MILITARE - GURKHA

Gurkha – Commando-ul cutitarilor

 

 

Intr-o seara de mai din anul 1940, feldwebel-ul Siegfred Woerner statea in postul sau de paza din incinta portului Dunkerque.  Afara, Atlanticul adia o briza binefacatoare. Gandurile soldatului german au alunecat pentru o clipa la casa  natala. Reveria a fost fatala. Aparuta de nicaieri, o mana mica si negricioasa i-a cuprins gura si nasul intr-un cleste de fier. Lama ciudata a unui cutit necunoscut i-a fulgerat gatul. Un suvoi rosu a tasnit odata cu viata care parasea un trup deja inert. Cutitul s-a reintors in teaca unui razboinic marunt pe a carui figura se ghicesc trasaturi indo-tibetane, inainte ca acesta sa dispara fara zgomot. Era un Gurkha. Istoria moderna tocmai intrase in contact cu unii dintre cei mai teribili luptatori ai Asiei…

Rasele martiale

India este un adevarat mozaic de rase si popoare. In triunghiul de pamant marginit la nord de lantul semet al Himalayei si inconjurat de Oceanul Indian, traiesc sute de triburi, multe dintre acestea avand limba si cultura proprie. Pe de alta parte, inceputul secolului XIX surprindea Imperiul Britanic intr-o perioada de maxima expansiune. Bancile si comertul englezilor prosperau din plin cu ajutorul materiilor prime jefuite din coloniile intinse in intreaga lume. La acea data, India mogulilor era un urias muribund. Vechile tinuturi ale Bharatilor erau macinate de lupte interne, conflicte intre rajahii locali si lipsa de autoritate. In ciuda acestor aspecte, subcontinentul indian adapostea pe atunci cea mai bogata civilizatie a lumii.

Averile imense stranse de dinastia mogula se suprapuneau peste bogatiile incalculabile adunate timp de peste 6.000 de ani de stapanitorii hindusi. Comorile Indiei i-au atras ca un magnet irezistibil pe britanici, care au profitat din plin de situatia interna tulbure si de superioritatea armelor lor de foc pe campul de batalie. Istoria acelei perioade se cunoaste prea bine. Dupa zeci de ani de conflicte sangeroase toate regatele indiene sunt cucerite de trupele Majestatii Sale. Subjugarea Indiei incepuse, iar jaful bogatiilor naturale si exodul aurului si pietrelor pretioase spre Londra avea sa dureze pana cand India avea sa se ridice din genunchi, sub indrumarea inteleapta si blanda a lui Ghandi.

Pentru a controla si a mentine ordinea in ceea ce britanicii numeau cu emfaza “Perla Coroanei”, Compania Indiilor de Est a venit cu o idee nemaivazuta pana atunci: inrolarea sub standard britanic a asa-numitelor “rase martiale”, o denumire data de englezi triburilor razboinice si dure din noua colonie. Ideea era cum nu se poate mai stralucita, dupa cum a dovedit-o de nenumarate ori insasi cursul imperturbabil al Istoriei…

Supusii Coroanei si Rasele Martiale

Teoria raselor martiale este o ideologie rasista creata de britanicii care au ajuns in India, teorie bazata pe presupunerea ca unele grupari etnice sunt in mod natural mai inclinate pentru lupta si razboi decat altele. Termenul era folosit la inceputuri de englezii care observasera ca triburile de scotieni erau mai combative si mai agresive in lupta decat alte comunitati galice din insulele britanice. Odata ajunsi in India, englezii au extins aceasta denumire si asupra oamenilor intalniti pe acele meleaguri, clasificandu-i pur si simplu in “martiali” si “non-martiali”, in functie de obiceiurile si modul de viata al acestora. Pe masura ce englezii patrundeau in India, observau ca unele regiuni erau cucerite foarte usor, aproape cazand de la sine, in timp ce locuitorii altor tinuturi si regate opuneau o darza rezistenta. Acest fapt natural i-a dus pe britanici la concluzia ca acesti locuitori duri faceau parte din rase umane razboinice care posedau in mod natural calitati precum, curaj, loialitate, forta fizica, incredere in sine, tenacitate si inclinatie catre tacticile de lupta. Toate asa-zisele rase martiale traiau preponderent in zonele de deal si de munte.

Britanicii au inceput sa recruteze masiv membrii acestor triburi pentru serviciul militar in armata coloniala. Sesizand diferentele culturale si dispretul afisat de popoarele din vechiul Hindustan, britanicii s-au folosit la maximum de proverbul antic “Divide et Impera” pentru a-si crea o armata de indigeni duri si necrutatori cu celelalte triburi ale Indiei. Englezii au identificat un numar de circa 20 de triburi razboinice, dintre acestea, castele Nairilor, Sikh-silor si Gurkha-silor s-au remarcat in mod deosebit pe teatrele de operatiuni militare. Istoria si bravura celor din urma au dus la crearea a doua companii legendare, faimoasele British Army’s Brigade of Gurkhas si Indian Army’s Gorka.

