ROMA - VIA SALARIA XXXX

Via Salaria este unul din drumurile consulare dintre cele mai vechi şi care pornea din Roma, spre Marea Adriatică pe o distanţă de 242 de kilometri. Acum traseul ei este urmat de o şosea modernă.

Numele de Via Salaria, spre deosebire de toate celelalte construcţii consulare de acest gen, care au fost numite după numele iniţiatorului, sau al arhitectului constructor, a derivat direct din utilizarea ei esenţială. Este vorba de transportul de sare de la Campus Salinarum de la Fiumicino şi Maccarese, zona mlăştinoasă a revărsării Tibrului. Iniţial, vechii sabini procurau sare de la gurile Tibrului în schimbul de ţiţei brut (păcură) extras la Marea Adriatică. Mai mult ca sigur că traseul acestui drum era cu mult mai vechi decât epoca romană, fiind utilizat chiar din mileniul al 2-lea e.A. Există chiar o legendă a unui tratat al regelui Tullus Hostilius cu sabinii şi cu alte triburi de pe traseul drumului, drum care traversa zona periculoasă a Apeninilor.

Ponte romano di Rieti parte din Via Salaria

Via Salaria trecea prin Poarta Collina din vechiul Zid servian şi prin Poarta Salaria din Zidul aurelian, împreună cu Via Nomentana, de care se despărţea imediat în afara orașului. Via Salaria trecea prin Reate (Rieti) şi Asculum (Ascoli Piceno) şi ajungea la Castrum Truentinum (Poero d'Ascoli), pe coasta Adriaticii. 

Piatră miliară

Via Salaria este unul dintre cele mai vechi drumuri pentru sare din Europa, iar unii autori consideră că el a fost şi motiv al dezvoltării a Romei. Traseul vechii căi romane este însoţit de rămăşiţele unor poduri străvechi, dintre care se pot aminti: Ponte del Gran Caso, Ponte della Scutella, Ponte d'Arli, Ponte di Quintodecimo, Romano Ponte (Acquasanta), Salario Ponte şi Ponte Sambuco.

In prezent traseul modern Salaria urmează pe cel corectat şi scurtat de împăratul Nerva (96-99 e.N). Via Salaria avea 4,20 metri lăţime, fiind un drum format din pietre mici, legate cu pietriş, argilă şi nisip, pe o adâncime de 50 de cm.

ROMA - CĂILE RUTIERE (Viae) CARE PORNEAU DIN CAPITALĂ XXXX

Statul roman a creat, în antichitate, o inegalabilă reţea de căi rutiere de comunicaţie, inegalată până în timpurile moderne. Necesitatea şi amenajarea unor căi de comunicaţie rapide şi întreţinute s-a manifestat şi la alte civilizaţii antice anterioare Romei. Acele căi, deşi supravegheate şi amenajate nu au atins niciodată calitatea şi trăinicia celor romane. Căile romane au durat nu numai secole ci chiar până la două milenii.

Ca în toate cazurile statelor antice, reţeaua romană de căi rutiere a pornit de la nevoi militare expansioniste şi de la cele politice, dar a servit excepţional şi nevoile de dezcvoltare economică statală şi locală.

Via Appia

Căile bine amenajate au devenit un element vital al dezvoltării statului roman, începând mai ales din sec.al 4-lea e.A, pe parcursul expansiunii şi al dezvoltării economice. Căile sigure şi nedegradabile permiteau forţelor romane o deplasare repidă şi uşurată. Reţeaua rutieră romană s-a extins până la 400.000 de kilometri, din care cica 80.500 de kilometric erau amenajaţi cu dale.

Porţiune păstrată din Via Nomentana

Atunci când Imperiul a atis apogeul puterii sale, nu mai puţin 29 de mari rute militare puteau fi accesate de la Roma, prin diverse noduri de circulaţie, prin prelungiri şi ramificaţii ale căilor iniţiale. La un moment dat, Imperiul Roman a fost împărţit în 113 provincii traversate de 372 de legături rutiere mari.

