In urma unui Consiliu de Miniştri prezidat de regele Ferdinand, la 4 decembrie 1917, s-a decis că armata română, constrânsă de necesitatea cererii de armistiţiu a aliaţilor ruşi în ziua anterioară, 3 decembrie 1917, trebuia să ia parte şi ea la tratative spre a încheia un armistiţiu cu caracter pur militar, excluzând consideraţii politice. Pentru a salva prestigiul regal şi a nu crea impresia că statul român se supune situaţiei create de revoluţia rusă, s-a decis ca regele Ferdinand să părăsească comanda armatelor şi a frontului româno-rus. Comanda armatei de pe acest front a fost încredinţată generalului Prezan care a transmis comandantului trupelor germane de pe frontul Siretului ca armata română urma să participe la armistiţiul pe care l-a propus armata rusă.
Armistiţiul intra în vigoare pe data de 5 decembrie 1917, ora opt seara, timp în care trupele române urmau a rămâne pe poziţii. Avioanele române îşi suspendau zborul, dar se atrăgea atenţia că cele germane care vor depăşi linia frontului vor fi supuse focului de artilerie.
Răspunsul Puterilor Centrale a venit prompt. La 22 noiembrie/5 decembrie 1917, arhiducele Iosef a comunicat guvernului român acordul ca tratativele pentru încheierea armistiţiului să se desfăşoare la Focşani.
Conducerea României l-a numit şef al delegaţiei române la tratative pe generalul Al. Lupescu. Mersul evenimentelor a demonstrat că decizia română de a participa la armistiţiu era necesară. Atmosfera din rândul armatei ruse se deteriora rapid şi devenea ameninţătoare pentru situaţia extrem de grea a României. Pe la jumătatea lunii decembrie 1917, doi proporgici de la Socola, unde era o bază militară rusă, au pătruns în cabinetul generalului Şcerbacev cu scopul de a-l asasina. Atentatorii au fost ucişi de garda ucraineană a generalului, dar primejdia a continuat să crească.
Locul de adunare al delegaţilor ruse şi române pentru tratative a fost oraşul Tecuci. Delegaţia rusă era formată din 21 de ofiţeri ruşi în frunte cu generalul Kelşevski, comandantul Armatei a IX-a ruse, iar delegaţia română era formată dintr-un general şi trei colonei. Delegaţia română era independentă de cea rusească.
Intâlnirea dintre cele două părţi inamice a avut loc la 24 noiembrie/7 decembrie pe şoseaua Focşanilor, într-un punct de pe linia de contact a celor două fronturi. De aici delegaţiile au fost transportate cu automobile germane la Focşani, unde au fost primite de generalul Kurt von Morgen şi colonelul Hentsch, ca reprezentanţi ai feldmareşalului Mackensen.
La dejunul oferit delegaţiei româno-ruse, germanii s-au manifestat deosebit de amiabil, încercând să dea tratativelor un caracter amical. In aceeaşi zi au început tratativele. Discuţiile de la Focşani au durat patru zile. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la orele 2330 a fost semnat un armistiţiu în vederea asigurării răgazului pentru tratativele de pace. La o întrebare a generalului von Morgen, cu intenţia vădită de a provoca zâzanie, dacă delegaţia română lucrează „sub tutela rusă“, sau în mod independent, generalul Lupescu a răspuns că procesele-verbale ale discuţiilor se vor încheia în exemplare separate, dar redactate în comun acord „ca între buni aliaţi“.
La aflarea veştii intrării în tratative de armistiţiu, Nicolae Iorga a exclamat: „A trebuit să bem şi amărăciunea acestui pahar“.
Principala discuţie s-a purtat asupra cererii părţii ruso-române, ca germanii să nu transporte trupe pe alte fronturi. Dar era clar că ei începuseră aceste mişcări de trupe. S-a găsit totuşi o clauză de compromis la punctul 8 din tratat, prin care cele două părţi se obligau a nu mai da ordine pentru mişcări operative şi transporturi după data de 5 decembrie. Discuţii lungi s-au purtat şi asupra propunerii ruse, a soldaţilor, de a se lăsa libere fraternizările de o parte şi de alta a frontului, spre a înlocui propaganda politică. Acea propunere a fost combătută atât de germani cât şi de români.