Razboinicii Sfantului Gorkhanath

“Mai bine sa mor in lupta decat sa traiesc ca un las” - Motto-ul gurkha-silor de la inceputuri pana in prezent

Termenul de gorka sau gurkha are conotatii stravechi, lingvistii indieni afirmand ca se trage din sanskritul gau-rakka, adica protectorii vitelor. Cuvantul a fost folosit si de un personaj mistic, Gorkhanath, liderul spiritual al luptatorilor Gurkha, pentru a-si denumi discipolii. Acesti soldati de sorginte himalayana isi afirma descendenta de la rajputii hindusi si brahmanii din nordul Indiei care au emigrat in regatul nepalez. Istoria lor incepe odata cu legenda lui Bappa Rawal, printul Khalboj. In timpul adolescentei sale Bappa Rawal era un tanar care obisnuia sa haladuiasca prin padurile Himalayei. Intr-una dintre peregrinarile sale a dat peste un misterios sfant-razboinic aflat intr-o stare de meditatie profunda. Impresionat de aura degajata de straniul personaj, Bappa a decis sa stea de paza si sa-l ingrijeasca pe batranul sfant care era nimeni altul decat Gorkhanath, un mare guru tantric, considerat o incarnare a zeului Shiva. Cand Gorkhanath a revenit din meditatie a fost impresionat de devotamentul tanarului, daruindu-i acestuia gratia sa protectoare impreuna cu faimosul cutit Kukri, care va deveni apoi simbolul de temut al trupelor gurkha.

Liderul spiritual i-a dezvalui mai apoi lui Bappa ca el si tribul sau vor avea o karma de adevarati kshatria (luptatori), viitorul rezervandu-le glorie si respect. Gorkhanath i-a mai instruit si sfatuit sa lupte cu succes in fata invaziei musulmane care ameninta nordul Indiei si Nepalul. In acele timpuri, hoardele de calareti din Asia Centrala invadau Afganistanul (pe atunci teritoriu budisto-hinduist). Bappa Rawal, devenit intre timp mare capetenie razboinica a gurkah-silor a eliberat Afganistanul a carui denumire originala era Ghandara, de unde a derivat numele orasului Khandahar din prezent. De fapt istoricii considera ca miscarea anti-islamica condusa de Bappa Rawal si gurkha-sii sai a fost atat de mare incat au stopat invazia Islamului in nordul Insiei pe parcursul intregului secol VIII.

Furios pe apologetii unei religii violente si intolerante pe care nu o intelegea, Bappa a avansat in lupta contra musulmanilor pana pe teriotoriul Irakului de astazi. Spre sfarsitul vietii, Bappa se retrage pe muntele Kailasa din Tibet unde isi petrece zilele in rugaciuni, meditatii si asceza. Clanurile de gurkha sunt unificate in anul 1769 de Sri Panch, pentru ca sub conducerea lui Maharaj Dhiraj Pritivi Narayan Shahdev, sa ia nastere o dinastie gurkha in estul Nepalului, dinastie care a facut din Hinduism religia nationala in Taramul Sfant (traducerea termenului Nepal).

India, Razboaiele Mondiale, Irak, Afganistan

“Cei mai viteji dintre cei viteji, cei mai generosi dintre generosi, niciodata nu a avut tara asta prieteni mai fideli decat voi” - Sir Ralph Turner, 3rd Queen Alexandra’s own Gurkha Rifles, 1931

In decursul Razboiului Gurkha(1814-1816) purtat de aprigii himalayeni impotriva armatei Companiei Britanice a Indiilor de Est, comandantii militari scoliti in prestigioasele academii militare ale imperiului britanic nu au ramas insensibili in fata calitatilor razboinice ale clanurilor gurkha. De fapt, la sfarsitul razboiului, Imperiul Britanic a fost fortat sa semneze o pace dezavantajoasa in fata soldatilor munteni. Imediat dupa incetarea ostiltitatilor, englezii au angajat atat de multi gurkha drept mercenari de elita, incat au fost nevoiti sa creeze adevarate corpuri de armata care sa-i incadreze pe toti. Traditional, soldatii gurkha erau recrutati din comunitatile nepaleze Magar, Gurung, Ri si Limbu pentru ca mai apoi sa apeleze si la bastinasi din provinciile indiene Gharwal, Kumaon si Assam.

Strigatul lor de lupta pe care il folosesc si astazi in fiecare dimineata la apel, are conotatii mistico-religioase, “Jai Mahakali, Ayo Gorkhali”, insemnad : -Slava zeitei razboiului, Kali, iata, vin gurkha-sii”. Initial a exista o companie gurkha in armata Companiei Indiilor de Est, pentru ca in cadrul faimoasei British Indian Army (1857-1947) sa existe o serie de regimente de elita grupate in Brigada Gurkha. Din acele timpuri si pana in zilele noastre, trupele gurkha au excelat in toate razboiele si conflictele majore ale istoriei. Putem vorbi fara sa exageram de prototipul trupelor de commando. De fapt, specialistii considera ca gurkhas, prin natura antrenamentului si misiunilor efectuate, au deschis o cale de pionierat in stiinta razboiului.

Chiar daca initial au servit in regimente de infanterie, abilitatile lor naturale in lupta corp la corp, agresivitatea si violenta native, siguranta de sine, stapanirea si singele lor rece, alaturi de inclinatia lor naturala catre folosirea cutitului, i-a recomandat pentru crearea primelor unitati de commando. Loialitatea lor deosebita a dus la castigarea unui numar de 13 Cruci Victoria, cea mai mare distinctie militara britanica. Nu mai putin de 200.000 de ghurka-si au luptat in cele doua Razboaie Mondiale, precum si in conflictele locale din Hong-Kong, Borneo, Cipru, Burma, Insuelele Malvine, Kosovo, Irak si Afganistan. Cel de al doilea Razboi Mondial a secerat vietile a peste 43.000 dintre ei, fara ca aceste pierderi sa le stirbeasca curajul si dorinta de lupta.