Şantier de drum principal

In antichitatea târzie, aceste drumuri a jucat un rol militar invers, prin oferirea de căi de invazie ale valurilor de barbari.

Primele căi rutiere romane de renume au pornit, după cum era normal, din capitală. Acestea au apărut pe timpul Republicii, între sec. 4-2 e.A, începând cu Via Appia. Căile rutiere republicane s-au dirijat, la început, dinspre Roma spre toate ţinuturile peninsulei italice, teritoriul italian fiind vizat primul pentru expansiune.

Via Aurelia în apropiere de Roma

La sfârşitul războaielor pumice, din Roma ieşeau unsprezece mari căi rutiere, căi care s-au ramificat şi prelungit, cu timpul, până la fruntariile cele mai îndepărtate ale strălucitului imperiu. Căile ce porneau din Roma au avut şi darul de a împărţi cartierele oraşului.

Acestea au fost:

- Via Aurelia, care traversa Tibrul pe Podul Aemilius şi trecea prin Poarta Flumentana.

- Via Lata, devenită Corso, era o prelungire urbană a Viei Flaminia, trecând printre Câmpul lui Marte şi Forumurile inperiale. Intra în oraş prin Poarta Fontinalis.

- Via Salaria, care intra în Roma prin Poarta Collina, poarta cea mai de nord a zidului servian, aflată pe colina Quirinal.

- Via Nomentana, care intra în Roma tot prin Poarta Collina.

- Via Labicana, care intra în Roma prin Poarta Esquilina, cea mai de răsărit, pe Esquilin.

- Via Tiburtina, care intra în Roma tot prin Poarta Esquilina.

- Via Praenestina, care intra în Roma tot prin Poarta Esquilina, împreună cu Labicana şi Tiburtina.

- Via Tuscolana, intra în oraş printre colinele Esquilin şi Caelius, prin Poarta Querquetulana.
- Via Appia, intra în Roma printre colinele Caelius şi Aventin, în apropiere de Circus Maximu,pe la poarta Capena.
- Via Latina, intra în oraş asemănător cu Via Appia pe la Poarta Capena.
- Via Ostiensis, intra în Roma prin două deviaţii, una prin Poarta Raudusculana, iar a doua prin Poarta Lavernalis, ambele pe colina Aventin.
Titus Livius a amintit de unele drumuri foarte familiare din apropierea Romei cu mult mai vechi decât prima cale pavată - Via Appia. In lungul ascelor drumuri formate numai prin bătătorirea pământului, el a indicat şi existenţa unor monumrnte. Drumurile primitive de care a vorbit erau nişte simple poteci rutiere, sau pietonale, nişte piste terestre prăfuite şi noroite, trasate şi folosite încă din epoca fierului, de triburile italice. Este vorba de Via Gabina, drum rural de pe timpul lui Porsena, utilizart în jurul anului 500 e.A, de Via Latina, de pe timpul lui Coriolan, în jurul anului 490 e.A, de Via Nomentana, tot în jurul anului 490 e.A, de Via Ficulensis, în anul 449 e.A, de Via Labicana, în 429 e.A şi de Via Salaria, în 361 e.A, Porţiuni din acele drumuri primitive s-au încorporat, mai târziu, în reţeaua de drumuri amenajate temeinic. Drumurile trainic amenajate, directe şi bine întreţinute, au constituit o parte vitală a dezvoltării imperial roman şi un impresionant exemplu al spiritului şi talentului constructiv al lumii romane.

ROMA - INSULA TIBERINA XXXX

Tibrul îmbrăţişază în zona centrală a Romei o insulă devenită emblematică pentru istoria oraşului. In limba latină se numea Insula Tiberina, sau Insula Tiberis. In mod simplu, era numită numai Insula. Italienii de astăzi o numesc Isola Tiberina şi a devenit un loc iniștit, idilic şi puțin desuet. Ea a fost și este insula Tibrului.