Armistiţiul semnat la 9 decembrie 1917 crea obligaţia reciprocă de a nu se putea relua ostilităţile decât prin denunţarea unilaterală a armistiţiului cu 72 de ore înainte şi cu rezerva ruşilor că va fi considerat provizoriu până când chestiunea războiului sau a păcii va fi decisă de Rusia.
Incheierea armistiţiului a creat o explozie de bucurie de ambele părţi ale frontului, dorindu-se chiar o fraternizare cu adversarii. Românii au păstrat însă o atitudine rezervată şi demnă, respingând orice propunere de acest fel.
Chiar înainte, dar mai ales după semnarea armistiţiului situaţia armatei ruse de pe frontul român ajunsese foarte curioasă. Generalul Şcerbacev nu-şi mai putea menţine comandamentul decât sub protecţia trupelor române. El nu recunoştea nici guvernul bolşevic şi nici pe generalismul Krilenko, nici pe comisarii poporului de pe lângă unităţile armatei sale.
La Roman se crease un Comitet Socialist Revoluţionar în spatele armatei, dar acesta era atât de slab încât în noaptea de 2-3 decembrie câţiva răzvrătiţi l-au arestat şi s-au constituit ei în comitet la Roman. Cete de soldaţi ruşi părăseau frontul şi se dădeau la grave neorânduieli. Comunicaţiile au început să devină nesigure iar aprovizionarea şi întreţinerea armatelor s-a transformat într-o problemă îngrijorătoare. Pe linia frontului dezagregarea lua proporţii din ce în ce mai mari, armata rusă se dezagrega şi se desfiinţa. In mintea soldaţilor ruşi încheierea armistiţiului însemna sfârşitul războiului şi întoarcerea acasă.
Comandamentele ruseşti au găsit în armata română un scut protector împotriva maltratărilor soldaţilor proprii. A rezultat astfel cea mai bizară situaţie care se putea închipui, comandanţi de armate, ofiţeri superiori, condamnaţi la moarte de proprii lor soldaţi au fost nevoiţi să se pună sub protecţia altei armate spre a se apăra, pentru a aresta şi a aduce la supunere pe proprii soldaţi.
Generalul rus Monkevitz (Monkevici) a consemnat: „In numeroase rânduri, românii, înştiinţaţi de crimele puse la cale de unii soldaţi ruşi, au organizat expediţii armate, pentru a scăpa pe victime cărora le acordau azil în regimentul lor“.
In domeniul armistiţiului românii au încercat să câştige timp, cu convingerea că Antanta va ieşi învingătoare.
Intr-o astfel de situaţie, Puterile Centrale au profitat de noile circumstanţe, considerate cu adevărat deosebit de favorabile la Berlin, Viena şi Budapesta. Dacă acele puteri aşteptau ca ruşii să se dezintegreze de la sine de-a lungul întregului front răsăritean, în ceea ce priveşte România doreau să se rezolve scoaterea ei din război în cel mai scurt timp. Ruşii mai reprezentau încă o forţă considerabilă deşi amorfă. România însă dădea semne de cerbicie.
In urma armistiţiului Puterilor Centrale cu bolşevicii şi a tratativelor de pace cu Ucraina, aproape încheiate, România intrase într-un cerc fără ieşire. Astfel, la 18 ianuarie (31 ianuarie 1918) feldmareşalul Mackensen i-a transmis generalului C. Prezan că în urma schimbărilor brutale de pe frontul răsăritean, comandamentul român trebuia să trimită la Focşani o altă delegaţie pentru încheierea unor noi acorduri. La Iaşi pasul a fost considerat un prim pas spre ultimatum.