In decursul celei de a doua Conflagratii Mondiale, gurkha si-au dovedit calitatile martiale, devenind un cosmar pentru soldatii germani nevoiti sa pazeasca obiective militare, depozite si alimente sau lagare de concentrare. Conform estimarilor facute de istorici, cele mai multe victime decedate prin injunghiere din al doilea Razboi Mondial, sunt “opera”sangeroasa a gurkha-silor din trupele de commando britanice. Cu ocazia declararii independentei Indiei, o parte din razboinicii gurkha au ales sa servesca mai departe in cadrul Armatei Majestatii Sale, pe cand ceilalti au fost incadrati in unitatile de elita ale nou infiintatei Armate Nationale Indiene.

In prezent, gurkhasii din trupele de commando britanice sunt cantonati in baza militara Shorncliffe din comitatul Kent. Soldatii sunt inca selectati din comunitatile din Nepal, circa 28.000 de tineri gurka trebuind sa treaca de selectia dura, pentru a ocupa cele 200 de locuri puse la dispozitie in fiecare an. Procedeele de selectie sunt considerate printre cele mai grele din lume, fiecare candidat trebuind sa urce alergand un munte timp de 40 de minute, incarcat cu o ranita grea de 35 kilograme. Pentru siguranta Printului Harry, curtea regala britanica a decis ca acesta sa-si execute cele 10 saptamani de stagiu militar din Afganistan in cadrul unei unitati de elita gurkha dislocata in teatrul de operatiuni militare.

Cutitul Kukri - de la Alexandru Macedon la trupele de commando

“Sunt duri, sunt bravi, sunt rezistenti si disciplinati. In cadrul fiecrui regiment sunt foarte atasati unii de altii. De fapt, putem spune ca lupta pentru camarazii lor si familiile ramase acasa. Dar ce-i face unici si de temut este indemanarea in folosirea acelui cutit cumplit pe nume Kukri” - Tony Gould- Istoric si cercetator militar

Cutitul Kukri a fost conceput de gurkha drept o arma alba de mici dimensiuni care sa poate fi ascunsa si transportata usor in timpul unei misiuni de lupta si sa fie capabila sa reteze mana sau capul unui inamic atunci cand situatia o cere. Lama sa are o lungime intre 30-38 centimetri, iar manerul este facut in mod traditional numai din corn de bivol. Kukri este probabil cel mai eficient cutit de lupta creat vreodata. In ciuda formei sale asemanatoare cu a unui bumerang, acesta arma nu a fost conceputa pentru aruncat. Kukri are un design al lamei care-i permite sa efectueze cele mai adanci taieturi de care este capabil un cutit. Forma sa este unica in toata Asia, nicio alta arma alba din India, Tibet sau China nu are lama asemanatoare cu cea de kukri.

Stramosul sau a venit in vechime din Europa sub forma sabiilor kopis si machaira purtate de soldatii greci ai lui Alexandru Macedon. Kukri a supravietuit timpurilor fiind astazi reprezentantul asa numitelor “pumnale ariene”, un gen de arme albe cu lama curbata in jos si cu taisul pe partea concava, caracteristice populatiilor indo-europene din Dacia, Grecia, Persia si India. Acest cutit cu infatisare infricosatoare este folosit in special in miscari de taiere si retezare, mult amplificate de forma si greutatea lamei. Cu toate acestea, soldatii gurkha au dezvoltat si o serie de miscari eficiente de impungere, folosite in special in cadrul luptei corp la corp, in momentele in care distanta este prea mica incat sa se poata efectua teribilele retezari.

Cu toate ca un obicei al gurkha-silor cerea ca nici un kukri sa nu-si paraseasca teaca fara a gusta sange, cutitul nepalezilor este o unealta folositoare si la sapat gropi, jupuit animale, deschis conserve, taiat lemne, croit drum prin jungla, taiat carnea si legumele pentru masa, etc. In cadrul festivalului religios hindus Dasain, kukri este binecuvantat de preot inainte de a fi folosit la sacrificarea rituala a unei capre sau oi.
Cea mai buna descriere a a modului in care este folosit in misiunile de lupta vine din partea coloneluli Gian Singh, comandant al diviziei 7 Gurkha din Armata Nationala Indiana :
“ Un gurkha din regimentul meu mi-a aratat odata cea mai eficenta cale de a folosi un kukri. Pentru inceput s-a furisat incet in spatele inamicului si l-a injughiat in rinichi. In urma acestei tehnici, corpul celui injunghiat se apleaca intotdeauna inainte deoarece, invariabil, sunt retezati unii nervi. In acel moment, gurkha i-a retezat capul nefericitului aplecat in fata, dintr-o singura lovitura. Nu mi-a venit sa cred cat de repede s-a intamplat totul. Evenimentele urmatoare din timpul razboaielor indo-pakistaneze, mi-au dovedit insa cat de eficienti sunt gurkha-sii inarmati cu kukri…”

Viata unui gurkha din trupele speciale a fost si va ramane dura si sangeroasa. Nu poate fi altfel. Acesta este pretul de sange pe care trebuie sa-l plateasca muntenii din Himalaya. Asa cum a profetit acum multe sute de ani Gorkhanath, gurul razboinic si protectorul fiecarui gurkha.

MILITARE - LEGIUNEA STRĂINĂ

Visul de a deveni razboinic, luptator sau simplu barbat al armelor ramane pentru totdeauna viu in sufletele unor copii. Cand cresc se uita in jur si nu regasesc nimic din valorile in care cred. Pasul urmator pentru o buna parte dintre acesti tineri este inrolarea. Legiunea straina este ea insasi o legenda vie care-i astepta pe toti cei gata sa-si desavarseasca destinul sub stindardul celui mai cunoscut corp militar din istoria moderna a omenirii.

