MAMAIA

Mamaia a apărut din necesitatea ca oraşul Constanța să aibă o plajă modernă, ținând cont că fosta plajă ("La Vii") devenise impracticabilă odată cu construirea, din 1899, a noului port maritim.
Intemeietorul Mamaiei se consideră a fi prof. Ion Bănescu, primar al Constanței, sub a cărui conducere, din 1905, s-au amenajat primele spații turistice, pe cordonul de nisip dintre Mare și Siutghiol. Anghel Saligny vorbea de necesitatea realizării infrastructurii unei noi stațiuni și a facilităților adiacente activității de turism încă din 9 ianuarie 1904.

Mamaia anii ' 60

Statiunea Mamaia a fost amenajată în anul 1906, pe limba de uscat nisipos situată între Lacul Siutghiol, la apus, şi Marea Neagră, la răsărit. Totuşi, amenajările se reduceau doar la două pavilioane terminate cu câte un foişor, dispunând fiecare de 56 de cabine, precum și 80 de gherete mobile (45 pentru bărbați și 35 pentru femei).

Mamaia  anii '60

Lacul Siutghiol este unul dintre cele mai mari lacuri cu apă dulce care bordează litoralul Mării Negre, Se află la 2 metri deasupra nivelului Marii Negre şi începe la 1 km nord de Municipiul Constanţa. Se intinde pe o lungime de 8 km pe directia N-S şi are o lăţime variabilă între 700 şi 4000 de metri. Este alimentat de izvoare subterane, care i-au dat caracterul preponderent de lac cu apă dulce.

Plaja Mamaia 1964 - era mult mai lată ca în prezent

Primele construcţii din noul amplasament turistic de la Mamaia s-au ridicat în 1906 şi erau constituite din cabine din lemn, reunite sub două pavilioane, terminate cu câte un foişor şi o punte care înainta în mare. Amenajările se reduceau doar la cele două pavilioane terminate cu câte un foişor, dispunând fiecare de 56 de cabine, precum şi la 80 de gherete mobile (45 pentru bărbați și 35 pentru femei).

Mamaia Hotel Rex - interbelic

Mamaia Hotel Rex - interbelic

Inaugurarea a avut loc pe 22 august 1906, construcţiile fiind amenajate după planurile arhitectului peisagist E. Recont. Primele oportunități de distracție şi deconectare cotidiană au apărut pe aceste locuri când Giovani Macri ş-ai instalat aici primul joc de noroc şi apoi un joc de căluşei lângă halta de la băi. Fanfara formată din 42 de oameni ai Regimentului de Infanterie 34 cântă săptămânal la Mamaia, încă din 1905. Pe la 1906 existau deja amenajări de lemn şi restaurante cu profil pescăresc. Până la Primul Război Mondial câteva zeci de mii de români vizitau anual Mamaia.

Mamaia - Plaja 1910

In 1906 au sosit la Mamaia peste 45.000 turiști, un număr fabulos pentru timpurile respective.

După 1920, familia regală a intuit potențialul turistic al Mamaiei. Ea acceptă un cadou al primăriei de atunci, reprezentat de 4 hectare de teren între lacul Siutghiol şi mare, unde s-a construit un mic palat în stil românesc. La nord și la sud de acestea, primăria oraşului a parcelat câteva sute de terenuri, pe care au apărut zeci de vile până în 1940.
Pentru a înlesni accesul turiştilor către Mamaia (sau ceea ce acum înseamnă zona Cazinoului din Mamaia), între gara Constanţa şi staţiune s-a montat o linie de cale ferată pe traseul de astăzi se al Bulevardului Mamaia. Aceste construcţii au reprezentat centrul activităţilor turistice până la dispariţia lor într-un incendiu în 1920. Inaine fuseseră devastate de trupele germane, bulgare, turceşti şi ruseşti care se luptaseră pentru Dobrogea în Primul Război Mondial.

