doilea obelisc adus de Augustus se află astăzi în Piazza di Montecitorio, tot din Roma.

Cel din Piazza del Popolo a împodobit, începând cu anul 10 e.A, spina din Circus Maximus, unde urma să-i ţină companie un alt obelic, cel de la Latran, începând cu anul 357 e.N, deci după mai bine de trei secole şi jumătate. Ulterior, în lunga perioadă a devastărilor Romei, celor două monumente li s-a pierdut urma, fiind, probabil, răsturnate la o dată necunoscută. Ambele au fost regăsite de papa Sixtus al V-lea pe timpul săpăturilor din 1587 şi transportate, ca şi altele, pentru a ornamenta pieţe ale fostei capitale. Acesta a fost ridicat de Domenico Fontana, în 1589, în faţa bisericii Santa Maria del Popolo. Mai târziu a devenit monumentul central în Piazza del Popolo, amenajată împrejurul lui. A fost renovat odată în anul 1793, iar apoi în 1816 şi 1824. In 1818, la cele patru colţuri ale bazei s-a adăugat câte o fântână, străjuită de câte un leu sculptat şi aşezat pe un postament propriu.

Este lucrat din granit roşu de Syena, din apropiere de Assuan, măsoară 23,30 metri şi cântăreşte în jur de 235 de tone.

Obeliscul de la Pantheon sau Obeliscul din Piazza della Rotonda se numără printre obeliscurile de mici dimensiuni aduse la Roma. El a fost destinat să împodobească templul zeiţei egiptene Isis din capitala imperială. Hieroglifele săpate pe el adeveresc că a fost ridicat la Heliopolis, în Egipt, pe timpul faraonului Ramses al II-lea. A avut un obelisc pereche mult mai scurt, numit de italienii moderni, „Matteiano”, actualmente aflat la Villa Celimontana. Se apreciază că a ajuns la Roma pe timpul împăratului Domitianus (81-96 e.A).

Sub aceeaşi domnie au mai fost aduse multe altele, precum cel al Termelor lui Diocletianus (numit şi obeliscul Dogali), cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München. Toate acestea din urmă au fost găsite pe locul fostului templu al lui Isis, fiind destinate a ornamenta Propileele templelor divinităţilor egiptene Isis (Iseum) şi Serapis (Serapeum), din Câmpul lui Marte, temple amplasate foarte apropiat.

Templul zeiţei Isis a avut o existenţă foarte aventuroasă la Roma, fiind de câteva ori distrus. Printre cei care l-au persecutat a fost şi împăratul Tiberis. Acesta a dispus distrugerea templului şi aruncarea statuii zeiţei în Tibru. Templul lui Isis era plasat între Septa şi templul zeiţei Minerva şi era ornat cu mai multe obeliscuri de talie mică, aşezate în perechi. Aşa cum s-a spus mai sus, un număr dintre ele s-au găsit, distruse şi incomplete, în apropiere de biserica Santa Maria sopra Minerva din imediata apropiere a Pantheonului. Cele care s-au putut reface, au urmat destine diferite în timpurile moderne. Cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor zace încă nedeportat. 

Obeliscul de la Pantheon a fost regăsit, în anul 1373, în apropiere de Piazza di San Macuto, de la care a primit şi supranumele popular de „obelisco Macuteo”. A fost reînălţat la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. După aproape trei secole şi jumătate, în 1711, a fost dus în piaţa din faţa Pantheonului, pe timpul pontificatului lui Clement al XI-lea. Papa a cerut arhitectului Filippo Barigioni (1672-1753) să aşeze monolitul deasupra unei fântâni preexistente, fântână construită de Giacomo Della Porta (1533-1602).

Monumentul, dăltuit din granit roşu de Syena (Assuan), are înălţimea de 6,34 metri, dar împreună cu fântâna şi piedestalul atinge 14,52 metri.

Obeliscul de la monumentul Dogali sau Obeliscul Termelor lui Diocletianus a fost transportat la Roma pentru a fi plasat în preajma templului zeiţei Isis, ca şi cel de la Pantheon, cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München.

Este un obelisc mic din granit roşu de Syena (Assuan), cu o înălţime de 9,25 metri, care a fost ridicat împreună cu perechea sa în templul lui Ra de la Heliopolis, sub domnia faraonului Ramses al II-lea (1320-1278 e.A).

Redescoperit în 1883, şi a fost reinstalat în 1887, din ordinul regelui Humbert I-ul, în grădina din faţa gării centrale din Roma (gara Termini). El a devenit monument comemorativ în onoarea soldaţilor italieni morţi eroic în Etiopia, pe timpul bătăliei de la Dogali, din 26 ianuarie 1887. In acea bătălie toţi italienii au pierit după o rezistenţă îndârjită. In 1924/1925, obeliscul şi-a ocupat actualul loc, în grădina Muzeului Naţional Roman.