In dimineata zilei de 10 martie 1831, sub soarele ucigator care ardea nisipurile algeriene, regele francez Louis - Philippe punea bazele entitatii militare denumita Legiunea Straina Franceza. Gurile rele ale istoricilor francezi spun ca aparitia unei asemenea forte armate s-a datorat faptului ca persoanelor straine le era interzisa inrolarea in armata franceza in urma unui edict oficial aparut in preajma Revolutiei din luna iulie 1830.

Scopul principal care a dus la aparitia Legiunii Straine a fost, insa, unul lipsit de aureola de romantism, aventura si eroism care avea sa invaluiasca odata cu trecerea timpului acest original grup de soldati. Regele Louis - Philippe nu a dorit decat crearea unei armate destinata exclusiv pentru protejarea coloniilor franceze si inabusirea oricaror incercari de revolta ale bastinasilor. Legionarii aveau, de asemenea, rolul de protectie al transportului materiilor prime extrase de Franta din colonii. In ciuda faptului ca in prezent multi analisti militari din cadrul N.A.T.O. considera Legiunea Straina nimic mai mult decat un anacronism, eficienta si valoarea sa ca etalon in cadrul trupelor de elita pe plan mondial, a dus la consacrarea Legiunii si a simbolurilor sale drept veritabile brand-uri recunoscute international. Faimosul corp militar a supravietuit unui imperiu, trei republici, doua razboaie mondiale, dezmembrarii retelei coloniale franceze si, in final, pierderii de catre Franta a locului de nastere al Legiunii Straine, colonia Algeria.

Istorie si profesionalism

Legiunea Straina nu este cunoscuta doar pentru ca este o unitate militara de elita. Celebrul sau “Esprit de Corps” este insasi creuzetul care uneste si anima acesta originala armata. Desi pentru detractori este doar o versiune romantata a unei banale adunaturi de mercenari cu apucaturi violent-grobiene, istoria si adevarul demonstraza exact contrariul. Datorita acestui sentiment indescriptibil de “Esprit de Corps” legiunea a supravietuit in trecut si isi trage puterea in zilele noastre. Aici vin barbati din toate colturile lumii, de toate conditiile socialesi toate religiile. Intr-adevar, unii dintre ei au un trecut nu tocmai imaculat, dar Legiunea-i primeste si le da o nouă şansa, o viata pe care societatea din care proveneau nu le-o putea oferi niciodata. Aici invata pe pielea lor si cu propriul spirit adevaratele valori ale luptatorului, alaturi de sensul pur al unor notiuni tot mai des uitate, precum Onoare, Fidelitate, Fraternitate, Sacrificiu…
Odata acceptat in randurile soldatilor, recrutul uita de deosebirile aparente dintre fiintele umane si isi slefuieste propria fiinta in conformitate cu paragrafele si regulamentele de ordine interioara ale Legiunii. Aici rasismul, egoismul, infatuarea, superficialitatea si zgarcenia sunt primele defecte umane de care viitorul legionar se va debarasa cat mai curand. Scandalagii au viata scurta in Legiune, iar consumul de alcool este prohibit. Conceptia conform careia Legiunea Straina este un refugiu pentru elemente antisociale si neadaptati nu este nimic altceva decat o simpla legenda urbana careia multi inca ii dau crezare.

De la inceputurile sale Legiunea a avut drept sediu principala oraselul algerian Sidi bel Abbes. Aici, in acest avanpost colonial francez in fata nemarginirii Saharei, se afla cea mai importanta parte din istoria si mostenirea lasata de Legiunea Straina. Asezarea si-a primit numele dupa cel al unui mistic musulman al carui mormant din mijlocul localitatii a devenit, cu timpul, centru de pelerinaj pentru credinciosii Islamului. Pana in anul 1961, Sidi bel Abbes a fost centrul principal de recrutarea al legionarilor, teren de antrenament, precum si cartierul general al Legiunii. Aici s-a slefuit spiritul Legiunii si tot aici s-a definitivat caracterul acestui grup de armata. Conform surselor istorice, sub soarele algerian s-au desfasurat unele dintre cele mai importante pagini din istoria Legiunii. Au devenit deja clasice confruntarile trecute dintre legionari si rebelii kabili care atacau neostoit forturile si taberele de campanie ale coloniei franceze.

Multi bastinasi nord-africani au ajuns totusi sa lupte sub flamura Legiunii. Pentru ei a fost infiintata o unitate speciala, faimoasa Armee d’ Afrique, compusa din nu mai putin celebrii spahii, zuavi, tiraliori, meharisti, harkii, gumi si vanatori africani. Impreuna cu voluntari veniti din intreaga lume, acestia au luptat in toate confruntatile armate din coloniile franceze din secolul 19, in razboiul franco-prusac, ambele razboaie mondiale, razboaiele din Mexic, Indochina, Benin, Madagascar, Congo si Algeria.