Extinderea staţiunii

Imediat după încheierea Primului Război Mondial, staţiunea s-a dezvoltat şi a început amenajarea ei, o dată cu construirea rezidenţei de vară a familiei regale, în actualul Club Castel. In anul 1925 s-a construit Cazinoul, iar în anul 1934 a apărut primul hotel, de fapt o vilă. Primul hotel în adevăratul sens al cuvântului, a fost „Rex” (1936), iar abia în 1957 a apărut şi hotelul „Bucureşti” (actual IAKI), care şi astăzi reprezintă unul dintre hotelurile deosebite din staţiune. După 1959, la Mamaia s-a trecut la revigorarea turismului pe litoralul românesc, astfel încât să fie suportată avalanşa de turişti atraşi de nisipul fin.

Mamaia Cazinoul vechi

Până prin 1957 accesul românilor pe litoral era restricţionat de faptul că Dobrogea era considerată "teritoriu de zonă" militară. Oricine dorea să călătorească în Dobrogea, chiar la eude, trebuia să posede un act de trecere la răsărit de Dunăre. In trenurile spre Constanţa, în anii '50, înaite de Cernavodă, actele călătorilor erau controlate de militari din trupele de securitate. Liberalizarea trecerii în Dobrogea s-a realizat după retragerea trupelor de ocupaţie sovietice, retragere aprobată de Nikita Hruşciov, urmaşul lui Stalin.
In perioada de după război, plaja sălbatică dintre Constanţa şi Năvodari a reprezentat teren de aplicaţii militare şi trageri pentru trupele sovietice şi, mai rar, române. Plaja era sălbatică pentru că era ondulată de dune şi acoperită de o veegetaţie dominată de plante cu ghimpi. Prin acei ani '50, hotelul Rex era ocupat numai de ofiţeri ruşi şi păzit cu străşnicie de santinele.
Dezvoltarea staţiunii s-a produs în două etape: între 1959–1965 în partea sudică (de lângă Constanţa), începând de la hotelul „Parc”, iar partea nordică a fost ridicată în timpul lui Ceauşescu, adică între anii 1982 – 1985 (dincolo de hotelul Rex). In anul 1968 a fost inaugurat cel mai modern, dar totodata şi cel mai mare complex hotelier român, în componenţa căruia ai intrat hotelurile: Venus, Riviera, Astoria, Metropol, Majestic, Mercur şi Minerva, oferind un total de 2700 locuri de cazare. Mamaia a avut o perioada de glorie până în anii 1980, aceasta fiind o staţiune preferată şi de straini, mai ales de cei din "Lagărul socialist". Staţiunea a avut o perioadă mai putin favorabilă dupa anii 1990, însa in ultimii ani şi-a recuperat preferinţa turiştilor români, deşi nu oferă condiţiile staţiunilor bulgare, mult mai bine organizate turistic şi mai ieftine.

Mamaia  2012

Reclama din ziarul „Dimi­neaţa”, din 30 august 1912, promovată de Agenţia de publicitate Carol Shulder & Comp, ne indică o serie de aspecte interesante pentru acel moment. Primul ar fi acela că promovarea unei destinaţii turistice nu era făcută prin agenţiile de voiaj cum ne-am fi aşteptat, ci de agenţiile de publicitate.

Mamaia 1935 Pasarele din faţa Cazinoului

Al doilea, că sexualitatea era încă de atunci o componentă a marketing-ului – afişul era însoţit de un slogan în partea de jos – „Băi de mare la Mamaia, unde cele două sexe se pot admira reciproc!”. Dincolo de afişul publicitar se mai poate citi şi faptul că nu neapărat staţiunea Mamaia stă în centrul mesajului, ci o formă nouă de a petrece timpul liber pe durata unei vacanţe de vară. În fond, întrucât publicul ziarului „Dimineaţa” este unul deosebit de eclectic, avem de-a face cu o liberalizare şi o încercare de generalizare a concediului la mare.

Gara din Mamaia, o amintire a unor altfel de concedii la mare

Puţini dintre cei care-şi perindă astăzi paşii pe nisipul fierbinte al plajelor româneşti ştiu că în staţiunea Mamaia exista o mică gară unde, în zilele calde de vară, trenurile îi debarcau pe amatorii „băilor de soare”… Infiinţată în 1905, gara Mamaia „a trăit” până la începutul anilor ’60, iar azi n-o mai regăseşti decât în vederile vechi şi frumoase ale colecţionarilor.