Spre front a plecat imediat, după întrunirea Consiliului Superior al armatei, prezidat de rege, o delegaţie condusă tot de generalul Al. Lupescu, ca şi în noiembrie 1917. Pe linia frontului delegaţia română a fost întâmpinată de generalul german Hell, şeful de stat major al lui Mackensen. Acesta a remis românilor un ultimatum, cerând ca în termen de 4 zile să se trimită la Focşani împuterniciţi pentru reînnoirea armistiţiului.
La 25 ianuarie (7 februarie 1918) Consiliul de miniştri al României s-a întrunit din nou în şedinţa extraordinară. Miniştrii s-au împărţit în două tabere. Conservatorii au cerut denunţarea imediată a armistiţiului, iar liberalii au cerut prelungirea armistiţiului prin convorbiri care să evite încheierea unor documente nedorite.
Generalul Averescu, care-l cunoştea bine pe Mackensen de pe timpul studiilor în Germania, a lansat ideea unei păci separate deoarece aliatul principal Rusia se retrăsese din război. Divergenţele de păreri care dăinuiau de mai mult timp a dus la demisia din guvern a patru reprezentanţi ai partidului conservator (Take Ionescu, Mihail Cantacuzino, Barbu Ştefănescu de la Vrancea şi Nicolae Titulescu).
In situaţia creată, primul-ministru, I.I.C. Brătianu, a prezentat, la 26 ianuarie (8 februarie 1918), demisia întregului cabinet. Imediat regele Ferdinand I a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe generalul Alexandru Averescu, chiar în ziua de 26 ianuarie orele 15. Pentru formarea noului cabinet, regele, care bănuia ce se va întâmpla, îl chemase pe Averescu cu o zi înainte, 25 ianuarie (7 februarie 1918). Marele strateg sosise la Iaşi în cel mai mare secret. Printre oamenii cu care a luat legătura a fost şi Constantin Argetoianu, căruia i-a destăinuit şi intenţiile de guvernare: „Prevăd un program cu două etape. Prin aceasta înţeleg să scăpăm armata şi dinastia intacte. Restul nu mă preocupă, pentru că socotesc, ca şi Dumneata, că pacea pe care o s-o încheiem va fi provizorie. Aliaţii noştri vor înţelege, dacă nu astăzi, mâine, că nu putem face altfel“.
La 28 ianuarie/11 februarie 1918, generalul a prezentat noua sa listă a guvernului: Preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de interne ad interim – Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu – ministru de justiţie, C. Sărăţeanu – ministru de interne, Fotin Enescu – ministru de finanţe şi ad interim la domenii, generalul Iancovescu – ministru de război, Matei Cantacuzino – ministru de culte şi instrucţie, I. Luca Niculescu – ministru la industrie.
Imediat după depunerea jurământului, generalul Averescu a trimis la Buftea o delegaţie care a obţinut prelungirea armistiţiului cu 20 zile. Totodată a fost stabilită data unei întrevederi directe între el şi feldmareşalul Mackensen. Germanii au admis o prelungire a armistiţiului până la 22 februarie.
Trebuie amintită părerea lui Constantin Argetoianu pentru legăturile cu aliaţii în acele momente grele: „Cu englezii, cu italienii şi americanii nu era mare lucru de făcut. Barclay era un beţiv bătrân care nu ştia decât să strângă mâinile Reginei şi să plângă. Regina credea că plânge asupra nenorocirilor noastre, pe când el plângea pentru că i se terminase provizia de şampanie şi nu putea să mai aducă alta. Generalul Balard era un bătrân tacticos şi indiferent, care fugea de orice complicaţii şi al cărui glas nu s-ar fi putut urca în nici un caz mai sus decât ultimele birouri ale War-Office-ului. Fasciotti, ministrul Italiei, nu ne iubea şi cu toate astea vorbea altfel, se bucura de ce ni se întâmpla fiindcă prevăzuse nenorocirile noastre. Singurii cu care puteau sta de vorbă, singurii care puteau influenţa opinia publică din ţara lor, erau francezii….“
Despre tabăra inamică tot Constantin Argetoianu aprecia: „Fiecare din cei patru aliaţi, germanii, austro-ungarii, bulgarii şi turcii, îi detestă pe ceilalţi trei. Asociaţia se tăiase în două, Germania şi Austro-Ungaria de o parte, Turcia şi Bulgaria de alta. Centralii îi tratau pe orientali de sălbatici şi cu tot dispreţul… Dar şi în grupul Centralilor, între germani şi austro-ungari domneau aceleaşi sentimente, de dispreţ şi de ură. Germania, care făcea faţă la toate şi pe toate fronturile avea mâna grea şi nu îşi rumega cuvintele. Aşa că la urma urmelor pretenţiile Turciei şi Bulgariei nu aveau nici o importanţă, ale Austro-Ungariei importanţă relativă şi numai ale Germaniei cântăreau. Dar şi în Germania erau două curente, două direcţiuni, două puteri: era guvernul imperial propriu-zis şi era Cartierul General al Armatei, adică Hindengurg şi Ludendorff. Mackensen nu vorbea nici în interesul turcilor, al bulgarilor, nici al austro-ungarilor, nici a guvernului german, ci în numele Cartierului General, cu care era în directă legătură fără să treacă prin filiera Cancelariatului sau al Ministerului de externe“.