Momentul Camerone

Nicio evocare a vreunei batalii a trecutului nu prezinta o mai mare importanta pentru Legiunea Straina decat comemorarea bataliei de la Camerone. La data de 30 aprilie 1862, bravura si sacrificiul legionarilor i-a dus pe acestia deopotriva in legenda si in paginile istoriei universale. In preajma de zilei de 30 aprilie a fiecarui an, legionarii din lumea intreaga sarbatoresc aniversarea luptei de la Camerone. Fie ca se afla in junglele ucigatoare ale Guyanei Franceze, in desertul necrutator din Djibouti, in insulele pierdute din Pacific sau in cartierele generale din Vienot sau Strasbourg, ceremonia are o solemnitate deosebita. In cadrul unei parade publice, mana de lemn a capitanului Danjou este prezentata legionarilor si este citita cu glas tare povestirea luptei. Legionarii, cu toate decoratiile atarnand pe piept, defileaza cu inimitabilul lor pas lent si maiestuos, evocand o forta de nezdruncinat. In frunte, conform traditiei, sunt genistii, purtand sortul din piele de bivol si securea pe umar. Urmatorul moment important este acela in care seful de corp da semnalul inceperii veseliei. In ziua Cameronului si in noaptea urmatoare, totul este permis.

Compania capitanului Danjou numara in acea fatidica zi 62 de soldati si 3 ofiteri. In zori, compania escorta un convoi de refugiati catre orasul Puebla, care se afla sub asediul a 2000 de soldati ai armatei nationale mexicane. Legionarii au fost atacati de catre armata mexicana si fortati sa se adaposteasca intr-o hacienda locala denumita Camerone. In ciuda situatiei fara scapare, legionarii au luptat cu eroism pana la epuizare. Cand au ramas doar cinci legionari supravietuitori, acestia au constatat ca nu mai au munitii si au hotarat de comun acord sa atace la baioneta. Trei dintre cei cinci au fost impuscati iar ceilalti doi au fost luati prizonieri. Cei doi au fost adusi in fata generalului mexican Alberto Sanchez care, impresiunat de curajul si eroismul legionarilor, hotaraste sa-i elibereze pentru a se intoarce in Franta drept garzi de onoare pentru corpul capitanului Danjou, cazut in acea lupta.

In prezent, mana de lemn a capitanului este pastrata in Muzeul Legiunii din orasul Aubagne, unde este pazita zi si noapte de o garda de onoare. Mana din lemn apare in parada publica doar pe data de 30 aprilie.

Mergi sau Crapa

Acesta este probabil cel mai cunoscut motto al Legiunii Straine. Simplu si explicit, motto-ul este o marturie a duritatii antrenamentelor zilnice ale legionarilor si in egala masura o trimitere la vechi concepte martiale conform carora razboinicul este dator sa se infranga pe sine in fiecare zi, autodepasindu-si capacitatile umane. Cea mai importanta calitate a unui legionar este rezistenta fizica. Instructorii militari de aici insista tocmai pe dezvoltarea acesteia pentru ca odata cu rezistenta fizica creste si cea mentala iar psihicul se slefuieste la fel ca al unui razboinic desavarsit de odinioara. In comparatie cu cei 120 de pasi pe minut reglementati in cursul unui mars pentru infenteristii armatei franceze, legionarii trebuie sa mentina un ritm de 88 pasi pe minut in cadrul marsurilor.

Conditiile in care se desfasoara acestea sunt extreme de dure. In timpul antrenamentului legionarii marsaluiesc pe o distanta de 40 km avand in spate echipamentul militar si arma aferenta a caror greutate combinata variaza intre 25-30 kg in functie de anotimp si tipul de misiune. Traditional, in timpul marsului legionarii canta Le Boudin cel mai cunoscut cantec al Legiunii, vechi de peste 100 de ani. Alt aspect luat in serios in timpul pregatirii fizice si al antrenamentului de lupta, este cel al deprinderii tehnicilor de lupta corp la corp. In acest scop legionarii au dezvoltat un sistem de lupta care cuprinde elemente diverse din Karate, Jiu-Jitsu, Kung Fu, Silat si Sambo.

Nu este vorba de practicarea unei arte martiale propropriu zise, ci mai degraba de insusirea celor mai eficiente miscari folosite in lupta corp la corp. Antrenamentele sunt deosebit de solicitante atat pentru fizic, cat mai ales pentru psihicul uman. Se urmareste eliminarea fricii si a urii, considerate principalele vinovate in cazul pierderii unei lupte. Un membru redutabil al renumitelor unitati Beretele Verzi, din cadrul armatei americane, declara ca nu exista mare diferenta intre antrenamentul din Legiunea Straina si cele practicate de alte trupe de elita, cu o singura exceptie - aceea ca antrenamentul de mars, lupta si alergari se desfasoara pentru legionari in conditiile in care acestia nu au dormit in noaptea precedenta si nici nu au mancat nimic in ultimele zile…amanunte care fac diferenta!

Legio Patria Nostra

Sub simbolul Legiunii Straine, reprezentat de o grenada inconjurata de saisprezece flacari, au luptat mii de oameni de-al lungul istoriei. Pentru toti acestia Legiunea a fost casa, masa, si de multe ori chiar ratiunea de a trai. Aici un om nu era foarte mult judecat pentru trecutul sau, cat pentru calitatile de soldat si dupa capacitatea de a-si indeplini misiunile ce i se incredinteaza. S-a vorbit deseori despre legionari ca ar proveni din infractori, aventurieri fara credinta si lege, escroci, sau fii ai unor familii bogate care s-au abatut de la calea cea dreapta. Nimic mai fals. Fiecare voluntar face obiectul unei anchete discrete inainte de a fi primit. Daca se descoperea ca omul era cautat pentru fapte grave, portile Legiunii erau inchise in fata sa fara drept de apel.