La sfârşitul secolului XIX, această mică localitate a devenit rapid un loc preferat pentru petrecerea vacanţelor estivale ale protipendadei acelor vremuri, motiv pentru care, în anul 1905, după desfiinţarea căii ferate Constanţa-Băile de la Vii (3,1 km), cu o parte din materialele recuperate, Direcţia Linii-Serviciul de Linii Constanţa a construit calea ferată Constanţa-Băile Mamaia (8 km). Inaugurată în ziua de 2 octombrie 1905, mica linie a fost folosită numai în sezonul de vară, pentru transportul turiştilor. În anul 1928, în scopuri strategice, Direcţia Generală C.F.R., împreună cu unităţile militare de căi ferate, au prelungit calea ferată, cu încă 11,5 kilometri, pe traseul Băile Mamaia-Mamaia Sat-Şcoala de Tragere şi Bombardament, linia urmând să deservească şi Portul Militar Taşaul.

La începuturi, linia trecea prin Constanţa

Traseul iniţial pornea din vechea gară Constanţa, traversa zona centrală a oraşului, pe Calea Mangaliei (prin apropierea Cimitirului Musulman), iar de la intersecţia actualelor bulevarde Tomis şi Mamaia se orienta către Nord, prin cartierul Tăbăcărie şi pe malul mării, oprindu-se la Băile Mamaia. Deoarece linia devenise o frână în calea dezvoltării urbane, în anul 1938, micile trenuri turistice au fost scoase de pe străzile Constanţei, ele continuând să circule pe un nou traseu, ce a fost deschis în ziua de 14 iulie 1938.

Tot în anul 1938, vechea staţie de debarcare de la Băile Mamaia a fost mutată pe un nou amplasament (situat la kilometrul 9 al liniei), iar la kilometrul 10 s-a înfiinţat Halta Rex, ce urma să deservească hotelul cu acelaşi nume, proaspăt inaugurat de Direcţia Generală C.F.R.

Între anii 1944-1960, calea ferată Constanţa-Mamaia a fost folosită doar pentru transportul de mărfuri, iar în anul 1949 a fost legată cu calea ferată Palas-Capul Midia, traseu folosit pentru construcţia Canalului Poarta Albă-Midia. În anul 1960, linia a fost desfiinţată, o mică porţiune a sa, cuprinsă între Ramificaţia Mamaia şi Mamaia Sat, fiind folosită până în anul 1962, pentru transportul materialelor utilizate la ridicarea blocurilor de locuinţe din cartierul Tăbăcărie.
Incepând cu anul 1964, la Mamaia s-a desfăţurat Festivalul de Muzică Uşoară în Teatrul de vară. Aici s-au lansat o mulţime de solişti români (Masrgareta Pâslaru, Angele Similea, erc.) Din anul 1966, de la mamaia emite postul de radio "Vacanţa", pentru tot litoralul românesc. Emite între luna mai şi octombrie. In 2012 va emite între 11 iunuie şi 16 septembrie. Pentru toţi românii care au ajuns pe litoral în cele patru decenii şi jumătate este cunoscută şi familiară formula de adresare a emisiunii: “Aici Radio Vacanţa”, “Hier Spricht Der Ferienfunk!”, “This is Radio Holidays!”, “Govorit Radiostanţia Otdîh!”, “Qui Radio Vacanţa!” şi “Ici Radio Vacances!”.

Mamaia anilor 60

Preşedintele Băsescu cu discreta lui soţie

Mare grup de transilvăneni sosiţi la Băile Mamaia

Mamaia 1910

Mamaia  1910 - cu faţa la mare

Mamaia - Hotel Rex

Mamaia Pasarela veche - inzrtbelică

Mamaia anii 70

Mamaia anii 60

Mamaia Restaurantul "Pescarus" anii 70

Mamaia Telegondola - investiţie stupidă

                                                      Duşuri de pe plaja de la Mamaia  1964

                                                               Mamaia 1964 - Ilustrată

                                              Mamaia 1964 - O plală foarte lată faţă de 2012

                                    ONT-ul lui Carol al II-lea modificat mai târziu sub regimul comunist 

                                                        Naiada de pe lacul Siutghiol  1964

                                                                     Hotel Rex  1964

                                 Mamaia după primul război mondial - pe timpul pavilioanelor - circa 1920

                                         Mamaia  Vechiul Hotel Bucureşti devenit IAKY  2012

                                        Mamaia 1962 Hotelul Rex se numea Hotel Internaţional

 

CONVENŢIA MILITARĂ DINTRE ROMANIA ŞI ANTANTĂ 4/17 AUGUST 1916 BBB X

1. Pentru a da urmare Tratatului de Alianţă încheiat la 4/17 august 1916 între România, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Rusia, România se angajează să atace Austro-Ungaria, mobilizând toate forţele sale de uscat şi maritime, cel mai târziu la 1/14 august.