Obeliscul de la Villa Celimontana, este ridicat pe colina romană Caelius. Este de origine egipteană, fiind adus, ca şi altele pentru templul zeţei Isis (Iseum). A pierdut mult din dimensiunile antice, având astăzi o înălţime modestă de numai aproape de 3 metri fără piedestal. Se ştie foarte puţin despre acest monument deoarece a fost regăsită numai o mică parte a vârfului său. Poartă săpat un cartuş hieroglific cu numele lui Ramses al II-lea (1320-1278 e.A) şi este prezentat frecvent drept perechea celui de la Pantheon. Provine probabil,ca şi acela, de la Heliopolis.

Se pare că a fost redescoperit tot în sec.al 14-lea, ca şi perechea sa, şi că ar fi stat circa două secole la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. In 1582 a fost mutat de Cyriac Mattei în grădinile lui de pe colina Caelius. Familia Mattei l-a restaurat în 1820 şi l-a amplasat în grădina Villa Celimontana.

Obeliscul este foarte fragmentat. Numai partea lui superioară, de 2,68 metri, este originală. La reconstruire s-a adăugat un fragment străin, prelucrat modern, astfel încât a putut atinge înălţimea de 12,23 metri împreună cu piedestalul şi sfera adăugată în vârf. Prin lucrările de refacere a obţinut o siluetă prezentabilă.

Intre 2008-2010, obeliscul a fost restaurat din nou chiar pe locul său, primind un alt soclu şi un alt cadru peisagistic, prin crearea în jurul său a unei pieţe.

Obeliscul Montecitorio este un obelisc egiptean de la Heliopolis, de pe timpul faraonului Psammetic al II-lea (sec.al 6-lea e.A). A fost adus la Roma pe timpul împăratului Augustus, în anul 10 e.A) şi ridicat nu departe de locul actual, în Câmpul lui Marte, între actuala Piazza del Parlamento şi Piazza di San Lorezo. Astăzi se găseşte în Piazza Montecitorio (piaţa parlamentului), în faţa palatului parlamentului italian.

Provine din oraşul egipten Heliopolis, unde a străjuit templul zeului Ra. Este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan) şi poartă inscripţii hieroglifice cu multe lacune, dar dintre care se distinge cartuşul cu numele lui Psammetic al II-lea.

Augustus l-a destinat a deveni acul indicator al unui imens cadran solar orizontal în formă de sector cu o lungime de 160 de metri, realizat din travertin. Cadranul solar (horologiul lui Augustus) este bine cunoscut. Săpăturile recente au permis regăsirea unor fragmente ale lui, purtând litere de bronz ce datează de la o reamenajare de pe timpul lui Hadrianus (117-138 e.N). obeliscul s-a prăbuşit în sec.al 10-lea sau al 11-lea şi a fost redescoperit la începutul sec.al 16-lea.

După zeci de ani, în 1587, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a decis să-l restaureze şi a ordonat săpăturile necesare. Dar a renunţat când s-a constatat starea foarte proastă a monumentului, rupt în mai multe fragmente. Resturile obeliscului au fost reacoperite.

A rămas ascuns mai bine de un secol şi jumătate, până în 1748. Atunci, sub papa Benedict al XIV-lea, a fost readus din nou la lumină, în faţa edificiului cu numărul 3 din Piazza del Parlamento, acolo găsindu-se o placă comemorativă. Reinstalarea lui s-a făcut curând, sub pontificatul lui Pius al VI-lea, între 1787 şi 1792, în Piazza Montecitorio, în faţa palatului cu acelaşi nume, sediu al parlamentului italian din 1871.

Diversele fragmente găsite nu au permis reconstituirea integrală a monumentului, mai ales la bază. De aceea i s-a adăugat granit din resturile coloanei lui Antoninus, aflată în imediata apropiere. Astfel completat, monumentul prezintă un aspect foarte plăcut.

Pe vârful obeliscului s-a aşezat o sferă din bronz ajurată cu noduli, cu bandă zodiacală şi stele de bronz. Pe pavimentul pieţei s-a încrustat un meridian pe care se proiectează raza soarelui ce trece prin fereastra din globul de bronz. Datorită acestor proprietăţi obeliscul este numit „obeliscul solar”. Are înălţimea de 22 de metri şi 34 de metri împreună cu piedestalul şi sfera de bronz din vârf. Greutate lui atinge 230 de tone.