Legiunea are mai multe devize, printre care si cea inspirata de de blazonul Regimentului 3 Infanterie straina : “ Legio Patria Nostra” – Legiunea este patria noastra. Noul legionar stia de acum inainte ca avea o noua familie si ca acesta nu-l va abandona niciodata, atat in lupta cat si in viata. Legiunea a avut si inca are propriile legi drastice care merg de la degradare la inchisoare. Functioneaza si un cod propriu al onoarei, dupa care erau judecati membrii ei.

Codul de onoare al Legiunii Straine Franceze

1. Legionar, esti un voluntar care serveste Franta cu onoare si fidelitate.
2. Fiecare legionar este fratele si camaradul tau de razboi, indiferent de rasa, nationalitatea sau religia lui. Considera-l fratele tau. Si el te va considera la fel.
3. Respecta-ti superiorii ierarhici precum si traditiile Legiunii. Disciplina si camaraderia sunt cu adevarat fortele pe care sa te bazezi. Curajul si onestitatea sunt singurele tale virtuti adevarate.
4. Fii mandru ca esti un legionar. Da dovada oricand de maniere elegante si inteligenta. Fii modest. Hainele si efectele sa-ti fie intotdeauna curate si ingrijite.
5. Esti un soldat de elita care are respect pentru propria persoana. Trateaza-ti armele cu respect, antreneaza-te si nu uita ca de armele tale depinde viata ta. Antreneaza-te constant astfel incat sa fii mereu in forma de lupta.
6. Misiunea ta este sfanta, indeplinesteti-o intotdneauna in respectul legilor si tratatelor internationale de razboi. Nu pregeta sa-ti risti viata pentru camarazii tai sau pentru indeplinirea misiunii.

MILITARE - PERSONALITAŢI - Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

Criza rachetelor cubaneze a marcat un moment decisiv al secolului al XX-lea, acela în care Războiul Rece dintre SUA şi URSS a fost foarte aproape de a se transforma într-o conflagraţie nucleară cu consecinţe devastatoare asupra întregii planete.

Puţini ştiu, însă, cât de aproape s-a aflat omenirea de acest punct critic, conflagraţia nucleară fiind evitată ca urmare a eforturilor depuse de un singur om: Vasili Arhipov.
Rolul jucat de acest ofiţer naval sovietic în timpul crizei rachetelor cubaneze a ieşit la iveală abia la 40 de ani după eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea Naţională din cadrul Universităţii George Washington) dedicate acestui eveniment. După ce povestea incredibilă a lui Arhipov a fost dezvăluită, Thomas Blanton, şeful National Security Archive a declarat că "Arhipov a salvat lumea".

 Un scurt istoric al crizei rachetelor cubaneze

 În luna octombrie a anului 1962, un avion de spionaj american a descoperit că URSS asambla în Cuba rachete ce ar fi putut lovi orice oraş american.


Pe 22 octombrie, preşedintele John F. Kennedy a făcut publică descoperirea într-un discurs televizat şi a cerut sovieticilor să-şi retragă armele, sugerând că era gata să declanşeze un război nuclear în cazul unui refuz.
Navele SUA au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar bombardierele americane B-52 dotate cu arme nucleare zburau în apropiere de spaţiul aerian sovietic, gata de atac în orice moment.
Criza s-a stins atunci când Hruşciov, liderul URSS, a acceptat să-şi retragă rachetele, iar Kennedy a promis că nu va invada Cuba. După ce vasele sovietice au pornit înapoi spre URSS încărcate cu armele care ameninţau SUA, americanii şi-au retras la rândul lor rachetele cu rază medie de acţiune din Turcia.



Cele două superputeri au fost la un pas de a declanşa un război nuclear. Nici Kennedy, nici Hruşciov nu au ştiut la acea vreme cât de aproape au fost de o astfel de conflagraţie, omenirea urmând să afle mult mai târziu de incidentele de pe B-59, submersibilul sovietic ce putea aduce apocalipsa nucleară.