Operaţiile ofensive ale armatei române vor începe chiar în ziua declaraţiei de război.

2. Mobilizarea generală a armatei române va fi precedată de o acţiune viguroasă a armatelor ruse vecine frontierei române şi printr-o întărire a trupelor care operează pe direcţia Sighetului Maramureşului - Munkács (valea superioară a Tisei), care vor trebui să împiedice trupele inamice să tulbure operaţiile de mobilizare şi concentrare ale forţelor româneşti, menţinându-şi efectivele şi linia de luptă actuală pentru a acoperi aripa dreaptă a acestor armate. Cu două zile înainte de mobilizarea armatei române, ca şi pe timpul operaţiilor militare flota rusă din Marea Neagră va patrula cu forţe necesare în apropierea apelor teritoriale româneşti, în scopul de a împiedica bombardarea Constanţei, ca şi o eventuală debarcare în Dobrogea, în amontele Dunării (sic!). La rândul său, România recunoaşte dreptul flotei ruse din Marea Neagră de a utiliza portul de război Constanţa şi de a lua toate măsurile necesare împotriva flotelor submarine inamice. Navele de război ruseşti vor avea dreptul de a servi pe Dunăre atât pentru a garanta coasta rusă, cât pentru a-şi da concursul armatei române şi flotei române. Sub ordinele comandantului de căpetenie al armatelor române, ele vor coopera pe Dunăre cu escadra monitoarelor române. Detaliile acestei operaţii vor fi stabilite în conformitate cu articolele prezentei convenţii.

3. Rusia se angajează ca în momentul mobilizării armatei române să pună la dispoziţia comandantului de căpetenie al armatelor române cel puţin 50.000 oameni, două divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie, pentru a coopera eventual împotriva armatei bulgare în Dobrogea. Aliaţii se angajează să preceadă cu cel puţin zece zile, printr-o «offensive afflrmée» la Salonic, intrarea în război a României, în scopul de a facilita mobilizarea şi concentrarea tuturor forţelor sale militare. Dacă în cursul operaţiilor militare Puterile Aliate, după o înţelegere între Statele Majore respective, s-ar hotărî să sporească ajutorul militar în cooperarea cu armata română, această sporire de forţe nu va modifica cu nimic stipulaţiile convenţiilor încheiate.

4. Marea Britanie, Franţa, Italia şi Rusia se angajează să furnizeze României muniţiile şi materialul de război, care vor fi transportate de navele româneşti sau aliate şi tranzitate prin Rusia.

Aceste livrări şi transporturi vor trebui efectuate în maniera de a se asigura ca un curent continuu de minimum 300 tone pe zi de muniţii să sosească în România; în cazul în care Aliaţii ar avea la dispoziţie o nouă cale de acces sau de a facilita transporturile de muniţii către România, se va putea profita de aceasta.

5. Aliaţii se angajează să furnizeze României caii, cauciucul, medicamentele, articolele de subzistenţă, echipamentele pe care ea le va cere, în cantităţile şi categoriile ce se vor fixa de comun acord.

6. Aliaţii vor pune la dispoziţia României personalul tehnic necesar fabricării în ţară a muniţiilor şi materialelor de război.

7. Din momentul încheierii prezentei convenţii, Statele Majore rus şi român, ca şi Statul Major al Armatei de la Salonic, se vor pune de acord pentru a stabili modalităţile cooperării lor.

Acordul în timpul operaţiilor armatei ruse şi armatei române, ca şi toate schimbările, precizările şi suplimentările în vederea unei livrări permanente se vor stabili la Marile Cartiere respective, aşa cum va fi spus aici mai jos.

8. Cooperarea armatelor aliate nu implică subordonarea uneia din părţile contractante faţă de cealaltă; ea nu implică decât numai o liberă acceptare a dispoziţiilor sau a modificărilor datorate situaţiei generale, necesităţilor cerute de scopul urmărit şi de camaraderia de arme.