In hăţişul acestor complicaţii politice guvernul român trebuia să acţioneze cu prudenţă. Averescu a ajuns la Buftea şi a fost primit cu deosebită amabilitate de Mackensen. Cu toate că se cunoşteau de mult, Mackensen a fost rezervat, ferindu-se să facă promisiuni (era 18 februarie). O săptămână mai târziu, 11/24 februarie 1918, tot la Buftea Averescu însoţit de Argetoianu, Ressel şi Zănescu a avut o nouă întrevedere cu reprezentanţii Puterilor inamice. Au participat ministrul de externe, Richard Kühlmann, din partea Germaniei, ministrul de externe, Ottokar Czernin, din partea Austro-Ungariei, primul-ministru, Vasil Radoslavov, din partea Bulgariei şi Mehmet Talaat Paşa din partea Turciei. Intâlnirea a avut loc în castelul prinţului Barbu Ştirbey. Germanul Kühlmann s-a arătat liniştit, calm şi adesea ironic faţă de gafele în lanţ ale colegului său austro-ungar, Czernin, plin de ură şi violent. Dacă Czernin nu-şi ascundea voinţa de a umili şi chiar de a distruge, ca ţară, România, germanul manifesta doar rezerve serioase faţă de persoana regelui Ferdinand şi a dinastiei.
Cei doi i-au stabilit lui Averescu bazele păcii: a) Dinastia rămânea o problemă internă deşi înainte împăraţii Puterilor Centrale ar fi dorit schimbarea ei ca şi germanofilii interni; b) Armatei nu i se va impune nici o condiţie umilitoare, dar o parte urma a fi demobilizată; c) Raporturile economice trebuiau să aibă în centru interesele Puterilor Centrale, cu un comerţ exterior impus de acestea; d) Teritorial România urma să cedeze Dobrogea în întregime Bulgariei, încă dinainte de încheierea păcii şi ca o condiţie a prelungirii armistiţiului şi o fâşie largă de teritoriu de-a lungul frontierei cu Austro-Ungaria. Acest ultim punct a provocat dezacordul, adică criza în mersul tratativelor. Trebuie spus că se promitea României un culoar de ieşire la mare pe traseul Cernavoda-Constanţa.
La aflarea condiţiilor generalul Alexandru Averescu a replicat cu o demnitate rece: „Ca general şi ca patriot român eu nu-mi voi pune niciodată semnătura pe un asemenea tratat. Nu cred că în România liberă, la Iaşi sau în Moldova să se găsească un om care să semneze o asemenea amputare a ţării. In condiţiile pe care le vreţi să le impuneţi nu veţi putea încheia pacea decât cu unul din ostaticii pe care îi deţineţi la Bucureşti. Trebuie să vă previn însă că o asemenea pace smulsă şi semnată sub ameninţarea baionetelor va fi fără valoare şi fără efect pentru toţi românii rămaşi liberi“.