Submarinul sovietic B-59 - cu el putea începe războiul nuclear


Incidentul a avut loc la scurt timp după ce preşedintele american John F. Kennedy instituise o blocadă în jurul Cubei. În cadrul efortului de a menţine această "carantină", forţele navale ale SUA căutau sistematic submarinele sovietice din jurul insulei. Deşi le considerau un pericol la adresa blocadei navale, la acea vreme ofiţerii navali ai SUA nu ştiau că submarinele sovietice Foxtrot erau dotate cu arme nucleare.
Procedura standard de acţiune stabilită de Secretarul Apărării Robert McNamara era următoarea: după ce submarinele sovietice erau identificate, trebuiau să fie forţate să iasă la suprafaţă şi să se identifice. Deoarece nu ştiau dacă sistemul de comunicare subacvatic era compatibil cu cel sovietic, americanii au decis să folosească grenade antisubmarine de antrenament - aşa-numitele practice depth charges (PDC) - care ar fi trebuit detonate în apropierea submarinelor pentru a le semnaliza să se ridice la suprafaţă.
Pe 23 octombrie, SUA au făcut publică această procedură, comunicând-o Moscovei şi celorlalte guverne implicate. Ziua următoare, preşedintele Kennedy a adus în discuţie în cadrul şedinţei ExCom (Comitetul Executiv dedicat crizei) ameninţarea reprezentată de submarinele sovietice, expunând riscul unui incident în timpul interacţiunilor cu acestea. Conform relatărilor ulterioare, atunci când Secretarul Apărării, Robert McNamara, a explicat cum urmau să fie folosite grenadele antisubmarine pentru comunicarea cu submersibilele sovietice, Kennedy s-a arătat foarte îngrijorat.
Pe 27 octombrie 1962, criza rachetelor cubaneze atinsese un punct critic: un avion de spionaj U-2 al armatei americane fusese doborât deasupra Cubei, iar preşedintele Kennedy ameninţa tot mai des cu invadarea Cubei, sub presiunea consilierilor militari.
La câteva ore după doborârea avionului american, navele marinei americane au identificat submarine sovietice apropiindu-se de Cuba şi au folosit aparatura din dotare pentru a le urmări mişcările. Când au considerat că submersibilele sovietice riscă să încalce blocada, navele americane au început să lanseze grenade antisubmarine pentru a le obliga să iasă la suprafaţă.
Americanii presupuneau că toţi comandanţii submarinelor sovietice fuseseră informaţi despre metoda neconvenţională prin care li se cerea să iasă la suprafaţă. Presupunerea era greşită. Guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată că a recepţionat mesajul americanilor, iar cei 4 comandanţi ai submarinelor sovietice nu fuseseră informaţi.
Situaţia la bordul submarinului B-59, unul dintre submersibilele sovietice urmărite de americani, era critică. Sistemul de ventilaţie se stricase, instalaţiile de răcire erau blocate de sare, mai multe compresoare electrice se defectaseră, iar bateriile erau aproape goale. Temperatura la bord varia între 45 şi 50 de grade Celsius, atingând chiar 60 de grade în camera motoarelor. Căldura infernală, alături de nivelul ridicat de dioxid de carbon din aer, a făcut ca numeroşi membri ai echipajului să leşine.
Comandantul Valentin Savitsky nu reuşise să comunice cu Moscova de mai bine de 24 de ore. La ora stabilită pentru comunicarea radio, Savitsky fusese nevoit să scufunde vasul în regim de urgenţă după apariţia câtorva avioane americane.
Conform regulilor stabilite de Moscova, torpilele nucleare cu care erau dotate submarinele sovietice nu puteau fi lansate decât în urma unui ordin codificat de la Kremlin. În cazul torpilelor convenţionale, ordinul de lansare putea fi dat chiar de comandatul flotilei. Cu toate acestea, torpilele nucleare nu erau dotate cu niciun fel de încuietoare specială care să prevină utilizarea neautorizată - dacă ofiţerul însărcinat cu controlul focosului nuclear şi căpitanul submarinului ar fi decis lansarea armei nucleare, acest lucru ar fi fost posibil.
Pe lângă echipaj, ce număra 78 de persoane, submarinul lui Savitsky găzduia în acea după-amiază câţiva pasageri: o echipă de experţi ce avea rolul de a intercepta şi analiza mesajele navale americane şi adjunctul comandantului flotilei de submarine, comandantul Vasili Arhipov ( foto). Deşi Arhipov şi Savitsky erau egali în grad, cel de-al doilea era responsabil de soarta submarinului, fiind căpitanul său.



In acea după-amiază, la bordul submarinului vizibilitatea era minimă. Comandantul decisese ca doar luminile de avarie să fie aprinse, pentru a conserva bateria. Din senin, în jurul vasului au început să se audă explozii puternice şi din ce în ce mai aproape. Ulterior, membrii echipajului au relatat că se simţeau "ca într-un butoi de metal lovit cu barosul".
Comandantul vasului, Valentin Savitsky, se găsea în camera de control a submarinului, alături de Arhipov şi de şeful echipei de informaţii, Vadim Orlov. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a ieşit la iveală abia în 2002, în urma dezvăluirilor făcute de Orlov.

La un pas de catastrofa nucleară

Epuizaţi, cu tot mai puţin oxigen, fără posibilitatea de a comunica cu celelalte submarine sau cu Moscova şi neştiind de ce erau atacaţi de americani, membrii echipajului de pe B-59 aveau nervii întinşi la maxim. Vadim Orlov a relatat în 2002 cum au decurs clipele acelea:

Americanii ne-au atacat cu ceva mai puternic decât o grenadă. Ne gândeam doar că ne găsiserăm sfârşitul. După atacul americanilor, comandatul Savitsky, complet epuizat după două zile petrecute pe oceane, era furios. Savitsky l-a chemat pe ofiţerul responsabil de torpila nucleară şi i-a cerut să o pregătească pentru lansare. «Poate că războiul deja a început la suprafaţă, în timp ce noi pierdem timpul aici, jos», a ţipat comandantul. «Îi vom ataca! Vom pieri, dar îi vom distruge! Nu vom face de râs marina URSS!», şi-a justificat Savitsky ordinul.

Vasili Arhipov a intervenit în situaţia tensionată, opunându-se vehement acestei decizii. În cele din urmă, Arhipov a reuşit să-l convingă pe Savitsky să nu ia o decizie pripită, într-un moment de tensiune şi oboseală. Căpitanul a fost convins de argumentele lui Arhipov şi acceptat sugestia acestuia, ridicând submarinul la suprafaţă.



Ofiţerii sovietici au descoperit că nava era înconjurată de nu mai puţin de patru distrugătoare americane, iar cerul era survolat de numeroase elicoptere ce luminau submersibilul sovietic cu reflectoare. Epuizaţi, murdari şi cu spiritul la pământ, marinarii sovietici savurau aerul proaspăt şi răcoros precum nişte oameni salvaţi de la înec.



Conform datelor marinei SUA, submarinul sovietic a ieşit la suprafaţă la ora 21:52. Savitsky a cerut marinarilor să arboreze steagul roşu al URSS (deşi în mod normal ar fi fost arborat drapelul militar folosit de marină), pentru a sugera americanilor că submarinul său este protejat de o superputere.