9. In principiu, armatele ruse şi armata română îşi vor păstra comandamentele proprii, propriile lor zone de operaţii şi o completă independenţă în conducerea operaţiilor. Linia de demarcaţie între armate va trece de la Vatra Dornei, Bistriţa şi văile râurilor Sájo şi Someş la Debrecen. Ţinta principală a acţiunii româneşti, în măsura în care situaţia militară din sudul Dunării o va permite, va fi prin Transilvania în direcţia Budapesta.

Toate trupele care operează în România şi în Bulgaria, între Dunăre şi Balcani, vor fi puse sub comandamentul comandantului de căpetenie român. Dacă, în vederea scopului urmărit, vor trebui să aibă loc operaţii militare cu forţe combinate româno-ruse, comandamentul acestor forţe va fi indicat de către zona de operaţii respectivă; toate ordinele şi instrucţiunile relative la conducerea acestei operaţii vor fi redactate în româneşte şi în ruseşte.

10. In principiu, în teritoriul naţional, ca şi în teritoriul ocupat de armata uneia dintre părţile contractante, armatele celeilalte părţi nu vor putea să pătrundă decât dacă acest lucru este cerut de interesul general şi de obiectivul comun şi numai cu consimţământul scris şi în prealabil pentru fiecare caz particular.

11. De fiecare dată când în cursul operaţiilor armatele aliate vor avea nevoie să utilizeze, pentru transportarea trupelor, a proviziilor şi a furniturilor militare, una sau mai multe căi ferate de pe teritoriul statului aliat, aceasta va fi stabilită pentru fiecare caz parti­cular de către delegaţii M.C.G. Administrarea, organizarea transpor­turilor şi aprovizionarea cu resurse locale vor reveni, în toate cazurile, autorităţilor teritoriale.

12. Prizonierii şi prada de război vor reveni armatei care le-a făcut. Prada de război luată în timpul luptelor comune şi de pe aceleaşi câmpuri de bătălie va fi împărţită în mod proporţional cu efectivele care au luat parte la aceste lupte. Totodată, în scopul de a facilita aprovizionarea armatei române, Rusia îi va ceda materialele şi muniţiile de care ea ar avea nevoie urgentă.

13. Pentru a coordona acţiunile armatelor română, rusă şi aliate şi a atinge mai sigur scopurile militare, un reprezentant al armatei române, ajutat la nevoie de un ofiţer adjutant, va fi prezent la Cartierele Generale rus şi aliate în momentul deschiderii ostilităţilor de către România; la fel, reprezentanţi ai armatelor rusă şi aliate şi adjuncţii lor vor trebui să se informeze reciproc în timp util asupra împrejurărilor militare, repartizărilor trupelor şi mersului operaţiilor.

14. Dacă în cursul operaţiilor vor interveni unele situaţii care să necesite luarea de noi măsuri şi să ridice probleme neprevăzute în convenţie, toate acestea vor fi notate la fiecare Cartier General împreună cu delegatul armatei aliate, dar nu vor deveni definitive decât după acordul comandanţilor şefi.

15. Pentru a se putea lua în timp util, la comandament, măsurile pregătitoare pentru operaţii, părţile contractante vor trebui să se înţeleagă asupra unui plan de acţiune militară înainte de ziua deschiderii ostilităţilor de către armata română.

16. Problema unui armistiţiu va fi decisă de comun acord de către comandamentele supreme ale armatelor care cooperează.

17. Prezenta convenţie rămâne în vigoare din ziua semnării până la pacea generală.

FOSTUL REGE MIHAI ŞI-A TRĂDAT ŢARA

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului sau s.a

           Mihai I - Un rege nedemn

13 iunie 1944

1. Emil Bodnăras, trădător al armatei române, unelteste, la Palatul regal, deschiderea frontului românesc printr-o trădare militară, numită "Poarta Iaşului". Regele Mihai I trata cu trădătorii de ţară.

Anul 1942 a adus schimbari importante în situatia de pe front.  Initiativa strategică a trecut din mâna Germaniei în cea a coaliţiei Naţiunilor Unite. Intre 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au strapuns blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an, au capitulat armatele germano-române la Stalingrad. Infrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut razboiul. Incă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: "Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru". Demersurile facute de Antonescu au confirmat această îngrijorare si preocupare.