Pe parcursul istoriei a constituit, totuşi, un loc strategic, deoarece scurta trecerea de pe un mal pe altul peste podurile scurte şi solide care o uneau cu cele două maluri ale râului. Numită şi Isola dei Due Ponti, ea are o lungime de 270 de metri şi o lărgime meximă de 67 de metri. Pentru apropierea ei de cele două maluri, dar şi datorită unei izolări de tumultul agresiv al capitalei, insula a fost căutată mereu pentru locuire.

Insula Tiberina - vedere aeriană

In epoca antică, pe insulă s-a dedicat un templu zeului roman al medicinei, Esculap, omologul lui Asklepios al grecilor. Datorită acestei dedicaţii, insula a mai fost numită şi Insula Esculapi. Din străvechiul templu nu a mai rămas nici o urmă. Pe locul lui s-a ridicat târziu un spital.

Insula Tiberina - reconstituire a aspectului antic

Insula este legată de malul stâng al Tibrului, cel dinspre centrul oraşului, prin Podul Fabricius, cel mai vechi pod al Romei (62 e.A), încă în picioare. De malul drept este legată prin podul Cestius, tot de origine antică, dar renovat radical în sec.al 19-lea. In insula Tiberina s-a aciuit mult timp ghetoul evreiesc al Romei, astfel că aici se mai găsește o sinagogă şi diverse magazine ce propun produse evreiești.
Pentru un timp insula a mai fost numită de unii autori drept Licaonia sau Isola di San Bartolomeo, datorită basilicii cu acest hram, una din basilicile minore ale Romei.
Biserica a fost ctitorită pe locul templului antic de împăratul german Otto al III-lea, care, la sfârșitul sec.al 10-lea, a dedicat-o sfântului Adalbert de Praga. A fost renovată în anul 1113 de papa Pascal al II-lea și apoi în anul 1180, cu ocazia aducerii aici, de la Benevent, a relicvelor Sfântului Bartolomeu. Cu acea ocazie biserica a primit noul hram. Lăcașul a fost grav grav avariat de o inundație din anul 1557 și a fost reconstruit în 1624 cu fațadă stil baroc, datorată arhitectului Orazio Torriani. alte restaurări s-au întreprins în 1852. In anul 2000 papa Ioan-Paul al II-lea a consacrat biserica martirilor noi din sec.20 și 21.
Relicvele Sfântului Bartolomeu se găsesc sub altarul principal într-o cadă antică de porfir, cu capete de lei. Interiorul edificiului mai conservă paisprezece coloane antice și doi suporți de lei, care datează de la prima reconstrucție a basilicii. In piața din fața basilicii este ridicat un monument (pinaclu) cu sfinți în niște nișe pe cele patru laturi.  Turnul clopotniță datează din sec.al 12-lea. Poartă numele de Torre dei Caetani și este tot ce a mai rămas din castelul medieval construit pe insulă de nobilii Pierleoni.
Nașterea insulei are și ea o legendă care spune că după moartea regelui Tarquinius Superbus, romanii revoltați i-au aruncat trupul în Tibru. El s-a blocat pe fundul râului, fiind acoperit de depuneri, care au dat naştere insulei.

Biserica San Bartolomeo

Conform unei alte legende, amintită de Aurelius Victor, scriitor roman din epoca târzie, Roma a fost lovită de o epidemie, în anul 292 e.A. Atunci a fost trimisă în Grecia o delegaţie condusă Quintus Ogulanius Gallus, pentru a cere ajutor la templul lui Asklepios de la Epidaur, în Pelopones. Acolo un șarpe, ieșit de la baza statuii lui Asklepios, s-a prelins într-un ungher al navei romane. Când nava a revenit la Roma, șarpele a părăsit-o şi a înotat până la Insula Tiberina. Epidemia a încetat, iar romanii au ridicat pe insulă templul dedicat lui Esculap. Urmând acea tradiție antică, pe insulă s-a construit un spital.

Unii autori au menționat că la începuturile Romei, pe insulă au fost izgoniți răufăcătorii şi tulburenții, astfel că pe aceasta s-a constituit, pentru o perioadă, un cartier rău famat.