Obeliscul din Piazza della Minerva este unul dintre cele aduse din Egipt pentru a orna templul zeiţei Isis de la Roma (Iseum), din Câmpul lui Marte. Astăzi se află în faţa bisericii Sfânta Maria sopra Minerva.

La origine acest obelisc a aparţinut templului lui Neith de la Sais, în Egipt, fiind consacrat de faraonul Apries din dinastia a XXVI-a, în sec.al 6-lea e.A. Făcea pereche cu obeliscul ce se află acum în oraşul Urbino, în Piazza del Rinascimento.

In prima jumătate a primului secol din era nouă, Caligula a dispus construirea unui nou templu al zeiţei Isis la Roma. Pentru acela s-au importat numeroase statui şi sfincşi din Egipt. Nu se ştie dacă cele două obeliscuri de la Sais au fost transportate chiar atunci, sau mai târziu, sub domnia lui Domitianus, cel care a ordonat reconstruirea templului devastat de un mare incendiu din Roma.

Obeliscul a fost regăsit în 1655 şi reamplasat puţin mai departe, în 1667, în Piazza della Minerva, sub pontificatul lui Alexandru al VII-lea. Maestrul Bernini a conceput atunci un piedestal ieşit din comun, sub forma unui elefant din marmură, ataşând şi o inscripţie inspirată din înţelepciunea înaintaşilor:

« Sapientis Ægypti / insculptas obelisco figuras / ab elephanto / belluarum fortissima / gestari quisquis hic vides / documentum intellige / robustae mentis esse / solidam sapientiam sustinere. »

 « Ces symboles de la science de l'Égypte, que tu vois gravés sur l'obélisque, que soutient l'éléphant, le plus puissant de tous les animaux, prends-les comme le précepte qu'il appartient à une âme forte de porter l'immuable connaissance ».

Obeliscul de la Vatican este un obelisc egiptean, adus la Roma de către Caligula pentru a orna spina noului său circ de la Vatican, pe atunci în construcţie. Astăzi se găseşte în vasta piaţă Sfântul Petru şi este singurul obelisc egiptean din Roma care, în mod fericit, nu a fost răsturnat pe timpurile vitrege.

Se presupune că obeliscul a provenit de la Heliopolis, în Egipt. El s-ar fi aflat lângă pilonul templului lui Ra şi este atribuit faraonului Amenemhatal II-lea (sec.al 19-lea e.A). Intr-o primă fază a fost transportat la Alexandria din ordinul lui Augustus, până în Forum Augustum nou amenajat. Augustus ar fi dorit să-l aducă la Roma, dar impedimentele tehnice de atunci l-au făcut să renunţe.

Caligula agăsit posibilităţi de a-l transfera în capitală, în anul 37 e.N. pentru circul său. Plinius cel Bătrân relatează că a trebuit să se construiască o navă cu dimensiuni ne mai văzute, cu lungimea de 104. După acel transport nava a servit la o acţiune inedită. Puţin mai târziu, ea a fost încărcată cu lest şi scufundată pentru a constitui fundaţie submarină a unui mare dig în portul lui Claudius la Ostia. Săpăturile arheologice au scos la lumină resturile zidului şi ale navei pe un teren situat în incinta aeroportului Fiumicino.

Amplasamentul Circului lui Caligula este foarte bine cunoscut. El a fost demolat încă din antichitate pentru a se ridica bazilica dedicată Sfântului Petru de către Constantin cel Mare (306-337 e.N). Pe spina acelui stadion se afla, plasat în centru, marele monolit adus de Caligula. Odată cu edificarea măreţei bazilici, obeliscul a rămas în picioare, la numai câţiva metri de latura ei sudică. Gradenele de nord ale circului au dispărut sub corpul bazilicii de astăzi. Obeliscul a rămas cu mândrie pe locul său originar, loc care, după o tradiţie imemorială, ar marca locul aproximativ al martiriului Sfântului Petru, la câţiva metri de absida bazilicii lui Constantin şi, apoi, a celei actuale. Pe timpul unor săpături s-au găsit urmele bazei sale originare lângă actuala sacristie.

Uitate pe timp îndelungat în evului mediu, obeliscurile antice au revenit în atenţia papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a hotărât să le restaureze pe unele şi să le reaşeze în faţa principalelor edificii religioase romane. Pentu cel de la Vatican, inginerul Domenico Fontana a conceput o maşină de lemn pentru culcarea monolitului, pentru a-l transporta cieca 300 de metri şi pentru a-l ridica din nou. Acela a funcţionat numai patru luni şi a constituit o realizare ne mai întâlnită din antichitate.