Barbu Stirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond, pentru a purta tratative de armistiţiu.

  Emil Bodnăraş l-a predat pe mareşal ruşilor

Incă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini iesirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii. mai au loc In octombrie, acelasi an, au mai avut loc încercări de armistiţiu cu englezii, la Lisabona. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif.

Trădătorul viitor general Dumitru Dămăceanu

După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi si Bucureşti. Acesta a fost prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament de la ultimul etaj al Jandarmeriei.

Ca urmare a paraşutarii colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei a fost trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul a fost demascat nemţilor de catre englezi, care doreau să împiedice ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar fi putut taia drumul ruşilor spre Europa. Planul n-a fost acceptat de preşedintele american Roosevelt.

Emil Bodnăraş, unul din marii trădători ai Romîniei

La încetarea războiului au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât si de opozitia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea razboiului cu peste un an. Churchill urmarea o politica în doi, cu SUA, iar Roosevelt voia o politica în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de catre anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, rapită de catre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinta de Pace, după terminarea razboiului.

Deoarece partea româna nu avea nici o garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Incă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din URSS, SUA si Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat că "singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu".

Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că "participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate". Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantitati de cereale si de un milion de soldaţi înarmati. "Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. In ziua când Mareşalul ar disparea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de catre nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti - Bodnaras, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă - a fost dezarmat. Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar "Poarta Iaşului" a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

Roosevelt a susţinut capitularea necondiţionată

In negocierile de armistitiu de la Cairo, a iesit în evidenta faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentatii militari si presedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentantii militari, a salutat propunerile românesti de armistitiu aratând ca "noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decida daca vor o lovitura de stat a lui Maniu sau iesirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoastem că, dacă el, Maresalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autoritatile americane considerau acţiunea României de o importanţă exceptională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede". Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţonată.
Sunt multe întrebări care s-ar putea pune acum, după mai bine de o jumatate de secol de la eveniment:
De ce acest armistitiu nu a fost realizat?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puţin un an şi chiar câştigarea lui atunci?
De ce a fost arestat şeful suprem al armatei care putea obţine schimbarea de front şi acordarea statutului de cobeligerantă a României?

şi mai ales:

Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înaintea semnării oricarui document de armistitiu? s.a. 

Opozitia din România - Maniu si Brătianu - au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferau să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric faţă de discuţiile dintre putere si opoziţie: "Noi, rusii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata sa-l ajutăm să elibereze ţara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca si ceilalti doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: "El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui".

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenţă sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. In vederea asigurarii succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil, la Helsinki si Fred Nanu, la Stockholm, ca miniştri plenipotenţiari.
La Stockholm, F. Nanu a fost contactat de catre ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu.

Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. In forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu URSS, de la Stockholm, conţinea urmatoarele conditii:

1. Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României; 2. Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. In cazul retragerii trupelor germane, România putea ramâne neutra;

3. Arbitrajul de la Viena era nul si neavenit. Transilvania urma să revină la patria-mamă în totalitate;
4. Ruşii se multumeau numai cu o fâsie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român putea să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării, cea neocupată de armatele sovietice.

Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexarii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Rusia.

General Vasuliu Raşcanu unul dintre trădătorii frontului român de la Iaşi

In paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistitţu de la Stockholm, prin trimisii regelui, se duceau tratative şi de catre Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în tradarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

Toast pentru victoria împotriva fascismului - general Vasiliu Raşcanu (stânga)

Gheorghe Gheorghiu-Dej (dreapta)

Barbu Stirbei l-a gazduit pe Bodnaraş

După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegatii PCR. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş după  paraşutare. In noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român.