In această situaţie, Czernin i-a solicitat primului ministru român să-i mijlocească o întrevedere cu regele Ferdinand I. Această cerere a constituit un moment foarte greu în evoluţia tratativelor de pace. Monarhul român nu vroia să-l întâlnească pe Czernin, fiindcă, în trecut, acesta îl insultase de mai multe ori şi totuşi la insistenţele lui I.C. Brătianu şi a mesajului transmis de împăratul Carol al Austriei-Ungariei, mesaj adus de fostul ataşat militar, colonelul Randa, regele Ferdinand a acceptat întâlnirea în interesul României.
Intâlnirea dintre cele două personalităţi s-a desfăşurat în ziua de 14 (27 februarie 1918) în vagonul regal staţionat în gara Răcăciuni, din apropiere de Bacău.
Inainte de tratativele încheiate rău la 24 februarie 1918, stil nou, şeful Marelui Cartier austro-ungar, Arz, i-a cerut lui Czernin ca, cel mai târziu la 22 februarie, tratativele de pace să fie începute cu România, spunând: „Atât din punct de vedere pur militar, cât şi din punct de vedere al aprovizionării, pacea cu România mi se pare neasemănat mult mai de importantă şi mai urgentă decât cea cu Troţki şi Lenin“. (Tratativele de la Brest-Litovsk se întrerupseseră). Austro-Ungaria se afla sub sceptrul foametei şi era mai repezită decât Germania. Pe deasupra, Czernin considera ca absolut falsă părerea unora din tabăra sa că România s-ar afla la capătul puterilor şi că i s-ar putea impune orice condiţii. Se exprimase că: „Românii erau aşezaţi în poziţii foarte puternice; moralul armatei lor era admirabil şi, la ultimul mare atac de la Mărăşeşti, trupele lui Mackensen suferiseră pierderi sângeroase“. Această părere se exprima chiar dacă în acel moment armata română era singură şi avea pe front 20 de divizii de infanterie şi cavalerie, faţă de 45 ale vrăjmaşului.
Oricum Puterile Centrale erau foarte interesate să elimine problema României, căci altfel nu ar fi acceptat tergiversările, iar Ottokar Czernin nu ar mai fi încercat o soluţie prin convorbirea cu regele Ferdinand. La întâlnire, Czernin s-a prezentat în uniformă cu La Toison d'Or la gât şi cu aere de condescendenţă care au făcut întâlnirea şi mai penibilă. Audienţa a durat numai 20 de minute. Czernin a declarat că nu a venit pentru a cere pace, deşi minţea, ci a venit din partea suveranului său care „cu toată trădarea României“, vrea să-i dea dovezi de toleranţă şi mărinimie, dacă regele primeşte imediat condiţiile de pace expuse pentru 24 februarie 1918. Ca să intimideze, a spus că toate forţele Puterilor Centrale de pe frontul de răsărit erau deja libere, prin tratatul încă neparafat de la Brest Litovsk. Deci frontul de la Marea Baltică la Bucovina nu mai exista (fapt încă neadevărat). A insistat să precizeze că în acest caz forţele române nu vor rezista mai mult de 4-6 săptămâni, dar nu a adăugat că Puterile Centrale se simţeau şi ele sleite şi că nu-şi mai doreau pierderile din vara lui 1917 pe frontul românesc. Regele a răspuns că România nu poate respira fără Dobrogea şi că s-ar putea pune în discuţie numai Cadrilaterul. Czernin i-a răspuns că: „dacă noi am fi la Budapesta, condiţiile voastre, ale românilor, ar fi mult mai grele şi că el ne va asigura accesul la Constanţa“. Previziunea lui Czernin s-a adeverit. După un an şi cinci luni românii s-au aflat la Budapesta şi şi-au impus voinţa. Ferdinand a protestat împotriva condiţiilor de pace, excesiv de grele şi a menţionat că nu se va găsi nici un guvern român care să accepte cedarea Dobrogei. Czernin a replicat, recomandând un guvern Marghiloman (filogerman) spre a salva România şi a primi condiţiile. Diplomatul austriac a oferit regelui şi ajutor diplomatic pentru dobândirea Basarabiei (pe care diviziile române deja o cuceriseră de la ruşii bolşevici în retragere). In final, Czernin a ameninţat că dacă România nu acceptă condiţiile expuse la 24 februarie, Puterile Centrale vor şti să obţină în patru săptămâni o alta mult mai dureroasă şi că împăratul Dublei-Monarhii nu va putea garanta menţinerea monarhiei române.