In secolul următor, în 1660, Bernini a reamenajat Piaţa Sfântul Petru sub forma cunoscută astăzi, cu două colonade ample şi grandioase la nord şi la sud, cu monolitul la mijloc şi cu două fântâni arteziene, câte una de fiecare parte.

Foarte cunoscutul obelisc de la Vatican este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan), Are înălţimea de aproape 25 de metri fiind al doilea ca mărime după cel de la Latran şi adus cu trei secole mai târziu la Roma. Ele este cu totul lipsit de inscripţii egiptene, dar are pe două feţe dedicaţii adresate lui Augustus şi Tiberius din timpul urmaşului lor Caligula.

Obeliscul din Piazza Quirinale este unul dintre cele două care străjuiau intrarea în mausoleul lui Augustus şi astăzi stă în faţa palatului preşedintelui Italiei. Este un obelisc tăiat în Egipt, pe timpul stăpânirii romane, probabil în primul secol al erei noi (e.N.). Nu are nici o inscripţie, fapt ce îl aseamănă cu perechea sa de pe Esquilin, dar îl aseamănă cu cel de la Vatican.

Cele două obeliscuri, cel de la Quirinale şi cel de la Esquilin, adică cel din dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore, au fost aşezate la intrarea mausoleului lui Augustus pe timpul lui Domitianus (81-96 e.N). Ambele s-au prăbuşit şi rupt pe timpul evului mediu timpuriu, cel mai sigur din rea voinţă umană.

Cel de la Quirinale are 14,60 metri înălţime şi a fost redescoperit în 1527. După două secole şi jumătate, în anul 1782, a fost ridicat în piaţa Quirinale, din iniţiativa papei Pius al IV-lea (1775-1799). Cu el s.a împodobit o fântână decorată, la rândul ei, de două statui romane monumentale ale Dioscurilor Castor şi Pollux împreună cu caii lor, statui provenite din Termele lui Constantin. Monumentul poartă însemnele papei Alexandru al VII-lea (1655-1667), o stea deasupra a şase munţi.

Obeliscul de pe Eschilin se află în dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore. La fel ca şi perechea sa de la Quirinale a fost dăltuit în timpul stăpânirii romane asupra Egiptului, în primul secol al erei noi (e.N.). A fost adus la Roma pe timpul domniei lui Domitianus (81-96 e.N) şi nu are săpate inscripţii cu hieroglife, fapt ce îl aseamănă cu perechea lui cu care a străjuit intrarea în mausoleul lui Augustus, dar şi cu obeliscul de la Vatican. Acest monolit a străjuit în stânga intrării în mausoleul lui Augustus. La fel ca cel de la Quirinale, s-a prăbuşit şi s-a rupt în evul mediu timpuriu, dispărând în uitare. Are o înălţime de 14,75 metri, foarte apropiată de a celui ce i-a stat alături.

Descoperit în 1527 în spatele bisericii San Rocco, el a fost reamplasat abia după şaizeci de ani, în 1587, pe timpul papei Sixtus al V-lea (Quintus), cel care a deschis apetitul pentru vechile obeliscuri din Roma antică, dar şi cel care a acoperit cu inconştienţă, cu resturi materiale, ceea ce mai rămăsese din străvechiul Forum Romanum, for ce s-a născut încă de pe timpul regilor etrusci ai Romei.

Obeliscul de la Trinita dei Monti este situat pe colina Pincio, situată la nord de Quirinale şi care domină Câmpul lui Marte. Este înălţat în partea de sus a scării monumentale din Piazza di Spania, unul dintre punctele cele mai aglomerate ale capitalei moderne. Are o înălţime de 13,97 metri şi poartă inscripţii hieroglifice cu numele faraonilor Sethi I-ul şi Ramses al II-lea, copii destul de stângaci executate ale inscripţiilor de pe obeliscul din Piazza del Popolo.

Executat din granit roşu din carierele de la Syena (Assuan), a fost semnalat de istoricul Ammianus Marcellinus ca monolit adus în Roma după domnia lui Augustus. Acela nu a precizat  pe timpul cărui împărat a traversat Mediterana monumentul. A relatat numai că a fost instalat în grădinile lui Sallustus pe colina numită Pincio, colină plină de grădini cu numele primit de la nişte proprietari din sec.al VI-lea e.A. Pincio nu a făcut parte dintre cele şapte coline ale Romei, cu toate că a fost cuprinsă între marile ziduri ridicate de Aurelianus, în anii 270-273 e.N.

Obeliscul s-a prăbuşit chiar pe locul consacrat în epoca romană. Papa Sixtus al V-lea (Quintus) l-a cuprins în planurile sale urbanistice, dar nu a mai apucat să-l folosească.