La o oră după ce submarinul B-59 a ieşit la suprafaţă, Savitsky a primit un mesaj de la Moscova în care i se cerea să scape de urmăritori şi să se retragă într-o poziţie de rezervă, în apropiere de Insulele Bermuda. În dimineaţa celei de-a doua zi, după ce bateriile submarinului s-au încărcat, Savitsky s-a scufundat la 150 de metri adâncime şi a plecat din punctul ce ar fi putut deveni locul în care a început cel de-al treilea război mondial.
La conferinţa în care Orlov a dezvăluit detaliile incredibile de la bordul B-59 a fost prezent şi Robert McNamara, Secretarul Apărării în timpul crizei rachetelor. Acesta a afirmat că un atac nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un război nuclear pe scară largă.
Un alt participant la conferinţă, Dino Brugioni, unul din analiştii CIA ce au interpretat primele imagini surprinse de avioanele-spion U-2, ce demonstrau prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, a afirmat că "27 octombrie 1962 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Planeta ar fi putut fi distrusă".
Criza rachetelor cubaneze avea să se încheie pe 20 noiembrie 1962, după ce Hruşciov a decis demontarea armelor sovietice ofensive din Cuba. Americanii au ridicat blocada navală, iar la sfârşitul anului au retras la rândul lor rachetele amplasate în Turcia.
În urma acestei crize ce putea avea un final nefericit pentru întreaga planetă, cei doi lideri au agreat instalarea unei linii directe de comunicare între Casa Albă şi Kremlin, aşa-numitul "telefon roşu".
Vasili Arhipov nu a fost singurul erou sovietic care a împiedicat declanşarea unui război total între SUA şi URSS. In 1983, un alt incident a fost aproape de a provoca un holocaust nuclear.

Ar mai fi astăzi posibil un război nuclear?
Conform estimărilor făcute de oamenii de ştiinţă ce editează jurnalul Bulletin of the Atomic Scientists şi care au înfiinţat Ceasul Apocalipsei pentru a atrage atenţia asupra pericolului războiului nuclear, pe Terra există în acest moment aproximativ 19.500 de arme nucleare, arhisuficiente pentru a ucide toţi locuitorii de pe planetă.
Cercetătorii spun că există un risc alarmant ca armele nucleare să fie folosite în conflictele regionale din Orientul Mijlociu, Asia de nord-est şi în Asia de sud.
Există şi semne pozitive: spre exemplu, în 2004, India şi Pakistan au stabilit, sub îndrumarea SUA, o «linie roşie» care să servească la facilitarea dialogului şi la prevenirea unei astfel de conflagraţii.
Chiar şi aşa, un război nuclear ar putea izbucni în regiune: specialiştii se tem de posibilitatea ca armele nucleare pakistaneze să ajungă sub controlul unor grupări teroriste islamiste.
O altă ţară ce ar putea sta la originea unui război nuclear este Coreea de Nord, unde Kim Jong-un a ajuns recent la putere după moartea tatălui său, Kim Jong-Il. În vârstă de 28 de ani, Kim Jong-un este cel mai tânăr lider al unui stat şi totodată cel mai tânăr conducător ce dispune de arme nucleare.
Nu în ultimul rând, Iranul este acuzat de statele occidentale că programul său nuclear nu are în totalitate scopuri civile, precum generarea de energie electrică, statul islamic fiind acuzat că intenţionează să construiască o armă nucleară ce ar destabiliza Orientul Mijlociu. Mai mulţi oameni de ştiinţă iranieni ce activau în domeniul nuclear au fost asasinaţi, iar centrele nucleare au suferit atacuri cibernetice. În decembrie 2011, fostul şef al serviciului de informaţii al Arabiei Saudite, prinţul Turki al-Faisal, a declarat că ţara sa va dori la rândul său să producă arme nucleare în cazul în care Iranul va intra, după Israel, în clubul select al ţărilor care dispun de un arsenal atomic.
Nuclear Threat Initiative, o organizaţie non-guvernamentală care pledează împotriva proliferării armelor nucleare, a dat publicităţii un clasament în care cele 32 de state care deţin cel puţin un kilogram de plutoniu sau de uraniu îmbogăţit sunt clasate în funcţie de condiţiile de siguranţă în care sunt stocate materialele nucleare. Conform rezultatelor, ţările care lasă cel mai mult de dorit în ceea ce priveşte securitatea nucleară sunt Coreea de Nord, Pakistan, Iran, Vietnam, India şi China.
Aşadar, chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, omenirea este expusă şi în secolul al XXI-lea riscului unei deflagraţii nucleare. Principalul arhitect al politicilor americane în timpul Războiului Rece şi totodată unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi din istoria SUA, George F. Kennan, pleda în anii '80 pentru renunţarea la armele nucleare, transmiţând un mesaj liderilor ţărilor cu arsenal atomic:

"Pentru numele lui Dumnezeu, pentru dragostea pe care o purtaţi copiilor voştri şi civilizaţiei de care aparţineţi, încetaţi această nebunie! Sunteţi muritori. Sunteţi supuşi greşelilor. Nu aveţi niciun drept să ţineţi în mâinile voastre - nu este nimeni suficient de înţelept şi de puternic să facă asta - o putere atât de distructivă încât să pună punct vieţii civilizate pe o mare porţiune din această planetă".

La momentul în care Kennan a scris aceste cuvinte, pledoaria sa a fost ignorată. Rămâne de văzut dacă avertismentul lui va fi luat în serios, totuşi, măcar pe ultima sută de metri.