Zelul pe care îl desfăşura Czernin avea în spate situaţia tulbure din culisele comandamentului si diplomaţiei austro-ungare. Intre cele două mari Puteri Centrale era încă valabil acordul oneros de la Krenznach. Ca urmare, la Brest-Litovsk, Czernin sprijinise pe ministrul german Kühlmann pentru a asigura Germaniei anexarea unor provincii marginale din Rusia şi „rectificarea de frontieră“ spre Polonia. In schimb România cădea în lotul de pradă al Austro-Ungariei, mai ales în domeniul rectificării de graniţă din Carpaţi, pe care ungurii o cereau cu insistenţă.
Divergenţe suplimentare se alimentau şi între austrieci şi unguri. Austriecii şi ungurii vedeau în pacea cu România un prilej de exploatare economică. Ungurii, în plus, vroiau slăbirea statului şi poporului român.
Pe de altă parte, raporturile de forţe de pe frontul român nu reprezenta acea superioritate zdrobitoare care se afişa. Impăratul Carol I al Austriei telegrafiase ministrului său de externe, contele Czernin, imediat după sosirea aceluia la Bucureşti, că el nu permite trupelor sale să înceapă vreo nouă ofensivă, nici pe Siret şi nici în alt sector al frontului românesc, iar generalul Hell, şeful de stat major al lui Mackensen, a declarat că trupele germane, împuţinate prin trimiterea câtorva divizii pe frontul de Apus, imediat după armistiţiu, erau prea slabe pentru a risca singure o acţiune ofensivă, mai ales după cele întâmplate prin înfrângerile din vară.
Cu toate acestea întrevederea dintre Ferdinand şi Czernin a hotărât soarta guvernului Averescu, guvern prea ferm în tratative. Inainte de a cădea, Averescu, după ce a luat contact cu I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu a făcut o nouă încercare la 1 martie 1918 (la patru zile după întâlnirea lui Ferdinand cu Czernin), cerând Puterilor Centrale să renunţe la condiţiile sine qua non de la 24 februarie şi să consimtă a începe tratative într-un spirit de conciliaţiune. Cei doi plenipotenţiari ai Puterilor Centrale, urmând tactica lor de intimidare au răspuns că mesajul român era nesatisfăcător şi au somat guvernul român să primească cele patru condiţii de la 24 februarie 1918, în special cedările de teritorii. In caz contrar, dacă nu se dădea un răspuns până a doua zi, 2 martie, ora 12, armistiţiul va fi considerat ca denunţat chiar de la acea oră.
Condiţiile impuse au creat mare revoltă între politicienii români. Atât I.I.C. Brătianu cât şi Take Ionescu s-au exprimat împotriva acceptării umilitorului tratat propus de inamici.
Au urmat trei Consilii de coroană, pe 17, 18 şi 19 februarie/2, 3, 4 martie. Pe timpul celui de al doilea Consiliu de coroană a sosit o telegramă din partea Puterilor Centrale în care s-a arătat că: „întrucât guvernul român nu a dat la timp răspunsul, se impuneau noi condiţii suplimentare: rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, demobilizarea a 8 divizii româneşti, permiterea trecerii de trupe austro-ungare prin Moldova, pentru a invada Ucraina, repatrierea ofiţerilor Antantei aflaţi în România“.
Take Ionescu s-a declarat cu hotărâre împotriva încheierii oricărei păci separate şi a propus retragerea Regelui, a guvernului şi a unei părţi din armată în sudul Rusiei, pentru a ne păstra toate drepturile faţă de aliaţi.