Athanasius Kircher a fost primul care a observat similitudinea inscripţiilor lui cu cele de pe obeliscul din Piazza del Popolo şi a sugerat papei Alexandru al VII-lea ideea unei noi folosiri a monolitului.

In 1734, papa Clement al XII-lea (1730-1740) a dispus ca obeliscul să fie depozitat la Latran. Acolo a rămas 55 de ani, existând tentative de negociere pentru mutarea lui la Paris în faţa bisericii Notre-Dame. Papa Pius al VI-lea (1775-1799) a luat decizia finală, contestată în epocă, apoi unanim aplaudată, de instalare a obeliscului în locul cu frumoasă perspectivă din capătul scării Spaniei, în faţa bisericii-abaţie Trinita di Monti, biserică franceză. Incoronarea cu flori de crin a obeliscului reprezintă o delicată atenţie acordată Franţei.

Baza obeliscului rămasă în grădina de pe Pincio a fost regăsită în 1843 şi remontată în apropiere de Villa Ludovisi, unde a rămas până în 1926. Mussolini s-a gândit să ridice un monument care să amintească de marşul asupra Romei, din anul 1922. Pentru acesta a transferat baza obeliscului pe Capitoliu, unde a decorat-o corespunzător şi unde a inaugurat noul monument în 1926.

Obeliscul din Piazza Navona sau Obeliscul de la Fântâna celor Patru Fluvii este un obelisc egiptea din epoca romană. El a ocupat la Roma trei poziţii succesive.

Originea egipteană a acestui obelisc de talie mijlocie, de 16,50 metri nu este pusă la îndoială deoarece este tăiat din granit roşu de Syena (Assuan), dar inscripţiile cu hieroglife de pe cele patru feţe ale sale amintesc de numele lui Domitianus (81-96). Este vorba, deci, de o comandă a acelui împărat, comandă legată de ascensiunea lui la tron.

Pe timpul lui Domitian, se pare că a fost ridicat între templele zeiţei Isis (Iseum) şi cel al lui Serapis (Serapeum), unde probabil s-au aflat şi  cele două mari statui ale fluviilor Nil şi Tibru, astăzi conservate una la Vatican şi alta la Luvru. Locul lui se pare că a fost indicat pe marea hartă de marmură creată pe timpul Septimius Severus (Forma Urbis Severiana), pe mijlocul străzii actuale „Piciorul de marmură” (via Pie di Marmo).

La începutul sec.al 4-lea e.N, a fost reutilizat pentru a împodobi spina Circului lui Maxentius (306-312 e.N), amenajat de împărat pe Via Appia, în onoarea fiului său Romulus, mort în 309 e.N. Acolo a fost găsit rupt în mai multe bucăţi.

Obeliscul nu a intrat în planurile urbanistice ale papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a trebuit să aştepte până în 1651, sub pontificatul lui Innocentius al X-lea, pentru a fi restaurat şi plasat de Bernini pe fântâna sa din Piazza Navona (Fântâna celor Patru Fluvii), fostul stadion al lui Domitianus. Este vorba de Fântâna celor Patru Fluvii.

Obeliscul este dotat cu un porumbel, emblema unei familii romane (Pamphili) ce deţinea un palat în Piazza Navona şi care a dat mai mulţi papi.  

Obeliscul de pe Pincio este un monolit egiptean din epoca romană. Pe feţele lui se găsesc hieroglife săpate numai cu scop decorativ. Monolitul a fost adus la Roma din dorinţa împăratului Hadrianus (117-138 e.N) de a comemora pe tânărul său amant, Antinoüs şi de a-l plasa pe Via Labicana.

In sec.al 3-lea a fost dus să decoreze spina Circului Varianus, din apropiere de Porta Maggiore, construită în anul 52 e.N, sub domnia împăratului Claudius. Poarta suportă apeductul Aqua Claudia la traversarea a două artere, Via Praenestina şi Via Labicana. In antichitate s-a numit Porta Praenestina-Labicana şi a fost integrată în zidurile lui Aurelianus, în 272 e.N. Pe acel loc a fost regăsit monumentul în sec.al 16-lea.

In 1633, s-a mutat în grădina palatului Barberini, apoi în Cortilla della Pigna, la Vatican. In final, el a fost reînălţat, de către Giuseppe Valadier în grădinile de pe colina Pincio, în 1822, sub pontificatul lui Pius al VII-lea (1799-1823).

Obeliscul nedezgropat. Se află încă acoperit alături de biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi este cel de al 14-lea obelisc al Romei cu existenţă cunoscută.