General Aurel Aldea unul dintre conspirartori la trădare

Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfaptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat, în final, planul Partidului Comunist care prevedea:

a) rasturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;

Comunist din cercul trădării României

b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe. La 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregatirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Raşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

General Mihai Racoviţă, unul dintre militarii trădători ai frontului român

Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaratie facută lui Gheorghe Bratianu: "Daca îl lasam pe Antonescu sa faca singur armistitiul, ne va ţine sub papuc". Cu acest prilej, l-a sfatuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. In acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de "glorie" din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Consfatuire tainica la Palat, pentru Planul "Poarta Iasiului"

O problemă, ignorată până acum de istorici, priveste deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfatuirea cu comunistii, din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incintă pentru o "consfatuire de rutina", Emil Bodnaraş şi Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlaturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din razboi, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ "Poarta Iaşiului" să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focsani-Namaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi, aparaţinând de Corpiâul 5 de Armată român, din Armata a IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului. şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, cu Punct de Comandă la Piatra Neamţ.

In legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie facută urmatoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german "Ucraina Sud", comandant general-colonel Hans Friesner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pascani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, cu trecere peste Prut se ajungea la Nistru, la sud de Duboşari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.

Armata a IV-a româna, comandant General de Corp de armată, Mihai Racoviţă, se apăra pe linia est Carpati, pe râul Siret şi până la sud de Duboşari, pe Nistru. Armata a IV-a româna avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german. Impreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate "General Wohler".

Bodnaras l-a anunţat pe Stalin să se pregătească de ofensivă pe frontul român pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a III-a româna cu Corpurile 2 si 3 de Armată române, Corpul 29 şi 72 de Armată germane şi Comandamentul 110. Impreuna cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate "General Dumitrescu". Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice.

La începutul lunii iulie 1944, o vizita discreta la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu, pentru deschiderea frontului în "Poarta Iaşului", iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică a început în dimineata zilei de 20 august, iar trupele române din "Poarta Iasiului" s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Maresalul Antonescu a facut o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucuresti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.

Mareşalul Ion Antonescu victima trădătorilor României, de la 23 August

Antonescu - arestat chiar în Palatul Regal

In dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta raspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistitiul cu URSS. In aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu si Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Intre timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile românesti de armistiţiu. Telegrama în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, a înmânat-o Regelui. In situatia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alaturi de comunişti, le-a comunicat lui Maniu si Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Desi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo... a fost arestat. Nu a mers singur ci cu Mihai Antonescu.

(Regele a dispus celor trei aghiotanţi prezenţi în încăpere să-şi facă datoria ce le fusese trasată. Aceia, i-au arestat pe demnitari şi i-au închis într-un dulap din perete, până au venit comuniştii să îi peria. La acţiune a participat aghiotantul regal, cu grad de sergent, Dumitru Bâlă, cel care mi-a povestit cu amănunre fapta, fiind tatăl colegului meu de facultate şi de cameră la camin, Eugen Bâlă - notă Vladimir Rosulescu) 

Că Antonescu era hotarât sa încheie armistitiul cu URSS rezulta şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucuresti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat - linia Focsani-Namoloasa-Galati - prezenta pericolul transformarii României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, careia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a cazut fulgerator, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în mars prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focsani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele a ordonat încetarea focului înaintea semnarii Armistitiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Balţi. din Basarabia, unde au murit de foame, sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu.

Armistiţiul iniţiat de regele trădător s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră, unii ca "act de înalta tradare", iar alţii ca o "gravă eroare politică". Şi unii şi alţii au dreptate, el a fost atât un act de înaltă trădare, cât si o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Susţin, şi li se dă dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.

Capitularea neconditionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioada de timp. Alaturi de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagarelor sovietice de prizonieri dupa 23 august 1944, au mai fost deportati în URSS peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste.

In decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de catre ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin "armistitiul" dictat de Moscova.
Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română si Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până catre jumatatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

"Antonescu reprezinta România, voi - pe nimeni"

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: "Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni".

Dar orice tradare se plateste scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă si Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea sef al Marelui Stat Major şi ambii facuseră parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii "Portii Iaşilor".

Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împarţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi generali trădători au fost serios ştirbite. Rasplata trădării a continuat. După razboi, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, au fost întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde a murit în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde a murit în 1949. Probabil că regimul comunist nu a dorit să se afle de trădare şi de modul în care a ajuns la putere. Regele Mihai a plătit cel mai puţin, proporţional cu dispreţul de care s-a bucurat faţă de ruşi şi comuniştii interni. Prea puţin se întreabă de ce Stalin i-a acordat lui Mihai Ordinul Victoriei.