I.C. Brătianu s-a declarat partizan al rezistenţei armate şi în caz contrar formarea unui guvern Marghiloman şi acceptarea în bloc, fără tratative, a condiţiilor inamicului, pentru a se demonstra că nu este vorba de o pace tratată şi acceptată, ci de o pace impusă.
La al treilea Consiliu de coroană (4 martie 1918) au participat şi generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu, care alături de Averescu au conchis că rezistenţa armată ar fi adus ostaşilor pierderi incalculabile.
A doua zi, două delegaţii au plecat spre a lua contact cu delegaţii duşmani. La Focşani s-a semnat în ziua de 5 martie protocolul de prelungire a armistiţiului (trecuseră trei luni de la semnarea primului armistiţiu, la începutul lui decembrie 1917). In aceeaşi zi, la Buftea, în Palatul lui Barbu Ştirbey, delegaţia română, în frunte cu C. Argetoianu, a semnat tratatul preliminar de pace, impus de puterile duşmane. Părţile semnatare înţelegeau că armistiţiul expirat la 5 martie se prelungea cu 14 zile şi că erau pe deplin înţelese în acest răstimp pacea definitivă va trebui să fie încheiată pe baza următorului acord:
1. România cedează Puterilor aliate Dobrogea până la Dunăre, în nord;
2. Puterile Centrale vor avea grijă să întreţină pentru România o cale comercială la Marea Neagră prin Constanţa;
3. Rectificările cerute de Austro-Ungaria la frontiera cu România sunt acceptate de România în principiu;
4. De asemenea se admit în principiu măsuri economice corespunzătoare cu situaţia;
5. Guvernul român se obligă de a demobiliza imediat cel puţin 8 divizii din armata română. Conducerea demobilizării se va face în comun de către comandamentul superior al Grupului de armate Mackensen şi de către comandamentul suprem al armatei române. Indată ce între Rusia şi România va fi restabilită pacea se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române;
6. Trupele române vor trebui să evacueze teritoriile monarhiei austro-ungare ocupate;
7. Guvernul român se obligă să înlesnească, pe cât îi stă în putinţă, transportul de trupe ale puterilor aliate din Moldova şi Basarabia spre Oradea, pe căile ferate;
8. România se obligă de a concedia imediat pe toţi ofiţerii puterilor cu care Impătrita Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria, Turcia) se află în război cu garanţia liberei treceri;
9. Acest tratat intră în vigoare imediat.
Spre deosebire de germanofilul Al. Marghiloman, generalul Averescu n-a recunoscut caracterul de pace preliminară a actului semnat la Buftea la 5 martie. Il considera decât o convenţie pentru prelungirea armistiţiului, fără caracter definitiv.
Câteva zile după acel moment, la 27 februarie/12 martie, generalul Averescu a prezentat demisia guvernului, cu toate că din onoare regele a respins-o. Discuţiile pentru formarea unui nou guvern s-au prelungit pe parcursul a şase zile. Abia la 5 (18) martie s-a constituit cabinetul de Alexandru Marghiloman, omul care era pe placul Puterilor Centrale şi care şi-a asumat sarcina de a obţine condiţii de pace mai uşoare.
Noul premier a încercat să obţină uşurarea condiţiilor impuse de Puterile Centrale, dar nu a izbutit nici o concesie importantă. Intre timp, la 22 martie, tratativele de pace au continuat pe patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică; de această dată la Palatul Cotroceni, în sala unde la 27 august 1916 se decisese intrarea Românie în război.
Delegaţiile însărcinate cu tratativele erau conduse: pentru România de primul-ministru Al. Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul-ministru Radoslavov şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa. Czernin a fost obligat să demisioneze curând datorită implicării în tratativele secrete de pace separată duse de Sixt de Bourbon, fratele împărătesei Ziţa. A fost înlocuit la 14 aprilie prin succesorul său, Burian. Delegaţii germani îşi aveau formulate textele, atât ale tratatului cât şi pe cele ale unor numeroase convenţii. Protestele şi explicaţiile delegaţilor români erau inutile. Replica stereotipă adresată românilor era aceasta: „Dacă în loc de a fi noi la Bucureşti, eraţi dvs. la Budapesta iar aliaţii dvs. la Berlin, ne-aţi fi tratat la fel…“ (Cuvintele lui Czernin din convorbirea cu regele Ferdinand).
In cursul unei şedinţe, unul din delegaţii români, profesorul de drept internaţional Missir, nu a putut să-şi reţină lacrimile. Ministrul plenipotenţiar Kriege l-a consolat cu cuvintele: „Nu te întrista pentru atâta lucru; este o nimic toată pe lângă ceea ce pregătim Franţei şi Angliei, pentru pacea din Vest“.
Pentru cunoaşterea complexităţii evenimentelor în derulare este interesat un fapt petrecut la 23 februarie la Buftea, către finele tratativelor de pace, fapt prezentat cu precizia lui recunoscută de Constantin Argetoianu.
Kühlmann i-a adresat politicianului român rugămintea de a-i acorda o întrevedere pentru orele 16. Germanul, care se afla în competiţie cu Monarhia austro-ungară pentru ocuparea Odesei şi deci avea nevoie de permisiunea trecerii trupelor prin sudul Moldovei şi Basarabiei, a trecut frontal la problemă spunând: „Războiul îl facem noi, nu ăia (în ăia erau cuprinşi austriecii, mai ales austriecii). Războiul îl facem noi şi prin urmare de noi depinde dacă vrem să-l facem sau nu. Aşa stând lucrurile, condiţiile de pace tot noi le vom dicta. Să-l lăsăm pe Czernin să trăncănească. Austria a primi ce vom vrea noi să-i dăm. Nu mai vorbesc de turci şi de bulgari. Caraghioşi. Prin urmare te rog a nota şi a refera la Iaşi următoarele: puteţi încheia o pace excelentă. Nici o cesiune teritorială, nici în Dobrogea, nici la graniţa Carpaţilor. Nici o palmă de pământ. Dimpotrivă, pe lângă Basarabia veţi mai obţine şi rectificări de frontieră în Bucovina. Clauzele economice şi juridice vor fi revizuite şi pe acest teren totul va fi în situaţia existentă înainte de 1916. Pentru o asemenea pace, punem o condiţie: Veţi încheia o alianţă militară cu noi. O, ştiu, armata dvs. este istovită, oamenii vor pace nu război. Dar noi nu v-am cere o armată, nici măcar un corp de armată, nici o divizie, nici o brigadă, nici un regiment. O simplă companie cu drapelul Dvs., pe frontul de vest ne ajunge“.
Planurile Germaniei erau evidente, dar nu corespundeau cu cele de la Iaşi.
Referitor la noul cabinet condus de Marghiloman, C. Argetoianu a făcut următoarele aprecieri: „Guvernul Marghiloman a fost ceva fără precedent în istorie. Constituit în teritoriu ocupat, cu voia şi cu concursul inamicului şi compus din necredincioşii cauzei noastre, a fost primit totuşi ca guvern legitim şi naţional dincoace de front, în partea ţării rămasă liberă şi independentă. După ce a sărutat cizma lui Mackensen, la Bucureşti, şi a primit investitura Puterilor Centrale, Marghiloman a venit la Iaşi şi a depus jurământ în faţa Regelui României…. Domnul Marghiloman şi colegii săi guvernau Moldova în numele Regelui Ferdinand, iar la Bucureşti în numele lui von Tscheppe, guvernatorul teritoriului ocupat, sau a lui Mackensen stăpânul tuturor“.
La 24 aprilie (7 mai) 1918, după aproape 50 de zile de discuţii a fost semnate la Bucureşti tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale, precum şi actele adiţionale.
Pacea de la Bucureşti a lăsat României o independenţă formală, dar regele Ferdinand a amânat într-atât semnarea ei încât spre sfârşitul anului ea a devenit caducă. La sfârşitul anului 1918 printr-o hotărâre a guvernului şi a parlamentului român a fost anulată ca urmare a victoriei Antantei.
